Leonid Dimov- neomodernist

F ondator al „Grupului oniric român” ( alcătuit din Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, şi
Daniel Turcea, şi constituit în anul 1964), originar din sudul Basarabiei, poetul aparține
literaturii române postbelice și este în istoria formelor poetice actuale,  un artist  al oniricului,
afirmându-se în cadrul cenaclului frecventat de membrii grupului şi nu numai.
Lirica lui Leonid Dimov se remarcă prin onirismul care presupune zugrăvirea unei
realități corespondente visului, a unui univers literar paralel cu cel al realității tangibile, prin
promovarea sensibilității și a ironiei, prin preferința pentru discursul liric de tip confesiune.
Impresionează prin forța de sugestie a limbajului redat prin imagini suprapuse, colorate, care
susțin jocuri de cuvinte, asocieri uneori ilogice, a sensurilor, prin vocabularul ales, unde
carnavalescul și eruditul, grotescul și sublimul își impart materia, prin sonoritatea versurilor dată
de rimele rare, trăsături ce încadrează poezia sa în curentul neomodernist.
Atât „ Poemul odăilor”, publicat în 1968, în volumul „Șapte poeme”, cât și poezia „Vis cu
bufon”, din volumului „Carte de vise” , ilustrează onorismul, trăsătură care presupune în lirica
lui Leonid Dimov evadarea din realitatea imediată . Un mecanism al subconștientului, visul
acționează în manieră similară cu poezia oniristă, prezentând realitatea sub o altă formă.
„Poemul odăilor” presupune instalarea unei noi topologii, care vizează reorganizarea
materiei din care se constituie realitatea imediată. Această „rearanjare” are drept scop
transformarea complexă a materiei realului, oferind impresia de metamorfoză instantanee,
rapidă, chiar magică. Noul univers se constituie dintr-un corp compus din camere multiple,
fiecare dintre ele având propriul caracter și simbolizând câte un aspect al vieții cotidiene.
În poezia „Vis de bufon”, poetul creează o atmosferă încărcată cu elemente absurde, în
mijlocul cărora tronează imaginea bufonului, un reprezentant al măștilor și al reinterpretării
realității tragice într-o manieră comică.
Preferința pentru discursul liric de tip confesiune, o altă trăsătură specifică liricii lui
Leonid Dimov, este redată prin prezența mărcilor subiectivității. În poezia „Vis de bufon”,
verbele la persona I singular și plural: „înghițeam”, „zic”, „creșteam” și pronumele de persoana I
„mă”, „nostru”, la care se adaugă verbul „a vrea”, la persoana a doua, în formula „dacă vreți”,
marcă a adresării directe a eului liric către cititori, subliniază tonul confesiv al versurilor. În
„Poemul odăilor”, prezența eului liric este redată prin verbul la persona I singular „țin” și prin
verbul la persona I plural „să privim”, la care se adaugă verbul la persona a II-a „rămâi” și
pronumele personal „-ți”, mărci ale adresării directe.
Tema principală a celor două poezii este reprezentată de tema visului, o reinterpretare a
realității. „ Poemul odăilor” reprezintă expresia ambiției poeților onirici de a transforma
universul real, imediat, în „serii din ce în ce mai îndepărtate de aparențe”, în vederea descoperirii
unui „adevăr” central, important, esențial.  În poezia „Vis cu bufon”, tema visului este
completată de tema jocului și a vieții ca teatru, dar și de trema morții, introdusă subtil, prin
faptul că bufonul lucrase pentru un rege „mort cu zile”, „mort subit”. Eul liric intuiește
apropierea morții și își deghizează sentimentul de anxietate într-o avalanșă de „dulcegării” și
culori vesele.
 Viziunea asupra lumii subliniază în cele două poezii motivul vieții ca vis, întâlnit și la
romantici,. Visul, înlănțuirea de imagini din timpul somnului, care oferă o compensație
întâmplărilor sau gândurilor din starea de veghe, devine o realitate; imaginarul ia astfel locul
realului. Teoria  lui Leonid Dimov arată că poetul oniric nu se lasă stăpânit de halucinaţii, el nu
descrie visul ci, folosind legile visului, creează o operă de artă lucidă, cu atât mai lucidă şi mai
desăvârşită cu cât se apropie mai mult de vis.  Metoda onirică este preconizată numai ca
finalitate estetică şi vizează posibilitatea imaginării unei alte lumi, a unor  lumi posibile ce
coincid undeva în eternitate.
Alcătuită din opt strofe, „Poemul odăilor”, invită cititorul să privească „din toc” (tocul ușii)
metamorfoza realității imediate, familiare, schimbare venită odată cu starea de veghe și cea de visare.
Marea călătorie onirică a cititorului începe în prima odaie-grădină , „păzită” de Venus, zeița
protectoare a regenerării și a fertilității. Primăvara simbolizează noile începuturi, în timp ce
scoica, din care Venus se născuse, ascunde întotdeauna un secret, o „perlă”, reprezentată de
chitara lui Orfeu. Ambiguitatea limbajului este sporită de amalgamul de culori care ascunde
semnificații profunde. Verdele este înlocuit de purpuriul draperiei, care simbolizează mișcarea,
redată prin prezența fluturilor „de email în cute-ascunși”, pasiunea și forța vitală. „Galbenul
spătarelor de jețuri”, alături de alb simbolizează aerul. Culoarea cafenie simbolizează pământul .
Culoarea violet reprezintă spiritualitatea, imaginația și intuiția („E capa de mătase violetă/
Nepăsător răsfrântă pe sofa”). Aparenta nepăsare ce caracterizează poziționarea capei reprezintă
abandonarea rațiunii în favoarea unei cunoașteri și interpretări de tip intuitiv a realității
înconjurătoare. Elementele așezate, aparent, „la întâmplare”, prin odăi, aproape că joacă rolul
unor indicii, pe care cititorul trebuie să le observe, pentru a rezolva „misterul” reinterpretării
realității cotidiene. Pe lângă aer, albul sugerează puritatea, prospețimea.  Sanctitatea este redată
prin imaginea veșmintelor sacerdotale, în timp ce inocența este asociată cu „sideful spart peste
platouri/ Adus de caravele din ocean”.
Eul liric își face apariția într-un spațiu sacru și ține mânerul „negru” al chivotului, care pare a
fi retras de forte necunoscute, negrul fiind culoarea morții.
Ultima strofă marchează un proces de desacralizare bruscă, într-un tablou ce combină toate
culorile menționate anterior și creează impresia unui carnaval („E ultima în care apoi, zac/
Culorile din fiece odaie”). Criticul literar Mircea Iorgulescu a remarcat cum diversitatea culorilor
din cea de-a opta strofă a poeziei „taie” peisajul încremenit, oferind imaginea vastității, a lipsei
limitărilor, întreținând „spectacolul” pământean, definit printr-o mișcare continua, o realitate care
este posibilă doar în vis.
„Vis cu bufon” este o poezie construită pe trei secvențe delimitate în funcție de semnificație.
Prima secvență surprinde o explozie culinară și cromatică, plină de prăjituri („Au explodat
ciudat prăjiturile din vitrină”), care trădează o poftă nestăvilită de dulciuri, imposibil de
satisfăcut, deoarece „piereau într-un glob de lumină”, colorat în funcție de tipul de prăjitură.
Cromatica prăjiturilor variază de la întunecat către roz, verde și galben., marcând evoluția de la
coșmar către o împlinire onirică. Ideea morții apare, însă, de versul „ Zic ciudat, pentru că doar
piereau într-un glob de lumină”.
Discursul devine subiectiv în secvența a doua, iar gândurile triste, „la moarte” sunt ca urmare
a imposibilității de a devora minunile dulci. Își face apariție „bufonul unui rege mort cu zile”, o
plăsmuire a fanteziei, un alter-ego pentru cel care meditează la problemele existenței. „Bufonul”
reprezintă o idee, „o filosofie” a morții pe care cu toții simțim nevoia s-o îmbrăcăm în „catifea/
Și pe dinăuntru și pe dinafară”. Oamenii fug de el, întrucât strâmbăturile lui, făcute întotdeauna
„în spate”, trădează adevărul din spatele măștii („Toată lumea se făcea că nu-l știe,/ Că nu-l vede
când se strâmba-n spate/ Și presăra boare tulbure pe lingurițele plate…”). Totuși, bufonul este în
stare să creeze o stare sufletească unică, aceea de împlinire și de împăcare cu sine.

Ultima secvență prezintă efectul benefic al aventurii onirice. Gândul la moarte se transformă în
dorința de viașă concretizată în pofta hiperbolică de „dulciuri”. Asemenea multor altor oameni,
când se vede nevoit să înfrunte adevărul, decide să mănânce compulsiv, să-și distragă atenția într-o
manieră exagerată, dezechilibrată („Am început atunci să mănânc în cascade”). Se pierde în reveria de
gusturi și culori („mă umflam ca un aerostat/ Cu bube dulci și diabet zaharat”), în speranța că moartea și
degradarea inevitabilă vor dispărea dintre gândurile lui. Întreg universal din vis devine un produs de
cofetărie menit să „îndulcească” existența umană.
Lirica lui Leonid Dimov, încadrată în curentul neomeodernist se remarcă prin originalitatea
debordantă, constituindu-se ca un vis existential, cu obiecte mărunte prezentate detaliat, cu apariții
spectaculoase, cu prezentări amănunțite de cadre.
Marian Victor Bunciu remarca în articolul intitulat „Leonid Dimov: ( Proto)eul oniric ”, publicat în
revista „Viața românească” că poezia lui Leonid Dimov este asemenea basmelor zugrăvite în culorile
copilăriei , ceea ce determină ca aceste „lecture critice” să descopere că „eul din care emană textul
poetic al lui Dimov este total epurat de empirie și autobografism”, că „poetul…e travestit , ascuns sub
unele măști”, iar masca se poate confunda „cu fața”, căci există „mai mult biografism decât se așteaptă
în poezie…”, dilemele existențiale din versurile sale fiind identice și în viața poetului.
Asemenea arhitectului, Leonid Dimov construiește universuri fictive, lumi paralele care să
suplimenteze şi să facă concurenţă realului, aşa cum ar fi spus Ion Barbu – modelul recunoscut al
oniricilor.