ION (1920)

de Liviu Rebreanu
Romanul Interbelic
roman realist – obiectiv

I. Prezentarea epocii. Contextul apariției. Receptare critică

 În contextul literaturii interbelice, opera romancierului Liviu Rebreanu constituie prima contribuție
romanului românesc modern.
 Anul apariției amplei structuri narative, Ion, 1920, este considerat ”O dată istorică în procesul
obiectivizării literaturii noastre epice.”– Eugen Lovinescu. Romanul Ion constituie astfel
”Prima mare izbândă în romanul românesc printr-un realism total obiectivat.” – G. Călinescu

 Ca tematică, romanul ion este de tip social, prezentând lupta țăranului român pentru pământ.
Critica literară stabilește câteva elemente prin care se particularizează această operă literară,
elemente de modernitate:
 Vocația construcții arhitectonice (grija scriitorului pentru armonia compozițională)
– simetria perfectă; alternarea planurilor narative; organizarea lor prin tehnica
modernă a contrapunctului / paralelismului
 Ampla viziune panoramică asupra realității satului transilvănean
 Prezența analizei psihologice în construcția personajelor
 Crearea unor personaje memorabile
 Obiectivarea perspectivei narative
 Sobrietatea, concizia și precizia stilului

II. Formula estetică a romanului. Crezul artistic al scriitorului

 Liviu Rebreanu este considerat drept – ”Creatorul obiectiv prin excelență al romanului românesc,
conceput în forme narative moderne, dispunând de o arhitectură impecabilă. ” – Eugen Lovinescu
 Crezul artistic al lui Liviu Rebreanu dezvăluie formula realismului obiectiv, social și psihologic.
”Creând oameni vii, cu viață proprie, scriitorul se aproprie de misterul eternității.”
În viziunea lui Rebreanu ”Nu frumosul interesează în artă, ci pulsația vieții”, deoarece ”Dacă ai
reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât
toate frazele frumoase din lume.”.
 Realismul primește în opera lui Rebreanu câteva note naturaliste, punând în evidență latura
dramatică, tensionată, a relațiilor interumane; personajul naturalist este creat ca un individ
dominat de propriile instincte, altfel spus, va o ființă instinctuală. Ion ajunge să fie dominat de
pământului, element care va decide, în final, destinul său tragic.
 În spiritul realismului, literatura prelucrează în ”sinteze” realitatea, mărturie fiind geneza
romanului.
La baza acestei scrieri se află 3 evenimente trăite de către romancier. Un element îl reprezintă
imaginea unui țăran care săruta pământul. Un alt element îl constituie discuția pe care Rebreanu o
are cu un tânăr flăcău ”din vecini” care i se plânge că nu are pământ. Acestora li se adaugă drama
Rodovicăi, fata bogată, care păcătuiește cu cel mai sărac flăcău din sat.
 ”Ca în orice roman realist-obiectiv, naratorul omniscent se află în centrul acestei lumi fictive,
situate în marele flux al lumii reale.” – Nicolae Manolescu
Lipsit de voce proprie, naratorul este un simplu observator. El lasă personajele să se prezinte
singure în acțiune, deși cunoaște foarte bine intențiile acestora.
 Romanul conține toate elementele specifice unei proze realiste: tema socială; reprezentarea
veridică/verosimilă a unei realități sociale; personajul tipic: ”produs al mediului în care trăiește;
obiectivarea perspectivei narative; stil sobru impersonal.

III. Tema

 Monografie a satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea; romanul Ion dezvoltă o temă
socială
– Lupta țăranului pentru pământ, într-o societate împărțită în bocotani și sărăntoci

IV. Structură și compoziție

 Romanul se structurează în 2 părți – ”Glasul pământului” și ”Glasul iubirii”, fiecare având câte 6,
respectiv 7 capitole, cu titluri sugestive.
 Simetria compozițională este realizată prin motivul drumului, devenit un pretext narativ, creat
pentru a face posibilă pătrunderea scriitorului în universul fictiv.
 Critica literară consideră ”drumul” ”o metaforă” a românescului. ”Lumea fictivă este situată astfel
în marele flux al unei lumi reale.” ”Lumea ficțiunii nu este decât o altă lume reală, desprinsă ca
dintr-un punct originar, pe care autorul îl identifică, îl localizează, într-o eternitate a lumii, ce vine
de dincolo de el și se continuă după el.”
 În incipit, drumul marchează intrarea în universul ficțiunii, fixând câteva toponime (ex. Cișmeaua
Mortului, Râpele Dracului), care sugerează o posibilă desacralizare a lumii satului Pripas, loc al
desfășurării acțiunii.
– tehnica detaliului susține caracterul verosimil al întâmplărilor.
– sugestivă este și imaginea ”crucii strâmbe”, pe care e ”răstignit un Hristos cu fața palidă
pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri." Se accentuează astfel ideea pătrunderii
într-o lume care s-a înstrăinat de credință.

 În final, drumul iese din sat l, contopindu-se cu "șoseaua mare și fără început", metaforă a vieții, a
eternității "satul a rămas același”, peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare.
 Cititorul se întoarce pe același drum, iese din lumea ficțiunii care "îi rămâne în suflet că o amintire
vie care se amestecă apoi cu propriile-i amintiri din viața-i proprie."
 Rebreanu este cel care își numește romanul unul de tip corp sferoid, punctând astfel simetria
perfectă a ansamblului epic.
 în roman se conturează 2 planuri narative:
– un plan urmărește destinul lui Ion, iar celălalt prezintă statutul intelectualității
române transilvănene în timpul dominației Austro-Ungare
 aceste planuri interferează într-o manieră modernă, fiind prezentate prin tehnica
contrapunctului / paralelismului

V. Conflictul narativ

 conflictul principal este de tip social, între Ion și Vasile Baciu, exponenți ai unor lumi diferite;
 acest conflict este susținut prin câteva conflicte secundare care sporesc și întrețin tensiunea epică
(ex. Ion-George; Ion-preotul Belciug; Ion-Simion Lungu)
 conflictul social este dublat de un conflict interior, psihologic determinat de lupta care se dă în
sufletul protagonistului între "glasul pământului" și glasul iubirii" — "forme ale pathos-ului vital" —
N. Manolescu.

VI. Scene Semnificative

 Hora
 reprezintă un prim element de monografie prin care se definește comunitatea satului Pripas;
 desfășurată ritualic, în curtea Teodosiei, văduva lui Maxim Oprea, hora adună în fiecare
duminică oamenii satului, oferind cititorului prima imagine a unui sat stratificat social, împărțit
în "bocotani și sărăntoci"
 atmosfera este una de sărbătoare, lăutarii cântă lângă șopron "să-și rupă arcușurile", iar flăcăii
și fetele se prind în jocul someșanei (rolul -> horă a pasiunilor)
 primarul își păstrează autoritatea, vorbind pe un ton răspicat, fiind înconjurat de țăranii bogați
ca Ștefan Motnog sau Trifon Tătaru
 Alexandru Glanetașu nu intervine în discuție având o poziție umilă dată de statul social de țăran
sărac, lipsit de pământ.
 în prim plan apare mai apoi imaginea lui Ion, feciorul Glanetașului. După jocul cu Ana, el
continuă să o urmărească "din ochi", având "ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un
vicleșug neprefăcut" ; Într-un contrast evident cu Ana apare Florica, al cărei chip îl poartă
mereu Ion în suflet - "purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca
piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară", dar "Florica era mai săracă decât dânsul, iar
Ana avea locuri și case și vite multe." Se configurează astfel liniile conflictului psihologic, "glasul
pământului" și "glasul iubirii" fiind ipostaziate în cele două părți feminine.
 tot din primele pagini se conturează și conflictul social prin replicile pe care i le adresează Vasile
Baciu lui Ion când află că acesta s-a retras cu Ana în grădină. În fața tuturor, Vasile Baciu îl
 numește sărăntoc, tâlhar, hoț și fleandură, cunoscând intențiile pe care le are flăcăul. Ion
resimte dureros aceste cuvinte și, stăpânindu-și cu greu furia – "îi clocotea sângele... fiece
vorbă îl împungea drept în inimă... cu deosebire fiindcă auzea tot satul".

 Nunta

 reprezintă un alt element de monografie, surprins/prezentat în elementele lumii ritualice. Acest

moment marchează o altă etapă în relația Ion-Ana, la fel de dramatică
 visându-se stăpân asupra pământurilor lui Vasile Baciu, Ion este cuprins "de o adevărată beție
de fericire și încredere", "plin de sine" Ion se gândește "numai la pământurile lui, plănuind
cum să le muncească mai bine". Ziua nunții echivalează cu o conștientizare a situației propriu-
zise, personajul înțelegând abia acum faptul că "împreună cu pământul trebuie să primească și
pe Ana" și că "fără ea n-ar fi dobândit niciodată averea". Vede în Ana "o străină" și se miră
cum a putut "el sărută și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu
obrajii gălbeniți". Privirea i se îndreaptă către Florica, drușca, fata "cu ochi albaștri și limpezi că
cerul de vară"
 Ana trăiește la rândul ei, un moment intens, conștientizând faptul că Ion nu o iubește. După
jocul miresei, Ion o strânge pe Florica "năvalnic la piept", acest gest al îmbrățișării fiind surprins
de către Ana "în aceeași clipă, Ana tresări ca mușcată de viperă." "Simți că nădejdile ei de
fericire se risipesc și că ea se prăvale iar furtunos în aceeași viață nenorocită." Lamentația ei
"norocul meu... norocul meu" evidențiază întreaga suferință pe care o poartă în suflet, care o va
conduce în final la sinucidere.

 Sărutarea pământului

 Se constituie într-o scenă analogica (răsunătoare), realizată în maniera naturalismului, aducând

în prim plan imaginea unui personaj dominat de propriile instincte.
 devenit "stăpân al tuturor pământurilor" lui Vasile Baciu, Ion iese pe delniță, într-o zi de luni,
purtând haine de sărbătoare. "Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei." ; "dorea să simtă
lutul sub picioare... să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare”.
 se evidențiază de la început relația cvasierotică dintre Ion și pământ, legătură organică dintre
țăran și glie; pământul reprezintă un substitut al iubirii, prezentat într-o imagine antropo-
morfizată — "cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul, că
o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa, arătându-și corpul gol, ispititor". Pământul
devine astfel întruparea unei "ibovnice ispititoare", patima dezlănțuindu-se în sufletul său că o
stihie ce-i hotărăște destinul tragic
 sentimentul și senzațiile pe care le trăiește Ion se intensifică gradat; se simte atras, ispitit,
sufletul fiindu-i cuprins de o fericire deplină — " îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată
într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o
crâmpoțească în sărutări."; "mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele"
 copleșit de această forță instinctuală a posesiunii, cucernic, îngenuncheat, Ion "își coboarî
fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită, simți un
fior rece, amețitor...".
  imaginea mâinilor acoperite cu lutul cleios "ca niște mănuși de doliu" are o funcție
premonitorie, anticipând sfârșitul tragic al lui Ion, aspect care susțin caracterul realist al
romanului, viziunea omniscientă a naratorului.
 această secvență pune în evidență, de asemenea atitudinea total schimbată a personajului,
determinată de schimbarea statutului său social. Dacă la început, sărac fiind, Ion se simte "mic
și slab ca un vierme pe care-l calci în picioare", acum "se vede mare și puternic, ca un uriaș din
basme care a învins o ceată de balauri îngrozitori."

 Moartea Anei

 Ion este surprins când o vede pe Ana moartă chiar dacă ea l-a anunțat. Aceasta este uimit la
început, dar pe urmă îl cuprinde o milă instinctivă — "cum a putut el trăi cu ea?". Ion este
batjocoritor și atitudinea lui nepăsătoare se observă în citatul — "bine a făcut că s-a omorât".
 Vasile Baciu îl privește aprig pe Ion — "privirea lui Vasile Baciu nu-i dădea drumul și începu să-l
frigă și să-l sfâșie”.
 Ion nu se arată afectat de moartea Anei, gândul lui fiind doar la copil deoarece prin el își
păstrează pământul.

 Moartea lui Ion

 Ion mergea spre casă Floricăi în speranța de a fi singuri. Acesta nu dorește să o trezească pe
Savista și rostește sunetul "ssst", chiar în momentul în care iese George din casă.
 George era nervos și iese cu sapa să-l lovească pe Ion. Chiar și în momentul în care este rănit,
Ion se gândește numai la pământ — "o fierbințeala ciudată care parcă-i topea creierii, încât
începu să-și amintească repede, ca într-o aiurare... și-i părea rău că toate au fost degeaba și
că pământurile lui au să rămână ale nimănui"
 "mor ca un câine! îi trecu apoi deodată prin mintea aprinsă de disperare"

VI. Modul de construcție al personajului principal

 Ion este personajul eponim și principal al romanului. Tipologii realiste în construcția

protagonistului: din punct de vedere social, el este tipul țăranului sărac; moral, el este tipul
arivistului fără scrupule; psihologic, el este ambițiosul dezumanizat de lăcomie.
 Modalitățile de caracterizare a personajului principal: directe (cuvintele naratorului, ale altor
personaje și prin autocaracterizare) și indirecte (fapte, limbaj, atitudini, comportament, relații
cu alte personaje

VII. Elemente de artă narativă

 Stilul sobru, concis și precis, prozatorul renunțând la podoabele stilistice; în spiritul realismului,
Rebreanu prefera expresia bolovănoasă – ”Prefer să fie expresia bolovănoasă și să spun într-
adevăr ce vreau, decât să fiu șlefuit și precis. Strălucirea stilistică se face mai totdeanua în
detrimentul preciziei și al mișcării de viață.”