Luceafărul – poem romantic

Sfârșitul secolului al XVIll-lea este marcat, în plan european, de

metamorfoze sociale, politice, economice, context ce favorizează
cristalizarea unui nou curent cultural – romantismul. Apărut ca o reactie
la rigorile impuse de clasicism, acesta presupune evadarea din realitate
în fantezie, în vis; primatul sentimentului; prezența procedeului antitezei;
prezentarea unor personaje excepționale surprinse în situații
excepționale.
Prin creația lui Mihai Eminescu principiile romantice se
sincronizează cu modelul european. Reprezentativ în acest sens este
poemul „Luceafărul”, creație-sinteză de teme, idei și motive romantice.
Apărut în 1883 în Viena și reprodus apoi în „Convorbiri literare”, versurile
se încadrează în romantism prin temă și motive literare, prin amestecul
genurilor și al specilor literare, prin imaginarul poetic, prin procedeul
antitezei.
În primul rând, caracterul romantic al textului eminescian se
evidențiază la nivelul antitezei, ca procedeu preferat de reprezentanții
acestui curent literar. Astfel, discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul
celest și cel teluric, dintre omul de geniu și omul comun, dintre ipostaza
angelică și cea demonică, dintre cunoasterea apolinică și dionisiacă. În
acest sens, autorul recurge la personaje-maști. Astfel, Tudor Vianu
consideră că eul poetic se proiectează în diverse ipostaze lirice: „poetul
s-a proiectat sub chipul lui Hyperion-geniul, sub chipul lui Cătalin,
reprezentând aspectul teluric al bărbatului, sau al Demiurgului,
exprimând aspiratia spre impersonalitatea universală, și chiar sub chipul
Cătălinei, muritoarea care tânjește spre absolut”.
În al doilea rând, se observă amestecul de genuri și specii literare
ca trăsătură specifică romantismului. Spre exemplu, partea a doua a
poemului combină specii aparent incompatibile (idila și elegia), iar partea
a patra a creației conține elemente de meditație, idilă, pastel. Lirismul,
susținut de meditatia filosofică și expresivitatea limbajului, este turnat în
schema epică a basmului, dar există și elemente dramatice: secventele
realizate prin dialog și dramatismul sentimentelor.
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu
lumea, iubirea și cunoașterea, dintre secvențele poetice semnificative
pentru ilustrarea acesteia fiind discuția lui Hyperion cu Demiurgul în
momentul dinaintea nașterii lumilor când cel dintâi solicită schimbarea
condiției, transformarea din nemuritor în muritor permitându-i să formeze
un cuplu cu fata de împărat. Hyperion îi cere Demiurgului să îl dezlege
de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, dar cererea îi este
refuzată, deoarece el face parte din ordinea primordială a cosmosului,
iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. Demiurgul nu îi poate oferi
moartea pentru că astfel ar produce moartea lumii, ceea ce ar coincide
cu negarea de sine. El îi explică absurditatea dorintei și subliniază faptul
că, prin comparație cu omul comun, cel de geniu este capabil de idealuri
înalte, se află dincolo de timp și spațiu, dincolo de ordinea fireacă a
lumii: „Noi nu avem nici timp, nici loc, / Și nu cunoaștem moarte”.
O alta idee poetică relevantă pentru tema poemului este cea din
final conținută de ultima strofă. Luceafărul exprimă dramatismul propriei
condiții, care se naște din constatarea că relația om-geniu este
incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de
asumare a eternității și, odată cu ea, a indiferenței. Omul comun este
incapabil să-și depășească limitele, iar geniul constată cu durere că
viața cotidiană a acestuia urmează o mișcare circulară, orientată spre
accidental și întâmplător: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă
petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”. Astfel, este
evidențiată condiția omului superior, izolat chiar prin calitățile sale
exceptionale, rămas nemuritor, prin forța gândirii, dar „rece” în plan
afectiv.
Unul dintre elementele importante ale poemului, cu relevanță
pentru caracterul său romantic este titlul. El este constituit dintr-un
substantiv articulat hotărât, ce denotă un astru ceresc. „Luceafărul”
ilustrează motivul central al textului și susține alegoria pe tema
romantică a locului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită,
opusă omului comun. El reunește două mituri – cel românesc al stelei
călăuzitoare și cel grecesc al lui Hyperion (în greacă „hyper-eon”
înseamnă „cel care merge pe deasupra”), sugerând prin aceasta natura
duală a personajului de tip romantic. De altfel, într-o însemnare pe
manuscrisul poemului, scriitorul precizează principala sursă de inspirație
și structura alegorică a textului: „În descrierea unui voiaj în țările române,
germanul K. povestește legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. lar
înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște moarte și
numele lui scapă de noaptea uitări, pe de altă parte însă aici pe pământ
nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”. Basmul popular
spunea, deci, povestea unei iubiri imposibile a unui zmeu nemuritor
pentru o fată de împărat. Preluând ideea basmului, Eminescu schimbă
odată cu povestea și cadrul, și sfera de semnificații.
Incipitul poemului evidențiază, de asemenea, caracterul romantic
al versurilor deoarece dezvăluie o perspectivă mitică, atemporală („illo
tempore”), prin intermediul unei formule specifice basmelor: „A fost
odată ca-n povești, / A fost ca niciodată”. Cadrul abstract este umanizat,
iar portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul de factură populară
„o prea frumoasă fată”, evidențiază o autentică unicitate terestră. Fata
de împărat reprezintă pământul însuși, iar comparația cu Fecioara și cu
luna propun o posibilă dualitate: puritatea și predispoziția spre înălțimile
astrale.
În concluzie, poemul „Luceafărul” se încadrează în estetica
romantică datorită faptului că întrunește particularități precum: alternarea
planului terestru cu cel cosmic, prezentarea unor întrupări ale lui
Hyperion, existenta unor motive literare ca singurătatea, visul, luceafărul,
noaptea etc.