B.

Terorism şi antiterorism în lumea contemporană

1. Stadiul cunoştinţelor teoretice despre analiza fenomenului terorist şi a politicilor de
prevenire şi reprimare a terorismului
Teroriştii demonstrează că o grupare mică, cu o capacitate limitată de a produce
violenţă, poate obţine în mod disproporţionat rezultate cu un mare efect asupra oamenilor.
Teroriştii au atras atenţia lumii întregi, au alarmat-o şi au silit guverne puternice să meargă să
negocieze cu ei.
După evenimentele din 11 septembrie 2001, putem afirma fără teama de a greşi că
violenţa provocată adusă până acum de terorişti nu a fost deloc exagerată, numărul total al
victimelor cât şi costul pierderilor rezultate din actele de terorism fiind imense. Dar
consecinţele terorismului merg mult mai departe decât orice act de terorism, realizat sau
plănuit de către terorişti.
Dezvoltarea tehnică a făcut terorismul internaţional posibil. Astfel, transportul aerian
mondial, radioul, televiziunea, sateliţii de comunicare cât şi alte vulnerabilităţi într-o lume în
creştere dependentă de tehnologie, apariţia unor arme noi, sofisticate, sunt tot atâtea
oportunităţi care fac posibilă dezvoltarea terorismului mondial. Această dezvoltare a permis şi
va permite grupurilor mici de terorişti să dispună de o capacitate în plină dezvoltare care să
atragă atenţia întregii lumi, să distrugă şi să dezbine pe o curbă tot mai crescătoare.
Instrumentele militare care cândva se aflau doar în dotarea armatelor intră pe mâinile unor
bande ale căror revendicări, reale sau imaginare, nu vor fi posibil de satisfăcut. De asemenea,
chiar unele state pot folosi grupări teroriste sau pot adopta tacticile acestora în scopul de a
duce false războaie împotriva altor naţiuni. În cele din urmă, însuşi conceptul de beligeranţă
ca şi cele de securitate şi de apărare ar putea fi alterate de dezvoltarea terorismului.
Comparabil conceptual, impactul ar fi la fel de profund şi de real ca şi cel creat de
folosirea, sau o posibilă folosire a armelor nucleare. În acest context, preocuparea
cercetătorilor de a descifra cauzele şi condiţiile care favorizează fenomenul criminalităţii în
domeniul terorismului a primit o dimensiune academică de o perioadă mai mică de timp, iar
studierea problemei într-un cadru universitar aparţine de o dată şi mai recentă.
Lipsa unor surse tradiţionale într-un domeniu practic nou a produs reţinere, şi pe
alocuri chiar teamă în lumea universitară, aceasta şi pe fondul caracterului intermitent, şi deci,
mai puţin cumulativ al episoadelor teroriste. Trebuie totuşi să recunoaştem că pe acest fundal,
domeniul de studiu a rămas doar în preocuparea unui număr restrâns de instituţii. De
asemenea, trebuie subliniat că, în perioada de debut, aceste studii au ţinut seama mai mult de
mizele politice decât de cele ştiinţifice, în domeniul cercetării criminologice, problemele fiind
analizate într-o manieră „orientată".

C. Noile riscuri pentru securitatea Europei în viziune criminologică

1. Noţiuni introductive
Având în vedere că absolvenţii unei facultăţi de drept îşi pot desfăşura activitatea şi în
domeniul relaţiilor internaţionale, unele facultăţi, ca de exemplu Facultatea de drept din
Universitatea „Nicolae Titulescu" Bucureşti, cuprind în programa de învăţământ discipline
distincte care vin să-i familiarizeze cu relaţiile juridice internaţionale ce se pot forma în cadrul
dreptului internaţional public şi al celui privat (şi nu numai). De aceea, am considerat necesar

1
a face o trecere în revistă a preocupărilor criminologice într-un domeniu de absolută noutate şi
mare importanţă, acela al marilor riscuri pentru securitatea europeană.
În acest sens, au fost mai multe încercări la nivelul unor organizaţii europene, însă, în
opinia noastră, teoria dr. Alessandro Politi este de departe una dintre cele mai actuale şi mai
motivată.
Vom încerca, în continuare, să prezentăm ideile principale ale dr. Alessandro Politi,
convinşi fiind că acestea, au căpătat deja forma unei teorii de absolută noutate, cu un mare
interes şi pentru cercetarea criminologică europeană.
Termenii „crimă organizată transnaţională", „trafic ilegal de droguri" şi „terorism
internaţional" apar frecvent corelaţi cu securitatea sau stabilitatea internaţională. La aceste
riscuri, ca urmare a globalizării economiei şi a tendinţei generale a ţărilor din fostul bloc
comunist din Europa Centrală şi de Est, în opinia mea, trebuie să adăugăm şi corupţia. Cei
mai mulţi dintre noi simţim în mod intuitiv că există o legătură între aceste patru probleme şi
securitatea internaţională (şi, fireşte, naţională), dar la nivel strategic nu există o explicaţie
detaliată, adecvată, a importanţei lor. Adeseori, relevanţa acestor noi riscuri este privită mai
mult din punct de vedere naţional şi politic, decât din perspectiva nevoilor clar definite ale
securităţii internaţionale.
La scară naţională, natura, efectele şi implicaţiile acestor riscuri sunt mai uşor de
măsurat şi, în general, mai bine definite în calitate de concepte, chiar dacă aceste definiri nu
sunt întotdeauna satisfăcătoare în legislaţie. Adesea, în acelaşi context, este menţionată
proliferarea armelor de distrugere în masă, ca un alt subiect de îngrijorare.
Din punct de vedere politic, problema noilor riscuri este de o mare însemnătate,
deoarece afectează direct toate eforturile de a construi o nouă ordine mondială, sau chiar pe
cele de a face faţă haosului lumii contemporane.
Din punct de vedere criminologic, problema apare de maximă noutate şi de aceea, până acum,
preocupările în domeniu au fost singulare sau inexistente.
O nouă ordine mondială presupune şi o legislaţie adecvată, cu instituţii abilitate care să
impună respectul legii.
Marily Feerguson, în cartea sa intitulată „Conspiraţia acvariană" susţine, în legătură cu
aceasta, că: „Lumea nouă este cea veche - transformată". Cercetarea criminologică, ca şi alte
ştiinţe, trebuie să privească înainte şi să identifice acele cauze criminale care ar împiedica
drumul spre progres şi linişte socială.
1.1. Definiţia noilor concepte de crimă organizată şi terorism
Din cauza faptului că, din păcate, lipseşte un consens în cadrul comunităţii internaţionale, la
nivel politic şi juridic, este necesar să propunem definiţii pentru fenomenele aduse în discuţie,
definiţii pe care nu avem pretenţia a le considera închise, ci doar ca un punct de plecare pentru
colegii interesaţi.
Cercurile universitare, juriştii şi poliţia sunt departe de a fi ajuns la un acord în ceea ce
priveşte definirea „crimei organizate transnaţionale", deşi, din punct de vedere politic, este
segmentul cel mai puţin controversat dintre noile riscuri. Unele ţări includ anumite activităţi
criminale tot în categoria crimei organizate, în vreme ce altele nu fac acest lucru. În plus,
unele state nici nu recunosc în sens legal existenţa problemei şi, din acest motiv, nu există
încă o definiţie unanim acceptată în cadrul Uniunii Europene. Unele ţări, S.U.A. de exemplu,
au introdus noţiunea „mafia transnaţională" sau „mafia globală", dar în Europa, inclusiv în

2
sfera juridică, nu există un consens asupra conceptului. Germania a propus o nouă definiţie:
„forma gravă a criminalităţii internaţionale", deschizând astfel perspectiva includerii
contrabandei cu produse nucleare, a traficului de droguri şi a furtului internaţional de maşini
în această categorie, dar nu şi a furtului cărţilor de credit.
O parte a confuziei lingvistice îşi are probabil originea în întrepătrunderea tot mai mare a
securităţii interne cu cea externă. Frontierele constituie nişte repere complet nepotrivite pentru
delimitarea competenţelor diferitelor ministere din guvern fiindcă aria de competenţă se
stabileşte în funcţie de capacităţile specifice, ceea ce conduce la o suprapunere a sarcinilor
instituţiilor de aplicare a legii cu cele militare.
La nivel academic, gama definiţiilor este şi mai largă: „crima organizată" a fost chiar înlocuită
cu „crima dezorganizată" şi s-a susţinut că numeroasele discuţii despre crima organizată pot
avea un efect negativ, în sensul că vor reuşi, mai degrabă, să încurajeze crearea unor copii ale
organizaţiilor deja existente.
O trecere în revistă a teoriilor cu privire la organizaţiile criminale va reliefa contribuţia unor
experţi la definirea acestei categorii infracţionale:
- În concepţia lui Eric Hobsdawn, „mafia" este o subcultură, un cod cultural, o anumită formă
arhaică de rezistenţă în faţa statului;
- Pino Arlacchi sugerează că „mafiile" dau dovadă de o anumită raţiune economică şi etică,
similară celei care se regăseşte în sistemul capitalist. El consideră că, ceea ce în perspectiva
managerială înseamnă afacerea legitimă, este valabil şi pentru „întreprinderea mafiotă";
- Pornind de la disciplina economiei infracţionale, în care crima are la bază atât stimulente
pozitive (mari profituri obţinute din infracţiuni), cât şi stimulente negative (represiunea),
teoreticieni precum Gary Becker au propus o politică de creştere a costurilor activităţilor
criminale, în locul investirii de fonduri în activităţi de descoperire a infracţiunilor;
- James Buchanan, care teoretizează cu privire la economia crimei organizate, afirmă că
marile organizaţii criminale pot monopoliza pieţele de desfacere a produselor comercializate
ilegal. O consecinţă a acestui monopol ar fi faptul că ele vor fi mai scumpe şi se vor găsi în
cantităţi mai mici;
- Peter Reuter critică teoria menţionată anterior şi susţine că marile organizaţii criminale nu
pot împiedica apariţia unor grupuri mai mici pe piaţa ilegală şi că aceste organizaţii sunt mai
puţin eficiente decât se credea odinioară, în ceea ce priveşte capitalizarea excesului de profit
de monopol obţinut din activităţile lor. Lipsa acestei eficienţe este o consecinţă a costurilor pe
care le presupune activitatea de informare şi de coordonare din interiorul organizaţiilor
criminale, costuri care sunt mai mari decât cele dintr¬e afacere normală, deoarece informaţia
este foarte compartimentată.
Este de reliefat faptul că alţi teoreticieni îşi expun opinia lor în teorii mai recente, care pun
accentul pe alte aspecte importante ale specificului crimei organizate, cum ar fi:
- reducerea incertitudinilor - această teorie caută să demonstreze că afacerile crimei organizate
nu urmăresc un profit maxim, ci încearcă, mai ales, să reducă elementul de incertitudine din
tranzacţii;
- definirea inadecvată a drepturilor de proprietate, care explică rolul violenţei în interiorul
acestor organizaţii, ca un subtitlu al legilor recunoscute şi al drepturilor bine definite;
- reţeaua, ca element specific al organizaţiilor criminale şi care este mai relevantă decât
analogia cu afacerile ilegale menţionate anterior. Pe de o parte, există o anumită diviziune a

3
muncii (ca şi în cazul firmelor legale), iar fiecare verigă din reţea urmăreşte să desfăşoare
operaţii paralele pe cont propriu, din care să obţină profit. Această concepţie explică foarte
bine supraabundenţa ofertei de droguri.
Totuşi, descoperiri recente cu privire la una dintre cele mai renumite organizaţii criminale,
clanul sicilian „Cosa Nostra", sugerează o realitate oarecum diferită. Această mafie s-a
structurat ca o organizaţie ierarhizată, rigidă şi închisă. În anii '60, o reţea mafiotă
interprovincială (numită cupola), cu un reprezentant pentru fiecare provincie şi având
coordonarea generală asigurată de „familiile" din Palermo, forma vârful piramidei şi centrul
de comandă al mecanismului de acţiune.
Despre mafia italiană s-a scris mult, atât de persoane autorizate, cât şi de persoane mai puţin
instruite în domeniu; considerăm că opinia lui Marcelle Padovani este una dintre cele mai
documentate. Acesta consideră că primul principiu este organizarea „familială" sau casca,
care reprezintă un nucleu organizatoric format din 10-200 de persoane; cea de-a doua regulă
este „tăcerea" sau omerta, ca principiu intern fundamental, şi cea de-a treia, intimitatea de
rutină şi violenţa, ca mod de acţiune. Intimitatea este preferată deoarece nu atrage aşa de mult
atenţia, dar Cosa Nostra a atacat şi frontal instituţii ale statului, în perioada 1957-1980 şi, din
nou, în 1992.
De fapt, experienţa tristă trăită de poporul italian nu neagă neapărat definiţiile date crimei
organizate, ci ajută la formularea unor măsuri care să fundamenteze o anumită politică
criminală reactivă. Aceasta nu înseamnă că modelul italian este cel mai recomandat. El
prezintă şi dezavantajul unui model universal valabil şi anume acela că, în Italia, crima
organizată nu este o copie fidelă a modelului sicilian, după cum demonstrează stidde-ul
sicilian (stele), 'ndrangheta din Calabria, camorra din Campania şi Sacra Corona Unita (Sfânta
Coroană Unită) din Apulia, fiecare dintre acestea avându-şi specificul său în ceea ce priveşte
organizarea şi funcţionarea lor ca grupuri mafiote distincte şi pe care le-au unit - când acest
lucru a fost posibil - decât ţelurile lor criminale.
Într-o oarecare măsură, încercările de a unifica, simplifica şi reconcilia diferitele instrumente
analitice pentru a desluşi astfel implicaţiile politice şi juridice ale activităţii crimei organizate
au condus la o polarizare a discuţiei în jurul a două poziţii principale: una reprezentantă de P.
Reuter şi cealaltă de T.C. Schelling.
Reuter propune o definiţie alternativă a „crimei organizate". În accepţiunea sa „crima
organizată este alcătuită din organizaţii durabile, eşalonate ierarhic şi cu implicaţii într-o
multitudine de activităţi infracţionale". Această definiţie, cu un caracter oarecum mai larg,
exclude totuşi alte afaceri ilegale, care au ca obiect o singură activitate sau care nu sunt
suficient de stabile.
Se pare că ambele teorii pun accentul pe factorii cruciali pentru înţelegerea aspectelor
specifice ale crimei organizate, deoarece sunt atât de multe pieţe ilegale, încât, cu greu s-ar
putea folosi o schemă de interpretare. Unele pieţe (jocurile, camăta, prostituţia, contrabanda,
falsificarea) au posibilităţi scăzute de acces şi sunt conduse mai mult de spiritul de
concurenţă. Altele (spălarea banilor murdari, traficul de droguri de proporţii şi folosirea
violenţei pentru stoarcerea de bani) presupun costuri mari şi funcţionează pe verticală,
dispunând de o coordonare la nivel central din partea cartelurilor şi coroborând către o
împărţire a atribuţiilor la eşaloanele inferioare ale organizaţiei.

4
Organizaţiile de aplicare a legii au încercat să fixeze nişte repere coerente, pornind de la
cunoaşterea empirică şi de la considerentele teoretice. În esenţă, sunt patru elemente
definitorii ale crimei organizate, recunoscute de marea majoritate a autorilor, pe care şi noi le
apreciem ca fiind cele mai semnificative:
- existenţa unei ierarhii organizate şi stabile;
- dobândirea de profituri prin infracţiuni;
- folosirea forţei şi a intimidării;
- folosirea corupţiei pentru menţinerea stării de siguranţă.
În 1993, Grupul Ad-hoc pentru Crimă Organizată al Uniunii Europene a adoptat următoarea
definiţie care a fost prezentată la Consiliul Europei: „crima organizată este prezentă ori de
câte ori două sau mai multe persoane sunt implicate într-un proiect infracţional comun, de-a
lungul unei perioade de timp mai extinse sau nedeterminate, cu scopul de a obţine putere şi
profituri şi atunci când micului asociat i se dau sarcini pe care să le îndeplinească în interiorul
organizaţiei:
1) prin afaceri sau activităţi corelate afacerilor;
2) prin folosirea violenţei sau a intimidării;
3} prin influenţa mediilor politice, a mijloacelor de informare în masă, a economiei, a
guvernului sau a organelor judiciare;
4} prin controlul exercitat asupra unui anume teritoriu, dacă este necesar, în scopul comiterii
în colectiv sau individual a infracţiunilor plănuite, care, din punct de vedere legal, vor putea fi
considerate infracţiuni grave.
La această definiţie, care nu este decât o definiţie de lucru a Uniunii Europene, dar care
reprezintă un important progres, s-a anexat un tabel cu 11 caracteristici, care să fie folosit în
perioada pregătirii rapoartelor despre crima organizată şi care să faciliteze înţelegerea mai
precisă a acestui fenomen.
Aceste caracteristici ale crimei organizate sunt:
1. colaborarea dintre două sau mai multe persoane;
2. existenţa unei împărţiri a responsabilităţilor;
3. operează pe o perioadă lungă sau nedeterminată de timp;
4. operează conform unei anumite discipline şi unui anumit control;
5. sunt bănuite de infracţiuni grave;
6. operează la nivel internaţional;
7. folosesc violenţa şi alte mijloace de intimidare;
8. folosesc structuri comerciale sau pseudo-comerciale;
9. spală banii murdari;
10. îşi exercită influenţa în politică, în mass-media, în administraţia publică sau în sectorul
economic;
11. urmăresc profitul şi puterea.
Dacă un grup infracţional prezintă cel puţin şase dintre aceste caracteristici, între care
obligatorii sunt (1), {5} şi {11), el poate fi considerat implicat în crima organizată.
O definiţie deosebit de interesantă, care are la bază o experienţă operativă, juridică şi
criminologică a unor organe abilitate ale statului, ca de exemplu poliţia trebuie să se refere, în
opinia noastră, la trei stadii de adaptare structurală pe parcursul constituirii unei reţele
infracţionale:

5
1. o acumulare iniţială de venituri de pe urma activităţilor infracţionale care favorizează
crearea unor active financiare (ex. infracţiuni îndreptate împotriva proprietăţii, extorcarea de
fonduri, răpiri);
2. traficul ilegal (banii acumulaţi anterior sunt folosiţi pentru a obţine accesul în circuitele
comerciale ilegale - tutun, droguri, arme, maşini furate) pornind din sectoare marginale sau
din zone care încă nu sunt acoperite de concurenţă;
3. faza finală, cea a desăvârşirii afacerii infracţionale, în care profitul obţinut de pe urma
comerţului ilegal este „spălat" sau reinvestit în activităţi aparent legale. Deoarece
întreprinzătorul infractor are la dispoziţie fonduri, practic nelimitate, obţinerea de profituri de
pe urma afacerilor legale nu constituie o cerinţă stringentă.
În toate aceste faze, grupul reprezintă cel mai mic numitor şi are următoarele
caracteristici:
- o împărţire a sarcinilor (inclusiv funcţia de comandă);
- operează pentru o perioadă lungă sau nedeterminată;
- planifică activităţi infracţionale (folosind diferite forme de violenţă şi intimidare);
- urmăreşte să obţină putere, în special putere economică.
Valoarea acestui concept stă în faptul că reuneşte în practică abordările lui Reuter şi ale lui
Schelling, luând implicit în calcul diferitele nivele de acces pe pieţele ilegale, fără să excludă
totuşi şi descoperirea altora.
Având în vedere scopurile practice pe care le urmărim pe parcursul acestui curs, credem că
definiţia menţionată anterior şi tabelul acceptat de către Grupul Ad-hoc pentru crima
organizată, din cadrul Uniunii Europene, împreună cu cele trei etape amintite reprezintă
punctul de vedere cel mai plauzabil cu privire la problema pusă în discuţie. Dacă va fi
necesar, pe parcurs, se vor folosi şi elemente din teoria reţelei sau teoria statului cleptocrati.
În general, termenul „mafia" îl vom folosi cât mai rar cu putinţă. Termenii „crimă organizată",
şi „crimă organizată transnaţională" vor fi preferaţi sau se va folosi numele exact al
respectivului grup infracţional. Suntem conştienţi că termenii „crimă organizată" şi „crimă
organizată transnaţională" nu sunt identici, cel din urmă subliniind dimensiunea internaţională
a infracţiunii prin faptul că ea depăşeşte graniţele unei ţări. Mai mult, despre conceptul crimă
organizată am prezentat o analiză mai amplă într-un alt capitol.
În plus, există convingerea că cele mai îngrijorătoare forme de crimă organizată, în special
cele care au legătură cu traficul ilegal de droguri, implică în mod inerent o dimeniune
transnaţională.
Apreciem că este necesar a se acorda atenţie şi aspectelor crimei organizate care afectează în
mod direct suveranitatea statului, nu numai celor definite de Schelling. În acest context, se vor
avea în vedere serviciile ilegale şi nelegitime pe care crima organizată le asigură la concurenţă
cu statul, cum ar fi: un cadru instituţional viabil şi drepturi de proprietate bine stabilite şi
rezonabile, obţinute printr-un control exercitat prin constrângere şi corupţie (un serviciu
cheie); arbitrajul şi rezolvarea conflictelor; restricţiile de acces care limitează concurenţa şi
reduc profiturile etc.
Printre singurele riscuri, termenul a cărui definiţie a dat naştere celor mai multe controverse a
fost şi este „terorismul", iar faptul că se vorbeşte chiar despre terorism internaţional nu face
decât să agite şi mai mult discuţia politică, consecinţele fiind evidente în planul cercetării
criminologice.

6
Prima problemă este că terorismul poate fi doar o parte din ceea ce poartă felurite denumiri,
cum ar fi: stare ilegală de război, conflict de intensitate scăzută sau stare neconvenţională de
război. Aceasta înseamnă că termenul poate acoperi atât atacurile de gherilă, cât şi luptele
ilegale ce vizează obiectivele militare. De exemplu, atacurile aviatice asupra lugoslaviei, din
primăvara anului 1999, sunt apreciate de către unele ţări ca acte de terorism, iar de altele ca
„necesare şi legitime".
În lumea politică, o asemenea asociere face dificilă stabilirea unei deosebiri între acest termen
şi altele, care desemnează diferite forme de folosire a forţei, precum şi infracţiuni corelate cu
acestea şi care cad sub incidenţa legilor internaţionale.
Opiniile în această direcţie, nu numai cele din sfera politică, ci şi cele ale criminologiilor,
arată că nici alte definiţii ale terorismului şi ale terorismului internaţional, precum cele
enumerate mai jos, nu ajută la stabilirea acestei diferenţieri. Vom încerca, în continuare, să
prezentăm câteva definiţii date terorismului:
- „Folosirea ilegală a forţei, a violenţei sau ameninţarea cu violenţa din partea vreunei
organizaţii revoluţionare la adresa persoanelor sau împotriva bunurilor, urmărind să
constrângă guverne sau societăţi, slujind adesea unor obiective politice sau ideologice"
(Ministerul Apărării al Statelor Unite);
- „Folosirea ilegală a forţei sau a violenţei împotriva persoanelor sau a bunurilor, cu scopul de
a intimida sau constrânge un guvern, populaţia civilă sau orice segment al acestora, pentru
promovarea unor obiective sociale sau politice" (Biroul Federal de Investigaţii al Statelor
Unite);
- „Orice comportament infracţional violent, care în aparenţă urmăreşte:
a. să intimideze sau să constrângă populaţia civilă;
b. să influenţeze modul de guvernare prin intimidare sau constrângere;
c. să afecteze modul de guvernare prin asasinate şi răpiri" (Ministerul Justiţiei al Statelor
Unite);
- „Folosirea ilegală a violenţei sau ameninţarea cu violenţa împotriva persoanelor sau a
bunurilor, urmărind obiective politice sau sociale. De obicei urmăreşte să intimideze sau să
constrângă un guvern, persoane sau grupuri, pentru a le modifica linia politică sau
comportamentul" (Uniunea de Luptă Împotriva Terorismului, din serviciul vicepreşedintelui
SUA, 1986);
- „Terorismul este folosirea deliberată a violenţei sau ameninţarea cu violenţa, de către
grupuri naţionale sau state suverane, pentru a atinge obiective strategice sau politice.
Teroriştii încearcă să creeze o stare de frică paralizantă care să copleşească un segment al
populaţiei, depăşind sfera obiectivelor civile sau militare atacate sau ameninţate. Actele de
terorism individual sau colectiv, comise în vremurile noastre, au adus noi elemente în
conceptul de „stare conflictuală legală, cum ar fi ameninţarea, tehnologia, ţinta şi impactul"
(Yonah Alexander).
În România, dr. Ion Bodunescu apreciază că „terorismul constituie săvârşirea unei crime sau
delict printr-o metodă specifică, caracterizată prin violenţă şi intimidare", iar profesorul Aurel
Dineu aprecia că „actele de terorism sunt cele care într-un caz concret reprezintă ameninţări
de o gravitate deosebită, cu tendinţa de a se repeta, care lezează prin intermediul mijloacelor
întrebuinţate de făptuitor, capabile să ducă la un pericol comun - interesele vitale ale unor
state şi chiar ale întregii comunităţi".

7
 De asemenea, Aurel Dineu aprecia că „Terorismul internaţional este violenţa
premeditată justificată sub raport politic, îndreptată împotriva unor ţinte necombatante din
interiorul zonei de conflict sau a unui alt stat, manifestată de către un grup naţional sau de
persoane".
În opinia altora, terorismul este o formă a violenţei politice prezentând cinci
caracteristici:
- este premeditat şi urmăreşte să creeze o atmosferă de frică sau teroare;
- este îndreptat împotriva unui segment sau obiectiv mai larg decât victimele vizate;
- implică atacuri la întâmplare sau împotriva unor ţinte simbolice, inclusiv la adresa
civililor;
- actele de violenţă săvârşite sunt privite de societate ca depăşind cu mult sfera normalităţii,
prin încălcarea normelor sociale sau crearea unei stări de furie;
- este folosit pentru a influenţa aspecte ale comportamentului politic (forţează oponenţii să
cedeze în faţa pretenţiilor teroriştilor).
Unii autori, îndeosebi dintre aceia care au asemenea preocupări în Europa Occidentală şi
S.U.A., apreciază că cele mai bune definiţii sunt, fără rezerve, cele date de Departamentul de
Stat al SUA. şi care merită să fie reproduse în întregime, deoarece au fost prezentate cu ocazia
unor consfătuiri publice pe tema terorismului global:
- „Termenul «terorism» desemnează violenţa premeditată justificată politic, îndreptată
împotriva unor obiective necombatante, violenţă manifestată de subgrupuri naţionale sau
agenţi clandestini care, de obicei, urmăresc să influenţeze un anumit mediu";
- „Termenul «terorism internaţional» desemnează terorismul care implică cetăţenii sau
teritoriul mai multor state";
-„Termenul «grup terorist» desemnează orice grup care practică sau care are în compoziţie
subgrupuri care practică terorismul internaţional".
Este de subliniat: criminalitatea teroristă desemnează doar o dimensiune a criminalităţii
transnaţionale, prin care se încalcă simultan legislaţia penală a două sau mai multe ţări, fapta
putând fi comisă într-o anume ţară şi să producă consecinţe nu doar unde actul terorist a fost
comis, ci şi în alte ţări, afectând şi eforturile Naţiunilor Unite în vederea realizării noii ordini
economice internaţionale.
Terorismul este un veritabil flagel, de aceea trebuie stabilite strategii atât la nivelul fiecărei
ţări, cât şi la nivelul ONU, cooperarea în domeniu fiind nu numai utilă ci, mai ales, necesară.
Corupţia, alături de ceilalţi trei factori de risc (crimă organizată, trafic de droguri şi terorism)
poate juca un rol major în liniştea Europei la acest început de mileniu.
Dispariţia comunismului a fost însoţită de dezintegrarea vechilor structuri politice,
economice, juridice şi administrative, dominate de centralism, birocraţie, conformism şi
imobilism. Prăbuşirea sistemului politic comunist, dezintegrarea structurilor economice
megalomane, incompatibile cu economia de piaţă, cu tot lanţul de consecinţe dezastruoase -
inflaţie, şomaj, creşterea preţurilor, scăderea cotei de cumpărare la cote alarmante, dar, mai
ales criza morală - pot lovi din plin, nu numai economia unei ţări, ci şi a altora, creând astfel
la nivelul mai multor state acel mediu social şi politic unde crima poate prolifera sub toate
formele.
Unde există corupţie, există şi crimă organizată. De altfel, acolo trebuie să căutăm şi sediul
surselor care finanţează terorismul.

8
Tendinţa de a corupe apare, de regulă, acolo unde există interese importante ce nu pot fi
rezolvate pe cale legală, şi unde persoanele care pot să rezolve asemenea solicitări nu rezistă
tentaţiei de a primi daruri, favoruri pentru a facilita rezolvarea interesului cumpărătorului.
Cercetătorii sunt unanimi când apreciază, corupţia ca un fenomen care prin amploarea,
intensitatea şi formele sale de manifestare măsoară adevărata stare de legalitate, moralitatea şi
normalitatea unei societăţi.
Ca definiţie, corupţia reprezintă acea acţiune prin care o persoană încearcă să determine o alta
să se abată de la modul de comportare stabilit de lege, în scopul de a adopta modul dorit de
corupător.
Practica actelor de corupţie are o istorie bogată, însă noi nu ne propunem acum să analizăm
acest lucru.
În societatea românească fenomenul pare a fi întâlnit la toate sau aproape toate nivelele:
politic, economic, financiar etc., de aceea, poate, corupţia este privită ca o adevărată obsesie a
prezentului.
Corupţia, de la o zi la alta, capătă forme tot mai organizate, devine un act ilicit tot mai
specializat şi profesionalizat, putând fi identificată la cele mai înalte niveluri ale politicului,
legislativului, justiţiei şi administraţiei.
Este de aşteptat ca la nivelul societăţilor în tranziţie să apară ca o primă preocupare a
guvernelor şi elaborarea unor programe eficiente de diminuare şi combatere a corupţiei,
fundamentate îndeosebi pe identificarea, explicarea şi înlăturarea treptată a cauzelor generale
şi particulare, sociale şi individuale, obiective şi subiective care generează sau furnizează
comportamente coruptive şi acte de corupţie, ca şi prin diminuarea factorilor de risc care
favorizează comiterea unor asemenea crime în mai toate sectoarele societăţii.
Cea mai importantă şi semnificativă caracteristică a acestui flagel o reprezintă, fără îndoială,
dimensiunea sa politică, înalţi demnitari ai statului fiind prinşi în sfera acesteia. Evident, aici
pot fi incluşi chiar şi liderii politici, membrii partidelor de guvernământ, parlamentarii etc.

2. Importanţa criminologică a noilor riscuri

Ideea de a pune în legătură dimensiunile interne şi externe ale securităţii este deja presantă şi
în perimetrul cercetării criminologice. Evenimentele din 11 septembrie 2001 din S.U.A. sunt
mai mult decât relevante şi pentru securitatea Europei.
Ţările din familia Uniunii Europene, cu ocazia întâlnirii ministeriale de la Madrid, au atras
atenţia în mod explicit asupra acestor noi factori de securitate. Astfel, noile politici de
combatere a riscurilor vizează nu numai o nouă structură a securităţii, ci se bazează pe un
concept larg al înţelegerii acesteia. Aceasta şi datorită faptului că prosperitatea şi poziţia
Europei în lumea afacerilor mondiale depind de condiţiile neîngrădite şi sistematice ale
schimbului economic internaţional, precum şi de gradul de cooperare în domenii cum ar fi
controlul armamentului şi dezarmarea, neproliferarea, combaterea terorismului, criminalităţii
şi protecţia mediului.
2.1. Noile riscuri în atenţia Uniunii Europene
„Datorită mijloacelor moderne de comunicare şi unei mai mari deschideri a frontierelor în
Europa, crima organizată nu este numai o problemă naţională, deoarece ea are ramificaţii
internaţionale care au capacitatea de a provoca instabilitatea statelor şi de a afecta relaţiile
dintre ţări. Acesta este chiar cazul anumitor state din fostul bloc sovietic, în care colapsul

9
autorităţii a favorizat noi posibilităţi pentru activitatea criminală. Lipsa unui control eficient şi
complicitatea la activităţile infracţionale au făcut ca stocuri importante de arme rămase din
timpul Războiului Rece, cât şi materiale nucleare să poată fi procurate relativ uşor. Totodată,
crima organizată are legături, în unele cazuri, cu producerea şi traficul de droguri. Sunt
posibile legături între crima organizată şi organizaţiile teroriste".
În acelaşi timp, un grup de analiză al Conferinţei Interguvernamentale, desemnat de Uniunea
Europeană, a exprimat aceleaşi idei în termeni asemănători, dacă nu chiar şi mai categorici:
„Grupul consideră că cetăţenii Uniunii Europene reclamă în mod clar o securitate sporită, în
contextul confruntării cu fenomene precum crima organizată care are la bază considerente
economice (traficul de droguri, spălarea banilor murdari etc.) şi terorismul.
Acele state membre consideră că în contextul unei singure economii şi al unei societăţi
deschise, statul care acţionează izolat nu poate garanta pe deplin securitatea internă a
cetăţenilor, deoarece acest fenomen are în mod clar o dimensiune internaţională. Pentru aceste
state membre există o contradicţie evidentă între organizarea la nivel supranaţional a acestei
crime şi caracterul naţional al instrumentelor principale folosite în combaterea ei, ceea ce
explică limitele eficienţei lor".
Analizate cu atenţie, aceste două citate subliniază cu claritate că:
• securitatea Europei trebuie acum privită într-un context mai larg decât înainte, iar cercetarea
criminologică tinde să pătrundă pe un teren nou, cu probleme de absolută noutate, la care până
acum nu s-a referit;
•ceea ce interesează în mod esenţial - prosperitatea, influenţa şi prestigiul - depind, de
asemenea, de cauzele şi riscurile analizate aici;
• anumite probleme interne au dobândit o dimensiune internaţională (anumite state din fosta
Uniune Sovietică constituie exemple în acest sens);
• fenomenul crimei organizate se evidenţiază datorită accesului potenţial al armelor nucleare
şi deoarece acoperă sfera comerţului cu arme şi cu droguri;
•există o cerinţă stringentă din partea cetăţenilor şi o cerinţă politică pentru mai multă
securitate în faţa crimei organizate şi a terorismului;
• posibilităţile naţiunii-stat sunt limitate şi incapabile să facă faţă fenomenului tra nsnaţiona I.
2.2. Crima organizată transnaţională şi traficul de droguri - ca riscuri la adresa
securităţii. Motivaţii criminologice
Apreciem că este absolut necesar ca, în acest context, să fie reliefată importanţa crimei
organizate transnaţionale, a traficului de droguri şi a terorismului internaţional.
Crima organizată transnaţională şi crima organizată trebuie analizate împreună deoarece,
dincolo de stadiul iniţial în care crima organizată opera exclusiv în propria arie geografică,
celelalte faze implică pentru natura organizaţiei care sprijină crima fie o conexiune
internaţională, fie o transformare transnaţională a grupului criminal. Traficul de droguri va fi,
în principal, analizat în asociere cu crima organizată transnaţională, întrucât lanţul de
producţie, de transport şi de traficare implică organizaţii criminale. Cu alte cuvinte, crima
organizată poate exista fără trafic de droguri, dar invers nu. Drogurile pot fi considerate o
forţă şi un coeficient de amplificare a crimei, nu numai pentru grupurile criminale, dar şi
pentru grupurile de gherilă şi pentru cele teroriste.

10
Din punct de vedere criminologic, se poate afirma că cel mai mare risc pentru guvernele şi
societăţile Europei este crima organizată transnaţională, în special atunci când se află în
asociere cu traficul de droguri, pentru următoarele motive:
a) Cei care şi-au pierdut viaţa sau au rămas marcaţi în urma consumului de droguri şi a
confruntărilor dintre infractori nu constituie doar un preţ constant şi ridicat al reducerii
populaţiei, forţei de muncă şi bazei financiare, ci reprezintă în mod direct sau indirect un
câştig pentru organizaţiile periculoase nonstatale sau nonnaţionale, fiind o provocare la adresa
autorităţii statului şi a legii. În general, nici guvernele şi nici opinia publică nu ar accepta, din
punct de vedere politic sau moral, asemenea pierderi în cazul operaţiunilor de menţinere a
păcii, cu ocazia atacurilor externe sau în cazul terorismului. Convingerea că politicienii şi
cetăţenii acceptă această problemă este una de ordin intern şi trebuie considerată ca o
fatalitate, precum accidentele rutiere, însă ea este în mod evident falsă şi defensivă;
b) Resursele economice obţinute prin crimă şi traficul de droguri sunt folosite în mod direct şi
deliberat pentru a destabiliza societatea („pax mafiosa") şi pentru distrugerea valorilor
democratice şi liberale ale sistemului politic şi administrativ (corupţia) cât şi pentru
distrugerea economiei ţării (spălarea banilor murdari şi infiltrarea în afaceri);
c) Reţelele transnaţionale create şi susţinute de această combinaţie atacă integritatea teritorială
atât la graniţe, cât şi în interiorul unei anumite ţări. Când crima organizată controlează o
anumită zonă, crima organizată transnaţională are acces, iar organizaţiile de aplicare a legii nu
mai pot pătrunde. Aceste zone sunt denumite zone gri şi sunt, practic, în afara suveranităţii
statului. Zonele gri sunt, prezente şi pe teritoriul multor ţări ale Europei;
d) Multe ţări central şi est-europene dar unele ţări mediteraniene riscă să devină parteneri în
care nu se poate avea încredere, deoarece traficul de droguri şi crima organizată le
subminează, chiar dacă ele se consideră uneori ţări de tranzitare a drogurilor;
e) Stabilitatea Rusiei şi Ucrainei, importanţi parteneri de dialog ai Europei Occidentale, poate
fi serios pusă la îndoială, cu evidente repercusiuni la nivel politic şi economic şi, nu în ultimul
rând, cu implicaţii la nivelul forumulului celor mai avansate ţări industrializate, unde se
stabilesc coordonatele politice importante de luptă împotriva acestor riscuri.
Merită să menţionăm că în Statele Unite, aliatul cheie pe linie de securitate al Uniunii
Europene şi al ţărilor vest-europene, preocuparea oficialităţilor în privinţa riscurilor la adresa
securităţii este foarte intensă.
FBI, agenţia care, în SUA, luptă împotriva activităţilor criminale de pe teritoriul acestui stat,
se implică din ce în ce mai mult şi în acţiuni desfăşurate în alte ţări, datorită globalizării
crimei şi creşterii pericolului terorismului faţă de cetăţenii şi interesele externe ale Statelor
Unite. De altfel, tot mai multe voci susţin că aceasta nu este o opţiune, ci este o necesitate.
James Weber declara: ,,În timp ce criminalitatea se internaţionalizează, concomitent cu
explozia tehnologică şi dezvoltarea transportului, eforturile FBI de a menţine legea în SUA se
confruntă, din ce în ce mai mult, cu nevoia de a obţine dovezi sau informaţii din state străine".
Birourile LEGAT sunt punct de legătură şi contact între FBI şi omologii acestuia din alte ţări.
Atunci când într-o ţară străină este comisă o crimă care afectează cetăţenii sau interesele
Statelor Unite, sau, dimpotrivă, dacă în SUA este comisă o crimă care implică un alt stat,
biroul FBI din statul sau zona de jurisdicţie respective devine principalul punct de contact. În
orice caz, FBI nu poate începe o investigaţie într-un alt stat fără autorizaţia ţării respective.
Chiar dacă Congresul Statelor Unite i-a acordat jurisdicţia extrateritorială de a opera în alte

11
ţări pentru investigarea unui act terorist asupra unui cetăţean al Statelor Unite, un ofiţer FBI
nu se poate deplasa, pur şi simplu, în acele state pentru a efectua investigaţii fără autorizaţia
acestora.
2.3.1. Geopolitica drogurilor şi securitatea internaţională
Am văzut că traficul de droguri şi crima organizată nu sunt o realitate invizibilă, ci pot fi
localizate ca zone în care nu se manifestă autoritatea statului, zone gri. Una dintre şcolile
gândirii franceze a încercat să extindă conceptele tradiţionale ale geopoliticii până la
dimensiunea traficului de droguri, asociat cu crima organizată. În opinia lui Labrousse şi
Koutouzis, drogurile sunt izvorul războiului şi un factor direct geopolitic, deoarece materia
primă creşte în propriul teritoriu. Geopolitica drogurilor generează o geostrategie a drogurilor
definită ca „arta de a elibera un teritoriu sau o populaţie de sub autoritatea unui inamic
cunoscut". Ca exemplu de teritorii disputate datorită unor geostrategii opuse în privinţa
drogurilor, aceşti autori citează Huallega Valley şi zona de deal din Birmania, de la frontiera
cu Thailanda. Prima este disputată de Sendero Luminoso şi de Armata Peruană, atât din
motive politice cât şi economice (cum ar fi controlul producţiei de droguri şi fluctuaţia valorii
lor). În Birmania, regimul militar aflat la putere nu numai că încearcă să controleze şi să
„birmanizeze" minorităţile locale, dar şi culege beneficiile obţinute de pe urma culturilor de
opiu şi a producţiei de droguri, beneficii care erau folosite de minorităţi pentru finanţarea
gherilelor şi pentru îmbogăţire.
O idee interesantă legată de zona gri este aceea că, în timp ce geostrategia clasică se
concentrează asupra unui terorism organizat conform autorităţii statale, geostrategia
drogurilor operează adesea într-un spaţiu instabil, fragmentat şi disputat. Studiul geostrategiei
drogurilor este legat de dezordinea la nivel mondial. Obiectivul constant al mai marilor lumii
drogurilor este instabilitatea politică. În acest spaţiu „fluid" se pot deosebi frontiere şi rute
care jalonează comerţul ilegal şi care constituie repere importante ale traficului de droguri.
2.3.2. Definiţia drogului. Clasificare
Drogul este o substanţă utilizată sau nu în terapeutică, a cărei folosire abuzivă poate crea
dependenţă fizică, psihică sau tulburări ale activităţii mentale. Cele mai cunoscute stupefiante
de pe piaţa românească sunt: heroina, opiumul, cocaina, cannabisul, LSD-ul şi amfetaminele.
Heroina: drog semisintetic, obţinut prin acetilarea morfinei. În 1898, heroina a fost introdusă
în terapeutică drept analgezic puternic împotriva tulburărilor respiratorii. Doza letală este de
0,1 grame. Heroina se prezintă sub forma unei pulberi de culoare alb, bej, gri sau maro. Are
miros înţepător, asemănător oţetului. Se poate fuma, priza, inhala sau injecta. Acest drog
provoacă o stare euforică, dar poate cauza şi deprimarea centrului respirator, moartea
producându-se instantaneu.
Opiumul: este un produs natural, obţinut prin incizia capsulelor imature de mac. Latexul de
culoare albă se solidifică sub forma unor picături brune (opium brut), care sunt colectate.
Opiumul se poate fuma folosindu-se pipe speciale sau se poate înghiţi. Acest drog provoacă o
stare de euforie cu exaltarea imaginaţiei. Apar, însă, ameţeli, cefalee, starea de rău putând
merge până la deprimarea centrului respirator.
Cocaina: substanţă cu acţiune stimulentă asupra sistemului nervos central, obţinută din
arbustul de coca şi se găseşte pe piaţă sub forma unei pulberi albe. Se poate administra prin
injectare sau prizare.

12
Cannabisul: este o plantă cultivată sau spontană, al cărei produs final este un extract vâscos de
culoare închisă. Din preluarea acestuia se pot obţine trei produse cu acţiune halucinogenă:
marijuana, haşiş şi ulei de cannabis. Cannabisul nu induce dependenţa fizică; în acţiunea sa
asupra psihicului apar euforia, halucinaţia şi epuizarea.
LSD: este un drog cu acţiunea halucinogenă care se poate obţine prin semisinteză sau sinteza
cornului secarei (Secate cornutum), ciupercă ce parazitează culturile de secară. LSD este cel
mai puternic halucinogen cunoscut. Pe piaţă este prezent sub formă de comprimate şi se
administrează pe cale orală.
Am/etaminele (de exemplu Ecstasy): sunt stimulente ale sistemului nervos central.
Amfetamina sulfat a intrat în terapeutică drept medicament utilizat în reducerea greutăţii
corporale. Deoarece induc starea de obişnuinţă, au fost puse sub control internaţional.
2.3.3. Droguri, confruntări armate şi operaţiuni secrete
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, în Extremul Orient, traficul de droguri era
considerat ca un mijloc rapid de obţinere a fondurilor necesare, fie pentru a sprijini o invazie
(războiul chino-japonez), fie pentru a sprijini rezistenţa (Kuo Min Tang şi Partidul Comunist
Chinez), fie pentru a declanşa o operaţiune secretă. Vom încerca să arătăm că drogurile sunt,
în unele cazuri, cu două tăişuri, iar preţul folosirii lor va fi plătit de către cei care rămân la
casele lor şi nu sunt implicaţi în conflict.
Primul mit, dezvăluit complet după 1989, a fost cel al operaţiunilor de gherilă. Într-o mare
măsură, pentru a răspunde exigenţelor obţinerii unei imagini politice favorabile în opinia
publică, termenul „guerrilla" (gherilă) a fost asociat imaginii eroice a lui Che Guevara sau a
unor luptători pentru libertate. Nu s-a acordat nici o atenţie unor întrebări mult mai comune
cum ar fi: cu cât şi cine a finanţat aceste acţiuni costisitoare? Unul dintre motivele cele mai
plauzibile a fost acela că cea mai mare parte a opiniei publice a crezut că serviciile de sprijin
au dirijat fonduri adecvate către partea din conflict care avea dreptate.
Prima reacţie în faţa unei realităţi diferite a fost enunţarea unui termen nou: cel de „gherile
degenerate". Aceste noi gherile prezintă: un rest de ideologie care maschează lipsa unei
gândiri şi a unei strategii politice; o evidentă dimensiune care se referă atât la traficul de
droguri, cât şi la traficul cu alte produse legale sau ilegale; percep taxă de protecţie
emigranţilor din propriul grup etnic sau îi exploatează în traficul de droguri, în spălarea
banilor sau în reţelele de trafic de carne vie.
Degenerarea vizează atât nivelul politic, cât şi pe cel juridic.
Sintagma „mijloace juste" a dispărut complet în favoarea unei noi formulări: „lege a junglei".
Exemple sunt: partidul turc PKK, partidul filipinez NPA, gruparea TILE din Sri-Lanka,
organizaţia columbiană FARC, gruparea peruană Sendero Luminoso sau gruparea
cambodgiană a Khmerilor Roşii.
Folosind primul sistem, în 1994, fraţii Akunzada din Afganistan (conducători ai „Hareket-i
enquelâbi islami") au perceput o taxă de 10-50% pentru o producţie de 1500 tone de opiu şi
au câştigat circa 35-70 milioane dolari, formându-şi apoi o armată de 5000 de bărbaţi, mare
parte din aceste sume imense de bani fiind folosite pentru finanţarea unor acţiuni teroriste
Al doilea nivel face referire la taxa pe traficul de droguri. Gruparea Sendero Luminoso a
obţinut de pe urma narcoticelor columbiene în medie 5000-10000 $ (sau echivalentul în arme)
pentru fiecare aparat uşor de zbor care transporta circa 300 kg de droguri. Serviciile de
informaţii ale armatei peruane estimau câştigurile anuale în jurul sumei de 100 milioane $. În

13
Birmania, „regele opiului", Khum Sa, obţinea profiturile de la traficanţii din propriul teritoriu
(5% pentru vite, 10% pentru jad şi 20% pentru opiu) din taxa de protecţie a caravanelor de
droguri până la frontiera Thai şi din taxa pentru rafinarea la nivel local a heroinei (40% din
valoarea produsului final). Cu banii astfel obţinuţi, putea să plătească o armată puternică de
10000 de oameni.
Ultimul nivel, acela al dezvoltării unor reţele internaţionale, a fost şi este reprezentat de
miliţiile creştine libaneze în timpul războiului civil, de organizaţiile albaneze din Kossovo, de
kurzii din PKK, de organizaţiile afgane, de Mişcarea Forţelor Democratice Casamance
Senegaleze (MFDCS) etc.
Traficanţii de droguri din lumea întreagă prosperă în special datorită faptului că globalizarea
înlesneşte spălarea banilor, arată raportul anual al Geopolitical Drug Watch (GDW).
În anul 1999, în jur de 350-400 miliarde dolari proveniţi din comerţul cu droguri au fost
reintegraţi în economia globală, precizează studiul elaborat de Grupul de Supraveghere
Globală a Drogurilor (GDW), cu sediul la Paris. Raportul, dat recent publicităţii, indică nu
doar o creştere a producţiei de droguri în ţări cu tradiţie, precum Afganistanul şi Columbia, ci
şi rapida sa extindere în Africa de Sud, Congo, Yemen, Sudan şi Kenya. În aceste ţări, sume
tot mai mari de bani proveniţi din droguri sunt spălate în buzunarele clasei conducătoare,
alimentând conflictele, terorismul internaţional şi sporind sărăcia populaţiei.
Raportul anual al GDW se bazează pe datele furnizate din întreaga lume de 200 de ziarişti,
cercetători şi angajaţi ai diferitelor agenţii. Aceştia afirmă că reţelele organizate ale drogurilor
din emisfera nordică folosesc bănci şi paradisuri fiscale din emisfera sudică pentru spălarea
banilor. „Organizaţiile criminale, în special mafia rusă, îşi spală banii în insulele din Pacific,
precum şi în Marshall, Samoa şi Vanuatu".
Baronii drogurilor îşi investesc profiturile ilegale în pieţele tradiţionale din Sud - de la aur şi
diamante până la cafea şi cacao - şi atrag în afacerile lor murdare guverne şi oficialităţi.
Raportul prezintă şi o listă a 30 de conflicte de pe glob, întreţinute de comerţul cu droguri, ca
de exemplu grupul separatist armat basc ETA, care este citat alături de cele din Afganistan,
Columbia şi Angola. Conform estimărilor GDW, ETA - care are un buget anual de 15-20
miliarde dolari - şi-a umplut seifurile din comerţul cu droguri încă de la începutul anilor '80,
când acesta a fost asociat cu traficul de arme. Raportul subliniază dublarea consumului de
haşiş şi droguri sintetice atât în Ţara Bascilor cât şi în restul Spaniei.
GDW - care este finanţat de către UE şi guvernul francez - acuză ţările Uniunii Europene că
nu depun suficiente eforturi pentru a lupta împotriva filierelor drogurilor din ţări precum
Maroc, Turcia sau Birmania.
Folosirea traficului de droguri pentru procurarea banilor murdari, nu este neapărat o trăsătură
a perioadei de după Războiul Rece, şi se pare că anumite servicii de informaţii au crescut
pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp în urma eficienţei acestuia.

14