MANUAL DE ISTORIE

CLASA A XII A

2015

1
 Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Etnogeneza românească
Etnogeneza românească este procesul de formare a poporului român şi a
limbi române.
Ea s-a desfăşurat pe o perioadă lungă de timp ( secolul I a.chr. –sfârşitul
secolului VIII d.chr. ) la nord şi sud de Dunăre , spaţiul carpato-danubiano-pontic.
S-a realizat prin simbioza a două elemente : componenta dacică şi romanică şi
asimilarea slavă . Născută odată cu poporul care o vorbeşte, limba română este
fundamental romanică dar păstrează elemente dacice şi influenţe slave.
La baza etnogenezei a stat fenomenul de romanizare. Romanizarea este un
proces complex specific lumii romane în cadrul căruia elementele civilizaţiei romane
pătrund în toate compartimentele vieţii unei provincii astfel încât duce la înlocuirea
limbii vorbite cu limba latină şi la însuşirea unui nou mod de viaţă.

Factorii romanizării
Armata
Fiind o provincie de graniţă, expusă atacurilor barbarilor de la hotare, provincia
Dacia avea nevoie de un sistem de apărare bine organizat. De aceea împăraţii romani
au dispus construirea unui număr mare de castre în care staţionau în număr mare
soldaţi legionari
( Legiunea a XIII-a Gemina la Apulum, Legiunea a- V-a Macedonica la Potaissa) sau
trupe auxiliare ( Micia). Între aceşti soldaţi şi populaţia autohtonă au avut loc
schimburi culturale, soldaţi cu nume dace au intrat în armata romană, ceea ce a
contribuit la intensificarea romanizării provinciei Dacia.
Administraţia
Prin intermediul administraţiei romane , formată din funcţionari provinciali
( procuratori) şi funcţionari locali ( magistri sau prefecţi ) din oraşe sau comnunităţi
rurale , ce foloseau ca limbă oficială limba latină , romanizarea a căpătat un caracter
organizat.
Coloniştii
În provincia Dacia au fost colonizaţi , în mod organizat , un număr mare de
locuitori din celelalte provincii ale Imperiului , vorbitori ai limbii latine populare,
purtători ai culturii romane. Aceştia au pătruns în toate domeniile economiei
( agricultură , minerit, meşteşuguri ), au populat vechile aşezări şi au întemeiat altele
noi , de tip roman: canabae ( aşezări rurale situate în jurul castrelor) şi mai târziu
vicus, pagus şi villa rustica. Convieţuind cu autohtonii , coloniştii au împrumutat
daco-geţilor elemente de civilizaţie romană, constituindu-se astfel într-un factor activ
al romanizării.

2
Veteranii
După satisfacerea stagiului militar, o mare parte a veteranilor au părăsit armata
dar s-au stabilit în provincia Dacia.Ei au ocupat funcţii administrative , au primit
compensaţii băneşti , pământ, şi-au întemeiat familii pe teritoriul provinciei ,
contribuind astfel la procesul de romanizare.
Viaţa economică
Activitatea economică din toate domeniile ( agricultură , minerit, meşteşuguri ,
construcţii , schimb de mărfuri ) a constituit un alt factor al romanizării datorită legăturilor
ce s-au stabilit între autohtoni şi colonişti în cadrul activităţilor desfăşurate pe teritoriul
Daciei romane şi datorită participării lor la viaţa economică a Imperiului.
Justiţia
Normele juridice romane au fost introduse şi aplicate pe teritoriul provinciei ,
ceea ce a impus autohtonilor cunoaşterea acestor norme şi exercitarea drepturilor lor
în limba latină, contribuind astfel la desfăşurarea procesului de romanizare. Norme
ale dreptului roman se vor regăsi în dreptul românesc cutumiar de mai târziu.
Viaţa religioasă
Fenomenul interpretatio romana ( preluarea unor divinităţi dace sub nume
romane : Zalmoxis , Bendis) , adorarea unor divinităţi romane ( Iunona, Minerva,
Jupiter, Venus ), practicarea cultelor în limba latină au dat naştere elementelor de
sincretism religios
( contopirea unor divinităţi asemănătoare , dar de origini diferite , într-una singură),
ceea ce demonstrează legăturile spirituale daco-romane, influenţele reciproce care au
ajutat la romanizarea autohtonilor din Dacia.
Urbanizarea
După cucerire , Dacia a fost supusă unui intens proces de urbanizare prin
construirea după model roman, uneori pe locul vechilor aşezări , a unui număr mare de
oraşe cu statut de municipia( Dierna,Porolissum,Tibiscum, Troesmis ) sau cu statut de
coloniae (Ulpia Traiana Sarmisegetuza, Drobeta, Nspoca, Apulum, Potaissa) .
Centre administrative , economice, culturale , oraşele au constituit puncte de schimb
cultural între autohtoni şi noii veniţi , contribuind astfel la romanizarea provinciei
Dacia.
Viaţa culturală
A fost atestată existenţa de şcoli în cadrul cărora se învăţa scrisul şi cititul în
limba latină pe întreg teritoriul stăpânit de romani, în Dacia şi Moesia Inferior.

3
Elementele fundamentale ale etnogenezei româneşti

1.Substratul ( componenta dacică)

2. Stratul ( componenta romană )
3. Substratul migrator reprezentat de slavii bulgari

Etnogeneza românească are 3 faze:

a) Faza preliminară ( sec. I î.Hr-sec I d.Hr)
b) Romanizarea propriu-zisă care cuprinde şi dacii liberi ( 106-275 pentru Dacia,
până în secolul VII în Dobrogea )
c) Generalizarea procesului de romanizare în condiţiile marilor migraţii ( 275-
secolul VII)

Componentele de bază ale limbii române sunt:

- substratul lingvistic traco-dacic (circa 160 de cuvinte cu derivatele lor) ce
reprezintă 10% din lexicul românesc
- stratul lingvistic latin ce reprezintă 60% din vocabularul limbii române
- adstratul lingvistic, adică influenţele slave, ce reprezintă circa 20% din
vocabular.
Tot romanic este şi numele poporului român, în forma sa mai veche de rumân şi
în cea actuală de român, cuvânt derivat din latinescul romanus.
Torna , torna frate! Este prima menţiune în limba română. Informaţia ne-a fost
dată de Theophanes Confesor în lucrarea sa “Chronografia.
Teoria imigraţionistă

Etnogeneza românilor a devenit o problemă politică din secolul al XVIII-lea ,

odată cu afirmarea mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania.
S-a încercat să se conteste vechimea , continuitatea şi autohtonia românilor din
Transilvania pentru a justifica stăpânirea acestui teritoriu de către unguri.
Astfel , Franz Joseph Sulzer susţinea că românii nu au origine romanică şi că s-au
format ca popor în Peninsula Balcanică, undeva în Moesia sau Tracia. Aici au îmbrăţişat
creştinismul şi în secolul al XIII-lea ar fi emigrat la nord de Dunăre , deci după aşezarea
ungurilor în Transilvania.
Principalul exponent al teoriei imigraţioniste a fost ofiţerul austriac Robert
Roesler care a dezvoltat ideile lui Sulzer susţinând că:
-dacii ar fi fost exterminaţi în războaiele cu romanii
- toponimia dacică ar fi dispărut ca urmare a acestei exterminări
-perioada de 165 de ani, cât a durat administraţia imperială în Dacia, nu ar fi fost
suficientă pentru romanizarea provinciei
- împăratul Aurelian ar fi retras întreaga populaţiei din Dacia la sud de Dunăre
( 271-275)
4
-românii ar fi un popor de păstori nomazi
-nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nord de Dunăre în „ mileniul
întunecat”
Disputa în jurul continuităţii
S-au conturat 2 opinii diferite cu privire la formarea românilor ca popor:
continuitatea lor în Dacia şi imigrarea târzie din sudul Dunării.
Unii istorici au elaborat teorii proprii , pseudo-ştiinţifice, potrivit cărora românii
nu s-ar fi format în ţara lor de astăzi.
Szamaskösy Istvan într-o lucrare din 1593 susţinea că românii sunt urmaşii
coloniştilor romani. După domnia lui Mihai Viteazul şi-a schimbat radical părerea,
afirmând că românii nu pot fi urmaşii coloniştilor romani, deoarece aceştia au fost
mutaţi la sudul Dunării în vremea împăratului Gallienus. El a fost combătut de
cărturarii saşi L.Toppeltinus şi J. Tröster.
J. Tröster a scris o lucrare despre Dacia în care şi-a afirmat convingerea că
„ românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească , Moldova şi munţii Transilvaniei nu
sunt decât urmaşii legiunilor romane”, prin urmare „ cei mai vechi locuitori ai acestei
ţări”.
Benkö Joseph, în cartea „Transilvania sive magnus Transilvaniae
Principatus”( 1778) (Transilvania sau Marele Principat Transilvania), arată că la
abandonarea provinicie traiane „ mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe
loc”.
Odată cu mişcarea de emancipare a românilor din Transilvania din secolul
XVIII a fost lansată şi „teoria imigraţionistă” dezvoltată de Franz Sulzer în lucrarea
„ Istoria Daciei Transalpine „( 1781) , la care vor adera şi istoricii I.C. Eder, Bolla
marton şi I.Ch. Engel. Aceştia identificau absenţa surselor scrise asupra românilor în
mileniul marilor migraţii cu absenţa însăşi a românilor.
În replică, învăţatul sas Michael Lebrecht scria chiar în tipul răscoalei lui Horea
în 1784 că românii ca urmaşi ai romanilor sunt „ cei mai vechi locuitori ai acestei
regiuni”.
În 1787 istoricul englez E. Gibbon arăta că în Dacia , după retragerea aureliană
a rămas o parte însemnată din locuitorii ei. De la aceşti locuitori vor deprinde
migratorii „ agricultura şi plăcerile lumii civilizate”.
Paul joseph Schafarik susţinea în 1844 că „ valahii de la nord şi de la sud de
fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „ amestecul tracilor şi daco-geţilor cu
romanii”.
După realizarea dualismului austro-ungar din 1867 Robert Roesler redactează
„Dacia şi românii” ( 1868) şi „ Studii de dragoste”( 1871), unde reia , pe baza
informaţiilor timpului său , toate tezele formulate timp de un secol în sensul
contestării permanenţei românilor în vatra lor strămoşească.
În lucrarea Teoria lui Roesler ( 1884), A.D. Xenopol abordează argumente
contestatoare ale istoricului german şi le răspunde apelând la toate sursele
5
fundamentale , precum şi la comentarile autorilor creditaţi ştiinţific de-a lungul
timpurilor.
Dacă la început A.D. Xenopol şi D.Onciul, susţinând continuitatea daco-romană
, se bazau pe argumente de ordin logic, mai târziu investigaţiile ştiinţifice conduse de
marii noştrii istorici , cât şi de lingvişti ( N. Iorga , Vasile Pârvan, Gh. I. Brătianu ,
Al.Rossetti, C.C. Giurescu ş.a) , alături de cercetarea arheologică , au făcut progrese
remarcabile.
Aceste investigaţii se vor finaliza prin dovezile concrete , din ce în ce mai
numeroase, care afirmă teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi un număr
important de istorici străini ( Th. Mommsen, I.Jung, L.Homo, Paul Mackendrik) care
consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia
Traiană.

Creştinismul un factor important al romanizării şi al continuităţii românilor

Creştinismul a pătruns în Dacia încă din timpul stăpânirii romane, persecuţiile

împăraţilor romani împotriva creştinilor fiind consemnate în inscripţii descoperite în
mai multe aşezări din Dobrogea.
Întreg spaţiul carpato-dunărean a menţinut contactele cu Imperiul roman şi după
retragerea aureliană , în timpul împăratului Constantin cel Mare ( 306-337) şi în
timpul împăratului Justinian ( 527-565) stăpânirea imperiului extinzându-se la nord de
Dunăre.
În 313 creştinismul a devenit religie oficială în imperiu prin Edictul de la Milan
adoptat de Constantin cel Mare.
În 391 Theodosie cel Mare ( 379-395) declară creştinismul religie de stat a Imperiului
Roman şi interzice cultele păgâne.
După această dată are loc organizarea creştinilor din regiunea Dunării în episcopii
( Tomis, Durostorum), ridicarea de basilici paleocreştine la Tomis, Histria,Callatis,
Tropaeum Traiani, Sucidava, Drobeta, Porolissum.
Un rol important în răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic l-
au avut misionarii creştini Ulfilas ( care a predicat în limba greacă, latină,gotă) , Sava
Gotul , Dionisie cel Mic ( în Dobrogea). Au fost descoperite numeroase obiecte creştine la
Biertan ( donariul de bronz ), Tomis ( opaiţ ) , Apulum, Dej ( opaiţ creştin de bronz ) ,
Tibiscum.
Principalele cuvinte creştine din limba română sunt de origine latină: biserică vine din
latinescul basilica în timp ce creştinii occidentali folosesc pentru biserică eccclesia;
Dumnezeu vine din latinescul Domine Deus. Tot din limba latină au fost preluate şi
cuvintele : cruce- crux, înger-angelus, creştin-christianus, preot-sacerdos , botez-baptismus ,
Paşti-Paschae, Duminică- Dies Dominica, rugăciune-rogatio, a ruga- rugare.
Acest lucru dovedeşte vechimea dar şi caracterul latin, occidental al creştinismului
românesc.
6
Dicţionar
Continuitate = vieţuirea neîntreruptă a unui popor în spaţiul în care acesta s-a
constituit
Etnogeneză = formarea , naşterea unui popor ; procesul de formare a poporului român;
proces istoric, lingvistic şi cultural de formare a unui popor.
Romanizare = fenomen care constă în însuşirea culturii şi civilizaţiei romane, a limbii
latine de către popoarele învinse şi integrate în lumea romană.

7
 Descoperitori de noi spaţii şi culturi între secolele XV- XIX
Civilizaţiile amerindiane
Au fost descoperite de Cristofor Columb în 1492 când a ajuns în Insulele
Antile. În aceste zone au descoperit o populaţie primitivă dar paşnică şi binevoitoare.
Pe continent au fost descoperite civilizaţiile popoarelor maiaşe, aztece , incaşe.
Imperiul maiaş , deşi era în plină decădere , oferea spre admiraţie construcţii
cu o arhitectură deosebită.
Imperiul aztec era situat în zona Mexicului de azi cu capitala la Tenochtitlan ,
a cărui societate era dominată de preoţi şi războinici.
Preoţii aveau rol important în ştiinţă, educaţia tinerilor şi îngrijirea bolnavilor.
La marile sărbători ei erau cei care practicau sacrificiile umane în temple.
Aztecii foloseau o scriere pictografică şi fabricau un fel de hârtie din fibră de
agave, alcătuind adevărate cărţi.
Tezaurul de cunoştinţe reprezentat de aceste cărţi va fi însă distrus de ignoranţa
şi fanatismul civilizator al cuceritorului spaniol.
Spaniolii sub conducerea lui Hernando Cortes au cucerit Mexicul ître anii 1519-
1521.
Incaşii au realizat o civilizaţie în zona Munţilor Anzi din America de Sud. Ei se
credeau „ fii Soarelui”, iar regele era privit ca reprezentantul Soarelui pe Pământ.
Cuzco , capitala Imperiului , era comparată de spanioli cu Roma pentru
caracterul monumental al palatelor , templelor şi mormintelor decorate cu
basoreliefuri, plăci de aur şi argint.
Spre deosebire de azteci, incaşii nu cunoşteau scrierea.
Cel care a supus Imperiul Incaş a fost Francisco Pizzaro în numai 3 ani de zile,
cucerind Cuzco în anul 1533 şi va întemeia Noua Castilie ( Peru ) cu capitala la Lima.
Sosirea europenilor în America a însemnat şi răspândirea unor boli necunoscute
în Lumea Nouă ( variolă, rujeolă, tuberculoză, tifos şi pojar ) care vor face adevărate
ravagii în rândul populaţiei indigene.
Europenii , pe lângă obiceiul fumatului şi cultivarea unor plante noi,
necunoscute de ei ( porumb, cartofi, fasole, tomate ) vor contacta şi ei boli pe care nu
le ştiau , precum sifilisul, care în mai puţin de un deceniu va cuprinde vechiul
continent.
8
Civilizaţiile Africii şi Asiei
Explorările portughezilor vor releva Europei existenţa regatelor din sudul
Saharei, bogata civilizaţie a Indiei, uimitoarea Chină a Dinastiei Ming , precum şi
Japonia şogunilor, aflată în plină anarhie politică.
În drumul lor spre India , ei au înfiinţat o serie de baze navale şi comerciale,
iniţiind un schimb prosper cu populaţiile riverane.
Descoperirea statului Benin ( 1470 ) şi a regatului Congo ( 1482 ) a produs
impresii puternice europenilor prin bogăţia acestora , puterea conducătorilor lor şi
palatele măreţe în care ei locuiau.
Expediţia condusă de Vasco da Gama a pornit din Portugalia în iulie 1497 cu
cele 4 corăbii ale sale navigând de-a lungul coastei vestice a Africii până la Capul
Bunei Speranţe, apoi de-a lungul coastei estice a continentului prin strâmtoarea
Mozambic şi Oceanul Indian până în coasta de vest a Indiei în portul Calicut.
Expediţia condusă de Vasco da Gama a avut ca rezultat realizarea principalului
obiectiv urmărit de europeni în expediţiile lor şi anume găsirea căii maritime directe
din Occident spre India.
În ţara Dragonului, portughezii vor fi la început bine primiţi de chinezi( 1520 )
care se vor dovedi curtenitori, corecţi şi dornici de a stabili contacte cu străinii.
Dar pentru că folosind obişnuitele lor metode , ocupând un sector de coastă şi
construind fortificaţii, portughezii vor produce nemulţumiri , vor fi atacaţi şi aruncaţi
în mare.
Renunţând la violenţe , ei vor obţine în cele din urmă Macao ( 1557 ) , în sudul
Chinei.
Vor fi mai bine primiţi în Japonia, unde vor introduce armele de foc.
Noii veniţi , odată ajunşi pe ţărmurile asiatice , aveau să constate existenţa unor
state puternice , a căror civilizaţie străveche era uneori superioară celei europene
( India, China, Japonia ).
Europenii erau conştienţi că orice încercare de cucerire teritorială era riscantă
sau chiar sortită eşecului.
Din punct de vedere religios , ei au întâlnit în hinduism, budism şi confucianism
religii mai vechi decât creştinismul , având un mare număr de adepţi. Aceasta nu a
împiedicat însă apariţia misionarilor europeni.
Francisc Xavier, însoţit de câţiva colaboratori , ajunge în Japonia , unde
înţelege necesitatea de a învăţa limba, de a cunoaşte filosofia japoneză şi de a se
conforma obiceiurilor ţării.
Seniorii locali ( daimio ) îşi manifestă independenţa alegând creştinismul , pe
care-l impun apoi supuşilor.
Mateo Ricci ajunge în China , unde rămâne până la moarte ( 1610 ). El face un
studiu aprofundat al limbii şi civilizaţiei chineze , ajungând să aprecieze învăţătura lui
Confucius , care i se pare mai apropiată de creştinism decât celelalte curente religioase
, taoism şi budism.
9
 În India, Roberto de Nobili va petrece o jumătate se secol. Învaţă limba
localnicilor şi adoptă stilul de viaţă al brahmanilor.
Activităţi misionare s-au desfăşurat şi în Indochina , Tibet şi Coreea, cu aceleaşi
rezultate benefice pentru cunoaşterea de către europeni a culturilor locale , dar sub
aspect religios , misionarismul poate fi considerat o reuşită în America şi Filipine.

Călători români acasă şi în lume

Călători în ţară
Începând cu secolul 19 învăţaţii români încearcă să descopere frumuseţile
ţărilor române.
Cei mai cunoscuţi călători au fost :
- Grigore Alexandru , autorul unui „Memorial de călătorie” în 1842.
- Alecu Russo , descoperitorul „ Mioriţei”, călătoreşte prin Munţii Nemţului şi
redactează „ Piatra teiului” ( 1840 ).
- Cezar Bolliac esteorganizatorul unei excursii în Munţii Bucegi ( 1843).
- Calistrat Hogaş a scris „ Pe drumuri de munte”.
- Dimitrie Bolintineanu este autorul unei „ Călătorii în Moldova” ( 1859 ).
- Alexandru Vlahuţă publică „ România pitorească” ( 1901).
Exploratori români
Nicoale Milescu Spătaru ( 1636-1708 ) era un om de ştiinţă şcolit în Polonia
care stăpânea diferite ştiinţe şi vorbea mai multe limbi .A ajuns la curtea ţarului
Rusiei, Alexei Mihailovici care-l va însărcina să conducă o ambasadă rusă în China. A
călătorit în Siberia şi face o descriere a acestor zone până la Pekin. La întoarcere a
scris două lucrări cu impresii din această călătorie: Jurnal de călătorie în China,
Descriere Chinei.
Gregoriu Ştefănescu ( 1838-1911 ) era geolog şi paleontolog. A călătorit în
America şi Asia.
Emil Racoviţă ( 18/67-1947 ) a fost cel mai cunoscut explorator român şi
speolog. Între anii 1897-1899 a realizat expediţia din Antarctica cu nava Belgica. A
făcut diferite desoperiri de animale sau plante iar în ţară a cercetat peşterile. E primul
român care a ajuns la Polul Sud.

10
 SATE, TÂRGURI ŞI ORAŞE DIN EUROPA ŞI DIN SPAŢIUL ROMÂNESC

SATUL

- în Evul Mediu era de dimensiuni mici, avea deobicei câteva zeci de case
- în general satele erau aşezate pe lângă râuri, zone cultivabile, de-a lungul unor
drumuri comerciale
- locuinţele erau construite din lemn, piatră sau pământ bătut, alcătuite de regulă
din 2 încăperi: una adăpostea căminul, cealaltă dormitorul
- uneori se adăuga grajdul pentru animale
- hainele erau confecţionate dintr-o materie rezistentă, erau purtate până se
rupeau
- hrana era alcătuită din produse naturale, de multe ori neprelucrate, lapte
(brânză), ouă, legume, fructe
- carnea de peşte se consuma mai des
- sacrificarea porcului deschidea sărbătoarea Crăciunului
- uneltele, îmbrăcămintea, mobilierul locuinţelor (puţin sărăcăcios), totul era
produs în gospodăria ţărănească
Natura ostilă îi obliga pe săteni la o luptă neîncetată cu iernile geroase, dar şi cu
verile excesiv de călduroase, cu invazia rozătoarelor şi a lăcustelor, cu inundaţii şi
secete însoţite de lungi ani de foamete.
Satul românesc al secolelor modernităţii s-a înscris într-o mişcare complicată.
Ţăranul a fost emancipat de clacă (zile de muncă) şi împroprietărit atât în timpul lui
Al.I.Cuza prin reforma agrară din 1864, cât şi prin reformele de după primul război
mondial şi al II-lea război mondial, pentru jertfa sa în slujba cauzei unităţii naţionale.
- în timpul lui Cuza, ţăranul are acces la învăţătură, bărbaţii au primit drept de vot.

11
TÂRGUL

- în sec. 12- 14 renaşterea urbană a Occidentului a dezvoltat târgurile din

Champagne, reuniuni de negustori întinse pe durata unui an întreg şi
concretizate în 3 operaţiuni principale: prezentarea mărfii; vânzarea şi
încheierea contractelor; plata
- intensele activităţi de schimb conturau o axă comercială care lega bazinul
mediteranean de nordul Europei, de-a lungul căreia ţesăturile erau schimbate pe
mirodenii
- aşadar, rolul esenţial al târgurilor din Champagne a fost financiar, piaţa
comercială fiind reglată de ritmul vânzării şi cumpărării
- trecerea regiunii sub control regal a întărit poziţiile financiare ale Parisului şi i-a
permis lui Filip cel Frumos (1285- 1314) să bată prima monedă de aur
- spre apusul mărilor, târguri din nordul Franţei, creşterea economică a celor 2
state româneşti extracarpatice şi a Transilvaniei a îngăduit oraşelor săseşti aflate
dincolo de munte (Sibiu, Bistriţa, Cluj, Braşov) să joace un rol activ în
stimularea raporturilor comerciale între aceste ţări.
„Marea aşezare din Ţara Bârsei” a fost o veritabilă piaţă comună pentru mărfurile
produse în spaţiul românesc şi o etapă importantă pentru comerţul de tranzit care lega
zona danubiano- pontică de apusul şi centrul Europei.
Sec. 14-16 zona centrală a Braşovului a fost loc de întâlnire al negustorilor care
cumpărau din Ţările Române mari cantităţi de peşte, cereale, vite, ceară, miere, piei
sau vinuri.
Comercianţii din Ţara Românească şi Moldova se arătau interesaţi de produsele
meşteşugăreşti de calitate superioară: postavuri, unelte, arme.
- negustorii care intrau sau ieşeau din Braşov erau obligaţi să vândă şi să cumpere
numai în oraş unde se plătea vama vigesimală (5% din valoarea mărfurilor), după ce la
Bran, potrivit unor vechi înţelegeri cu voievozii Ţării Româneşti, se plătise tricesima (
a 30-a parte din valoarea bunurilor transportate).

12
MARILE ORAŞE

- Petersburgul numit şi Petrograd, apoi Leningrad şi în cele din urmă, din nou
Sankt Peterburg
- oraşul s-a născut aproape acum 300 de ani din voinţa ţarului, care i-a dat
numele său, pentru a întemeia o nouă capitală pe măsura măreţiei ţării pe care o
conducea
- ridicat pe o mlaştină, cu o jertfă anonimă a mii de oameni şi concursul celor mai
străluciţi arhitecţi ai sec. 18-19, oraşul impresionează şi astăzi prin unicitatea sa
strălucitoare
- aici au trăit şi murit mari oameni de cultură: marele poet A.S.Puşkin,
N.V.Gogol- mare prozator şi dramaturg, Feodor Dostoieski- mare romancier,
Piotr Ilici Ceaikovski- marele compozitor.
Puşkin a murit ucis într-un duel pus la cale de Nicolae I. Dostoieski a fost condamnat
la moarte şi a fost graţiat în ultima clipă. Ceaikovski a murit în împrejurări obscure.
Oraşul a găzduit şi evenimente memorabile cum ar fi: declanşarea revoluţiei
ruse (1917) şi eroica blocadă a celor 900 zile – jertfa supremă a mii de leningrădeni în
ultimul război mondial.
- s-a vorbit despre el ca fiind unul din cele mai frumoase oraşe ale lumii
„Veneţia Nordului”.
Aici s-au produs fapte care au schimbat istoria lumii şi s-au născut capodopere ale
culturii şi artei.

Bucureşti
- este capitala României
- aşezat într-o zonă de câmpie cu călduri extreme vara şi cu ierni geroase
- aici au fost proclamate independenţa (1877) şi regatul (1881)
- aici au fost aduse spre recunoaştere deplină actele Marii Uniri
- de aici au condus comuniştii 45 de ani ţara şi tot aici ziua de 22 decembrie 1989
(izgonirea dictatorului) a consemnat începutul unei noi epoci a istoriei
- Bucureşti a concentrat importante forţe intelectuale şi artistice
13
 - în redacţia ziarului „Timpul” s-au întâlnit Eminescu şi Slavici
- sub cupola Ateneului a conferenţiat N.Iorga şi a concertat G.Enescu
- la facultatea de medicină, Emil Palade a urmat cursurile profesorului Fr.Rainer
- oraşul şi-a păstrat până azi contrastele sale
- s-a dezvoltat de multe ori haotic, lăsând mereu în afară periferii lipsite de
confort, canalizări sau alte străzi pietrite.

VIZIUNI DESPRE MODERNIZARE ÎN EUROPA SEC. 19-20

1. CURENTE ŞI POLITICI CULTURALE

În secolul 19 evoluţia şi dezvoltarea industrială a dus şi la apariţia unor noi

curente de gândire.
Pozitivismul promovat de Auguste Compte care afirmă că raţiunea şi
cunoaşterea sunt primordiale şi stau la baza evoluţiei societăţii. Viaţa şi destinul
omului este guvernată de legi fizice care pot fi observate prin experiment. Prin urmare
pozitivismul promovează puterea ştiinţei şi combate biserica cu teoriile sale.
Teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin s-a impus la începutul secolului 19
şi afirmă că toate fiinţele vii s-au dezvoltat ascendent de la simplu la complex.
* În 1859 , englezul Charles Darwin publica o teorie asupra evoluţiei speciilor şi
includea omul în aceeaşi clasă cu maimuţele .Afirmaţia lui a provocat o reacţie foarte
violentă.S-a ajuns astfel să se considere că omul face parte din ordinul biologic al
primatelor , alături de maimuţe , de care s-a desprins la un moment dat în mod
surprinzător şi a cunoscut o evoluţie unică ce a dus la formarea omului modern.*
În secolul 20 Albert Einstein redefineşte fizica lui Newton şi descoperă Teoria
Relativităţii.
Materialismul dialectic şi istoric a fost promovat de Marx Engels şi Lenin ,
care afirma că totul este materie iar societatea trebuie să fie egalitaristă , fiind
desfiinţate clasele , este introdusă proprietatea comună şi prin urmare dispare
exploatarea omului de către om.
Intuiţionismul promovat de Henri Berson şi existenţialismul promovat de
Jean Paul Sartre au influenţat dezvoltarea literaturii , artei , ştiinţei în special în
prima jumătate a secolului 20.
O teorie importantă este promovată de Friedrich Nietzsche care afirmă că se
opune credinţei cu vehemenţă , deoarece lumea este profundă , în schimbare iar
realitatea este în funcţie de simţul şi înţelegerea fiecăruia .
Începând cu perioada interbelică s-au dezvoltat cinematografia, radioul,
televiziunea , fapt ce a dus la crearea unei culturi de masă.

14
 IDENTITATE NAŢIONALĂ

Lupta pentru afirmarea identităţii naţionale reprezintă dominanţa secolului 19.

Principalele naţiuni formate a fost cea italiană , germană sau română care şi-au
reunit graniţele într-un singur stat.
Termenul de naţiune s-a impus în special în timpul revoluţiei de la 1848-1849 şi
a avut succes în a doua jumătate a secolului 19.
România şi-a format statul naţional pe cale paşnică prin dubla alegere a lui Al.
I. Cuza la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească.
În anul 1867 ungurii obţin un statut preferenţial în cadrul Imperiului
Habsburgic.
În Germania şi Italia unificarea naţională s-a realizat prin forţă militară , adică
revoluţii sau războaie militare.
După formarea naţiunilor şi definitivarea lor , s-a trecut la un nou tip de
naţionalism , cel al cuceririi şi al dominaţiei unor altor persoane.Exemplul Germaniei
este cel mai elocvent , după ce a luptat să devină naţiune , va nega dreptul de existenţă
al altor naţiuni.
Naţionalismul german s-a manifestat prin agresivitate , xenofobie şi
antisemitism , a pornit războaie de cucerire în special în timpul lui Hitler.
În a doua jumătate a secolului 20 naţionalismul a căpătat alt sens : înseamnă
păstrarea tradiţiilor, a limbii şi a obiceiurilor.
În perioada interbelică s-a format majoritatea statelor naţionale din Europa ,
deoarece s-a impus principiul autodeterminării popoarelor.
Odată cu apariţia Uniunii Europene , naţionalismul îşi pierde din importanţă
datorită globalizării, migraţiei libere a forţei de muncă şi a creării unui suprastat.

15
 IDENTITATE EUROPEANĂ

Au existat numeroase încercări de a pune lumea europeană sub semnul unei

valori comune şi al unei conduceri comune.
Primele tentative temporare reuşite aparţin antichităţii greco-romane ,
civilizaţia din care şi astăzi mai toţi europenii îşi revendică identitatea.
Proiectele politice au fost dublate de cele culturale , Europa încercând în mai
multe rânduri să se autodefinească, fie pe principiile umanismului şi a
raţionalismului , fie pe cel ale libertăţii şi democraţiei.
Măsurile de ordin administrativ au făcut ca procesul de integrare a statelor
europene să ajungă la un nivel foarte avansat , care a presupus dezvoltarea unei largi
zone economice de liber schimb ce înclude în acest moment 27 de state membre care
funcţionează pe principiile libertăţii de mişcare a bunurilor , serviciilor , capitalurilor
şi persoanelor.
Încă din Renaştere , nevoia de libertate a fost consacrată prin „Declaraţia
drepturilor omului şi ale cetăţeanului”.
Din secolul 19 , societatea europeană se concentrează pe obţinerea libertăţii de
opinie şi a libertăţii presei, a libertăţii individuale şi a dreptului de vot pentru tot mai
largi categorii sociale.

16
 ROMÂNII DIN AFARA GRANIŢELOR
( SECOLELE 19 ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI 20 )
De-a lungul timpului , Ţările Române nu au fost numai un loc de aşezare a
numeroaselor minorităţi naţionale.
În egală măsură , există mulţi români care , fie au rămas în afara graniţelor
naţionale , aşa cum au fost ele trasate în diferite momente ale istoriei după anul 1859,
fie au plecat din proprie iniţiativă spre alte meleaguri , din motive politice sau
economice.
S-a format astfel diaspora românească care a avut şi continuă să aibă un rol
important în istoria Românei.
În perioada 1859-1918 românii din afara graniţelor ţării erau concentraţi în
provinciile aflate sub dominaţia Imperiului ţarist şi habsburgic : Bucovina şi
Transilvania.
Principalele deziderate ale acestora au fost , pe de o parte , împiedicarea
politicii de deznaţionalizare , iar pe de altă parte promovarea unirii cu ţara.
Ambele obiective au fost susţinute în egală măsură prin activităţi de ordin
politic şi cultural.
Autorităţile de la Bucureşti au încercat să sprijine în plan politic mişcările
naţionale din afara graniţelor ţării, pe căi diplomatice sau prin susţinerea şcolii
româneşti prin trimiterea de cărţi, publicistică şi chiar de profesori şi învăţători.
Marea Unire de la 1918 a confirmat corectitudinea deciziilor politice ale anilor
anteriori , toate provinciile româneşti fiind reunite în graniţele naţionale.
Nu toţi s-au bucurat de acest privilegiu , mulţi continuând să trăiască pe
teritoriul statelor vecine Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria sau Ucraina.
Pentru respectarea drepturilor naţionale ale acestora , statul român a încheiat
înţelegeri diplomatice cu Turcia, Grecia , Iugoslavia şi Cehoslovacia.
Cel de-al doilea război mondial şi mai cu seamă anul 1940 a adus noi momente
în istoria poporului român.
17
 Prin hotărârea Marilor Puteri , România pierde importante părţi ale teritoriului
său , însumând circa 100.000 km2 ( Basarabia, Nordul Bucovinei , Cadrilaterul , o
parte a Transilvaniei ) şi circa 6.8 milioane locuitori.
Deportările şi schimburile de populaţii organizate de regimul sovietic explică
prezenţa unor comunităţi de români în Siberia, Kazahstan sau Kirghistan.
În paralel s-a constituit şi a evoluat exilul românesc , incluzând şi pe cei care au
părăsit ţara din motive economice sau politice.
Aceştia acoperă o arie geografică deosebit de largă , cuprinzând Europa ,
America sau Australia.
Procesul a început în sec. 18 şi continuă şi în momentul de faţă , incluzând
personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti , dar şi oameni simpli în căutare de soluţii
pentru îmbunătăţirea condiţiei lor economice.

Dimensiunile remarcabile la care au ajuns comunităţile româneşti din străinătate

, dar şi calitatea statului român de reprezentant al tuturor românilor , a făcut ca
guvernele de după 1989 să decidă înfiinţarea unor organisme guvernamentale
( Direcţia pentru românii din diaspora din cadrul MAE) sau fundaţii ( Fundaţia
Culturală Română ) al căror obiectiv este menţinerea unor relaţii de calitate , fireşti
între statul român şi românii de pretutindeni.

18
 Secolul XX – Între democraţie şi totalitarism
Ideologii şi practici politice democratice

 Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din

Europa.
 La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au
instaurat în unele dintre statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa
cum a fost cazul Cehoslovaciei.
 Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea, inclusiv în noile
state europene, a regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia,
Austria etc.).
 Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot
universal, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia
sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei.
 Trăsăturile regimurilor democratice erau conforme principiilor înscrise fie în
programele partidelor bazate pe ideologii politice de dreapta (liberale,
conservatoare, creştin-democrate), fie în acelea ale formaţiunilor socialiste
sau social-democrate, exponente ale ideologiei de stânga.

 Trăsături specifice ale regimurilor democratice.

 În Marea Britanie, unde se aplică principiul regele conduce, dar nu guvernează,
prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege
miniştrii şi are puteri executive extinse.
 Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi
Partidul Laburist. În prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat
19
 personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru, din partea Partidului
Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după
război, în 1951-1955).
 În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a
afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor
întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului
extern al ţării.
 Franţa, a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat
însă prin instabilitate guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne).
 După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia
un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din anul 1959, a
susţinut ideea consolidării puterii şefului statului acesta având dreptul să se
pronunţe asupra liniilor generale ale politicii interne şi externe a ţării.
 Reforma constituţională din anul 1962, a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales
de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci.
 În timpul preşedintelui Georges Pompidou, a fost continuată politica lui de Gaulle,
Franţa înregistrând progrese economice importante, dar problemele sociale s-au
menţinut Unul dintre preşedinţii de stânga a fost François Mitterand, din partea
Partidului Socialist. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost
posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de
orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, preşedintele
Mitterand fiind de orientare politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac,
de dreapta.
 În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizată prin Constituţia de la
Weimar ca o ţară cu un regim politic democratic. Situaţia s-a schimbat însă, din
1933, când puterea a fost preluată de regimul dictatorial naţional-socialist.
 În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în
două state separate. În zona de ocupaţie militară a aliaţilor occidentali, s-a
constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ republica federală,
care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene
(Republica Federală Germană). Un rol însemnat în istoria germană l-a avut
cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat
reunificarea Germaniei (1990).

Ideologii şi practici politice totalitare. Fascismul şi nazismul

Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare. Secolul al XX-lea

mai este desemnat în istorie şi prin sintagma de secolul extremelor, deoarece mai
multe state (Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut regimuri politice
dictatoriale.

20
 Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de
trăsături comune:
- existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului
- încălcarea de către regim a drepturilor omului
- cultul personalităţii
- controlul absolut al statului asupra societăţii
- lichidarea oricărei forme de opoziţie
- supravegherea populaţiei de către poliţia politică
- cenzura presei etc.

Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului.

 Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile
în care Italia se găsea într-o criză profundă.
 Aceasta era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de
mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte
o contrapondere eficientă la ideile comuniste propagate în ţară.
 Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune (Marşul asupra Romei, 1922). În
aceste condiţii, prim-ministrul Benito Mussolini a început să pună în aplicare ideile
cuprinse în programul Partidului Naţional Fascist.
 Printr-o lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite.
 Acesta a interzis orice formă de opoziţie, ca şi toate organizaţiile care nu erau
fasciste (partide, sindicate etc.).
 Instituţiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol simbolic. Partidul Naţional
Fascist a devenit formaţiune politică unică. Regimul fascist era susţinut de poliţia
politică (OVRA) şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila.
 Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi, proclamându-se Il Duce
(Conducător).
 Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu
primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte.
Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii
fasciste.

Naţional-socialismul german, ideologie şi practici politice.

 Ideologia naţional-socialistă a fost ultranaţionalistă, rasistă şi antisemită, fiind
expusă de Adolf Hitler în lucrarea sa, Mein Kampf.

21
 Potrivit acestei ideologii, rasa germană a arienilor ar fi superioară, motiv pentru
care ar trebui să conducă lumea, iar celelalte, considerate inferioare (precum
evreii), trebuia să fie exterminate.
 Pentru că rasa germană ar fi avut nevoie de spaţiul vital, naţional-socialismul
susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război.
 Prin propagandă abilă, valorificând nemulţumirile populaţiei faţă de greutăţile din
timpul Marii Crize economice, Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor
Germani, condus de Adolf Hitler, a câştigat alegerile pentru Reichstag
(Parlamentul german), din anul 1933.
 În cadrul regimului naţional-socialist, Hitler, instalat în funcţia de cancelar, a fost
învestit cu puteri speciale, devenind Führer (conducător).
 Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-
Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit
sindicatele sau Hitlerjügend (Tineretul hitlerist).
 Orice formă de opoziţie a fost distrusă, chiar şi în interiorul partidului. Presa a fost
cenzurată, iar propaganda regimului prin publicaţii, radio, cinematografe s-a
intensificat.
 Temuta poliţie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Regimul
naţional-socialist a transformat antisemitismul în politică de stat, în numele aşa
zisei purificări a rasei ariene.
 Astfel, a început discriminarea evreilor, care au fost înlăturaţi din slujbe, au fost
supuşi legilor rasiale (legile de la Nürnberg) şi cărora le-au fost interzise drepturile
politice şi civile.
 În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât
să aplice soluţia finală împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului,
până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, dar şi romi proveniţi
atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, în lagăre de
exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

Ideologii şi practici politice totalitare. Comunismul

 Acţiuni pentru instaurarea comuniştilor la putere în Rusia.

 În luna februarie a anului 1917, Rusia se transformase într-un colos cu picioare de
lut, din cauza sărăciei generalizate şi a înfrângerilor de pe front.
 În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia condusă de Partidul
Constituţional Democrat (al burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii
Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern provizoriu la 16
februarie/1 martie 1917, iar a doua zi, ţarul a abdicat.
 Însă bolşevicii (comuniştii) au profitat de anarhia din Rusia, sporindu-şi
popularitatea în rândul muncitorilor, al sovietelor (comitetelor) acestora, pe fondul
grevelor tot mai numeroase.
22
 Conduşi de V.I. Lenin, bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea
puterii, realizată prin lovitura de stat de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, de la
Petrograd . Denumită Revoluţia din Octombrie, aceasta este considerată actul de
naştere al statului sovietic.

Ideologie şi practică politică în statele comuniste.

 În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, stat creat de Rusia
Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia, toate domeniile de activitate au
fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917.
 Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat.
 Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor
partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist
al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
 A fost creată, în anul 1917, poliţia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile
C.E.K.A., N.K.V.D. apoi K.G.B.
 Viaţa religioasă a fost obstrucţionată. Statul şi-a impus controlul în economie, prin
naţionalizarea întreprinderilor.
 Proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau colectivă.
 Teroarea asupra populaţiei s-a intensificat în perioada în care s-a aflat la conducere
Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953).
 Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid.
 Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime
milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective
sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin
planurile cincinale.
 Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora
au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau
GULAG-ul.
 Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut
victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din
rândurile armatei.
 În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent,
presa era cenzurată sever, iar întreaga creaţie culturală se găsea în slujba intereselor
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al dictatorului.
 Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de-al Doilea Război
Mondial, ca şi în primii ani postbelici, când regimul comunist a fost impus şi în
alte state europene.
 După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a
dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul
personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie modificată.

23
 Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături
specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea
proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii
religioase în Albania etc.
 Unii conducători comunişti au dorit reformarea sistemului, ca Alexander Dubček
în Cehoslovacia, în 1968, dar sovieticii au înăbuşit prin intervenţia armată această
mişcare.
 Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a
iniţiat politica perestroika i glaznosti (reconstrucţie şi deschidere), prin care a
încercat reformarea partidului şi statului sovietic.
 Anul 1989 a înregistrat înlăturarea regimurilor dictatoriale din majoritatea statelor
europene foste comuniste. Criza în care se zbătea Uniunea Sovietică nu a putut fi
depăşită, comunismul s-a prăbuşit, iar statul s-a destrămat (1991).

Ideologii şi practici politice în România

Ideologii şi practici politice în România până în anul 1918.

 Sistemul politic românesc de la începutul secolului al XX-lea era organizat potrivit
Constituţiei României din anul 1866.
 România era o monarhie constituţională, bazată pe principiul separării puterilor în
stat, iar regele Carol I (1866 – 1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru al vieţii politice.
 În condiţiile exercitării votului censitar (doar de către bărbaţi), în primii ani ai
secolului al XX-lea, cele două formaţiuni care au dominat viaţa politică, Partidul
Naţional Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ (potrivit
principiului rotativei guvernamentale, practică introdusă în 1895).
 Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la evoluţia României:
- Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I. C. Brătianu
(preşedinte al P.N.L. din 1909), se pronunţa pentru dezvoltarea rapidă a ţării,
după model occidental, pe baza capitalului autohton.
- Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh. Gr. Cantacuzino
(conducător al Partidului Conservator între anii 1899 – 1907), dorea o
dezvoltare organică a statului, prin crearea instituţiilor moderne pe măsură
ce societatea simţea nevoia apariţiei lor.

 Ideologii şi practici politice după Primul Război Mondial.

24
 Din anul 1918, a fost introdus în România votul universal, pentru bărbaţii de peste
21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi cadrelor militare .
 În aceste condiţii, numărul partidelor parlamentare sau al celor care au reuşit să
ajungă la guvernare a sporit, iar cele de orientare conservatoare au dispărut de pe
scena politică.
 altă lege electorală, cea din anul 1926, a adus schimbări în privinţa vieţii
parlamentare.
 În perioada interbelică, în viaţa politică românească, adepţi numeroşi au avut
ideologii politice democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, în esenţă, de
Partidul Naţional Liberal, şi ţărănismul, având ca exponent principal Partidul
Naţional Ţărănesc. Aceste formaţiuni politice s-au aflat şi cele mai lungi perioade
la guvernare.
 În condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de
stânga (comunismul) şi de dreapta (legionarismul) s-au manifestat şi în viaţa
politică românească, începând din deceniul al treilea al secolului al XX-lea.
 Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului
politic din România, bazat pe prevederile Constituţiei din anul 1923.
 Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Marea Unire, Ferdinand I (1914 – 1927),
nu a încălcat principiile vieţii politice democratice.
 Un aspect specific al vieţii politice a fost acela că regele îl numea pe prim-ministru,
după care guvernul organiza alegerile, pe care, de cele mai multe ori, le şi câştiga.
 Evoluţia monarhiei a marcat şi practicile politice în stat. Criza dinastică din
decembrie 1925, când prinţul Carol a renunţat la moştenirea tronului, a fost
rezolvată de Parlament în ianuarie 1926, când moştenitor al tronului a fost
proclamat Mihai.
 După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus ţara tutelat de o Regenţă, fiind
minor.
 Dar, după ce a revenit în ţară, în anul 1930, şi a fost proclamat rege de Parlament
în locul lui Mihai I, Carol al II-lea a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi
instaurarea unui regim în care monarhul să aibă puteri sporite.
 Astfel, în anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, în timpul căruia singura
formaţiune care a funcţionat a fost cea care îl susţinea pe rege, Frontul Renaşterii
Naţionale, denumită, din 1940, Partidul Naţiunii.
 În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940, după abdicarea regelui Carol al
II-lea (septembrie 1940) şi după ce Mihai I a revenit pe tron, puterea reală în stat a
fost deţinută de generalul Ion Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri.
 Acesta a guvernat, până în ianuarie 1941, alături de legionari. Neînţelegerile cu
legionarii, care doreau să obţină întreaga putere în stat, au determinat înlăturarea
lor, după rebeliunea din 21 – 23 ianuarie 1941.
 Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în fruntea unui regim militar până la 23 august 1944,
în condiţiile participării României la războiul antisovietic.
25
 După înlăturarea regimului democratic, cetăţenilor români le-au fost restrânse
drepturile, iar începând din anul 1940, asupra celor de origine evreiască au fost
aplicate măsuri antisemite (deportări, pogromuri, muncă forţată în Transnistria
etc.).

Constituţiile din România

Constituţia de la 1866
- a fost adoptată la 1 iulie 1866 în timpul lui Carol I
- este prima constituţie românească, întocmită de reprezentanţii legitimi ai naţiunii
române
- a fost concepută după modelul constituţiei belgiene din 1831
- avea 8 titluri şi 128 de articole
- potrivit acestei constituţii România devenea o monarhie constituţională ereditară
Constituţia avea la bază principiul separării puterilor în stat:
1. Puterea executivă era reprezentată de domn , împreună cu guvernul.
Domnul avea prerogative largi: numea şi revoca miniştrii , putea dizolva Adunarea
Deputaţilor şi Senatul , era şeful armatei , avea drept de veto , putea declara război şi
încheia tratate, avea dreptul de a bate monedă , acorda amnistii şi graţieri.
Guvernul , condus de un prim-ministru care era acceptat de Parlament.
2. Puterea legislativă reprezentată de domn şi Parlament.
Parlamentul : era ales prin vot cenzitar , era format din două camere : Adunarea
Deputaţilor şi Senatul, avea rolul de a iniţia şi sancţiona legile , discuta şi aproba
bugetul.
Domnul sancţiona şi promulga legi, avea drept de veto.
3. Puterea judecătorească era reprezentată de Tribunale şi Curţi de Justiţie. Cea mai
înaltă instanţă era Curtea de Casaţie.
Constituţia consacră drepturile şi libertăţile cetăţeneşti :
-dreptul la proprietate
26
-libertatea cuvântului , a conştiinţei , a presei , a întrunirilor
- egalitatea în faţa legilor.
- a fost adoptată o nouă lege electorală care menţinea sistemul de vot censitar,
- alegătorii fiind împărţiţi în 4 colegii după avere
Constituţia va rămâne în vigoare până în 1923.

Constituţia din 1923

Numită şi Constituţia Unificării a fost adoptată la 28 martie 1923 , în timpul
regelui Ferdinand şi a guvernării PNL.
Conţinutul Constituţiei din 1923 includea 8 titluri şi 138 art. spre deosebire de cea din
1866 care avea 128 art.
Au fost înlocuite sau modificate radical 21articole , fiind incluse 24 articole
noi .
De asemenea au fost reformulate sau au primit adausuri 25 articole , în timp ce
76 articole ale vechii Constituţii au rămas neschimbate.
Potrivit noii Constituţii , România era un stat independent şi unitar şi o
monarhie constituţională.
Principiile fundamentale erau separarea puterilor în stat şi garantarea drepturilor
şi libertăţilor individuale
1.Puterea executivă era exercitată de rege prin intermediul guvernului, actele
monarhului având valabilitate dacă erau contrasemnate de un ministru.
Printre atribuţiile regelui se numără :
-dreptul de a dizolva Parlamentul ,
- sancţionarea şi promulgarea legilor
- numirea şi revocarea miniştrilor.
2.Puterea legislativă deţinută de Parlamentul bicameral ales pe 4 ani format din
Adunarea Deputaţilor şi Senat avea dreptul de a controla activitatea guvernului.
3.Puterea judecătoreacă deţinută de instanţe şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
27
 Constituţia din 1923 conţinea numeroase prevederi democratice printre
care :egalitatea în faţa legii, votul universal , libertatea presei, drepturi egale cu ale
românilor pentru naţionalităţile conlocuitoare , învăţământ primar obligatoriu.
Prin Constituţia din 1923 minorităţile se bucurau de drepturi egale cu ale
românilor , ceea ce a dat posibilitatea apariţiei partidelor minorităţilor şi reprezentării
acestora în Parlamentul României.
Înlocuită în 1938 prin lovitura de stat carlistă Constituţia va fi pusă în vigoare
în 1944 şi apoi abrogată definitiv la 30 decembrie 1947 cu constituirea Republicii
Populare Române.

Constituția din 1938

-a fost promulgată la 27 februarie 1938 în timpul domniei lui Carol al II-lea
-consfinţeşte regimul de dictatură regală
- noua constituţie era una autoritară deoarece creştea puterile regelui şi slăbea
instituţiile Parlamentului şi guvernului
- prin constituţie erau desfiinţate partidele politice înlocuite cu un singur partid condus
de regele Carol II şi numit Frontul Renaşterii Naţionale ( 1939 )
- Parlamentul era controlat de rege deoarece îi numea pe senatori iar legile erau
adoptate de rege
- regele numea primul-ministrul şi semna toate actele guvernului
- teritoriul României era împărţit în 10 regiuni conduse de ofiţeri ce aveau titlul de
delegaţi regali
- prin constituţie se instituia Starea de asediu sau legea marţială , adică erau interzise
adunările , trebuiau raportate schimbările de domiciliu iar noaptea se circula cu
aprobare specială
- Constituţia rămâne în vigoare până în 1940 când regele Carol II a renunţat la tron ( 6
septembrie 1940 ) iar puterea este preluată de generalul Ion Antonescu ,rege devenind
Mihai I
- Constituţia a fosr anulată , Antonescu conducând cu decrete de legi.

Constituţia din 1948

-a fost promulgată la 13 aprilie 1948
-este prima constituţie comunistă
28
- se desfiinţa monarhia şi introducea Republica Populară Română
-a fost concepută după modelul celei sovietice din 1936
-a fost instituit regimul democraţiei populare
-consfinţea sistemul monopartidic , întreaga putere politică aparţinând Partidului
Muncitoresc Român
-a fost desfiinţat pricipiul separării puterilor în stat
-organul legislativ suprem devine Marea adunare Naţională ( M.A.N) ai cărei membrii
erau desemnaţi de către membrii partidului unic
- organele de conducere a statului erau: Prezidiul Marii Adunări Naţionale
( preşedinte al prezidiului a fost numit C.I.Parhon) şi Consiliul de Miniştrii condus de
dr. Petru Groza , Gheorghe Gheorghiu Dej îndeplinind funcţia de vicepreşedinte al
Consiliului
-dreptul de vot scade de la 20 la 18 ani.
-Constituţia rămâne în vigoare până în 1952

Constituţia din 1952

- la 24 septembrie 1952 a fost adoptată a doua constituţie comunistă
- consacra modelul stalinist în organizarea statului român
- este întărit rolul conducător al partidului comunist
- Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost desfiinţat
- a fost creat Consiliul de stat ca organ suprem , aflat sub controlul M.A.N.
- preşdinte al Consiliul de stat a devenit Gheorghe Gheorghiu Dej
Constituţia prevedea : dreptul la muncă , dreptul la odihnă , dreptul la pensie ,
dreptul la învăţătură , egalitatea în faţa legii , drepturile minorităţilor , egalitatea în
drepturi a sexelor , libertatea de conştiinţă.
O modificare minoră a Constituţiei din 24 septembrie 1952 s-a făcut prin
legea din 29 ianuarie 1953 pentru organizarea unor ministere şi includerea
preşedintelui Comitetului de Miniştrii al Republicii Populare Române. Se modifică
articolul 45 şi 50 din Constituţia Republicii Populare Române .
Constituţia din 1965
-la la 21 august 1965 s-a adoptat o nouă constituţie , ce proclama ţara noastră
„ Republica Socialistă România ” .
- conducerea a fost preluată de Nicolae Ceauşescu
- puterea legislativă o avea Marea adunare Naţională ( M.A.N) , un Parlament
unicameral
- deputaţii erau aleşi prin vot universal , doar de pe listele PCR
29
- puterea executivă o avea Guvernul, Consiliul de Stat şi din 1974 preşedintele
României
- economia devenea de stat , planificată şi centralizată iar proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie era desfiinţată
- Constituţia comunistă a fost anulată la 22 decembrie 1989

Constituţia din 1991

- prima Constituţie democratică a fost adoptată de Parlamentul liber ales în 21
noiembrie 1991
-Ea a fost validată printr-un referendum la 8 decembrie 1991 .
- Constituţia introducea : drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi politice, poporul era
declarat suveran. Puterile în stat sunt cele tradiţionale
Parlamentul bicameral deţinea puterea legislativă
Guvernul deţinea puterea executivă
Curtea Supremă de Justiţie deţinea puterea judecătorească
Erau introduse Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului .
Constituţia a fost modificată în octombrie 2003 în câteva puncte: serviciul militar nu
mai este obligatoriu, preşedintele este ales pe 5 ani , proprietatea este inviolabilă şi
garantată de stat.

Statul român modern:

de la proiect politic la realizarea României Mari (sec. XVIII-XIX)

1. Proiecte politice în Principate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XIX-lea.
Instaurate în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească, domniile fanariote
au reprezentat o formă de manifestare a crizei Imperiului Otoman, interesat în
accentuarea controlului său asupra teritoriilor deja deţinute direct sau dependente.
În ambele Principate, regimul politic fanariot a durat până în anul 1821, având
aceleaşi trăsături caracteristice:
-grecizarea domniei şi a altor instituţii laice sau ecleziastice (în defavoarea
boierimii autohtone), a culturii şi a învăţământului,
- restrângerea autonomiei,
-accentuarea presiunilor otomane asupra Principatelor, fiscalitatea excesivă
(creşterea şi diversificarea dărilor de diverse tipuri impuse populaţiei),
sporirea obligaţiilor faţă de Imperiul Otoman.
Totuşi, unii dintre domnitorii fanarioţi (Constantin Mavrocordat, Alexandru
Ipsilanti, Ioan Caragea), au iniţiat, sub influenţa iluminismului, o serie de reforme

30
 interne care au vizat sistemul fiscal, administraţia, învăţământul, situaţia ţărărnimii,
inaugurând astfel un proces de modernizare a statului.
Boierii români au reacţionat faţă de noul statut politico-juridic al Principatelor
prin redactarea unor memorii adresate puterilor creştine (precum cele din anii
1769, 1772, 1774, 1791, 1802, 1807), în care revendicau revenirea la domniile
pământene, recunoaşterea privilegiilor boiereşti, limitarea dominaţiei otomane,
libertatea comerţului etc.
Memoriul din 1772, de exemplu, susţinea unirea Moldovei cu Ţara
Românească, iar cel din 1791 revendica unirea şi independenţa Principatelor sub
protecţia Rusiei şi a Austriei.
În 1802, Dumitrache Sturdza elabora Planul de oblăduire aristo-
democrăticească, care propunea un proiect republican de nuanţă aristocratică. S-a
conturat astfel aşa-numita “partidă naţională”, ce avea să se manifeste şi în secolul
al XIX-lea.

2. De la 1821 la 1848.
Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată în anul 1821 în Ţara
Românească, a dat noi dimensiuni proiectului politic modern.
În documentele Proclamaţia de la Padeş şi Cererile norodului românesc, se
propuneau reformarea administraţiei, a justiţiei, învăţământului, economiei,
respectarea autonomiei Principatelor şi instituirea principiului suveranităţii
poporului.
După înfrângerea mişcării, Imperiul Otoman a renunţat la domnitorii fanarioţi,
fiind instituite, din 1822, domniile pământene, reprezentate de Grigore Dimitrie
Ghica (Ţara Românească) şi Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova).
În 1822, mica boierime din Moldova îşi exprima punctul de vedere prin
elaborarea Constituţiei cărvunarilor, redactată de Ionică Tăutul şi înaintată
domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Proiectul cuprindea revendicări precum
garantarea libertăţii persoanei, a egalităţii în faţa legilor sau formarea unei adunări
reprezentative – Sfatul Obştesc.
În deceniul următor, Regulamentele Organice au contribuit la aplicarea în
practică a unora dintre principiile politice moderne (separarea puterilor în stat,
reorganizarea fiscală, reforma justiţiei), domnitorul bucurându-se însă de
prerogative largi.
Programul politic elaborat de revoluţionarii de la 1848 şi prezentat în
documentele revoluţiei a contribuit la trasarea principalelor obiective politice şi
socio-economice pe care naţiunea română urma să le îndeplinească. Printre ideile
sale s-au numărat:
- înlăturarea stăpânirii străine, a amestecului extern în problemele Ţărilor Române;
unirea Moldovei cu Ţara Românească;
-regim politic constituţional;
31
 -recunoaşterea şi garantarea libertăţilor cetăţeneşti;
-rezolvarea problemei agrare - emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor.
Astfel, dacă Petiţia Naţională de la Blaj cuprindea revendicări specifice mai
ales românilor din Transilvania, documentul Prinţipurile noastre pentru
reformarea patriei propunea unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat
independent, ca şi emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire.
Proclamaţia de la Islaz, programul revoluţionarilor din Ţara Românească,
afirma necesitatea întăririi autonomiei ţării, eliminarea amestecului Rusiei şi
Turciei în problemele interne şi înlăturarea privilegiilor feudale.

Unitate şi independenţă în secolul al XIX-lea

Constituirea statului modern român. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
(1859-1866).
Situaţia europeană creeată în urma războiului ruso-otoman din 1853-1856
(Războiul din Crimeea) a favorizat îndeplinirea idealului unirii Principatelor.
Tratatul de pace de la Paris (1856) a consemnat înfrângerea Rusiei. S-a pus în
discuţie cu acest prilej şi problema unirii Principatelor, fără ca marile puteri
participante să ajungă la un consens în această privinţă.
De aceea, tratatul prevedea:
-înlăturarea protectoratului Rusiei şi a înlocuirea acestuia cu garanţia colectivă a
celor şapte mari puteri;
- retrocedarea de către Rusia, Moldovei, a trei judeţe din sudul Basarabiei;
-organizarea de alegeri pentru întrunirea, la Iaşi şi la Bucureşti, a unor Divanuri
(Adunări) ad-hoc, care să exprime eventuala dorinţă de unire a românilor.
Dezbaterile Adunărilor ad-hoc (1857) s-au finalizat cu adoptarea câte unei
rezoluţii (cu conţinut asemănător în ambele Principate), cuprinzând propunerile
adresate marilor puteri: unirea Principatelor sub numele de România, principe
străin, provenit dintr-o dinastie europeană, neutralitatea noului stat, sub garanţia
marilor puteri.
În 1858, la Paris, Conferinţa celor şapte puteri garante a instituit Convenţia de
la Paris. Deşi stabilea o unire incompletă, meritul Convenţiei a fost acela de a fi
deschis calea către unitatea Principatelor şi de a fi trasat principalele direcţii de
modernizare a statului.
Recurgând la tactica faptului împlinit, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti
au decis alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie
1859) şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie/5 februarie 1859).
Dubla alegere consacra unirea Principatelor.
Marile puteri au recunoscut dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan
Cuza în cursul anului 1859, iar unirea deplină a Principatelor, în decembrie 1861.
Anii următori ai domniei lui Cuza s-au caracterizat prin adoptarea unui număr
mare de legi (reforme), cele mai importante – în perioada guvernului condus de
32
 Mihail Kogălniceanu (1863-1865): Legea secularizării averilor mănăstireşti
(1863), Legea rurală (1864), Legea învăţământului (1864).

2. Monarhia constituţională şi cucerirea independenţei României.

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) s-au creat condiţiile
instalării pe tronul României a unui principe străin, problemă care fusese adeseori
invocată în viaţa politică românească şi cerută în mod special prin rezoluţiile
Adunărilor ad-hoc din 1857.
La 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a
depus jurământul solemn, la Bucureşti, ca monarh al României (1866-1914). Prin
Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională ereditară.
După 1866, viaţa politică din România a trecut printr-o perioadă de instabilitate
guvernamentală (1866-1871), dublată de procesul consolidării treptate a monarhiei.
Reizbucnirea “chestiunii orientale” în Balcani, prin declanşarea răscoalelor
antiotomane din Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina şi a războiului dintre Serbia şi
Imperiul Otoman, a reprezentat cadrul extern favorabil cuceririi independenţei de stat
a României, în condiţiile în care eforturile de a obţine acest statut pe cale diplomatică
eşuaseră.
În aprilie 1877, Rusia, care s-a implicat în favoarea popoarelor balcanice, a
declarat război Imperiului Otoman, trupele ruse începând (pe baza unei Convenţii
semnate cu noul guvern liberal, condus de Ion C. Brătianu) traversarea teritoriului
României către Peninsula Balcanică.
La 9/21 mai 1877, în Parlamentul de la Bucureşti, ministrul de Externe, Mihail
Kogălniceanu, citea declaraţia de independenţă a României.
În urma solicitărilor Rusiei, armata română, condusă de principele Carol I, a
intervenit pe frontul de la sudul Dunării, luptând la Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin, şi
contribuind, cu preţul unor mari jertfe umane şi materiale, la înfrângerea Turciei.
În 1878, prin tratatele de pace de la San Stefano (februarie 1877) şi Berlin(iulie
1877) a fost recunoscută independenţa României, ca şi apartenenenţa la statul român a
Dobrogei şi Deltei Dunării.
Proclamarea regatului, în 1881, a reprezentat consacrarea progresului statului
român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Constituirea statului naţional unitar român

Cadrul internaţional al Marii Uniri din 1918.
Recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare (afirmat de preşedintele
american W. Wilson în declaraţia Cele 14 puncte, la începutul anului 1918),
prăbuşirea Imperiului Rus în urma revoluţiilor din 1917 şi victoria Antantei au
favorizat realizarea în 1918 a statului naţional unitar român.

33
 România a participat la Primul Război Mondial cu scopul desăvârşirii unităţii
sale naţionale, proces îndeplinit în anul 1918 prin voinţa românilor din provinciile
aflate până atunci sub stăpânire străină.
Unirea Basarabiei cu România.
În 1917 s-au întemeiat, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, Sfatul Ţării
ca adunare reprezentativă în acest teritoriu, condus de Ion Inculeţ, şi Consiliul
Directorilor, ca organ executiv.
În decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat autonomia Republicii Democratice
Moldoveneşti, declarată independentă faţă de Rusia la 24 ianuarie/6 februarie
1918. Preşedinte al Republicii a fost ales Ion Inculeţ.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat la Chişinău unirea Basarabiei
cu România, Actul Unirii fiind promulgat de regele Ferdinand I în aprilie 1918.
Unirea Bucovinei cu România.
Bucovina s-a desprins de Imperiul Austro-Ungar în condiţiile destrămării
acestuia în toamna anului 1918.
Totodată, ea s-a confruntat cu pretenţii de anexare din partea Ucrainei, situaţie
ce a necesitat intervenţia armatei române în provincie, la solicitarea autorităţilor de
la Cernăuţi.
În octombrie 1918 s-au format, la Cernăuţi, Adunarea Constituantă şi Consiliul
Naţional Român, în frunte cu Iancu Flondor.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei (alcătuit atât din
români, cât şi din reprezentanţii altor naţionalităţi din provincie) a proclamat unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României. Regele Ferdinand
I a promulgat Actul Unirii Bucovinei în decembrie .
Unirea Transilvaniei cu România.
La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Partidul Naţional Român din
Transilvania, care şi-a reluat activitatea în 1918, a adoptat Declaraţia de la
Oradea, prin care se proclama dreptul românilor la autodeterminare.
Aceasta a fost citită apoi în Parlamentul de la Budapesta de către deputatul
român Al. Vaida Voevod.
La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a format, la Arad, Consiliul Naţional
Român Central (cu 6 membri din partea Partidului Naţional Român şi 6 membri
din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania), pe plan local ordinea fiind
asigurată de gărzile româneşti.
Negocierile purtate de Consiliul Naţional Român Central cu guvernul maghiar
(noiembrie 1918) au eşuat, Ungaria propunând doar un statut de autonomie pentru
Transilvania.
În aceste condiţii, s-a luat decizia convocării, la Alba Iulia, în data de 18
noiembrie/1 decembrie 1918, a unei Mari Adunări Naţionale, la care urma să se
decidă viitorul provinciei.

34
 La eveniment au participat 1228 delegaţi aleşi prin vot universal de românii din
aproximativ 5000 de sate şi 80 de oraşe transilvănene şi peste 100 000 de alţi
români veniţi din Transilvania şi Banat. Adunarea a fost deschisă de Gh. Pop de
Băseşti, unul dintre veteranii mişcării naţionale româneşti din Transilvania.
Rezoluţia Unirii, adoptată de Adunare, a fost citită de Vasile Goldiş.
Până la integrarea deplină în cadrul statului român, Transilvania a fost condusă
de Marele Sfat Naţional, organ reprezentativ cu rol legislativ format din 250
membri şi Consiliul Dirigent, organ executiv, format din 15 membri, condus de
Iuliu Maniu şi subordonat guvernului de la Bucureşti.
În decembrie 1918, la Bucureşti, regele Ferdinand I primea, în cadrul unei
întruniri solemne, Rezoluţia unirii Transilvaniei cu România, act ce marca
încheierea procesului formării statului unitar român. În plan internaţional,
noul statut politico-teritorial al României a fost recunoscut prin tratatele
încheiate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920).

România postbelică
A. Stalinism şi naţional-comunism

Etapele instaurării regimului politic comunist în România

 La 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere. Armata
sovietică, intrată pe teritoriul României în iulie 1944, va susţine în perioada
următoare P.C.R. în acţiunea sa de preluare a puterii politice.
 Septembrie 1944 - martie 1945: România este condusă de guverne având în frunte
pe generalii Constantin Sănătescu şi respectiv Nicolae Rădescu, în care sunt incluşi
şi reprezentanţi ai P.C.R.
 În urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova (octombrie 1944), România
intră în sfera de influenţă sovietică.
 6 martie 1945: supus presiunilor Moscovei, regele Mihai este obligat să accepte
formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlul total al P.C.R.
 Greva regală, manifestată prin refuzul regelui Mihai I de a sancţiona actele
guvernului (1945-1946), s-a dovedit ineficientă, nefiind sprijinită efectiv pe plan
extern de statele democratice.
 Noiembrie 1946: au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au
avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de
partidele democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat pentru ca P.C.R. să
deţină controlul complet al Parlamentului şi guvernului.
35
 1947: partidele politice democratice (P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii lor
arestaţi şi condamnaţi la închisoare.
 30 decembrie 1947: regele Mihai I a fost obligat să abdice. România a fost
proclamată Republică Populară, procesul preluării puterii politice de către P.C.R.
fiind încheiat.
 În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel
"naţional", care activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu
Pătrăşcanu) şi grupul "moscovit" format din cei care activaseră în URSS (Ana
Pauker, Vasile Luca).

Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965).

De la 30 decembrie 1947, România devine un stat totalitar, de tip stalinist.
Regimul politic este bazat pe concentrarea puterii în mâna unui singur partid: Partidul
Comunist Român (care între 1948 şi 1965, în urma fuziunii din 1948 cu Partidul
Social-Democrat, a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român). Gheorghe
Gheorghiu-Dej, secretarul general al partidului a fost primul dictator comunist român.
Politica internă
Statul a fost organizat prin Constituţiile de inspiraţie stalinistă din anii 1948 şi
1952. Potrivit acestora:
- monopolul puterii aparţinea partidului unic;
- principalul organ de conducere al statului era Prezidiul Marii Adunări
Naţionale;
- toate domeniile vieţii sociale se aflau sub controlul statului;
- principiul separării puterilor era desfiinţat;
- drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau îngrădite, nefiind permisă nici
o formă de opoziţie politică.
La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte pentru putere şi rivalităţi,
marcate de:
- înlăturarea în 1952 a "grupării moscovite";
- executarea în 1954 a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (liderul "grupării
naţionale").

Monopolul ideologic comunist s-a manifestat prin:

- înlăturarea vechii elite politice şi intelectuale;
- întreruperea relaţiilor cu lumea occidentală;
- promovarea proletcultismului (cultura care se bazează pe ideea luptei
de clasă şi negarea valorilor tradiţionale);
- organizarea după sistem sovietic a învăţământului şi culturii;
- supravegherea de către stat a cultelor religioase; interzicerea Bisericii
greco-catolice (1948);

36
 - falsificarea istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice
sovietice.
După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a trecut la o relativă
îmbunătăţire a situaţiei interne, caracterizată prin:
- desovietizarea şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale;
- eliberarea deţinuţilor politici;
- încurajarea legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele
occidentale;
- promovarea unei orientări "naţionale" în cultură.

Naţional–comunismul – regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu (1965-

1989).
Politica internă
 1965: se desfăşoară Congresul Partidului Muncitoresc Român, care stabileşte
revenirea la vechea denumire de P.C.R. şi alegerea în funcţia de secretar general al
partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Este adoptată noua Constituţie, prin care
România devenea Republică Socialistă (R.S.R.).
 1967: Nicolae Ceauşescu este ales preşedinte al Consiliului de Stat.
 Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin:
 continuarea procesului de desovietizare şi destalinizare început de Gh. Gheorghiu-
Dej după 1958);
 relativa îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
 atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea şi reabilitarea unora dintre
deţinuţii politici;
 creşterea popularităţii regimului, mai ales în urma exploatării sentimentelor
naţionale;
 apropierea de statele occidentale, reluarea legăturilor politice, economice, culturale
cu acestea;
 distanţarea faţă de URSS, evidenţiată în mod special prin refuzul ca România să
intervină alături de statele membre ale Tratatului de la Varşovia, în 1968,
împotriva mişcării democratice din Cehoslovacia.
 Perioada 1971-1989 debutează cu "revoluţia culturală", de inspiraţie chineză şi
nord-coreeană (exacerbarea culturii comuniste, şi a cultului personalităţii lui N.
Ceauşescu, proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului - societatea
socialistă multilateral dezvoltată). Elementele definitorii ale acestei perioade sunt:
 instaurarea dictaturii personale a lui N. Ceauşescu (preşedinte al Republicii din
1974);
 promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul
dinastic);
 reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop
propagandistic (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului - Bucureşti) care
37
 determină secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a
României;
 achitarea datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a
consumului populaţiei;
 scăderea accelerată a nivelului de trai;
 politica de teroare internă exercitată de securitate şi alte instituţii ale statului asupra
populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea Jiului -
1977, manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov - 1987);
 iniţierea programului de sistematizare urbană şi rurală care a dus la distrugerrea
bisericilor, a centrelor istorice urbane şi a satelor româneşti;
 încălcarea flagrantă a drepturilor omului;
 izolarea ţării în relaţiile cu statele occidentale;
 respingerea oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special după 1985,
când Mihail Gorbaciov, în URSS, iniţiază programul său de reforme politice şi
economice).

B. Disidenţa anticomunistă

Represiunea politică în timpul regimului comunist.

 Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de
intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie
aplicată odată cu preluarea puterii depline.
 Ulterior, sub acuzaţiile de "colaboraţionism", "duşmani de clasă", "duşmani ai
poporului", "fascişti", au fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti
demnitari din perioada interbelică, bancheri, industriaşi.
 Securitatea, înfiinţată în 1948 după modelul poliţiei politice sovietice, a instaurat
un regim de teroare internă, îndreptată împotriva tuturor celor socotiţi indezirabili
de către puterea comunistă şi a celor bănuiţi că ar putea opune cea mai mică
rezistenţă faţă de sovietizarea ţării.
 Opozanţi sau intelectuali de marcă (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti,
Mihail Manoilescu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, dar şi
mulţi alţii) au fost condamnaţi la închisoare sau la muncă forţată în lagăre, un mare
număr de persoane pierzându-şi viaţa în detenţie.
 Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent, acoperind,
practic, întregul teritoriu al ţării. În închisori precum Sighet, Aiud, Miercurea-Ciuc,
Piteşti, Gherla sau Râmnicu-Sărat ori la muncă forţată, la Canalul Dunăre-Marea
Neagră, s-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita “reeducare”.
 Represiunea politică din perioada 1948-1964 s-a mai caracterizat prin utilizarea
deportării împotriva unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, sârbii din
Banat); controlul strict al întregii societăţi (prin intermediul reţelelor de
informatori) pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie.
38
 Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, fără a se renunţa însă la
supravegherea populaţiei şi reprimarea opozanţilor.
 Represiunea politică din perioada regimului condus de Nicolae Ceauşescu s-a
manifestat prin impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi
politici, a foştilor membri ai partidelor democratice, utilizarea spitalelor de
psihiatrie ca locuri de recluziune.
Forme de rezistenţă anticomunistă.
 Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost:
- rezistenţa armată a grupurilor din munţi,
- cea a ţăranilor,
- revoltele muncitoreşti,
- activitatea disidenţilor.
 Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de
grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari,
membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-au numărat
grupurile din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraş (grupul “Haiducii
Muscelului” al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa din
Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma
Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de
rezistenţă, plătind uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei Plop şi al Mariei
Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea
din Nucşoara (Muscel). Această formă de rezistenţă a fost reprimată cu o violenţă
extremă de organele de represiune ale regimului comunist.
 Rezistenţa din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării
agriculturii, manifestându-se prin refuzul înscrierii în formele colective de
asociere, al predării cotelor obligatorii de produse agricole; atacarea şi
devastarea sediilor locale ale P.C.R.; revolte spontane. Conform unor
estimări, peste 80 000 de ţărani au căzut victime represiunii.
 Revoltele muncitoreşti au apărut în anii '70-'80, ca formă de reacţie a
populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai, şi au cuprins Valea Jiului (revolta
minerilor din anul 1977) şi Braşovul (manifestaţiile din 1987). În urma unui
proces trucat, dintre cele peste 300 de persoane arestate la Braşov, 88 au fost
deportate în alte zone ale ţării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.
 Disidenţii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus o
rezistenţă individuală, acţiunile lor fiind specifice anilor ’70 şi ’80. Inclusiv foşti
membri ai conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a lui
Nicolae Ceauşescu (Scrisoarea celor şase).

39
 România postbelică
A. Stalinism şi naţional-comunism

Etapele instaurării regimului politic comunist în România

 La 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere. Armata
sovietică, intrată pe teritoriul României în iulie 1944, va susţine în perioada
următoare P.C.R. în acţiunea sa de preluare a puterii politice.
 Septembrie 1944 - martie 1945: România este condusă de guverne având în frunte
pe generalii Constantin Sănătescu şi respectiv Nicolae Rădescu, în care sunt incluşi
şi reprezentanţi ai P.C.R.
 În urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova (octombrie 1944), România
intră în sfera de influenţă sovietică.
 6 martie 1945: supus presiunilor Moscovei, regele Mihai este obligat să accepte
formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlul total al P.C.R.
 Greva regală, manifestată prin refuzul regelui Mihai I de a sancţiona actele
guvernului (1945-1946), s-a dovedit ineficientă, nefiind sprijinită efectiv pe plan
extern de statele democratice.
 Noiembrie 1946: au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au
avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de
partidele democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat pentru ca P.C.R. să
deţină controlul complet al Parlamentului şi guvernului.
 1947: partidele politice democratice (P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii lor
arestaţi şi condamnaţi la închisoare.

40
 30 decembrie 1947: regele Mihai I a fost obligat să abdice. România a fost
proclamată Republică Populară, procesul preluării puterii politice de către P.C.R.
fiind încheiat.
 În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel
"naţional", care activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu
Pătrăşcanu) şi grupul "moscovit" format din cei care activaseră în URSS (Ana
Pauker, Vasile Luca).

Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965).

De la 30 decembrie 1947, România devine un stat totalitar, de tip stalinist.
Regimul politic este bazat pe concentrarea puterii în mâna unui singur partid: Partidul
Comunist Român (care între 1948 şi 1965, în urma fuziunii din 1948 cu Partidul
Social-Democrat, a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român). Gheorghe
Gheorghiu-Dej, secretarul general al partidului a fost primul dictator comunist român.
Politica internă
Statul a fost organizat prin Constituţiile de inspiraţie stalinistă din anii 1948 şi
1952. Potrivit acestora:
- monopolul puterii aparţinea partidului unic;
- principalul organ de conducere al statului era Prezidiul Marii Adunări
Naţionale;
- toate domeniile vieţii sociale se aflau sub controlul statului;
- principiul separării puterilor era desfiinţat;
- drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau îngrădite, nefiind permisă nici
o formă de opoziţie politică.
La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte pentru putere şi rivalităţi,
marcate de:
- înlăturarea în 1952 a "grupării moscovite";
- executarea în 1954 a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (liderul "grupării
naţionale").

Monopolul ideologic comunist s-a manifestat prin:

- înlăturarea vechii elite politice şi intelectuale;
- întreruperea relaţiilor cu lumea occidentală;
- promovarea proletcultismului (cultura care se bazează pe ideea luptei
de clasă şi negarea valorilor tradiţionale);
- organizarea după sistem sovietic a învăţământului şi culturii;
- supravegherea de către stat a cultelor religioase; interzicerea Bisericii
greco-catolice (1948);
- falsificarea istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice
sovietice.

41
 După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a trecut la o relativă
îmbunătăţire a situaţiei interne, caracterizată prin:
- desovietizarea şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale;
- eliberarea deţinuţilor politici;
- încurajarea legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele
occidentale;
- promovarea unei orientări "naţionale" în cultură.

Naţional–comunismul – regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu (1965-

1989).
Politica internă
 1965: se desfăşoară Congresul Partidului Muncitoresc Român, care stabileşte
revenirea la vechea denumire de P.C.R. şi alegerea în funcţia de secretar general al
partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Este adoptată noua Constituţie, prin care
România devenea Republică Socialistă (R.S.R.).
 1967: Nicolae Ceauşescu este ales preşedinte al Consiliului de Stat.
 Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin:
 continuarea procesului de desovietizare şi destalinizare început de Gh. Gheorghiu-
Dej după 1958);
 relativa îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
 atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea şi reabilitarea unora dintre
deţinuţii politici;
 creşterea popularităţii regimului, mai ales în urma exploatării sentimentelor
naţionale;
 apropierea de statele occidentale, reluarea legăturilor politice, economice, culturale
cu acestea;
 distanţarea faţă de URSS, evidenţiată în mod special prin refuzul ca România să
intervină alături de statele membre ale Tratatului de la Varşovia, în 1968,
împotriva mişcării democratice din Cehoslovacia.
 Perioada 1971-1989 debutează cu "revoluţia culturală", de inspiraţie chineză şi
nord-coreeană (exacerbarea culturii comuniste, şi a cultului personalităţii lui N.
Ceauşescu, proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului - societatea
socialistă multilateral dezvoltată). Elementele definitorii ale acestei perioade sunt:
 instaurarea dictaturii personale a lui N. Ceauşescu (preşedinte al Republicii din
1974);
 promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul
dinastic);
 reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop
propagandistic (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului - Bucureşti) care
determină secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a
României;
42
 achitarea datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a
consumului populaţiei;
 scăderea accelerată a nivelului de trai;
 politica de teroare internă exercitată de securitate şi alte instituţii ale statului asupra
populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea Jiului -
1977, manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov - 1987);
 iniţierea programului de sistematizare urbană şi rurală care a dus la distrugerrea
bisericilor, a centrelor istorice urbane şi a satelor româneşti;
 încălcarea flagrantă a drepturilor omului;
 izolarea ţării în relaţiile cu statele occidentale;
 respingerea oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special după 1985,
când Mihail Gorbaciov, în URSS, iniţiază programul său de reforme politice şi
economice).

B. Disidenţa anticomunistă

Represiunea politică în timpul regimului comunist.

 Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de
intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie
aplicată odată cu preluarea puterii depline.
 Ulterior, sub acuzaţiile de "colaboraţionism", "duşmani de clasă", "duşmani ai
poporului", "fascişti", au fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti
demnitari din perioada interbelică, bancheri, industriaşi.
 Securitatea, înfiinţată în 1948 după modelul poliţiei politice sovietice, a instaurat
un regim de teroare internă, îndreptată împotriva tuturor celor socotiţi indezirabili
de către puterea comunistă şi a celor bănuiţi că ar putea opune cea mai mică
rezistenţă faţă de sovietizarea ţării.
 Opozanţi sau intelectuali de marcă (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti,
Mihail Manoilescu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, dar şi
mulţi alţii) au fost condamnaţi la închisoare sau la muncă forţată în lagăre, un mare
număr de persoane pierzându-şi viaţa în detenţie.
 Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent, acoperind,
practic, întregul teritoriu al ţării. În închisori precum Sighet, Aiud, Miercurea-Ciuc,
Piteşti, Gherla sau Râmnicu-Sărat ori la muncă forţată, la Canalul Dunăre-Marea
Neagră, s-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita “reeducare”.
 Represiunea politică din perioada 1948-1964 s-a mai caracterizat prin utilizarea
deportării împotriva unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, sârbii din
Banat); controlul strict al întregii societăţi (prin intermediul reţelelor de
informatori) pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie.
 Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, fără a se renunţa însă la
supravegherea populaţiei şi reprimarea opozanţilor.
43
 Represiunea politică din perioada regimului condus de Nicolae Ceauşescu s-a
manifestat prin impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi
politici, a foştilor membri ai partidelor democratice, utilizarea spitalelor de
psihiatrie ca locuri de recluziune.
Forme de rezistenţă anticomunistă.
 Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost:
- rezistenţa armată a grupurilor din munţi,
- cea a ţăranilor,
- revoltele muncitoreşti,
- activitatea disidenţilor.
 Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de
grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari,
membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-au numărat
grupurile din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraş (grupul “Haiducii
Muscelului” al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa din
Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma
Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de
rezistenţă, plătind uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei Plop şi al Mariei
Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea
din Nucşoara (Muscel). Această formă de rezistenţă a fost reprimată cu o violenţă
extremă de organele de represiune ale regimului comunist.
 Rezistenţa din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării
agriculturii, manifestându-se prin refuzul înscrierii în formele colective de
asociere, al predării cotelor obligatorii de produse agricole; atacarea şi
devastarea sediilor locale ale P.C.R.; revolte spontane. Conform unor
estimări, peste 80 000 de ţărani au căzut victime represiunii.
 Revoltele muncitoreşti au apărut în anii '70-'80, ca formă de reacţie a
populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai, şi au cuprins Valea Jiului (revolta
minerilor din anul 1977) şi Braşovul (manifestaţiile din 1987). În urma unui
proces trucat, dintre cele peste 300 de persoane arestate la Braşov, 88 au fost
deportate în alte zone ale ţării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.
 Disidenţii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus o
rezistenţă individuală, acţiunile lor fiind specifice anilor ’70 şi ’80. Inclusiv foşti
membri ai conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a lui
Nicolae Ceauşescu (Scrisoarea celor şase).

44
Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în evul mediu şi la începuturile
modernităţii

1. Ţările Române între Imperiul Otoman şi Marile Puteri catolice.

- în Evul Mediu teritoriul României ers situat la întretăierea unor drumuri comerciale
şi prin urmare a fost invadat de numeroase popoare şi state.
- după constituirea statelor medievale româneşti , Ungaria era considerată statul
suzeran.
- după căderea Ungaiei, Moldova intră sub suzeranitate poloneză , iar Ţara
Românească încearcă să-şi menţină independenţa în condiţiile ameninţării otomane.
-în secolul XV , Ţara Românească şi Moldova au intrat definitiv sub suzeranitatea
Imperiului Otoman , deşi au fost încercări a unor domni de a recâştiga independenţa.
- până în secolul XVII statele creştine catolice, Ungaria şi Polonia au iniţiat cruciade
antiotomane în care le-a atras şi pe Principatele Române.
-începând cu Baiazid Fulgerul, Ţările Române au încheiat capitulaţii, tratate de
vasalitate în care se stabilea statutul intern şi extern , plata tributului şi alte obligaţii
faţă de otomani.
- în anumite momente Ţările Române au încercat să încheie un front antitoman fără
aportul altor state din Europa.
- Voievodatul rămâne forma de organizare politică până la cucerirea Ungariei de către
otomani, în 1541. Începând cu anul 1542 Transilvania devine mare principat, sub
suzeranitatea Imperiului Otoman.

Întemeierea Transilvaniei
-Transilvania a luat fiinţă ca voievodat în secolele XI-XIII, odată cu cucerirea
maghiară.
- Cronica lui Anonimus vorbeşte despre existenţa , la jumătatea secolului al-IX-lea , a
trei formaţiuni politice româneşti:
45
1.Voievodatul lui Menumorut , situat în Crişana, cu centrul la Biharea.
2. Voievodatul lui Glad, în Banat , cu centrul la Cuvin.
3. Voievodatul lui Gelu, în Podişul Transilvaniei, cu centrul la Dăbâca.
-Anonimus ne informează despre faptul că Gelu era român şi avea ca supuşi români şi
slavi; într-o confruntare cu ungurii Gelu este ucis iar locul său este luat de Tuhutum.

-În secolul al XI-lea din Legenda Sfântului Gerard aflăm despre existenţa lui
Ahtum, un urmaş al lui Glad, care se află în conflict cu regele maghiar Ştefan cel
Sfânt. Un urmaş al lui Tuhutum, Geula, sau Gyula este închis pe viaţă de către regele
Ştefan cel Sfânt, deoarece „refuză să fie creştin” iar „ţara” îi este ocupată de către
rege, fiind desfiinţată episcopia ortodoxă.
-Deşi regii maghiari au reuşit să anihileze formaţiunile politice prestatale din Transilvania,
totuşi datorită luptelor pentru tron, a anarhiei interne şi a presiunilor venite din exterior nu
au reuşit să-şi instaleze imediat stăpânirea asupra acesteia.
-După anul 1100 maghiarii au introdus comitatul (în care locuiesc maghiarii ) ca
unitate teritorial administrativă , iar după colonizarea saşilor şi secuilor au fost
introduse scaunele (unde se regăsesc secuii şi saşii ) şi districtele (grupează românii )
.
-Voievodatul rămâne forma de organizare politică până la cucerirea Ungariei de către
otomani, in 1541.
- Începând cu anul 1542 Transilvania devine mare principat, sub suzeranitatea
Imperiului Otoman.
- În regiunile de graniţă continuă să vieţuiască ţările locuite de români: Făgăraşul,
Haţegul, Maramureşul care păstrează importante autonomii.
-Dinastia Angevinilor suită pe tronul maghiar în sec. XIV tinde să lichideze aceste
autonomii.
- În 1366 regele Ludovic cel Mare emite diplomele regale care condiţionează calitatea
de nobil de apartenenţa la biserica romano-catolică, ceea ce consemnează începutul
excluderii românilor, consideraţi „schismatici”, din viaţa politică a Transilvaniei.

Întemeierea Ţării Româneşti

Diploma Cavalerilor ioaniţi din 2 iulie 1247 dată de regele Ungariei aminteşte de
teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre aflate sub suzeranitatea sa şi locuite de români:
a. Voievodatele lui Litovoi ( pe Jiu) –între Olt şi Jiu
b. Voievodatul lui Seneslau –pe Argeş , în stânga Oltului
c. Cnezatele lui Ioan ( sudul Olteniei ) şi Farcaş ( nordul Olteniei ).
În jurul anului 1247 voievodul Litovoi încearcă să se rupă de sub suzeranitatea
maghiară, dar este înfrânt şi cade în luptă. Fratele său Bărbat, este luat prizonier, dar
se răscumpără pe o mare sumă de bani şi păstrează stăpânirea în continuare.
46
 Criza politică prin care terece statul maghiar la sfârşitul secolulu al XIII-lea îi
determină pe conducătorii săi să reducă autonomia voievodatului Transilvaniei,
inclusiv a românilor din unele zone de graniţă.
În aceste condiţii, Radu Negru (considerat o legendă), pleacă din Făgăraş şi
descalecă la Câmpulung, în Argeş.
Descălecatul din Argeş ( 1291) este considerat de unii istorici începutul
procesului de constituire a Ţării Româneşti. Treptat autoritatea conducătorului este
recunoscută de către şefii politici şi militari din această zonă.
Întemeietorul Ţării Româneşti este considerat Basarab I (1310-1352). El
desăvârşeşte unificarea formaţiunilor prestatale subcarpatice şi înlătură suzeranitatea
maghiară prin victoria de la Posada (9-12 nov. 1330).
Începând cu Mircea cel Bătrân , Ţara Românească a recunoscut suzeranitatea
Imperiului Otoman prin plata tributului.

Întemeierea Moldovei

În jrul anului 1342 regele maghiar Ludovic I de Anjou a întemeiat o marcă de

apărare în nord-estul Carpaţilor Orientali cu capitala la Baia pentru a stopa invaziile
tătarilor.
Marca purta numele de Moldova Mică şi era condusă de Dragos, un voievod
din Maramureş.
În 1359, voievodul românilor din Maramureş , Bogdan (1359-1365)
nemulţumit de regalitatea maghiară a trecut la est de Carpaţi şi i-a alungat pe urmaşii
lui Dragoş ( Sas şi Balc ).
Urmaşii lui Bogdan au fost:
Laţcu – îmbraţişează religia catolică şi obţine de la Papa Urban I un scaun Episcopal
catolic la Siret , dependent canonic de Roma.
Petru I Musat ( 1375-1391)
- încheie o alianţă cu Polonia împotriva Ungariei (1387);
- Pune bazele principalelor instituţii din Moldova
- mută capitala statului de la Baia la Suceava unde înfiintează prima mitropolie
ortodoxă a Moldovei;
-Este primul domn moldovean care bate monedă
Roman I ( 1391-1394)
- extinde teritoriul noului stat până la Marea Neagră şi Dunăre.
Întemeierea Dobrogei
În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, rolul cel mai important îl are
Imperiul Bizantin. Primele formaţiuni politice din această zonă la începutul Evului
Mediu sunt menţionate in jurul secolului al X-lea, când sunt amintiţi unii conducători
47
locali precum jupan Dimitrie, jupan Gheorghe şi strategul Theodor. Între anii 971-
1204 în această zonă fiinţează Thema Paristrion (Paradunavon), unitate militară şi
administrativă bizantină.
În perioada secolelor al X-lea şi al XIII-lea spaţiul dobrogean este afectat de
invaziile repetate ale migratorilor turanici. Pentru apărare se construiesc cetăţi:
Păcuiul lui Soare şi se întăreşte vechiul sistem de fortificaţii de la marginile
provinciei. Cu acest prilej, poemul „Alexiada”, redactat de impărăteasa bizantină Ana
Comnena menţionează şefi locali, unii de origine slavă, implicaţi în luptele de apărare
şi anume Satza (Suceava), Seslaz, Tato.
După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii apuseni, in 1204, şi
fondarea Imperiului Latin de Răsărit, Dobrogea intră pentru o perioadă sub controlul
statului Asăneştilor.
În jurul lui 1230 este amintită Ţara Cavarnei, probabil plasată între Varna şi
Mangalia, şi care va constitui nucleul viitorului stat medieval.
După reîntoarcerea bzantinilor la Constantinopol, aceştia reiau stăpânirea
Dobrogei. Populaţia provinciei recunoaşte in plan spiritual autoritatea Mitropoliei de
la Vicina, care joacă un rol important in apărarea religiei ortodoxe.
În secolul al XIV-lea se impune Balica, voievod (cca 1346-1354). Acestase
amestecă în luptele civile din Imperiul Bizantin, dintre familiile Paleologilor şi
Cantacuzinilor.
Urmaşul său, Dobrotici, voievod (1354-1386) este întemeietorul statului
dobrogean, unificând formaţiunile dintre Dunăre şi Marea Neagră. Işi stabileşte
reşedinţa la Caliacra. Primeşte din partea Imeriului Bizantin titlul de despot şi de
strateg.
Este urmat e fiii săi, Ivanco (sau Ioancu) şi Terter. Ivanco conduce Dobrogea
până în 1388, când moare în luptea cu turcii marelui vizir Ali-paşa. În acelaşi an,
1388, controlul Dobrogei este preluat de Mircea cel Bătrân, care o va uni cu Ţara
Românească.
De la mijlocul secolului al XIV-lea până la 1878 Dobrogea se va afla sub
stăpânirea otomană.

48
 2. Relaţiile româno-otomane în secolul XV

La începutul secolului XV, Ţara Românească şi Moldova au intrat sub

suzeranitate otomană deşi au păstrat relaţii de vasalitate şi cu Ungaria şi Polonia.
Unii domni români au promovat o politică antiotomană aderând la Alianţa
Statelor Creştine promovate de Papa de la Roma.
Cei mai cunoscuţi luptători împotriva otomanilor au fost : Mircea cel
Bătrân , Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare.
Mircea cel Bătrân ( 1386-1418 )
Încă de la începutul domniei a sprijit mişcarea antiotomană a sârbilor şi
bulgarilor participând la bătălia de la Kossovopolje (15 iunie 1389).
În anul 1388 a alipit Dobrogea la Ţara Românească deoarece era în
pericol de a fi ocupată de otomani.
Politica de alianţe promovată de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid
( 1389-1402 ) să organizeze o expediţie la nord de Dunăre pentru eliminarea
principalului său adversar. Bătălia s-a dat la Rovine ( 17 mai 1395 ) şi s-a
încheiat cu victoria obţinută de Mircea.
Prezenţa turcilor la Dunăre a revigorat idealul cruciadei iniţiate de
Sigismund de Luxemburg şi care s-a bucurat de sprijinul cavalerilor occidentali
şi al lui Mircea cel Bătrân. Confruntarea decisivă cu oastea otomană condusă de
Baiazid a avut loc la Nicopole ( 26 septembrie 1396 ) şi s-a încheiat cu
înfrângerea lui Mircea.
În condiţiile crizei politice a Imperiului Otoman declanşată de înfrângerea
de la Ankara la 20 iulie 1402 , Mircea s-a amestecat în luptele pentru
succesiunea lui Baiazid , susţinând pe rând doi dintre pretendenţi : Musa şi
Mustafa , dar fără success, întrucât victorios iese Mehmed care devine sultan în
1413.
Mircea a domnit 32 de ani devenind un simbol al stabilităţii şi
înţelepciunii politice.
La 31 ianuarie 1418 Mircea moare fiind înmormântat la mănăstirea Cozia,
ctitoria sa.

Alexandru cel Bun ( 1400- 1432 )

A ajuns domn al Moldovei cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân. Urmează exemplul
acestuia şi organizează cancelaria şi sfatul domnesc precum şi principalele
instituţii administrative- teritoriale ale ţării.

49
 Biserica a avut un rol important în consolidarea ţării. Odată cu
recunoaşterea lui Iosif ca mitropolit al Moldovei , a încheiat un mai lung conflict
cu patriarhia de la Constantinopol.( 1401 ).
Pe plan extern a recunoscut suzeranitatea regelui polonez Vladislav
Iagello , căruia i-a prezentat personal jurământul de vasalitate la Cameniţa în
1404 şi pe care îl va reînoi în 1407 la Lvov.
Bunele relaţii cu această putere s-au concretizat şi în privilegii comerciale
acordate negustorilor din Lvov ( 1408 ) şi prin participarea unor trupe
moldovene la bătălia de la Grunwald ( 1410) sau la asediul cetăţii Marienburg
( 1422) împotriva cavalerilor teutoni.
În contextul campaniei otomane împotriva Ţării Româneşti apără Cetatea
Albă de un atac al flotei turceşti în 1420.
Spre sfârşitul domniei , relaţiile cu Polonia se deteriorează şi Alexandru
cel Bun participă alături de alte forţe la o campanie prelungită până la Cameniţa,
dar încheiată cu o înfrângere

Iancu de Hunedoara ( 1441-1456 )

A fost ban al Severinului în 1438, voievod al Transilvaniei ( 1441-1446),
guvernator al Ungariei ( 1446-1453 ) şi căpitan suprem al Ungariei şi
Transilvaniei ( 1453- 1456).
Vreme de aproape 15 ani , Iancu a alăturat Ungariei cele 2 state româneşti
extracarpatice într-un efort militar fără precedent în lupta antiotomană.
După înfruntări în Transilvania şi Ţara Românească , a organizat „ Campania
cea Lungă” ( 1443-1444) încheiată cu tratatul de la Seghedin în iulie 1444 foarte
avantajos forţelor creştine, din păcate foarte repede denunţat de regele Vladislav
II , regele Ungariei.
În septembrie 1444 oastea regală , căreia i se alătură forţele militare ale lui
Iancu şi ale lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, trece Dunărea
îndreptându-se spre Nicopole şi Varna.
În bătălia care se dă la 10 noiembrie 1444 la Varna regele moare , cruciaţii
fiind înfrânţi. În 1445 Iancu reia ofensiva pe linia Dunării.
Din 1446 devine guvernator al Ungariei ceea ce reprezintă apogeul carierei sale
politice. În septembrie 1448 oastea creştină condusă de Iancu trece Dunărea , dar
suferă grele pierderi în bătălia de la Kossovopolje ( 17-19 octombrie 1448 ).
Venirea lui Mehmed II pe tronul sultanilor a deschis o nouă etapă în istoria
raporturilor otomano-române , dominată de ofensiva Imperiului soldată cu rezultate
apreciabile.
În 1453, Mehmed II cucereşte Constantinopolul. Încurajat de success , Mehmed
II a reluat ofensiva spre Europa Centrală şi spre Dunăre atacând în 1456 fără success
cetatea Belgradului.
De această ultimă victorie Iancu de Hunedoara nu s-a putut bucura întrucât moare
răpis de ciumă la Zemun ( 11 august 1456 ).Este înmormântat în catedrala de la Alba

50
Iulia , pe sarcofagul său fiind încrustate cuvintele care ilustrază cel mai convingător
faptele sale : “ S-a stind lumina lumii”.

Vlad Ţepeş ( 1448, 1456-1462, 1476)

După moartea neaşteptată a lui Iancu de Hunedoara , stindardul luptei
antiotomane a fost preluat de Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti.
El avea să fie supranumit Dracula , nume care a făcut înconjurul lumii
datorită severităţii sale şi ale pedepselor pe care le aplica ( tragerea în ţeapă ). Acestă
atitudine a reprezentat mijlocul eficace al unei strategii de intimidare a unei boierimi
ostile şi viza punerea la adăpost a ţării de primejdia transformării în paşalâc.
În 1459 refuză plata tributului , ceea ce atras riposte Porţii Otomane. După
dejucarea unui plan al sultanului de a-l prinde pe domnul roman , acesta a declanşat
în iarna anilor 1461-1462 “Campania de la Dunăre” în cursul căreia a fost distrus
sistemul defensive al otomanilor de la Dunărea de Jos iar aceştia au suferit pierderi
grele pe malul sudic al fluviului.
Această acţiune a atras expediţia sultanului din primăvara anului 1462.
Adoptând tactica pustiirii teritoriului şi hărţuirii inamicului , Vlad Ţepeş a declanşat
în apropiere de Târgovişte celebrul “ atac nocturn” din 16-17 iunie 1462 asupra
taberei sultanului , provocând panică în rândul turcilor.
Sub efectul acestei lovituri , Mahomed al II-lea a ordonat retragerea. Victoria
purtată de Vlad Ţepeş confirma statutul de independenţă pentru Ţările Române.
După trecerea primejdiei otomane , boierimea ostilă îl sprijină pe Radu cel
Frumos. Ajuns în Transilvania , Ţepeş cade victima unor uneltiri şi este întemniţat
până în 1475 , la Buda din ordinul lui Matia Corvin , regale Ungariei. A fost eliberat
şi înscăunat cu sprijinul lui Ştefan cel Mare în 1476, după bătălia de la Vaslui.
Câteva luni mai târziu este ucs de boierii ostili care au uneltit împotriva lui la
îndemnul lui Laiotă Basarb şi a turcilor.

Ştefan cel Mare ( 1457-1504 )

A ajuns la domnie cu ajutorul lui Vlad Ţepeş alungânu-l pe unchiul său
Petru Aron.
Pe 4 aprilie 1459 la Overchelăuţi a fost recunoscut domn de către regale
Poloniei Cazimir al IV –lea în schimbul jurământului de vasalitate şi cedării
Hotinului.
În 1462 încheie un nou acord cu Polonia prin care recuperează Hotinul.
23-24 ianuarie 1465 a atacat şi a cucerit cetatea Chilia ocupată de unguri
şi Cetatea Albă.
Toamna lui 1467 regele Ungariei , Matia Corvin a întreprins o campanie
în Moldova. Acesta a cucerit Roman, Târgu Neamţ şi s-a îndreptat spre Baia.

51
 14 decembrie 1466- 15 ianuarie 1467 la Baia , trupele maghiare au suferit
o înfrângere zdrobitoare din partea oştilor moldovene.
20 august 1469 la Lipnic , Ştefan a zdrobit hoardele tătarilor ce au invadat
Moldova. 7 martie 1471 la soci , Ştefan l-a înfrânt pe Radu cel Frumos ,
domnitorul Ţării Româneşti , iar în 1473 îl îndepărtează de la tron.
10 ianuarie 1475 are loc bătălia de la Vaslui ( Podul Înalt ) încheiată cu
Victoria lui Ştefan.
26 iulie 1476 la Valea Albă ( Războieni ) moldovenii au fost înfrânţi , dar
au reuşit să-I alunge pe turci din Moldova şi înfrângerea s-a transformat în
victorie.
15 septembrie 1485 la Calomeea se încheie un tratat de vasalitate cu
regale Poloniei Cazimir IV care a promis sprijin împotriva turcilor.
16 noiembrie 1485 i-a în frânt pe turci la Cătlăbuca. 6 martie 1486 are loc
victoria împotriva turcilor la Şcheia.
În 1487 încheie tratat cu turcii, reia plata tributului , iar sultanul a
recunoscut independenţa Moldovei. În 1497 are loc campania lui Ioan Albert
regele Poloniei care dorea recucerirea Cetăţii Albe şi a Chiliei.
26 octombrie 1497 polonezii vor suferii o înfrângere dezastruoasă la
Codrii Cosminului.
12 iulie 1499 se încheie Pacea de la Hârlău. Prin acest tratat Ştefan şi Ioan
Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi “ linişte şi pace veşnică”
între cele 2 state.
În anul 1500 reizbucneşte războiul împotriva otomanilor. În 1501 , lipsit
de sprijin extern ,Ştefan se vede nevoit să se împace cu turcii.
Pe 2 iulie 1504 Ştefan cel Mare moare , fiind înmormântat la mănăstirea
Putna, ctitoria sa.

3.Ţările române sub suzeranitatea otomană în secolele XVI-XVII.

În prima jumătate a secolului XVI dependenţa Ţărilor Române faţă de

Imperiul Otoma a crescut.
De asemenea au crescut şi obligaţile faţă de Poartă : tributul, datoriile dar
şi obligaţiile de muncă, transport şi aprovizionare.
De asemenea influenţa otomanilor a crescut prin infiinţarea de raiale
( cetăţi otomane ) la Nordul Dunării , la Turnu, Giurgiu, Brăila , Galaţi , Bugeac,
Tighina, Timişoara.
Sultanul îi numea pe domni în schimbul unor mari sume de bani şi a altor
obligaţii financiare, fără a cere acordul boierilor.

52
Mihai Viteazul ( 1593-1601)

Toamna anului 1593, Mihai devine domn al Ţării Româneşti cu ajutorul

unor puternice şi bogate familii boiereşti oltene precum şi al influentelor grupuri
de financiari greci din capitala Imperiului.
13 noiembrie 1594 ucide pe creditorii levantini şi unitatea turcească din
Bucureşti şi îi goneşte pe turci de pe teritoriul ţării.
Decembrie 1594-ianuarie 1595 are loc o campanie împotriva Imperiului
Otoman. Oştile reunite ale celor 3 ţări româneşti i-au înfrânt pe turci la Giurgiu,
Rusciuc, Silistra , Şerpăteşti.
20 mai 1595 se încheie un tratat de alianţă cu Sigismund Bathory pe care
l-a recunoscut ca suzerain în schimbul sprijinului împotriva turcilor, tratat
semnat de boieri.
În 1595 are loc campania turcească împotriva Ţării Româneşti.
13/ 23 august 1595 în lupta de la Călugăreni , turcii au fost înfrânţi , dar
Mihai a fost obligat să se retragă şi să aştepte sprijinul aliaţilor. A fost părăsit de
aliaţii din celelalte principate române. Bucureşti şi Târgovişte sunt cucerite de
turci.
8 octombrie 1595 Târgovişte este eliberată, apoi Bucureşti , iar la 20
octombrie este cucerită şi cetatea Giurgiu.
Ianuarie 1597 a reluat plarta tributului către turci în schimbul păcii şi
recunoaşterii sale de către sultan ca domn al Ţării Româneşti.
În martie 1598 încheie pace cu turcii care au recunoscut independenţa
Ţării Româneşti.
30 mai / 9 iunie 1598 la Târgovişte încheie un tratat de alianţă cu Rudolf
al II-lea care i-a promis lui Mihai sprijin financiar în schimbul recunoaşterii
suzeranităţii împăratului asupra Ţării Româneşti.

Unirea Principatelor Române

1 mai 1599 Andrei Bathory , principele Transilvaniei a încheiat pace cu
Imperiul Otoman.
Mihai încearcă refacerea frontului antiotoman prin cucerirea Transilvaniei
şi Moldovei conduse de principi care îi erau rivali.
18/ 28 octombrie 1599 are loc bătălia de la Şelimbăr încheiată cu
înfrângerea lui Andrei Bathory.
1 noiembrie 1599 intră în Alba Iulia şi este recunoscut ca principe al
Transilvaniei de către Dietă.
Primăvara anului 1600 are loc campania contra lui Ieremia Movilă şi
recuperarea Moldovei. Se realizează unirea politică a celor 3 ţări româneşti care
aveau acum un singur domn: Mihai Viteazul.
18 septembrie 1600 la Mirăslău , Mihai a fost înfrânt de nobilii maghiari
ajutaţi de generalul Basta.

53
 20 octombrie 1600 la Bucov , Mihai este înfrânt de polonezi , iar domn al
Ţării Româneşti ajunge Simion Movilă.
În martie 1601 , Mihai a primit sprijin de la împărat pentru reluarea
luptelor în Transilvania şi ocuparea tronului Ţării Româneşti.
3/ 13 august 1601 la Gurăslău , cu ajutorul generalului Basta , Mihai l-
învins pe Sigismund Bathory , principele Transilvaniei.
9/19 august 1601 Mihai Viteazul este asasinat pe câmpia de lângă Turda
din ordinal generalului Basta.
Capul viteazului domnitor este înmormântat la Mănăstirea Dealu de lângă
Târgovişte, de către Radu Buzescu.

Însemnătatea domniei lui Mihai Viteazul.

A participat la coaliţia antiotomană numită Liga Creştină.
A intrat în istorie ca primul unificator de ţară .
S-a integrat Ligii Creştine şi s-a ridicat cu hotărâre pentru apărarea
independenţei ţării sale .
A devenit simbolul unităţii româneşti.

54
ROMÂNIA ŞI CONCERTUL EUROPEAN : DE LA „ CRIZA ORIENTALĂ”
LA MARILE ALIANŢE ALE SECOLULUI XX

1. SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN SECOLUL LUMINILOR

În anul 1683 Viena a fost asediată de otomani, însă intervenţia Poloniei a

dus la înfrângerea otomanilor. Acest an a marcat şi începerea expansiunii
Imperiului Habsburgic în Europa de Est.
În jurul anului 1700 , în timpul domniei ţarului Petru I , începe
expansiunea Rusiei spre strâmtorile Bosfor şi Dardanele.
Perioada de decădere a Imperiului Otoman şi războaiele duse cu statele
creştine , Austria şi Rusia, a purtat denumirea generică de „ Criza Orientală”.
Principatele Române au un statut diferit , Transilvania începând cu 1691a
intrat sub influenţa habsburgilor devenind provincie a Imperiului , fiind
desfiinţat principatul.
Ţara Românească şi Moldova rămân sub suzeranitate otomană ,dar cunosc
perioadă de înăsprire a autorităţii sultanului.
În 1711 se instaurează regimul fanariot în Moldova şi în anul 1716 în Ţara
Românească.
Trăsăturile Regimului fanariot
-Domnii fanarioţi erau numiţi direct de sultan dintre grecii din Cartierul
Fanar al Constantinopolului.
-Erau consideraţi funcţionari ai Imperiului.
- Aveau domnii scurte şi eru mutaţi dintr-o ţară în alta.
Ţările Române nu aveau dreptul să întreţină o armată proprie.
-Economia fiind subordonată Porţii Otomane , au crescut obligaţiile către
turci şi s-a menţinut monopolul acestora asupra economiei.
- Ţările Române nu aveau dreptul la o politică externă proprie , în relaţiile
cu alte ţări interesele acestora fiind reprezentate de sultan.
- Cu toate acestea Ţările Române aveau un statut separat în cadrul
Imperiului Otoman, acestea menţinându-şi autonomia internă.
Principalii domni fanarioţi au fost Constantin Mavrocordat, Alexandru
Ipsilanti , Scarlat Callimachi, Ioan Gheorghe Caragea.
Domnii fanarioţi au adoptat şi unele reforme în spirit iluminist :
- reforma socială , prin care ţăranii dependenţi erau eliberaţi.
- reforma fiscală prin introducerea unui impozit mic plătit în 4 rate
- se face primul recensământ
- sunt infiinţate şcoli, biblioteci
Regimul fanariot a avut şi unele părţi negative deoarece: creşte
exploatarea ţărănimii , cresc impozitele, funcţiile încep să fie vândute iar
impozitele erau percepute chiar de 2 ori.

55
 Cel mai important domn fanariot a fost Constantin Mavrocordat
( 1730-1769) .El a adoptat o serie de reforme în spirit iluminist .A luat
măsuri pentru reformarea administraţiei , justiţiei, finanţelor.
A adoptat reforma fiscală prin care a desfiinţat dările înlocuindu-le cu un
impozit anual fix, ce putea fi plătit în 4 rate.
Reforma socială , înfăptuită în 1746 în Ţara românească şi în 1749 în
Moldova a constat în desfiinţarea şerbiei şi a legăturii de pământ a ţăranilor care
se puteau răscumpara. Ei au devenit clăcaşi fiind obligaţi să presteze zile de
clacă pe pământul boierului ( 12 zile / an în Ţara românească şi 24 de zile / an în
Moldova ).
În perioada fanariotă ( 1711- 1821) pe teritoriul Ţării Româneşti şi
Moldovei s-au desfăşurat 6 războaiei între cele 3 puteri ( Imperiul Otoman,
Imperiul Habsburg şi Imperiul Ţarist) , soldate cu pierderi teritoriale grave:
- în 1718 Banatul şi Oltenia
- în 1775 Bucovina este anexată de Imperiul Habsburgic
- în 1812 prin Pacea de la Bucureşti, Moldova pierde Basarabia în
favoarea Rusiei.
Regimul fanariot a luat sfârşit în 1821 în urma revoluţiei lui Tudor Vladimirescu
, când s-a revenit la domnii pământeni.

Unitate de independenţă
La sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 , în Principatele române
s-a declanşat o mişcare a boierilor pământeni în vederea revenirii la situaţia
existentă înainte de regimul fanariot.
Au fost înaintate memorii marilor puteri, inclusiv lui Napoleon Bonaparte.
În paralel a avut loc o mişcare naţională a românilor din Transilvania sub
conducerea Şcolii Ardelene, care au înaintat memoriul intitulat Supplex
Libellus Valachorum.
În Ţara Românească a izbucnit mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu
în 1821 cu scopul de a reveni la domniile pământene.
În paralel s-a desfăşurat şi mişcarea de eliberare a grecilor declanşată de
Eteria condusă de Alexandru Ipsilanti.
Ambele mişcări au fost înăbuşite de intervenţia otomană, iar Tudor
Vladimirescu a fost executat de eterişti pe 27 mai 1821.
Între Rusia şi Imperiul Otoman s-a declanşat un nou război încheiat cu
pacea de la Adrianopol ( 1829 ) prin care se recunoştea protectoratul rus asupra
Ţărilor Române, libertatea comerţului român şi înapoierea raialelor de la Dunăre
, Giurgiu, Turnu , Brăila, Galaţi.
În această perioadă se declanşează mişcarea paşoptistă promovată de
tinerii boieri ce au studiat în Occident.
Cei mai cunoscuţi militanţi au înfiinţat societatea secretă numită „ Frăţia”.

56
 De asemenea la Paris a fost infiinţată asociaţia studenţilor români care
promova reformarea principatelor.

Revoluţia de la 1848
Cauzele revoluţiei române au fost atât de natură externă cât şi internă.
Printre cauzele de natură internă se numără:
1. Asuprirea străină în cele 3 ţări române.
a) suzeranitatea otomană şi protectoratul rusesc ştirbeau autonomia Ţării
Române şi Moldovei .
b) Pericolul de maghiarizare în Ţara românească şi Banat prin anexarea la
Ungaria .
c) Românii din Bucovina erau ameninţaţi de politica de germanizare dusă de
Curtea de la Viena.
2. Menţinearea privilegiilor marii boierimi în detrimentul micii boierimi
3. Agravarea problemei agrare şi înrăutăţirea situaiei ţăranilor dependenţi
4. Lipsa unor instituţii moderne
5. Menţinerea clăcii şi iobăgiei

Desfăşurarea revoluţiei

În Moldova , revoluţia a debutat la 27 martie 1848 , printr-o întrunire a

revoluţionarilor la Iaşi , la hotelul Petersburg , unde este dat publicităţii
programul revoluţiei ( , un program moderat conţinând 35 de puncte care
cuprindea revendicările Petiţiunea Proclamaţiune ) tinerilor progresişti între care
„ grabnica îmbunătăţire a situaţiei ţăranilor ”, alegera unei alte Adunări Obşteşti
din care să nu facă parte oamenii domnitorului şi formarea unei gărzi
civile.Somat să accepte petiţia fără nici o modificare , Mihail Sturdza înăbuşă
acţiunea , arestând căpeteniile.
În Ţara Românească mişcarea se declanşează în două locuri : la Islaz pe
9 iunie unde se citeşte şi programul revoluţiei (Proclamaţia de la Islaz) ce
prevedea emanciparea ( eliberarea ) şi împroprietărirea ţăranilor , desfiinţarea
( abolirea ) protectoratului rusesc , alegerea unui principe pe 5 ani , emanciparea
evreilor şi ţiganilor şi la Bucureşti pe 11 iunie 1848 unde domnitorul Gheorghe
Bibescu deşi iniţial a fost de acord cu programul revoluţionarilor abdică două
zile mai târziu.
După abdicarea lui Bibescu se constituie un guvern provizoriu ,care a luat
o serie de hotârâri , cum ar fi : desfiinţarea unei gărzi civile , încercarea
rezolvării problemei agrare. Mişcarea va fi înfrântă la 13 septembrie 1848 ( de
la Dealul Spirii ) în urma intervenţiei Imperiului Otoman la cererea Rusiei.
În Transilvania , revoluţia română a intrat în conflict cu cea maghiară ca
urmare a proclamării anexării Transilvaniei la Ungaria de către Dieta de la Cluj.

57
 La 3-5 mai 1848 are loc o Mare Adunare Naţională la Blaj , în cadrul
căreia se dă citire programului revoluţiei , Petiţiunea Naţională care prevedea :
-egalitatea în drepturi a naţiunii române cu celelalte naţiuni din Transilvania ,
-oficializarea limbii române
- desfiinţarea iobăgiei
- egalitatea Bisericii Ortodoxe cu celelalte biserici.
Cererile au fost refuzate de maghiari . În aceste condiţii Avram Iancu
organizează o armată revoluţionară în Munţii Apuseni şi instaurează chiar o
administraţie românească în Transilvania. Ofensiva trupelor maghiare condusă
de generalul Iosif Bem restrânge această arie la Munţii Apuseni .
Împăcarea celor două părţi este realizată de către Nicolae Bălcescu , dar
survine prea târziu ,în condiţiile în care are loc intervenţia armatelor ruseşti şi
austriece , acestea reuşind să înfrângă armata maghiară la Şiria la 13 august
1849.Revoluţia de la 1848 a cuprins şi teritoriile Bucovinei şi Banatului .În
Bucovina se desfăşoară o Adunare Naţională sub conducerea lui Eudoxiu
Hurmuzaki, fiind elaborat programul intitulat Petiţia Ţării , care cerea autonomia
provinciei şi a Bisericii Ortodoxe , o dietă care să cuprindă reprezentanţi ai
tuturor stărilor şi o conducere proprie.
Banatul , integrat Ungariei la sfârşitul secolului 18, cerea în cadrul unei adunări
desfăşurate la 15 iunie 1848 la Lugoş , autonomia provinciei şi recunoaşterea
naţiunii şi a limbii române.
Anul 1848 a însemnat apariţia unui program coerent care va duce la constituirea
României Moderne şi la crearea unor simboluri importante ale românilor , imnul
şi tricolorul.
După 1849 situaţia Principatelor a fost discutată de Marile Puteri în cadrul
Conferinţei de Pace de la Paris din anul 1856. Marile Puteri au hotărât unirea
Principatelor Române după consultarea românilor.
Domn al Principatelor Române a fost ales Alexandru Ioan Cuza la 5-24 ianuarie
1859. După abdicarea lui cuza , domn a fost ales Carol I.

Independenţa României

În anul 1875 a izbucnit „Criza orientală” prin răscoale în Bosnia-

Herţegovina , Bulgaria şi apoi războiul dintre Imperiul Otoman şi Serbia şi
Muntenegru ( 1876).
.La 4 aprilie 1877 era încheiată Convenţia româno-rusă , prin care
trupele ruseşti obţineau dreptul de a trece pe teritoriul României în drum spre
Balcani cu condiţia respectării integrităţii teritoriale a acesteia , iar la 9 mai
1877, Parlamentul proclama independenţa de stat a României.
Intervenţia României în război se va produce în urma solicitării venite din
partea marelui duce Nicolae, cmdt-ul trupelor ruseşti , pe fondul înfrângerii
suferite de acesta în faţa redutei de la Plevna.

58
 La Plevna se afla un puternic sistem de fortificaţii , condus de Osman-
Paşa , care controla drumurile Vidin-Târnovo şi Nicopole-Sofia-
Constantinopol.August –noiembrie 1877 trupele române sub comanda lui
Carol I participă la asediul Plevnei, care va capitula la 28 noiembrie
1877.Armistiţiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman se va semna la 19 ianuarie
1878.
Tratatele de pace

Primul tratat s-a încheiat la 19 februarie 1878 la San-Stefano, între Rusia

şi Imperiul Otoman , însă nu a fost recunoscut de Marile Puteri , deoarece sporea
considerabil poziţia Rusiei în Balcani.Prin acest tratat Rusia hotăra reanexarea
judeţelor din sudul Basarabiei pierdute în favoarea Moldovei în urma hotărârilor
Congresului de la Paris ( 1856), declarând că-şi rezervă dreptul de a le schimba
cu Dobrogea.Acest fapt reprezenta o încălcare a prevederilor Convenţiei
româno-ruse referitoare la garantarea integrităţii teritoriale a României.
În lunile iunie-iulie 1878 se desfăşoară un nou Congres de pace la Berlin
prin ale cărui hotărâri se recunoştea şi independenţa de stat a României.
Recunoaşterea acestei independenţe era însă condiţionată de modificarea
articolului 7 al Constituţiei din 1866 referitor la acordarea cetăţeniei tuturor
supuşilor şi de cedarea celor 3 judeţe din sudul Basarabiei ( Cahul ,Bolgrad,
Ismail) Rusiei.Statul român primea Dobrogea , Delta Dunării şi Insula
Şerpilor .Prin tratatul final încheiat la 1 iulie 1878 independenţa era recunoscută
de Rusia, Imperiul Otoman, Austro-Ungaria, Serbia şi abia în 1881 de Franţa,
Anglia şi Germania.

Urmările războiului de independenţă

Odată cu obţinerea independenţei, România îşi putea promova o politică

externă proprie , creştea prestigiul naţional al statului şi se schimba orientarea
economică către o politică protecţionistă care viza dezvoltarea şi consolidarea
independenţei economice.

În 1881 Carol I a fost proclamat rege al României , fiind modificată Constituţia

în acest sens.
În 1882 România a aderat la Blocul politico-militar al Puterilor Centrale format
din : Germania, Italia, Austro-Ungaria.

59
 România în secolul extremelor
După IRM se realizează Marea Unire prin revenirea la România a Basarabiei
, Bucovinei şi Transilvaniei , lucru recunoscut de Marile Puteri în cadrul Tratatului
de la Paris desfăşurat între anii 1919-1920.
În perioada interbelică situaţia politică este dominată de 2 partide: Partidul
Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc.
Pe plan intern: apar noi partide politice şi dispar cele conservatoare
datorită reformei agrare şi electorale.
Instituţia monarhică s-a bucurat de o popularitate sporită în perioada
participării României la Războiul pentru întregirea naţională , însă aceasta va
scădea odată cu declanşarea crizei dinastice ( 1926-1930), prin care prinţul
moştenitor Carol II a renunţat la tron.
În 1927 moare Ferdinand I moare ,tronul fiind ocupat de Mihai I ( 1927-
1930) fiul prinţului Carol II şi care minor fiind , a domnit sub autoritatea unei
Regenţe formată din Principele Nicolae de Hohenzollern , Miron Cristea –
patriarhul României , Ghe.Buzdugan-preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie.
În anul 1938 Carol II revine la tron , fapt ce a dus la criza partidelor
politice.
Pe plan extern România a păstrat alianţa cu Franţa şi Anglia şi a promovat
Politica Securităţii Colective , pentru a respinge pretenţiile Germaniei şi Rusiei
Sovietice.
În 1940 a pierdut provincii : 28 iunie Basarabia, Bucovina de Nord şi
Ţinutul Herţa în favoarea URSS-ului , pe 30 august prin Dictatul de la Viena a
cedat nord-vestul Transilvaniei în favoarea Ungariei iar pe 7 septembrie 1940
prin Tratatul de la Craiova , România este nevoită să cedeze
Bulgariei ,Cadrilaterul.
După venirea la putere a lui Antonescu ,România s-a apropiat de
Germania şi a participat la atacul asupra URSS-ului din 12 iunie 1941 , pentru a
elibera Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Armatele române au
participat la cucerirea Ucrainei , cât şi la marea bătălie de la Stalingrad.
La 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul
regelui Mihai I.România a întors armatele împotriva Germaniei încheind un
armistiţiu cu Naţiunile Unite abia la 13 septembrie 1944.
Trupele sovietice erau considerate trupe de ocupaţie şi au contribuit la
impunerea regimului comunist de tip sovietic.
Tratatul de pace semnat cu România la 10 februarie 1947 la Paris
recunoştea drepturile ţării asupra Transilvaniei de nord , însă legaliza raptul
( furtul ) sovietic al Basarabiei din 28 iunie 1940 şi prezenţa trupelor sovietice în
România.
După abdicarea lui Mihai I şi impunerea definitivă a comunismului ,
România s-a integrat statelor socialiste şi a aderat în 1955 la blocul politico-
militar numit Tratatul de la Varşovia.

60
 După căderea comunismului , România s-a apropiat de U.E. şi N.A.T.O,
la care a aderat în 2007 şi 2004.

61
 România în perioada Războiului Rece

Scindarea Europei
După încheierea celui de-al Iirm foştii aliaţi SUA ŞI URSS au devenit
rivale. Cele 2 state reprezentau doctrine diferite: democraţia de tip occidental şi
regimul democraţiei populare ( totalitarismul stalinist ).
Neînţelegerile majore au apărut după 1947 când sovieticii au impus
regimuri comuniste în România, bulgaria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia,
Cehoslovacia, Germania de Est ( RDG ).
Americanii au reacţionat prin promovarea Doctrinei Truman de îngrădire
a comunismului.Pe plan economic americanii au promovat Planul Marshall prin
care ofereau asistenţă şi ajutor economic.
Războiul Rece a fost o confruntare ideologică , politică , economică între
Tratatul de la Varşovia ( înfiinţat în 1955 ) şi Organizaţia Tratatului Atlanticului
de Nord ( NATO în 1949).
Războiul Rece a parcurs o serie de crize: în 1948 Blocada Berlinului
impusă de sovietici, criza rachetelor din Cuba în 1962, Războiul din Vietnam,
Războiul din Corea, Războaiele din Israel şi statele arabe, invazia sovietică din
Afganistan în 1979, Criza Canalului Suez.

România parte în Războiul Rece

După impunerea comunismului în România politica externă a fost în
acord cu politica Tratatului de la Varşovia.
În anumite perioade România a susţinut politica moscovei, însă după
retragerea trupelor sovietice în 1958 , comuniştii români au încercat să ducă o
politică independentă.
În 1964 manifestul comuniştilor numit „Declaraţia din aprilie” promova
dreptul la independenţă a partidelor comuniste.
Totuşi Dej a susţinut unele acţiuni politice ale sovieticilor cum ar fi
excluderea Cehoslovaciei din rândul statelor Cominternului ( Internaţionala
Comunistă ) datorită politicii autonome a lui Tito.
În 1956 Dej a fost fidel sovieticilor şi a susţinut intervenţia în Ungaria,
care s-a retras din Pactul de la Varşovia şi a introdus reforme sub conducerea lui
Imre Nagy.

62
 Opoziţia faţă de hegemonia sovietică
Hegemonie= supremaţie, dominaţie
După venirea lui Ceauşescu la putere au fost reluate relaţiile cu Albania şi
China , state care se aflau sub dizgraţie sovietică.
În 1968 trupele sovietice şi cele din Tratatul de la Varşovia au intervenit
pentru „ Primăvara de la Praga”.
Ceauşescu a condamnat intervenţia , deoarece susţinea că fiecare partid
comunist este liber să adopte măsurile reformatoare.
România a adoptat şi alte măsuri de opoziţie faţă de sovietici cum ar fi:
-respingerea Planulul Valev din 1964 prin care România devenea furnizor
de produse agricole
- încheierea de relaţii diplomatice cu RFG în 1967
- stabilirea de relaţii diplomatice cu Israel
- încheierea de acorduri cu Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional
- condamnarea cursei înarmărilor

63