Palatul dur

Palatul dur constituie plafonul cavității orale. Mucoasa sa este ferm ataşată de osul subiacent şi este deci
fixă, imobilă. Ea este expusă forțelor de masticație, compresiune, abraziune, etc., ceea ce determină
cheratinizarea epiteliului.
Ca şi gingia, palatul dur are culoarea roz. Este acoperit de mucoasă, cu o structură perfect adaptată funcției
pe care o îndeplineşte.
Epiteliul este stratificat pavimentos cheratinizat sau paracheratinizat cu o grosime medie. La joncțiunea
epitelio-conjunctivală prezintă un număr foarte mare de papile, mult mai mare decât la nivelul gingiei. Aceste
papile sunt relativ lungi, unele putând ocupa chiar 2/3 din grosimea totală a epiteliului. Au forma unui deget de
mănuşă, uneori bifurcate la capete. Numărul şi aspectul acestor papile, precum şi numărul crescut de desmozomi
şi tonofilamente, sunt adaptări funcționale ce dau rezistență acestui epiteliu.
Lamina propria are structura caracteristică, deja descrisă în partea generală. Este mai groasă în partea
anterioară a palatului decât în partea posterioară. Este mai densă decât în mucoasa de acoperire. Orientarea
fibrelor este neregulată. În apropierea submucoasei fasciculele de fibre iau o orientare din ce în ce mai
perpendiculară pe suprafața osoasă.
Submucoasa. Cu excepția a două zone, palatul dur are o submucoasă evidentă. Aceste două zone sunt:
zonele periferice, unde țesutul palatin este identic cu gingia, şi de-a lungul liniei mediane a palatului dur (rafeul
palatin). În aceste zone, lamina propria se leagă strâns de periostul oaselor, fără a prezenta submucoasă. În restul
zonelor, submucoasa este bine reprezentată.