UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

FACULTATEA PEDAGOGIE

Lucru individual la disciplina

Fundamentele teoretice generale ale educație

Tema:”Specificul pedagogiei ca știință socio-

umană”

Autor:
Studenta ciclul II,Masterat, Craciun Elena
Conducător: dr.,prof,univ. Panico
Vasile

Chişinău, 2022
 Educația reprezintă unul dintre domeniile de cunoaștere cu mari implicații în
vastul proces al dezvoltării umane si sociale. Se conturează ca un fapt
pluridimensional, aflat sub incidența abordărilor din domenii conexe:filosofie,
sociologie, psihologie, biologie, antropologie, economie, politologie, igiena etc.
Educaţia ca fenomen socio-uman înglobează în sine caracteristici sociale: nivelul
macro – ideal, scopuri, obiective, conţinuturi/informaţii valorice generale şi
caracteristici umane: nivelul micro – particularităţile educaţiei naţionale, a
comunităţii locale, şcolii, clasei de elevi, familie şi fiecărui elev în parte. Deci,
educaţia personalităţii se fundamentează pe caracteristicile macro sau sociale şi
îşi croieşte caracteristicile micro sau umane conform specificului şi
particularităţilor personalităţii concrete. Aceste două caracteristici
interrelaţionează permanent. În realitate viaţa concretă a fiecărui om este
dominată de una din aceste caracteristici nominalizate. Aceasta este în ultima
instanţă relaţia sau raportul dintre programul general şi programul specific de
formare şi dezvoltare a personalităţii.
Dezvoltarea acceleratoare a societăţii în toate domeniile şi aspectele sale
intensifică rolul influenţelor sociale asupra dezvoltării personalităţii concrete.
Deci, în relaţia societate - om predomină primul factor.
Abordarea educaţiei din perspectiva specifică pedagogiei solicită examinarea
unor probleme de ordin al cunoaşterii ştiinţifice. Între educaţie ca fenomen socio-
uman şi cunoaşterea / cercetarea ştiinţifică pedagogică există caracteristici
specifice şi unice. Unitatea constă în faptul că atât educaţia sau practica
educaţională ca fenomen socio - uman cât şi cunoaşterea / cercetarea ştiinţifică
pedagogică sunt direcţionate spre realizarea unui ideal şi scopuri comune –
dezvoltarea armonioasă, liberă şi creativă a personalităţii. Specificul acestor două
procese se evidenţiază la nivel de obiect, la nivel de mijloace utilizate şi la nivel de
rezultate sau finalităţi.
  La nivel de obiect: Obiectul practicii educaţionale îl reprezintă
personalitatea sau omul care trebuie dezvoltat permanent pe întreg
parcursul vieţii, iar obiectul cercetării ştiinţifice pedagogice este educaţia
ca fenomen socio – uman.
 La nivel de mijloace: Mijloacele educaţionale îl reprezintă principiile şi
regulile, obiectivele, conţinuturile, metodele, procedeele şi formele de
educaţie, iar mijloacele cunoaşterii ştiinţifice pedagogice îl reprezintă
sistemul de problemele de cercetare, obiectul şi scopul, ipoteza şi
obiectivele de investigaţie, criteriile, indicii şi metodologia cercetării.
 La nivel de rezultat: Rezultatul sau finalităţile practicii educaţionale îl
constituie personalitatea, omul educat sau dezvoltat in punct de vedere
intelectual, moral, estetic, profesional etc., iar finalităţile cunoaşterii
ştiinţifice pedagogice îl reprezintă descoperirile obţinute de ştiinţele
pedagogice sub formă de legităţi, relaţii, principii şi reguli, conţinuturi,
metode şi forme de educaţie.

Funcţia centrală a educaţiei la nivel de maximă generalitate constă în

dezvoltarea armonioasă a personalităţii în cadrul situaţiilor concrete de viaţă
socio – umană din punct de vedere anatomio-fiziologic, psihic şi comportamental.
Structura de bază a educaţiei reprezintă un sistem de relaţii interdependente
dintre sistemul de influenţe ale mediului socio-uman asupra personalităţii care se
raportează la specificul / particularităţile bio – psiho – sociale ale personalităţii, pe
de o parte, şi încadrarea nemijlocită a omului în sistemul de activităţi şi atitudini
concrete, reale ale mediului socio – uman, pe de altă parte.
Specificul fiecărui subiect al procesului educaţional permanent se modifică, se
schimbă, se direcţionează şi se redirecţionează sub influenţa sistemului de factori
externi şi interni (interese, motive, intenţii, comportament virtual ş.a.). Astfel
educatul se manifestă în calitate de obiect şi subiect al educaţiei.
 Pedagogia este știința educației, care studiază esența și trăsăturile fenomenului
educațional, scopul și sarcinile educației, valoarea și limitele ei, conținutul,
principiile, metodele și formele de desfășurare a proceselor educaționale.
Pedagogia ca ştiinţă socio-umană studiază legităţile educaţiei, principiile,
conţinutul, metodele şi formele educaţiei. Pedagogia ca ştiinţă poate fi examinată
la nivel teoretic şi la nivel normativ / praxiologic.
Nivelul teoretic îl reprezintă întregul sistem de concepte, legităţi,
interdependenţe / legături reciproce educaţionale. La nivelul teoretic se
examinează tendinţele de dezvoltare a ştiinţelor pedagogice, relaţiile pedagogiei
cu alte ştiinţe, crearea şi fundamentarea a noi ştiinţe pedagogice, elaborarea
criteriilor de evaluare a investigaţiilor ştiinţifice, relaţiile educaţiei cu alte procese
umane, sociale şi naturale.
Nivelul normativ al pedagogiei îl constituie sistemul de principii şi reguli,
conţinuturile specifice şi caracteristice contextului educaţional concret pentru
formarea şi dezvoltarea personalităţii concrete.
Statutul pedagogiei de știință a educației reflectă complexitatea obiectului de
cercetare (activitatea de formare și dezvoltare permanentă a personalitații
umane) analizat din diferite perspective istorice și metodologice. Majoritatea
specialiștilor afirmă că, deși pedagogia se înfățișează ca o tehnică și chiar ca o arta
(în cazul celor mai talentați dintre educatori) atunci când ne referim la
dimensiunea sa practic-aplicativă, ea a atins maturitatea epistemica a unei științe
de sine stătătoare, îndeplinind toate rigorile ,are ca obiect de studiu fenomenul
educativ și toate datele empirice și teoretice despre acest proces dispune
de metode specifice sau adaptate de investigare și explicare a proceselor
educative aspiră la sistematizarea și raționalizarea domeniului educațional prin
determinarea de norme și legi (principiile pedagogice) și prin constituirea unui
corpus unitar de concepte și teorii.
 Referitor la natura conţinutului şi structura conceptului/noţiunii de educaţie de
multe decenii se duc discuţii pe paginile surselor pedagogice. Cercetătorii
pedagogi definesc termenul de educaţie în mod diferit fiindcă iau la bază unul sau
cel mult două din criteriile nominalizate mai jos:
 Caracterul social al educaţiei;
 Caracterul uman al educaţiei;
 Educaţia ca parte componentă sau element structural al experienţei sociale;
 Educaţia ca proces de socializare a personalităţii.
Pedagogia este considerată o disciplină descriptivă (analizează situația existența
în învățământ, "ceea ce este"), prescriptiva (prezintă "ce ar trebui să fie")
și normativa (prezintă principiile ce trebuie aplicate în învățământ, "cum trebuie
procedat").

Din perspectiva epistemologică, pedagogia este:

 Știința umană(alături de economie, antropologie, geografie, etnologie,

istorie, politologie, psihologie, filozofie, care au ca obiect de cercetare
activitatea umană);
 Știința socială (alături de sociologie, etnologie, antropologie socială,
demografie, psihologie socială, care studiază comunitatea umană la nivel
macrostructural si    microstructural);
 Știința a comunicării (alături de filologie, lingvistica, semiologie, care
analizează raporturile de informare și de formare realizabile în diferitele
contexte socio-umane prin raționalizarea acțiunii în sens teleologic (prin
raportare la scop) și tehnologic (prin interacțiunea subiect-obiect).

RAPORTURILE PEDAGOGIEI CU ALTE ȘTIINțE (după Macavei, Elena, 1997, p. 60-

68)

Sfera de interdisciplinaritate a pedagogiei include raporturi de cooperare

științifică în special cu biologia, psihologia, antropologia, sociologia, logica și nu în
ultimul rând cu filosofia.
a) Relatia pedagogie-biologie are drept suport necesitatea studierii atat a naturii
organice a dezvoltarii si a bazelor neurofiziologice ale vietii psihice cat si a
influentelor educatiei asupra dezvoltarii morfofiziologice.

Educatia, in calitatea sa de actiune modelatoare a personalitatii umane nu poate

face abstractie de ereditate ca factor al dezvoltarii ontogenetice si ca premisa
naturala a dezvoltarii. Asa dupa cum sublinia E. Planchard, in ultima instanta
pedagogia trebuie sa contribuie esential la conturarea unui mediu adecvat
maturizarii si dezvoltarii, climat in masura "sa permita vietii sa se manifeste cu
maximum de intensitate si usurinta.

b) La randul sau, relatia pedagogie-psihologie are la baza in primul rand

necesitatea cunoasterii in detaliu a personalitatii umane si a componentelor sale,
cunoscut fiind faptul ca finalitatea oricarui demers educativ vizeaza, implicit sau
explicit, restructurarea acesteia in conformitate cu un ideal educational anterior
precizat.

Cunoasterea stadialitatii dezvoltarii intelectuale sau morale reprezinta un element

central in proiectarea unor strategii instructiv-educative adecvate nivelului
elevilor si astfel capabile sa conduca la producerea unor modificari in sens pozitiv
si pe termen lung a personalitatii acestora.

Un alt aspect al relatiei pedagogie-psihologie este legat de surprinderea si

valorificarea determinarii psihologice a situatiilor educationale, de constientizarea
mecanismelor ce ghideaza si faciliteaza o invatare eficienta, luandu-se astfel in
calcul datele oferite de psihologie cu privire la dezvoltarea limbajului, gandirii,
memoriei, imaginatiei etc.

Pedagogia ca stiinta a educatiei este profund si direct preocupata si de

posibilitatile acesteia de a grabi, facilita sau potenta insasi evolutia psihicului
subiectului uman.

c) Antropologia, ca stiinta preocupata de originea omului si influentele de factura

socio-culturala asupra variabilitatii biologice si psihologice a indivizilor, ofera
pedagogiei teorii si date empirice importante din punctul de vedere al unei
adecvari cat mai bune a sistemelor si strategiilor educationale la specificul
diverselor arealuri culturale de existenta a omenirii.

d) Raportul pedagogie-sociologie trebuie inteles in contextul mai larg al

descifrarii masurii si modului in care dezvoltarea ontogenetica este determinata,
alaturi de educatie, de catre factorii de mediu.
Modului in care factorii de mediu in ansamblul lor contribuie la realizarea unei
actiuni educationale eficiente, respectiv rolul familiei sau a altor institutii sociale
in constituirea si devenirea personalitatii umane.

Aportul de cunoastere adus de sociologie in sfera pedagogiei se concretizeaza si in

ceea ce priveste furnizarea unor date si teorii in masura sa asigure functionarea
eficienta a scolii ca organizatie. Scoala, ca factor educational institutionalizat este
o organizatie care invata si produce invatare. Specificul ei decurge din faptul ca ea
este investita de catre societate cu functia de a produce invatare si isi
structureaza ansamblul componentelor organizationale si functionale
predominant in raport aceasta directie (Paun, E., 1999, p.75).

Relatia de interdisciplinaritate existenta intre pedagogie si sociologie    este

determinata si de faptul ca, in esenta sa, actiunea educativa este una
eminamente sociala. Ne referim in acest context nu numai la realitatea ca
educatia este desfasurata in cadrele societatii ci si la constatarea ca finalitatile
educationale reflecta, in ultima instanta, solicitarile de moment ale acesteia.
Intelegerea corecta a realitatii sociale in care se deruleaza procesul instructiv-
educativ contribuie in mod semnificativ la o mai buna armonizare si pliere a
fenomenului educational la aspiratiile de moment sau de perspectiva ale
societatii.

e) Raportul de interdisciplinaritate instituit intre pedagogie si logica se

obiectiveaza la doua niveluri distincte dar corelate: nivelul discursului teoretic al
pedagogiei ca stiinta si nivelul demersului educational ca actiune efectiva. Teoria,
principiile si legitatile pedagogiei sunt concepute si organizate astfel incat sa
respecte conditia epistemologica a consistentei logice interne, respectiv a
structurarii adecvate din acest punct de vedere a limbajului si terminologiei
pedagogice.

Interferenta pedagogiei cu domeniul logicii se realizeaza si in ceea ce priveste

articularea logica si non-contradictorie a mesajelor educationale. Strategiile de
predare presupun astfel, pe de o parte, o transpunere adecvata si eficienta a
teoriei pedagogice la nivelul concret al realitatii educationale la care aceasta face
referire iar pe de alta parte, combinarea optima a criteriilor de natura psiho-
pedagogica cu cele de factura logico-stiintifica in selectarea, organizarea si
transmiterea continuturilor instructiv-educative. Implicatiile logicii se fac astfel
simtite in pedagogie incepand cu problematica generala a constructiei discursului
si argumentarii sale teoretice si terminand cu aspecte practic-aplicative ca
formarea notiunilor, insusirea strategiilor de rezolvare a problemelor sau
optimizarea efortului de invatare si memorare depus de catre elev.
f) Relatia pedagogiei cu ecologia (ecologia = stiinta ecosistemelor, a interactiunii
om-mediu; prin continut si finalitati, una dintre directiile formarii omului este
educatia ecologica; o problema a pedagogiei este ecologia relatiilor umane);

h)   Relatia pedagogiei cu lingvistica (lingvistica = stiinta limbii si a legilor ei de

dezvoltare; exista relatii si cu psiholingvistica prin problematica explicarii
constituirii si educarii limbajului, a insusirii limbajului stiintific, tehnic, artistic, prin
problematica corectarii defectelor de vorbire -    logopedia);

i)    Relatia pedagogiei cu medicina (medicina = stiinta conservarii si restabilirii

sanatatii oamenilor si animalelor; pedagogia se interfereaza cu medicina prin
teoria si practica de terapie medicala ca act de relatie medic-pacient si prin teoria
si practica de terapie educationala in cazul deficientelor senzoriale, motorii,
psihice, comportamentale).

j)    Relatia pedagogiei cu politologia (politologia = stiinta politicii, a organizarii

politice a societatii, a puterii politice; pedagogia se intalneste cu acest domeniu
atat in plan teoretic cat si in cel practic. Educatia politica este o dimensiune a
personalitatii omului modern . Pedagogia selecteaza continutul, stabileste
metodele si formele corespunzatoare de realizare a educatiei politice).

k)   Relatia pedagogiei cu dreptul (dreptul = stiinta reglementarii relatiilor juridice

dintre oameni, dintre oameni si institutii, dintre state; pedagogia se interfereaza
cu acest domeniu sub aspectul teoriei si practicii de organizare a invatamantului si
educatiei pe baze juridice, legislatia invatamantului fiind in concordanta cu
sistemul juridic al societatii si cu legislatia internationala care reglementeaza
dreptul la educatie).

l)    Relatia pedagogiei cu etica (etica = disciplina filosofica ce studiaza teoria si

practica moralei, normele, legile si valorile morale; pedagogia se interfereaza mai
ales prin teoria si practica educatiei morale);

m) Relatia pedagogiei cu estetica (estetica = disciplina filosofica ce studiaza

esenta, legitatile, categoriile fenomenului estetic natural, social, al artei,
atitudinile de reflectare, contemplare, valorizare si creare a fenomenului estetic.
Pedagogia are nevoie de acestea pentru a fundamenta continutul si modalitatile
de realizare a educatiei estetice);

n)   Relatia pedagogiei cu istoria (cu istoria pedagogia se afla in relatie pentru ca

studiul fenomenelor istorice se coreleaza constant cu analize de ordin cultural,
educational; pentru istoria pedagogiei).
o)   Relatia pedagogiei cu religia ( in relatie cu religia, pedagogia preia reperele
dobandirii unei vieti spirituale derivate din legatura mistica dintre om si
autoritatea transcendentala prin cunostinte, trairi si practici religioase);

p)   Relatia pedagogiei cu semiotica (pedagogia asimileaza acceptiunile

conceptelor de sens si semnificatie, proces comunicativ, modelare,
algoritm/algoritmizare);

q)   Relatia pedagogiei cu matematica (pedagogia isi argumenteaza rezultatele

cantitative ale cercetarii stiintifice prin metodele statistico-matematice);

r)    Relatia pedagogiei cu informatica (relatia pedagogiei cu informatica permite

conceperea unui invatamant programat de inalta eficienta, a unor soft-uri
educationale, poate asigura diferentierea si individualizarea instruirii prin
instruirea asistata de calculator);

s)   Relatia pedagogiei cu cibernetica (procesul de invatamant este un sistem

cibernetic-deschis, dinamic, informational, autoreglabil, perfectionarea lui
depinde de calitatea intrarilor (input), de starea sistemului, de reglarea iesirilor
(output));

t)    Relatia pedagogiei cu tehnica (invatamantul scolar, dar si cel profesional

(medical, militar etc.) beneficiaza de folosirea tehnologiei in procesul de instruire
si educatie).

Toate ştiinţele pedagogice care au apărut până în prezent au la bază unul şi acelaşi
obiect de investigaţie – educaţia ca fenomen socio-uman plus specificul ştiinţelor
pedagogice concrete.

Obiectul de cercetare a pedagogiei generale îl reprezintă educaţia ca fenomen

socio-uman, ca fenomen de formare şi dezvoltare bao-psiho-socială a
personalităţii. Educaţia ca fenomen socio-uman reprezintă viaţa societăţii umane
sau sistemul modalităţilor de organizare şi realizare a activităţilor şi atitudinilor de
viaţă a personalităţii. Pentru determinarea structurii şi redefinirea procesului
educaţional este necesar de examinat structura procesului de socializare, de
elucidat unitatea şi specificul socializării şi educaţiei ca fenomene socio-umane.

Socializarea personalităţii este constituită din două procese indisolubil legate între
ele şi care permanent se relaţionează:

 Influenţa mediului socio-uman sub toată diversitatea de factori şi aspecte asupra

personalităţii;
  Încadrarea nemijlocită a personalităţii în sistemul de activităţi şi atitudini
socioumane, prin intermediul cărora omul influenţează în mod activ şi selectiv
asupra mediului de viaţă socială.

Concluzii:

Educatia, in calitatea sa de obiect al pedagogiei ca stiinta, reprezinta una dintre

cele mai importante modalitati de validare efectiva a discursurilor teoretice
propuse de biologie, psihologie, sociologie, antropologie, logica sau filosofie.

Când vorbim de formarea și dezvoltarea generală a personalităţii se are în

vedere acele schimbări cantitative şi calitative care se produc în sferele
anatomofiziologice, psihice și educaționale ale ființei umane.

Interacţiunea personalităţii şi societăţii presupune în mod obligatoriu de subiect

al dezvoltării atât societatea cât şi personalitatea. Prin urmare, omul ca fiinţă
cocioumană se manifestă concomitent în calitate de obiect şi subiect al
activităților şi atitudinilor sociale.

Relaţiile de viaţă generează atitudini subiective la personalitate, care se

manifestă în acţiuni, trăiri, interese, motive, trebuinţe şi modalităţi de evaluare şi
autoevaluare a fenomenelor sociale şi a vieţii proprii. Atitudinile subiective ale
personalităţii către mediul înconjurător, către alţi oameni şi de sine sunt
determinate de poziţia ei dinamică în sistemul de activităţi şi atitudini sociale.

Bibliografie:

1. Macavei,E.,(1997),Pedagogie,Editura Didactica și Pedagogică,București.

2. Cucoș,C.,(1998),Pedagogie,Editura Polirom,Iași.

3. Cristea,S.,(2000)Dicționar de pedagogie,Editura Litera.Litera

Internațional,Chișinău-București.

4. Panico V.ş.a. Conceptul şi modelul educaţiei pentru schimbare şi dezvoltare.

Chişinău: UST, 2011.

5. Sălăvăstru D. Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Bucureşti, 2004.