I

MOPP

Organizații publice și
private

Definirea organizațiilor
Organizații publice vs. Organizații private
Managementul public
Noul management public
 Definirea organizațiilor

Organizațiile sunt grupuri de persoane care lucrează împreună într-un mod coordonat și structurat
pentru a atinge unul sau mai multe scopuri.

Organizațiile sunt de mai multe categorii:

 organizații care funcționează cu scopul de a obține profit (firme producătoare și furnizoare de bunuri
sau servicii)
 organizații guvernamentale și legislative (guvern, parlament etc.)
 organizații educaționale (școli, universități etc.)
 organizații medicale (spitale, policlinici etc.)
 organizații care promovează interese de grup (asociații profesionale, asociații ale handicapaților etc.)
 organizații religioase (biserici, asociații religioase etc.)
 alte tipuri de organizații (cluburi etc.)
 Definirea organizațiilor

Caracteristicile comune tuturor organizațiilor sunt:

 utilizarea unor resurse;
 dependența de mediu;
 diviziunea muncii pe orizontală și pe verticală;
 necesitatea managementului.

Resursele principale necesare organizațiilor pentru a reuși să obțină rezultatele propuse sunt alcătuite din:
 oameni (resurse umane);
 capital (resurse financiare);
 materii prime și materiale (resurse fizice);
 informație (resurse informaționale).
 Definirea organizațiilor

 Organizațiile s-au constituit și se perpetuează ca forme de organizare socială deoarece fac posibile conlucrări între oameni
pentru satisfacerea unor necesități care nu pot fi satisfăcute in mediul privat.

 Primele organizații devin posibile sub presiuni ale necesităților de organizare a conlucrării între oameni pentru a
satisface anumite necesități, așa cum ei le pot conștientiza, ca interese, nevoi sau aspirații. Conlucrarea dintre oameni
pentru a satisface anumite necesități produce alte necesități; pe măsură ce situațiile se complică, emerg necesități de
reglare a raporturilor dintre oamenii implicați în activități cu anumite finalități, de specializare a unora dintre oameni
pentru a coordona activitățile, pentru a asigura condiții “materiale” și informaționale de conlucrare fructuoasă și pentru a
controla rezultatele. Necesitățile de organizare și reglare internă, conștientizate, sunt cele care exercită presiuni pentru a
se constitui organizări și competențe cu funcții gestionare; când astfel de procese se produc, emerg organizații.

 Cu cât mai ridicată este calitatea resurselor utilizate, cu atât mai mari sunt șansele de succes ale organizației. Calitatea
resurselor umane ale organizațiilor este dată de calificarea personalului, de numărul de zile de instruire pe care le
primesc, dar si de capabilitățile specifice fiecărei categorii de personal, de modul în care organizația știe să îi motiveze
pentru a contribui la realizarea obiectivelor și de relațiile interumane existente în firmă. Calitatea resurselor financiare
este caracterizată doar de valoarea acestora, calitatea resurselor fizice este exprimată prin indicatori de calitate a
produselor (de exemplu: media timpilor de bună funcționare, fiabilitate etc.), iar calitatea resurselor informaționale este
dată de valoarea și actualitatea informației.
 Organizațiile publice și private

 Societatea modernă reprezintă un ansamblu de organizații. Aproape toate aspectele existenței umane sunt reglementate, asistate sau facilitate de
către o organizație sau alta. Aproape toți oamenii fac parte din structurile și procesele unui tip de organizație, fie ea familie, școală, guvern,
biserică, afacere, întreprindere sau club.
 Conform unei definiții simple, o organizație reprezintă “combinarea și utilizarea de resurse umane, financiare și materiale în vederea atingerii unor
obiective” .
 Toate organizațiile includ într-o formă sau alta un set de obiective proprii, distribuirea puterii și autorității, așteptările cu privire la funcții sau
îndatoriri, canale de comunicare și anumite metode de asigurare a atingerii obiectivelor.

Organizațiile vizează atingerea anumitor obiective:

 Organizațiile private au un scop clar - căutarea și maximizarea profitului, în funcție de care ele își pot organiza acțiunile și modela organizarea;
 Organizațiile publice au ca misiune urmărirea realizării “interesului general”. “Interesul general” este susceptibil a cunoaște interpretări diferite și
de multe ori contradictorii.

 Desigur, dubla egalitate (firma privată = căutarea profitului; organizația publica = interes general) reprezintă o abordare simplistă ce
trebuie nuanțată.
 Finalitățile firmei private sunt diverse (maximizarea profitului dar și căutarea unor informații satisfăcătoare, nevoia de realizare a conducătorilor,
obținerea adeziunii membrilor, etc.).

 Pe de altă parte, “interesul general” este un termen la fel de incert.

 Deci finalitatea întreprinderii private este introvertită (ea găsește în ea însăși raționalitatea proprie de a funcționa), în timp ce organizația
publică este constituită pentru satisfacerea unor interese care o depășesc: finalitatea ei este extrovertită.
 Organizațiile publice

 Organizațiile publice reprezintă ansamblul structurilor organizate, create în societate pentru gestionarea afacerilor publice.
 Instituțiile publice, în sensul birocratic pe care îl au în ziua de astăzi, reprezintă singurul mod de organizare social-economică a
statului care poate face față provocărilor modernității (numărul mare al populației, diversitatea si complexitatea nevoilor umane ce se
cer satisfăcute).
 Birocrația nu este nimic mai mult decât rigidizarea arterelor unei organizații.
 Ceea ce face din instituțiile birocratice instrumente eficiente este caracterul lor rațional manifestat în cele patru dimensiuni principale
ale acestora:
- pot manevra un număr mare de sarcini;
- pun accent pe cuantificare;
- operează într-un mod previzibil, standardizat;
- pun accent pe controlul asupra celor angrenați în sistemul instituțiilor.

 Într-un stat democratic ele au următoarele funcțiuni:

- pregătirea și adoptarea de acte normative;
- punerea în aplicare a legilor;
- supravegherea punerii în executare a hotărârilor luate la nivel politic.
 Organizațiile publice

 O instituție publică „vinde” bunuri și servicii care asigură facilități precum: servicii de telecomunicații,
electricitate, aprovizionarea cu gaze și apa, transport (căi ferate, aeriene, navale), transportul public urban,
servicii financiare, fiscale.

 Obiectivul unei instituții publice este servirea interesului public. Sunt situații în care inițiativa particulară
nu poate acoperi cerințele societății și de aceea sunt necesare instituții specifice.

 Organizațiile publice au deținut pentru multă vreme un rol important în majoritatea țărilor dezvoltate, dar
odată cu privatizarea unor servicii publice, unele instituții au trecut într-un plan secundar.

Aceste instituții sunt importante pentru că:

 activitatea lor este dependentă de sectorul guvernamental;
 managementul sectorului public controlează activitatea organizațiilor cu scop lucrativ.
 Organizațiile publice

 În cadrul acestor instituții avem în vedere și politicile sociale, industriale și de investiții.

 În cazul în care controlul guvernamental este prea rigid, instituțiile publice își pierd statutul de entități independente, astfel că nu
mai sunt rentabile pentru public.
 Sunt situații în care instituțiile publice nu pot fi controlate eficient, iar randamentul lor este inferior companiilor private. Este oportun
ca atunci să se pună problema privatizării unor servicii publice.

 Dacă managerii din organizațiile private au în vedere, în primul rând, profitul, scopul organizațiilor publice este satisfacerea
interesului general. Succesul instituțiilor publice depinde și de modul în care Guvernele vor găsi mecanismele de motivare
și control adecvate fără a implementa proceduri rigide la nivelul fiecărei entități publice.

Caracteristicile organizațiilor publice:

 satisfac o nevoie socială;
 se creează / desființează prin decizie administrativă de management;
 regimul lor juridic este reglementat de reguli ale dreptului public;
 se realizează prin stabilimente publice.
 Organizațiile publice

 Serviciile publice pot asigura servicii precum aprovizionarea cu apă, electricitate, gaz,
telecomunicații, considerate esențiale pentru economie, în ansamblu.

 Sunt situații în care activitățile de interes nu aparțin serviciului public. Sunt considerate servicii
publice numai activitățile care satisfac nevoi sociale apreciate de puterea politică ca fiind de interes
public (furnizate ca servicii în rețea). De multe ori, guvernele acordă facilități grupurilor
dezavantajate.

 Aceste servicii impun investiții inițiale mari conducând la tendințe monopoliste. Prin natura lor,
aceste servicii pot avea un impact politic.

 Controlul susținut prin reglementări asigură coordonarea instituțiilor publice. Există riscul, din cauza
gestionării defectuoase a resurselor financiare, ca bugetele să aibă de suferit.
 Organizațiile private

 Evoluția organizațiilor private moderne este marcată, în prezent, de amplificarea interdependențelor cu

mediul în care-și desfășoară activitatea; expresia acestei evoluții o reprezintă accentuarea caracterului
deschis al firmei concepute ca sistem, reflectat atât pe planul “intrărilor” cât și al “ieșirilor” – prin care se
integrează în mediul ambiant național și internațional și care cunoaște o varietate și intensitate fără
precedent.
 Necesitatea abordării mediului ambiant pentru managementul organizațiilor private este dată de
următoarele caracteristici:
1. Luarea în considerare a evoluțiilor mediului ambiant reprezintă o condiție fundamentală a satisfacerii,
cantitative și calitative, a unei anumite categorii de trebuințe de către firmă;
2. Pe baza cunoașterii componentelor mediului ambiant și a modului în care acestea influențează
activitatea firmei, se asigură elaborarea de strategii și politici realiste, cu un grad ridicat de
fundamentare științifică;
3. Asigurarea resurselor de care firma are nevoie pentru funcționarea și dezvoltarea sa nu este posibilă,
cantitativ și calitativ, fără luarea în considerare a factorilor de mediu;
4. Evoluțiile factorilor de mediu constituie o importantă premisă atât pentru asigurarea unor subsisteme
organizatorice și informaționale eficace, cât și pentru adoptarea și aplicarea de decizii și acțiuni
care să reflecte necesitățile și oportunitățile prezente și de perspectivă ale mediului ambiant.
 Organizațiile private – caracteristici:

Abordată ca sistem, organizația privată prezintă anumite caracteristici definitorii:

1.Obiective: obținerea unui anumit profit; realizarea unui anumit volum de producție sau a unei anumite cifre
de afaceri; diversificarea producției; acoperirea unui anumit segment de piață;
2.Resurse: materiale (mijloace de muncă, obiecte ale muncii); umane (persoane, compartimente); financiare
(numerar, disponibilități la banca); informații (juridice, economice, tehnice);
3.Variabile: capacități, parametri de funcționare, potențial, conținut caloric, randament (pentru resursele
materiale); specialitate, nivel de pregătire, motivare (pentru resursele umane); valoare, viteza de rotație
(pentru resursele financiare); cantitate, realism, operativitate (pentru informații);
4.Relații: om-mașină (precizate prin instrucțiunile de lucru); interpersonale; rezultând din structura de
producție (și determinate fiind de funcția firmei, de profilul și mărimea ei, de tipul producției);
5.Transformări: reprofilarea; specializarea; retehnologizarea; creșterea capacităților; modificarea structurii de
producție; modernizările informatice, etc.;
6. Intrări: materii prime, materiale, utilaje, energie, forță de muncă, informații;
7.Parametri: prevederile legislației privind firma; norme de consum de materii prime, munca; norme de
calitate;
8. Iețiri: produse, servicii, lucrări, bani, informații.
 Organizația privată – dimensiuni:

Abordată ca sistem, firma prezintă mai multe dimensiuni:

1. Organizația privată este un sistem complex deoarece încorporează resurse umane, materiale, financiare
și informaționale, fiecare dintre acestea fiind alcătuită dintr-o varietate apreciabilă de elemente:
 resursele umane sunt compuse din ansamblul salariaților firmei, ce prezintă caracteristici diferite din punctul
de vedere al nivelului pregătirii, specialității, postului ocupat, vârstei, sexului, vechimii;
 ansamblul materiilor prime, materialelor, combustibililor împreuna cu utilajele, clădirile și celelalte
concretizări ale factorilor de producție, fiecare prezentând anumiți parametri dimensionali, funcționali și
economici, constituie resursele materiale;
 disponibilitățile bănești, în numerar și la bancă, aflate la dispoziția firmei, formează resursele financiare;
 informațiile exogene și endogene concretizate în previziuni, tehnologii, norme de consum sau calitate,
evidențe contabile, etc. formează resursele informaționale ale firmei.
 Organizația privată – dimensiuni: (2)

2. Organizația privată este un sistem socio-economic, în sensul că, în cadrul său, grupele de salariați, ai
căror componenți se află în strânsa interdependență, desfășoară procese de muncă generatoare de noi utilități;
pe de alta parte, firma este subsistemul de bază al economiei naționale, principala generatoare de venit
național;

3. Organizația privată este un sistem deschis, în sensul că se manifestă ca o componentă a numeroase

alte sisteme cu care se află în relații continue pe multiple planuri. Concret, caracterul său de sistem deschis se
exprimă prin fluxul de intrări și prin ieșirile sale;

4. Organizația privată este un sistem organic adaptiv, adică se schimbă permanent, sub influența
factorilor exogeni și endogeni, adaptându-se atât la evoluția pieței, cât si la cerințele generate de dinamica
susținută a resurselor încorporate; firma nu este un sistem pasiv ci, la rândul său, influențează prin ieșirile sale
unele din caracteristicile sistemelor cu care intră în contact;

5. Organizația privată este un sistem tehnico-material, în sensul că între mijloacele de muncă, materiile
prime și materialele utilizate în cadrul său există anumite legături care se manifestă prin dependența
tehnologică dintre subdiviziunile sale.
 Asemănări și deosebiri între organizația
publică și organizația privată

 Managementul este o funcție profesională care înseamnă a conduce, într-un context dat, un grup
de persoane care au de atins un obiectiv comun, în conformitate cu finalitățile organizației din care
fac parte.
 Literatura de specialitate oferă mai multe variante pentru funcțiile generale ale managementului,
însă cei mai mulți specialiști vorbesc despre următoarele cinci: previziune, organizare, coordonare,
antrenare si control.

 Realizările unei organizații sunt rezultatele efortului depus de fiecare individ.

 Managementul public reprezintă „ansamblul proceselor și relațiilor de management, bine
determinate, existente între componente ale sistemului administrativ, prin care, în regim de putere
publică, se aduc la îndeplinire legile și / sau se planifică, organizează, coordonează, gestionează și
controlează activitățile implicate în realizarea serviciilor care satisfac interesul public.”
 Asemănări între organizația publică și
organizația privată (1)

1. Principii și legități comune

 Între organizația generală și organizația publică există strânse interdependențe, în sensul că o serie
întreagă de principii și legități ale managementului își găsesc aplicabilitate și în instituțiile publice.
 Legătura dintre cele două este de tipul parte-întreg, în care organizația publică este un domeniu de
aplicabilitate a teoriei generale a organizației private, desigur în forme specifice determinate de
multiplele particularități ale domeniului și de orientarea pe satisfacerea interesului public.

2. Funcții de bază asemănătoare

 Ambele tipuri de organizații au cam aceleași funcții de bază.
 În literatura de specialitate sunt întâlnite mai multe clasificări, însă în general sunt cam aceleași.
 Funcțiile de bază ale organizației publice sunt: previziune, organizare-coordonare, control-
evaluare, administrare și motivare.
 În cazul organizației private întâlnim aceleași funcții, în unele lucrări de specialitate, formulate puțin
diferit dar cu înțelesuri sensibil egale.
 Asemănări între organizația publică și
organizația privată (2)

3. Urmărirea unui scop

 Atât în cazul organizației publice cât și în cazul organizației private există un scop comun al organizației (instituție, firmă s.a.)
care prin intermediul activităților manageriale trebuie urmărit.
 Asemănarea constă doar în existenta unui scop si a unor obiective comune pentru toți membrii organizației; scopurile și
obiectivele în sine sunt foarte diferite între cele două forme de management.

4. Urmărirea eficienței
 Ambele tipuri de organizații doresc atingerea obiectivelor și scopurilor propuse într-un mod cât mai eficient.
 Dacă în cadrul organizației private conceptul este descris prin termeni ca eficiență și eficacitate, în cadrul organizației
publice se urmărește echitatea socială și așa numita „eficientizare a serviciilor publice”.

5. Managementul resurselor umane

 O altă asemănare puternică este în domeniul resurselor umane. Ambele tipuri de organizații pun accent pe resursa umana.
 Atât managerii privați cât și publici sunt conștienți că organizația va funcționa corect doar dacă ei acorda importanță
recrutării, selectării, pregătirii profesionale, recompensării și motivării personalului.
Și în ceea ce privește organizarea resurselor umane există o asemănare: angajații / funcționarii vor fi puși de către
managerii lor în posturi potrivite, managerii încercând să pună persoanele potrivite în posturile cheie.
 Deosebiri între organizația publică și
organizația privată (1)

1. Scopul urmărit
 Aminteam la asemănări faptul că asemănarea constă doar în existența unui scop și a unor obiective
comune pentru toți membrii organizației și că scopurile și obiectivele în sine sunt foarte diferite între cele
două forme de management.
 Diferența constă în faptul că organizația publică urmărește satisfacerea interesului general în schimb
ce organizația privată urmărește obținerea profitului.

2. Accentul pe funcția de previziune

 În cadrul organizației private, intervine influența sistemului politic; datorită acestui aspect orizontul
temporal al managerilor guvernamentali este relativ scurt. Managerii privați sunt orientați spre:
- dezvoltarea pieței;
- inovații;
- investiții pe termen lung – au deci un orizont temporal mai lung, accentul pus pe funcția de prevedere
fiind mai mare.
 Deosebiri între organizația publică și
organizația privată (2)

3. Stabilitatea funcțiilor de conducere

 Așa cum aminteam și la asemănări, fiecare manager încearcă să pună „oamenii săi” pe funcțiile importante din
cadrul organizației. în cadrul managementului privat acest tip de angajați vor ocupa funcția o perioadă mai lungă de
timp decât cei din sistemul public. În cadrul managementului public, fiecare schimbare a conducerii politice va
conduce la schimbări ale funcțiilor manageriale.
 Stabilitatea în funcțiile de conducere este mai mica în cadrul instituțiilor în care se practică managementul public
și, de cele mai multe ori, promovarea nu respectă criteriile competenței.

4. Sancționarea lipsei de performanță

 În cadrul organizației private, performanța merge mână în mână cu obținerea profitului, fiind ușor cuantificabilă.
Prin urmare, evaluarea este importantă și sancționarea lipsei de performanță este făcută de cele mai multe ori în
mod corect, asupra angajatului sau angajaților răspunzători pentru lipsa performanței.
 În instituțiile publice, performanța nu va fi cuantificată. De aceea este greu să găsești persoanele responsabile
pentru lipsa performanței.
 De cele mai multe ori, sancționarea lipsei de performanță în cadrul instituțiilor publice se răsfrânge asupra aleșilor
politici, odată cu noile alegeri, voturile celor nemulțumiți îndreptându-se spre alți candidați.
 Deosebiri între organizația publică și
organizația privată (3)

5. Influența mass-media
 Diferența este foarte clară, influența mass-mediei fiind mult mai mare în cadrul
organizației publice.
 Managerii publici sunt confruntați cu o atenție sporită a mass-mediei asupra deciziilor
care s-au luat și asupra deciziilor care trebuie luate, care sunt de multe ori anticipate
de personalul mass-media.
 În schimb, managerii privați nu sunt confruntați cu presiunea mass-media.
 Rapoartele unei firme apar foarte rar în mass-media și deciziile unui manager privat
pot fi foarte greu influențate de presă.
 Managementul sectorului public

 Administrația publică reprezintă un sistem care este guvernat de legi, reguli, proceduri ce
prescriu roluri, competențe, responsabilități, dar și delimitări. Birocrația poate părea starea
naturală a organizațiilor publice. Cultura organizațională de tip rol reprezintă o construcție
socială apărută la sfârșitul secolului 19, menită să raționalizeze modul de funcționare al
organizațiilor, atât a celor private, cât și a celor publice.
 Max Weber, sociolog și economist german al sec. XIX, este cel care a teoretizat principiile de
funcționare ale organizațiilor birocratice, care se vor impune în sistemele administrative
occidentale în secolul XX. Weber a identificat trei tipuri de autoritate, întâlnite de-a lungul
istoriei:
 Autoritatea tradițională, bazată pe credința în sanctitatea tradiției, a normelor și
cutumelor, precum și pe percepția superiorității morale și spirituale a celor care exercită
autoritatea în acest context
 Autoritatea charismatică, bazată pe trăsături excepționale, caracterul eroic și
comportamentul exemplar al liderului
 Autoritatea rațional-legală-ce emană din legi scrise, rațional fundamentate
 Managementul sectorului public

 Downs consideră că birourile se deosebesc de alte forme de organizare prin faptul că outputul unei astfel
de organizații nu este evaluat și tranzacționat pe o piață externă a organizației. Aceasta este o condiție
fundamentală a eficienței organizației. Consecința ei constă în faptul că birourile nu se pot baza pe
compararea obiectivă a profitabilității în evaluarea activității întreprinse. Astfel alocările financiare nu
constituie rezultatul acțiunii între cerere și ofertă, așa cum se întâmplă pe piață, ci al unor evaluări și
decizii administrative și/sau politice. Evaluarea este însă imperfectă, din cauza asimetriei informaționale
dintre birocrați (beneficiarii alocării bugetare) și politicieni(reprezentanții cetățenilor în numele și pentru
interesele cărora sunt alocați bani publici birourilor). Birocrații, fiind actori raționali, vor manipula strategic
situația de asimetrie informațională în propriul avantaj, în detrimentul eficienței sociale (prin omiterea
informațiilor neconvenabile și promovarea indicatorilor ce îi avantajează, creând o informație distorsionată
a birourilor).
 Teoriile și studiile menționate arată că birocrația nu este caracterizată de eficiență, așa cum anticipa
Weber, ci mecanismele sale de funcționare sunt centrate pe supraviețuirea și dezvoltarea ei. Birourile
publice funcționează în condițiile unor obiective complexe și de cele mai multe ori ambigue, ceea ce face
ca relațiile contractuale să fie incomplete. Măsurarea contribuției birourilor la binele public, precum și a
fiecărui funcționar la atingerea obiectivelor organizației din care face parte este cel puțin imperfectă în
sectorul public; dacă în sectorul privat există un indicator de bază al performanței în funcție de care sunt
alocate resursele, anume profitul, în sectorul public alocarea resurselor se face prin disponibilitatea
factorilor de decizie politică.
 Managementul organizațiilor publice

Mecanismele prin care sunt gestionate organizațiile publice sunt:

 Adoptarea deciziilor colective
 Implementarea deciziilor adoptate
 Organizațiile sunt responsabilizate față de problematica publică și de cetățeni.

 Executivul este forul care gestionează resursele societății prin înfăptuirea deciziilor adoptate de legislativ.
Relația dintre cele două instanțe este una de tip principal-agent. Ministerele și agențiile guvernamentale constituie
formațiunile prin care un program politic de guvernare este implementat. Ceea ce numim structură executivă: totalitatea
agențiilor și ministerelor, este cea care duce la îndeplinire deciziile politice și de politici publice, operaționalizează(adoptă
norme metodologice), implementează și evaluează rezultatele deciziilor luate. Executivul este compus, pe de-o parte din
funcționari politici, aleși sau numiți si funcționari publici. Acești din urmă reprezintă un corp stabil, dar și numeros, de
resurse umane care gestionează afacerile publice, în limita reglementărilor adoptate de funcționarii publici și de membrii
legislativului.
 Funcționarii politici, asemenea membrilor legislativului, iau decizii de natură politică, în baza unor concepții privind
dezvoltarea echitabilă a societății, pentru care respectivii actori pledează în cadrul forurilor legitime de dezbatere politică. Ei
pot acționa pentru a impune schimbări în ordinea instituțională, pentru a modifica norme, pentru a altera în cele din urmă
granița între public și privat. Funcționează astfel în cadre care să le permită exprimarea liberă și necostisitoare a propriilor
opțiuni pe care să le supună dezbaterilor și să le susțină public (mecanismul imunității).
 Managementul organizațiilor publice

 Funcționarii publici iau decizii de natură administrativă, ce privesc implementarea, în condițiile respectării
prevederilor în vigoare, a concepțiilor de dezvoltare(materializate în legi) propuse de forul politic.
Modalitățile lor de acțiune sunt sever limitate de reglementările și procedurile legale în vigoare, cărora
trebuie să li se supună. Ei nu pot avea inițiativă politică, uneori neputând fi nici purtători de opinie
personală în exercițiul funcției. Ei nu pot iniția acțiuni pentru schimbarea normelor și instituțiilor, ei sunt
chemați să optimizeze aplicarea normelor și funcționarea instituțiilor.
 Mecanismul ce asigură exercitarea funcției publice este independența față de politic și fluctuațiile sale în
ideea constituirii unui corp profesionist stabil, care să aplice consecvent ceea ce se întâmplă la nivel
legislativ.
 Distincția dintre funcția publică și cea administrativă, între politicieni și corpul de funcționari publici este
clasică, avându-și originea în opera lui Woodrow Wilson, profesor de economie politică și jurisprudență
la Princeton University. El considera că pe lângă întrebarea fundamentală: Cine trebuie să facă legile și
cum trebuie să fie aceste legi?, cealaltă întrebare, destul de neglijată în administrație este: Cum poate fi
administrată legea în mod înțelept, cu echitate, eficiență, fără fricțiuni?
 Răspunsul la această ultimă întrebare se regăsește în independența administrației. “Domeniul
administrației este asemenea domeniul afacerilor. El este dincolo de agitația și lupta politică”(Wilson).
 Managementul organizațiilor publice

 Administrația, în accepțiunea lui Wilson, este un sistem ale cărui principii de funcționare trebuie
însă studiate și implementate. El vorbește despre sanctitatea funcției publice, nesupusă politicului și
partizanatului ca garanție pentru eficientizarea serviciului public.
 Administrația este în afara sferei politicii. Problemele administrative nu sunt probleme politice. Deși
politica stabilește sarcinile administrației, ea nu are dreptul să manipuleze.
 Hughes argumentează că sistemul tradițional de administrație în regimurile parlamentare
urmărește separarea politicului de administrație. Ministrul împreună cu structura ministerială pe
care o conduce elaborează politicile ce vor fi apoi administrate de un departament condus de un
funcționar permanent, ce va rămâne în funcție până când guvernul se schimbă. Astfel s-ar asigura
legalitatea implementării politicilor, responsabilitatea funcționarilor în fața superiorilor ierarhici, dar
și neutralitatea, independența și competența lor. Funcționarii rămân autonomi, nu își asumă
răspunderea pentru rezultatul politicilor, ci pentru implementarea lor corectă și mai ales legală.
 În practică, distincția între funcționari și politicieni este relativă; domeniul administrației nu poate fi
izolat de politică atât timp cât el deține și exercită putere în implementarea deciziilor politice.
 Managementul organizațiilor publice

Argumentele influențelor reciproce dintre sfera politică și sfera administrativă sunt:

 Funcționarii dobândesc expertiză într-un anumit domeniu și implicit ideologie, eventual împărtășită de
colegi asupra soluționării problemelor publice. Această ideologie se va reflecta în implementarea politicilor
stabilite de miniștri și politicieni. Autorul consideră că organizațiile birocratice mari, cu influență, cum ar fi
Comisia Europeană, ajung chiar să aibă propriile agende de politici.
 Descentralizarea și desconcentrarea centrelor de decizie politică până la nivelul agențiilor și reformele
manageriale asociate noului management public lărgesc sfera de acțiune politică a funcționarilor ce ocupă
poziții manageriale, crescând astfel responsabilitatea lor față de politici, dar și vizibilitatea publică(ies din
anonimatul clasic al funcționarilor). Exemplele SUA, Marea Britanie și Suedia unde rolul agențiilor este
important in susținerea și promovarea politicilor, sunt elocvente pentru tendința clasică de estompare a
distincției între sfera politică și cea administrativă.
 Competiția dintre agenții pentru obținerea bugetelor implică și o luptă a acestora; ele mobilizează suport
politic cooptând politicieni sau rețele de politici în susținerea propriilor cauze.
 Concentrarea expertizei la nivelurile inferioare dintr-o birocrație determină și un substanțial control al
informației și pârghii de influențare a politicilor la acest nivel administrative în dauna nivelurilor superioare,
de natura politică.
 Public și privat

 Dincolo de problemele legate de raționalizarea și caracterul imparțial ale administrației, mai ales în
privința relației dintre politicieni și funcționari, societățile moderne se confruntă cu problema
gestionării eficiente a afacerilor publice în contextul solicitării unor servicii tot mai
complexe și mai costisitoare venite din partea cetățenilor.
 Afacerile publice încearcă să rezolve probleme care privesc întreaga colectivitate și
pentru care se caută soluții comune, impuse la nivel social.
 Sectorul public reprezintă totalitatea activităților și serviciilor furnizate, finanțate sau puternic
reglementate de entități organizaționale ale autorității statale, locale sau supranaționale. Ca
indicator al ponderii sectorului public în societate, o măsură aproape generală de
aproximare o constituie ponderea cheltuielilor guvernamentale și ale autorităților locale
in PIB. Indicatorul este folosit pentru a măsura mărimea relativă a sectoarelor publice în diferite
țări.

De-a lungul ultimelor două secole, relația guvernare-piață a cunoscut o serie de schimbări.
 Teoria Adam Smith (economist englez, sec.XVIII): perioada mercantilistă: statul trebuie să
intervină numai minimal în societate, lăsând actorii individuali să acționeze liber pe piață; astfel s-
ar realiza o utilizare eficientă a resurselor, într-o concepție a statului minimal de tip laissez faire.
 Public și privat

 The great society-US și The strong society-Suedia - creșterea soluționării politice - prin
reglementare și redistribuire. Obiectivele sunt de creștere a cheltuielilor publice pentru
furnizarea amplă a unor servicii publice de educație, sănătate, infrastructură, combaterea
sărăciei, fapt ce va determina creșterea guvernării în economie. Intervenția statului în
economie era recomandată de soluționarea problemelor sociale cauzate de reconstrucția
societăților afectate de război.

 Statul bunăstării sociale (Germania sec. XX). Statul trebuie să intervină în societate prin
programe asistențiale, oferite de stat pentru cei aflați în nevoie, concepție devenită treptat tot
mai inclusivă, ajungând să cuprindă toți cetățenii, în faimoasa grijă a statului față de cetățean,
de la naștere și până la moarte (from the cradle to the grave). Dezavantajul este generat de
resursele alocate de stat, prin decizii politico-administrative, astfel că politicul prevalează
asupra pieței și acțiunea colectivă asupra celei individuale. Perioada a cunoscut până la nivelul
anilor 90 o expansiune enormă, prin oferirea unor servicii publice comprehensive(sănătate,
educație, servicii sociale, infrastructură, utilități), rezumată sub denumirea statul bunăstării
sociale.
 Public și privat

 Eșecul statului-începând cu anii 80 - deficitele bugetare încep să ia amploare.

 Cererile de bunuri și servicii cresc, fiind considerate de către cetățeni un drept legitim.
 Bugetele se dovedesc insuficiente pe de-o parte din cauza stagnării economice, pe de altă parte din cauza tendinței
birocrației de a crește în dimensiuni, fiind mare consumatoare de resurse. Schimbările economice de dreapta au
determinat în SUA și Europa reforme vizând diminuarea ponderii sectorului public sau reformarea acestuia după
modelul corporațiilor din sistemul privat.
 Este momentul implementării politicilor de deinstituționalizare a statului. Concepția mâinii invizibile a lui Adam
Smith este invocată în contextul insuficienței tot mai mari a birocrațiilor publice. Se consideră azi că binele comun
se realizează prin intermediul unor interese raționale, egoiste ale birocratului.

 Nu doar criza financiară acută, în anii 80, justifica reforma sistemului public, ci alți factori începeau să contureze nevoia
unei altfel de guvernări publice. Globalizarea, digitalizarea, consolidarea organizațiilor de guvernare supranațională,
liberalizarea fluxurilor de capital și a pieței forței de muncă, mondializarea pieței de formare profesională(universități), au
determinat sistemele de guvernare să devină inoperante.

 Se conturează două soluții de depășire a crizei statului:

 Noul management public - răspuns la criza financiară și la nevoia de eficientizare a statului
 Noua guvernare pluralistă –în anii 90, ca urmare a schimbărilor demografice și tehnologice.
 Noul management public

 Conceptul de Noul Management Public merită să stârnească interesul tuturor categoriilor de conducători de
resurse umane din domeniul public pentru că arta conducerii este revoluționată de aceste noi principii,
considerate a fi aplicabile până de curând doar sistemului privat.
 Se lansează pe bună dreptate interogația dacă nivelul de eficacitate al organizațiilor private poate fi atins de
către organizațiile din sistemul public, sau daca putem realiza această comparație intre cele două sectoare și
există eficacitate în activitatea ofertanților de servicii publice, sau eficacitatea este doar apanajul organizațiilor
care obțin și generează profit? Serviciile publice trebuie să-și propună eficacitate și chiar profit în
ofertele pe care le lansează către beneficiari, mai ales dacă luăm în considerare modelul nord-
american de management al serviciilor publice, în care regula generală este parteneriatul public-privat,
pentru a spori sursele de venituri proprii, independente de resursele bugetare și pentru a eficientiza principiul
descentralizării, care înseamnă înainte de toate autonomie financiară.
 Rațiunile de eficacitate trebuie să ghideze activitatea managerului public în România, cu atât mai mult cu cât
nu este încă implementat modelul european de a obține resurse financiare suplimentare pentru instituțiile publice
prin aprobarea proiectelor de investiții depuse de către managerii publici instituțiilor bancare abilitate să
finanțeze în mod exclusiv sectorul public.
 Singurele resurse financiare de care ar putea beneficia serviciile publice din Romania sunt excedentele bugetare
privind impozitele și taxele și accesarea fondurilor europene nerambursabile; acest din urmă aspect trebuie să
recondiționeze de asemenea poziția managerului public cu privire la generarea eficacității în sectorul public,
pentru ca fondurile europene nerambursabile nu au fost accesate eficient în România ultimilor ani.
 Noul management public

 Funcția de prognoză și planificare - astfel încât managementul empiric, după principiul văzut și făcut să nu
mai constituie un principiu de organizare în serviciile publice. Această funcție, corect implementată, ar constitui și
o modalitate eficientă de obținere a unor fonduri europene care să asigure atât dezvoltarea infrastructurii cât și
dezvoltarea și formarea celor mai importante categorii de resurse ale organizațiilor mileniului trei și anume
resursele umane. Managementul unor programe eficiente ar asigura pentru instituțiile publice autonomie
financiară și ar constitui o premisă a descentralizării. Managementul prin intermediul diagramelor Gantt este o
realitate nu numai a organizațiilor private, ci și a managementului public, pentru că planificarea unor obiective pe
termen mediu si lung, prin corelarea tuturor categoriilor de resurse necesare și suficiente pentru a le îndeplini, nu
poate constitui decât o modalitate de a genera performanță.

 Funcția de organizare constituie fundamentul eficacității manageriale și este important a fi corect

implementată în instituțiile publice pentru a se gestiona fenomenul birocratic. Birocrația este o realitate a oricărui
tip de administrație, luând în considerare chiar și cele mai eficiente forme și anume administrația română și cea
americană de azi. Percepția beneficiarului de servicii publice asupra birocrației ține de imixtiunea între sarcinile și
obiectivele de serviciu ale resurselor umane aflate pe trepte ierarhice diferite ale instituției publice respective.
Respectarea funcției de organizare a managementului va crea în instituții și servicii publice, sarcini și obiective de
muncă clare și concrete astfel încât fiecare resursă umană să poată fi obiectiv evaluată și timpul efectiv de intrare
a beneficiarului de servicii în posesia serviciului public respectiv sa fie mult redus.
 Noul management public

Funcția de coordonare, Funcția de antrenare/motivare și Funcția de control-evaluare

 Nu întâmplător sunt enunțate cumulativ, fiind practic reunite sub titulatura comunicare organizațională,
principiu aplicabil anterior exclusiv organizațiilor private, instituțiile și serviciile publice fiind considerate mult prea
supuse principiilor legislative pentru ca un manager public să poată respecta astfel de bune practici.
 Activitatea de evaluare a celor care manageriază în sectorul public, ar trebui să exceadă prevederile legale
conform cărora evaluarea funcționarilor publici trebuie să cuprindă un raport de evaluare aplicat de către un
evaluator unic și anume superiorul ierarhic, dublat de un interviu organizat de către același evaluator unic.
 Nu există un sistem de evaluare a activității resurselor umane în organizații pe deplin obiectiv. Evaluarea este o
activitate managerială extrem de complexă întrucât angajații care resimt că managementul îi evaluează în limitele
obiectivității (atât cât este posibil) vor fi motivați să fie eficace în ceea ce întreprind și vor adopta comportamente
nonconflictuale. Nivelul de obiectivitate al grilelor de evaluare este asigurat de construcția criteriilor de evaluare
(variabile de evaluare) și a standardelor sau calificativelor de evaluare.
 Evaluarea resurselor umane presupune trei activități distincte:
1. evaluarea comportamentului;
2. evaluarea potențialului și a capacității de evoluție;
3. evaluarea performanțelor obținute.
 Noul management public - evaluarea

 Criteriile de evaluare și standardele de performanță vizează fie rezultatele și evenimentele trecute, care au avut loc sau au fost
obținute într-o perioadă determinată, fie potențialul de viitor.
 Criteriile de performanță trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
 să fie precis formulate și să nu presupună generalități;
 să fie în număr limitat: folosirea prea multor criterii duce la nivelarea rezultatelor, la obținerea unor valori medii sau a căror
relevanță este mult diminuată;
 să fie clar enunțate astfel încât să poată fi corect înțelese atât de către evaluatori cât și de către cei evaluați;
 să fie măsurabile și ușor de observat astfel încât să diminueze posibilitatea contestării lor;
 să fie aplicabile tuturor subiecților încadrați pe aceeași fișă a postului.
 Standardele de performanță reprezintă nivelul dorit al performanțelor, permițând evidențierea gradului în care au fost îndeplinite
activitățile. Ele stabilesc ce trebuie sa facă o persoană și cat de bine, fiind definite prin următorii indicatori:
 cantitatea - cât de mult sau cât de multe;
 calitatea - cât de bine sau cât de complet;
 cost - care va fi cheltuiala implicată;
 timp - când va fi realizat obiectivul;
 utilizarea resurselor - ce echipamente sau materiale vor fi utilizate;
 mod de realizare - cum se vor realiza activitățile.
 Noul management public - evaluarea

 În ceea ce privește calificativele /variabilele folosite în evaluare, confuzie asupra evaluatorului pot
genera variabilele exclusiv calitative (scala de evaluarea 1-5 în care este dificil pentru evaluator
să distingă de exemplu între 1 și 2; atunci se resimte nevoia dublării prin aprecieri calitative:
foarte slab; nesatisfăcător...).
 La interogația cine sunt evaluatorii răspundem că evaluarea performanțelor angajaților nu poate fi
un proces singular, mai ales că managementul mileniului trei se fundamentează pe participație.
Evaluarea performanțelor se poate realiza - de preferat cumulativ, în afara evaluatorului unic - de
către:
- manageri - care își evaluează/clasifică subordonații;
- subordonații - care își evaluează/clasifică managerii;
- salariații de pe poziții echivalente - se evaluează/clasifică între ei;
- autoevaluarea;
- evaluatorii externi.
 Noul management public

 Noul management public din Romania va genera eficacitate și profit atunci când conducătorii de servicii
publice vor aplica principiile managementului științific, considerate a fi apanajul sistemului
organizațional privat și în instituțiile publice.
 Ca știință, managementul public s-a constituit în timp, datorită preocupărilor specialiștilor pentru
perfecționarea continuă a activităților din domeniul organizațiilor publice. Știința managementului public
formulează principii pentru conducerea organizațiilor publice ce ar putea fi utilizate și în administrația de
stat.
 Managementul public a apărut în deceniul al VIII-lea al secolului trecut în principal ca urmare a unei
crize majore în domeniul administrației. Rezultatul a fost apariția unui nou mod de percepție și abordare
a aparatului administrativ dintr-o țară. În acest sens, managementul public, prin conținutul său,
reprezintă un suport teoretic și practic pentru implementarea schimbărilor în instituțiile publice.
 Procesul de restructurare a sectorului public în special sistemul administrativ necesită înalt
profesionalism, respectiv funcționari publici cu o pregătire de specialitate și în domeniul
managementului public.
 De asemenea, se conturează tot mai mult tendința de profesionalizare a funcționarilor publici, ceea ce
reprezintă o mutație semnificativă determinând o foarte bună cunoaștere a conținutului
managementului public
 Noul management public

 Managementul public și-a propus să contribuie la formarea și perfecționarea funcționarilor publici

permanenți și aleși pentru a deveni performanți cu o anume viziune asupra rolului instituțiilor publice în
societatea românească.

Argumente în acest sens, sunt reprezentate de obiectivele managementului public, după cum
urmează:
 Studiul proceselor și relațiilor de management public;
 Formarea principiilor și legităților;
 Perfecționarea, organizarea și funcționarea instituțiilor;
 Satisfacerea interesului public

 Cunoașterea managementului permite identificarea și analiza structurilor din instituțiile publice; a

relațiilor care există între componentele acestora; a rolului fiecărei unități în cadrul sistemelor; a
sarcinilor competențelor și responsabilităților care revin managerilor publici.
 Noul management public

 O dimensiune importanta a managementului public o constituie definirea principiilor și regulilor de organizare a

sistemului informațional în instituțiile publice, a particularităților procesului de culegere, înregistrare, stocare,
transmitere și prelucrare a informațiilor care circulă în cadrul sistemului de management al instituțiilor publice si a
principalelor metode si tehnici de management folosite pe parcursul desfășurării activității instituțiilor publice.
 O alta dimensiune importantă o reprezintă managementul resurselor umane, axat in general pe procesele de
selecție, promovare și motivare a personalului din instituțiile publice.
 Literatura de specialitate oferă o gamă largă de noțiuni ca: administrație, administrație de stat, activitate
executivă, autoritate administrativă și mai puțin management public.
 Unii autori, precizează că termenul ,,administrație” desemnează o activitate a unei persoane care ajută la realizarea
unui obiectiv și derivă din cuvântul latin ,,magistre”, care semnifică stăpânul căruia i se subordonează servitorul.
 Alți specialiști, consideră că există administrație publică și în administrație de stat. Astfel, instituirea autonomiei locale
ar putea fi o nouă ficțiune, prin aceea că unele autorități prin care se realizează autonomia locală au și atribuții de
administrație de stat neînsemnând că toată activitatea lor este statală.
 Utilizând noțiunea de administrație de stat, alți autori susțin că prin aceasta se înțelege un sistem de instituții ale
statului, iar noțiunea de activitate administrativă și instituții administrative sunt folosite alternativ uneori chiar cu sens
identic activității executive și instituțiilor executive.
 După cum susțin specialiștii francezi activitatea administrativă este reprezentată de persoane sau grupuri de persoane,
funcționari publici care au competențe precizate de lege pentru a acționa în sensul aplicării conținutului legii publice.
 Noul management public

În cadrul managementului public, sistemul administrativ este abordat din punct de vedere juridic. Principalele componente ale
acestuia sunt următoarele autorități publice:
parlamentul;

președintele României;
guvernul;

ministerul și alte instituții direct subordonate ministerelor;

prefectul;

instituțiile autonome locale: consiliul județean, consiliul local;

Primarul și instituțiile subordonate acestora

În 1984 Overman susține că managementul public se diferențiază de administrația publică întrucât:

tratează problematica executării funcțiilor managementului adoptate la spectrul public;
urmărește orientarea activității desfășurate în sectorul public pe criterii de eficiența;
abordează cu precădere nivelul de mijloc al structurii sistemului administrativ;
are tendința de a generaliza problematica amplă a managementului în sectorul public;
se află în strânsă legătură cu managementul tradițional ca știință și cu alte domenii distincte ca: sociologia și științele politice.
 Noul management public

 Managementul public nu numai că abordează aspecte privind: resurse umane, eficiență, managementul în
instituțiile publice, pe care administrația publică le menționează ca parte ale aceluiași întreg, dar și analizează
modul de exercitare a funcțiilor de management într-un context bine definit de administrație publică.
 Managementul public reprezintă ansamblul proceselor și relațiilor de management bine determinate, existente
între componente ale sistemului administrativ prin care în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile și
se planifică, organizează, gestionează și controlează activități implicate în realizarea serviciilor care satisfac
interesul public.

Din definiție se desprind următoarele caracteristici:

 managementul public reunește un ansamblu de procese și relații management ce apar între componentele
sistemului administrativ,
 obiectivul managementului public este satisfacerea interesului public, prin crearea unui cadru instituțional
corespunzător ceea ce înseamnă și adoptarea de acte normative cu forță juridică inferioară: legi, decrete,
hotărâri, regulamente;
 procesele de management și procesele de execuție se desfășoară deopotrivă în sectorul public;
 relațiile de management din instituțiile publice reprezintă raporturile care apar în sistemul administrației și care
în administrația de stat se realizează în regim de putere publică prin intermediul prerogativelor acordate de
instituții și de acte normative care fac să prevaleze interesul public general atunci când este în conflict cu interesul
particular.
 Noul management public

 Administrația publică nu mai este o formă de realizare a puterii de stat sau formă fundamentală de activitate a
statului pentru că în sistemul democratic, potrivit Constituției României, atât statul cât și organizațiile
administrativ-teritoriale sunt persoane morale și de drept public conduse după principii generale ale
managementului public, principii aplicabile managerilor de la toate nivelurile ierarhice, respectiv toate serviciile
publice descentralizate.
 Prin urmare managementul serviciilor publice este o disciplină specializată care are ca obiectiv cunoașterea
proceselor și relațiilor de management din administrația publică, în toată complexitatea lor, în vederea formulării
de principii și legități pentru perfecționarea permanentă a organizării și funcționării structurilor administrative în
funcție de valoarea puterii politice, de necesitățile economico-sociale, de gradul de înzestrare tehnică, de nivelul
general de cultură, civilizație și cu scopul realizării unor servicii publice eficiente corespunzătoare nevoilor sociale
generale, satisfacerii interesului public astfel încât este argumentată afirmația în acest sens al specialistului Peter
Druker: ,,eficacitatea este cheia succesului unei organizații”.
 Ținând cont de cele prezentate mai sus, putem afirma că managementul reprezintă un complex de acțiuni
desfășurate cu scopul de a asigura atât funcționarea normală, eficientă a colectivităților umane
organizate (întreprinderi, instituții publice, organizații politice, unități de învățământ) în ansamblul
lor, cât și a fiecărei verigi structurale componente. El are ca scop atingerea obiectivului organizației în
condițiile utilizării judicioase a resurselor materiale, umane, financiare proprii și atrase.
 După Fayol, care este considerat creatorul doctrinei administrative, a administra înseamnă a prevedea, a
organiza, a comanda, a coordona, a controla.
 Noul management public

Fundamentele noii orientări a managementului public sunt următoarele:

 descentralizarea;

 fundamentarea proiectelor și a contractelor;

 pregătirea personalului;

 îmbunătățirea organizării;

 atitudinea față de clientul-cetățean.

 Într-o instituție democratică cetățenii au dreptul să participe la planificarea, implementarea, evaluarea și reforma serviciilor publice, astfel putând fi implicați
direct în procesele de management și de execuție din sectorul serviciilor publice. Deși conceptul de management public a fost introdus în România după 1990,
devine din ce în ce mai evidentă necesitatea dezvoltării cercetărilor pentru a demonstra că managementul public și a serviciilor din domeniul public e un domeniu
distinct care se delimitează clar de alte domenii, respectiv de administrația publică și de dreptul administrativ.

 Se poate concluziona că administrația reunește un aparat format din instituții ale statului create pentru a aplica regulamente, proceduri și politici, acte
normative etc. iar managementul ansamblul proceselor și relațiilor de management din cadrul unei organizații prin care se urmărește realizarea unor obiective
definite. Cu alte cuvinte, managementul într-o organizație este reprezentat de un grup de persoane responsabile pentru realizarea unor obiective, iar
administrația este reprezentată de structuri instituționale distincte prin care se exercită puterea statului.

Administrația publică este reprezentată de un aparat în care se desfășoară un ansamblu de activități pentru elaborarea și aplicarea de acte normative, norme
metodologice, regulamente și programe politice.

 Managementul public include administrația publică și, în plus, urmărește crearea sistemului de management în cadrul instituției publice pentru realizarea
obiectivelor cu maximum de eficiență, în condițiile asumării responsabilității pentru rezultatele obținute
 Noul Management public reunește în
conținutul lui următoarele elemente:

 1. Profesionalizarea managementului în organizațiile din sectorul public

 Aceasta înseamnă promovarea pe funcții de conducere a unor manageri care au fost pregătiți pentru a
conduce organizațiile publice. Ei nu mai sunt simpli administratori ai instituțiilor publice, ci devin
responsabili pentru rezultatele obținute de acestea.
 Managerii publici devin responsabili pentru gradul de implementare a politicilor și, în cazul în care
rezultatele obținute nu sunt cele așteptate, ei pot fi demiși pentru incompetență profesională și
managerială.
 Interesantă este percepția asupra relației cu politicienii, care au posibilitatea de a recruta manageri
profesioniști, pe care îi numesc șefi de departamente și agenții pe perioade determinate, pentru a susține
aplicarea programelor partidelor politice. Pe următorul nivel managerial, respectiv cel al managerilor
executivi, sunt angajați sau transferați manageri care în timp au obținut anumite performanțe și au mai
degrabă un nivel de abilități profesionale și manageriale decât o experiență dobândită prin exercitarea
efectivă de sarcini. Se urmărește creșterea eficienței organizațiilor publice, ca urmare a competenței
profesionale și manageriale a titularilor de funcții publice, în realizarea și furnizarea serviciilor. În acest
context, se consideră că managerii generali în organizațiile de servicii nu trebuie să fie specialiști, ingineri,
medici, economiști sau juriști, ci manageri capabili de performanțe.
 Noul Management public reunește în
conținutul lui următoarele:

 Un rol important în profesionalizarea managementului public l-au avut:

 a) managementul bazat pe cunoștințe
 b) managementul bazat pe performanță

 a) În managementul bazat pe cunoștințe, conceptele importante se referă la cunoștința,

competența, învățarea, capacitate de învățare.

 Rolul acestei abordări este acela de a crea în cadrul instituțiilor publice o percepție, sistematizare și
valorificare a programelor constituite și se bazează pe:
- viziunea și misiunea instituțiilor publice privind valorificare cunoștințelor;
- obiectivele strategice, reprezintă scopurile determinate și certificate în timp
- modalități de acțiune pentru realizarea celor propuse.
 In final, instituția publică va permite funcționarilor publici să utilizeze eficient și eficace toate
cunoștințele și să- și orienteze toate acțiunile lor în funcție de aceste cunoștințe;
 Noul Management public reunește în
conținutul lui următoarele:

2. Determinarea și urmărirea unor standarde și a unui sistem de

indicatori de performanță pentru fiecare organizație din sectorul
public orientată asupra realizării unor obiective

 Procesul reformelor în sectorul public implică obținerea de performanțe atât de către fiecare angajat cât
și de fiecare organizație publică. În acest scop, fiecare instituție publică determină indicatori de
performanță pentru a se putea măsura progresele făcute de fiecare în procesul de realizare a obiectivelor
previzionate. Prin intermediul sistemului de apreciere a performanțelor individuale, se determină
contribuția fiecărui angajat la realizarea obiectivelor pe parcursul unui an. În funcție de aceste evaluări, se
acordă recompense sau se aplică sancțiuni. Se consideră că metodele informale de evaluare sunt
ineficiente și conduc la scăderea veniturilor instituțiilor publice.
 Organizațiile guvernamentale urmăresc să îmbunătățească metodele de planificare pe termen lung și să
extindă sfera de aplicare a managementului strategic. Aceasta implică determinarea misiunii organizațiilor
din sectorul public, a obiectivelor pe care le au de realizat, a gradului de adaptabilitate la mediul în care
evoluează, a capacității de a valorifica punctele forte și de a soluționa problemele pe care ie au, a
disponibilității de a preîntâmpina constrângerile din mediul în care își desfășoară activitatea.
 Se consideră că reprezentanții politici pot interveni, dacă au aceste informații, tocmai pentru a susține
procesul de realizare a obiectivelor de către instituțiile publice.
 Noul Management public reunește în
conținutul lui următoarele:

3. Controlul asupra rezultatelor și nu asupra proceselor și fazelor

Reprezentanții Noului management public pledează pentru reducerea formelor controlului birocratic integrat în diferite etape și faze ale
proceselor prin intermediul cărora instituțiile publice își realizează misiunea și intensificarea, respectiv diversificarea formelor controlului
asupra rezultatelor.

4. Descentralizarea sistemului din care fac parte organizațiile publice

 Acest proces a început efectiv în Marea Britanie în perioada guvernării Thatcher prin programul ,,Next Step”, în 1988 și a urmat în
Noua Zeelanda 51 Olanda, pentru ca, treptat, să se generalizeze în toate țările Peninsulei Scandinave. Ca modalitate de aplicare, s-a
procedat la crearea unor agenții separate, responsabile pentru realizarea și furnizarea de servicii în baza încheierii unui contract cu un
departament de politică specializat din cadrul sistemului. Obiectivul specific urmărit prin această schimbare a fost reducerea numărului
de personal din sistemul serviciilor la un grup format din persoane cu funcții importante în urmărirea modului în care sunt conduse și
monitorizate ministerele și departamentele. Datorită acestei schimbări, în anul 1994 în Marea Britanie 60% din funcționarii publici au
fost implicați în programul ,,Next Step”, iar la sfârșitul anului 1995 peste 95% din aceștia erau integrați în noul sistem. Au urmat
schimbări similare în Noua Zeelandă, iar ceva mai târziu în SUA și Australia, însă într-un ritm mai lent decât s-au produs aceste
schimbări în Marea Britanie. Această schimbare pare că reia sub o altă formă ideile lui Woodrow Wilson, potrivit căruia era necesară o
separare a departamentelor de politică de agenții, practic a politicii de administrație. În noul context, agențiile prestatoare de servicii nu
trebuiau să facă neapărat parte din sectorul public, o dată ce își desfășurau activitatea în baza unui contract, iar angajații acestora nu
trebuiau să fie funcționari publici.
 Noul Management public reunește în
conținutul lui următoarele:

6. Extinderea utilizării stilului de conducere practicat în organizațiile din sectorul privat, prin renunțarea la stilul autoritar.
 În acest context, se pune accentul pe două corelații de bază: între profilul pregătirii personalului și poziția ocupată în structura și între
performanțele obținute și sistemul de salarizare practicat, pe bază de merit. Accentul pus pe obținerea de performanțe face ca numirea
pe posturi și funcții pe baza de contract să se realizeze uneori pe termene scurte, tocmai pentru că managerii publici respectivi nu sunt
capabili de performanțe.

7. Disciplină și rigurozitate în utilizarea resurselor din organizațiile publice

 Noul management public implică un plus de atenție în privința gestionării resurselor, ceea ce include desigur reducerea costurilor, dar și
o concentrare deosebită asupra programelor prin care sunt realizate obiectivele strategice. Astfel guvernele au posibilitatea să controleze
modul în care sunt gestionate resursele financiare, umane, materiale și informaționale.

8. In majoritatea țărilor dezvoltate, pot fi identificate atât elemente ale modelului tradiționalist cât și elemente ale Noului management
public. Realitatea demonstrează că Noul Management Public este mult mai aproape din punctul de vedere al conținutului de ceea ce
guvernele statelor dezvoltate doresc de la organizațiile publice, respectiv eficientizarea sistemului de realizare a serviciilor fără a se
insista în mod deosebit asupra modalităților utilizate.

9. Serviciile publice există pentru a realiza obiectivele de interes public, pentru a crește gradul de satisfacere a nevoilor, așteptărilor
cetățenilor prin intermediul unui proces politic. Toate schimbările manageriale prezentate urmăresc realizarea obiectivelor publice cât mai
eficient posibil și furnizarea de informații absolut necesare fundamentării deciziilor de către politicienii care colaborează cu organizațiile
publice în cadrul unui proces de management desfășurat în maniera interactivă.
 Noul Management public reunește in
conținutul lui următoarele:

 10. Specialiștii nu pot estima încă peste cât timp se vor putea cunoaște rezultatele implementării noilor valori
ale Noului Management Public, dar sunt convinși că, în timp, așa cum Osborn și Gaebler afirmau în 1992,
datorită dezvoltării dimensiunii manageriale a activităților desfășurate în organizațiile din sectorul public,
managerii publici și ceilalți funcționari publici vor deveni ,,întreprinzători” și vor descoperi noi modalități de
realizare și furnizare a serviciilor publice, astfel încât cele mai multe din valorile promovate în cadrul NPM să
poată fi realizate. Aceasta practic ar însemna reducerea costurilor cu cheltuielile birocratice și creșterea ponderii
resurselor alocate eficientizării serviciilor, prin dezvoltarea relațiilor cu organizațiile din sectorul privat.

 11. Flexibilizarea managementului public în instituțiile publice din Romania nu poate fi realizată prin acte
normative, universal valabile referitoare la structura organizatorică sau la procesul decizional, prin imixiuni ale
autorităților centrale sau prin ordine ministeriale. Soluția constă în “însănătoșirea sistemului”, tratându-l din
interior prin îmbunătățirea capacității manageriale a instituțiilor publice, prin numirea pe posturile și funcțiile
publice a unor funcționari publici de carieră, pregătiți să devină manageri publici profesioniști cu obiective
individuale, sarcini, competențe și responsabilități riguros determinate.

 12. Rămâne ca viitorul să demonstreze dacă organizațiile din sectorul public vor reuși să păstreze câteva din
valorile fundamentale ale modelului tradiționalist, respectiv: profesionalism, imparțialitate, înalte standarde
etice, absența corupției să se integreze totuși o parte din valorile fundamentale ale NPM.
 47
Studiu de caz

 Realizați o analiză comparativă între două modele de state: the great society (SUA) vs. the strong society
(Suedia) și modul în care acestea abordează implicarea statului în economie și în serviciile publice.

 Întocmiți o analiză comparativă în ceea ce privește nivelul de reglementare și de redistribuire din cele două
modele de state. Analizați cât de mari sunt cheltuielile publice în cele două state pentru a furniza servicii publice pentru
cetățeni: de educație, de sănătate (analiza între sistemul de asigurări de sănătate, servicii publice vs private de
sănătate), de infrastructură (exclusiv investiții ale statutului, parteneriate public-privat), de combatere a sărăciei,
asistență socială în cele două modele de state, cât de puternică este guvernarea în economie.

 Ca indicator al ponderii sectorului public în economie, analizați și ponderea cheltuielilor guvernamentale și ale
autorităților locale în PIB și în ce anume sectoare sunt cele mai mari cheltuieli.