Semnificația formării României Moderne de catre Ioan Cuza

După eșecul Revoluției de la 1848, majoritatea revoluționarilor s-au dus in exil.

În străinătate se aflau multi studenti invatand diverse materii. Toți aceștia au
reprezentat elita care a înfăptuit unirea Principatelor la 1859. La momentul
întoarcerii acasă au început să ridice problema pământului, a învățământului
dar si a unirii, inspirați de ceea ce au văzut, studiat și trăit în țările occidentale.
Acești emigranți au stabilit contacte strânse cu personalitățile și cercurile
democratice ale timpului și au tipărit lucrări publice ce au evidențiat problema
unirii românilor. Emigrația română a scos publicații în străinătate, ce s-au
adresat populației din Principate și care au pregătit condițiile favorabile unirii.
Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a
realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor
lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. A urmat apoi Războiului Crimeii
(1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit
victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în
cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, care s-a referit şi la
problema românească. Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar
parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la
situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Practic Convenţia
de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite,
alegerea a doi domni, două adunări, două guverne. Deşi au existat şi voci care
erau împotriva unirii, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au
demonstrat dorinţa de unire a populaţiei. A urmat toamna anului 1858, când în
principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor.
La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-
a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza. În Ţara Românească,
alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, bucureştenii au fost mobilizaţi pentru
a susţine candidatura lui Cuza. În şedinţa din 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan
Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a
Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris,
însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să
fie persoane distincte. Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate,
iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei
sale.
Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar care a
adoptat numele de România, cu Capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi
un singur Guvern. Înfăptuirea „Micii Uniri” a creat o condiție pentru căpătarea
independenței naționale, a fost deschisă calea reformelor ce aveau să înlăture
relațiile semifeudale și să creeze instituții moderne burgheze. Unirea reprezintă
un pas important, deoarece a avut un larg răsunet asupra românilor aflați sub
stăpânire străină, aceasta este piatra de temelie care a stat la baza construcției
statului național unitar român modern.
Alexandru Ioan Cuza a fost între anii 1859-1866 domn în „Principatele Unite
ale Moldovei și Valahiei”, un interval scurt de timp, dar în care a reușit să
realizeze reforme cât într-o epocă istorică îndelungată. Poate că a ținut seama,
cât a putut, pe parcursul scurtei sale domnii de îndemnurile lui Mihail
Kogălniceanu – „Fii dar omul epocei, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca
legea să fie tare, iar tu, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales cu aceia
pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.’’ Devenit
domnitor, Cuza a dus o activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea
unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea
unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi
administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au
format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala
la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.
Reformele iniţiate de Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a
României, dar personalitatea lui Cuza, extrem de controversată, pune încă
probleme în istorie. Cu toată opoziţia boierimii, a marii burghezii şi a Bisericii,
Cuza a iniţiat împreună cu primul său ministru Mihail Kogălniceanu reforme
interne importante: reforma fiscala în 1861, prin care se instituia impozitul
personal şi cel funciar, secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, cu scopul de
a trece in proprietatea statului marile averi ale bisericilor si mănăstirilor, legea
rurala din 1864, prin care au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi
alţi 60 de mii au primit locuri de casă si grădini; reforma agrară a desfiinţat
servituţile şi relaţiile feudale şi a reprezentat unul din cele mai însemnate
momente din istoria României moderne. În timpul domniei sale a fost
reformată şi justiţia, au fost concepute o nouă lege electorală, Codul Civil şi
Codul Penal inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit
obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în
1864 şi a fost organizată Armata naţională. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi
venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I a făcut că
actul de la 1859 să fie ireversibil.

Lomba Alexander cl 11 ’C’