Strategii de integrare a copiilor cu C.E.S.

20 mai 2020 • Anca Calinescu • Școala Gimnazială George Voevidca, Câmpulung

Moldovenesc (Suceava) • România

Cerinţele educative speciale desemnează acele cerinţe ori nevoi speciale faţă de educaţie
care sunt suplimentare dar şi complementare obiectivelor generale ale educaţiei pentru
copil. Fiecare copil prezintă particularităţi individuale şi de relaţie cu mediul, trăsături care
necesită o evaluare şi o abordare personalizată.  Educaţia necesită o schimbare pentru a
răspunde dezideratului „o societate pentru toţi”. Perceperea socială a acestor copii nu este
mereu constantă, variind de la societate la societate, furnizând semnificaţii diferite, în
funcţie de cultura şi de valorile promovate.

„Şcolile trebuie să primească toţi copii, fără nici o deosebire privind

condiţiile lor fizice, sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură.
Acestea se referă şi la copiii cu dizabilităţi sau talentaţi, copiii străzii şi copiii
care muncesc, copii din populaţii îndepărtate sau nomade, copii
aparţinând minorităţilor lingvistice şi etnice…” – Declaraţia de la 
Salamanca, 1994
Din categoria copiilor cu C.E.S fac parte atât copiii cu deficienţe propriu zise, cât şi copiii fără
deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii. Din
această categorie fac parte: copii cu deficienţe senzoriale şi fizice; copii cu deficienţe mintale,
comportamentale; copii cu tulburări afective, emoţionale; copii cu handicap asociat; copii cu
dificultăţi de cunoaştere şi învăţare; copii cu deficienţe de comunicare şi interacţiune.
Indiferent de vârsta pe care o au, copiii au sentimentul demnităţii personale; copiii cu CES 
sunt interiorizaţi, refuzând comunicarea cu oricine; uneori reacţionând violent la frustrare.
În timp, personalitatea copilului se dezorganizează şi apar stări psihice negative:
nesiguranţa, ezitarea, pierderea respectului şi încrederii.

Cum putem ajuta elevul cu dificultăţi de învăţare ?

În primul rând, învăţătorul trebuie să posede cunoştinţe care îl fac capabil să recunoască
tulburarea de învăţare a copilului . Care sunt acele simptome, modele de comportament,
care sugerează prezenţa tulburării de învăţare ?

 În fazele ameliorate şi acute ale tulburărilor de învăţare apare o divergenţă între

performanţele şcolare şi nivelul intelectual al copilului.
 Performanţă scăzută, care apare în clasele primare, iar în cazul afecţiunilor mai puţin
grave apare mai târziu. Astfel de disfuncţii sunt: dislexia, disgrafia, discalculia.

 Un model comportamental tipic îl reprezintă tulburări ale atenţiei, hiperactivitate şi

neurotizare secundară. În contextul colectivului., copilul nu acordă atenţie nici
profesorului, nici colegilor, dispune de o necesitate motrică crescută, nu poate sta
locului, eşecul sistematic datorat deficienţei intelectuale, respectiv faptului că elevul
nu este capabil de performanţele colectivului, implică dezvoltarea unor simptome
comportamentale neurotice secundare: ticuri, comportament inhibat, sau chiar
 opusul acestuia, comportament extravagant menit să compenseze deficienţele
intelectuale.

 Sindromul cognitiv specific, care poate afecta una sau mai multe aptitudini.

Studiind cu atenţie semnele prezentate ale tulburărilor de învăţare, învăţătorul va fi treptat

în stare să recunoască aceste deficienţe, conform criteriilor enumerate. Prin recunoaşterea
tulburării de învăţare la elevi, învăţătorul a făcut primul pas în remedierea elevului. Din
moment ce învăţătorul devine competent în stabilirea cauzelor dificultăţilor de învăţare, el
va fi capabil să abordeze în mod diferenţiat învăţarea/ educarea acestui elev. Aceasta
necesită eforturi şi energii suplimentare din partea învăţătorului, deoarece elevii cu
dificultăţi de învăţare au nevoie de activităţi recuperatoare şi de o atitudine specifică,
conform nevoilor individuale. Abordarea diferenţiată necesită o colaborare strânsă între
pedagog şi psihologul şcolar. Pe de o parte, învăţătorului îi revin responsabilităţile abordării
diferenţiate, pe de altă parte colaborarea lui cu psihologul şcolar măreşte eficacitatea
intervenţiei educaţionale.

Activitatea psihopedagogică cu copiii cu dificultăţi de învăţare trebuie să prezinte un efect

dublu:
– având un caracter corectiv-formativ, ea are ca scop central reducerea şi corecţia
deficienţelor intervenite în dezvoltare;
– prin întreţinerea şi stimularea factorilor non-cognitivi ai personalităţii cum ar fi: motivaţia
de învăţare, interes, senzaţia competenţei, aptitudini de comunicare verbală, etc .

Strategii pedagogice privind recuperarea, corecţia şi dezvoltarea funcţiilor cognitive şi

ale aptitudinilor parţiale deficitare

Intervenţia recuperatorie trebuie întotdeauna să respecte personalitatea şi nivelul de

deficienţă al copilului. Criteriul de alegere a programului de dezvoltare, a etapelor
programului intră în resortul unei persoane competente: psiholog, psihopedagog, profesor
consilier. Ceea ce revine învăţătorului va fi aplicarea programului stabilit împreună cu
psihologul, sub forma unor activităţi suplimentare (aditive la programa şcolară) în sălile de
clasă.

Consideram că nu există „reţete” pentru integrarea copiilor cu CES în învăţământul de masă.

Cei care manifestă deschidere pentru integrarea acestora vor găsi şi strategiile potrivite.
Fiecare copil are dreptul la educaţie şi merită să i se acorde o şansă. Învăţând împreună,
copiii învaţă să trăiască împreună, să se accepte şi să se ajute la nevoie.

Integrarea copiilor cu CES conferă instituţiei şcolare rolul de componentă fundamentală a

sistemului social, aptă să răspundă concret imperativelor de moment ale evoluţiei din
societatea contemporană şi să rezolve o serie de probleme referitoare la nevoile de
acceptare/ valorizare socială a fiecărui individ şi la capacitatea acestuia de a se adapta şi
integra într-o societate aflată în continuă transformare.

Pornind de la principiul dreptului egal la educație pentru toți copiii, metodele activ-
participative permit elevului satisfacerea  interesului pentru  cunoaștere, facilitează
contactul cu realitatea înconjurătoare, sporind gradul de socializare a elevilor ,stimulează si
dezvolta învățarea prin cooperare. Metodele  care favorizează înțelegerea conceptelor si
ideilor, valorifica experiența proprie a elevilor sunt: discuția, dezbaterea, jocul de rol.
Metodele care stimulează gândirea si creativitatea îi determină pe elevi să caute și să
dezvolte soluții pentru diferite probleme, sa compare si sa analizeze situații date sunt:
studiul de caz, rezolvarea de probleme, exercițiul. Metodele prin care elevii sunt învățați sa
lucreze productiv unii cu alții si sa-si dezvolte abilități de colaborare sunt: mozaicul, proiectul
in grupuri mici.

În condițiile unei educații incluzive, metodele active de învățare prin cooperare au o mare
eficienta si de aceea sugeram recurgerea la câteva posibile strategii de învățare care pot fi
aplicate cu succes.
1. Predicțiile în perechi. Elevii vor fi grupați în perechi, având fiecare o foaie de hârtie și un
creion. Profesorul le oferă o listă cu câteva cuvinte dintr-o povestire. În urma discuțiilor
elevii vor trebui să alcătuiască o compunere sau un scenariu pe baza unor predicții în jurul
unei liste oferite.
2. Știu/ vreau să știu/ am învățat. Elevii scriu pe o coloana ceea ce știu despre o temă, pe altă
coloană ceea ce vor să știe și pe alta ce au învățat. La sfârșitul lecției se verifică ce cunoștințe
noi au dobândit elevii.
3. Brainstormingul. Individual sau in perechi, elevii prezintă sau scriu pe hârtie toate
lucrurile pe care le știu despre un anumit subiect.
4. Interviul în etape. Profesorul adresează o întrebare elevilor grupați câte trei-patru. Fiecare
elev găsește o soluție și o formulează în scris. Apoi elevii se confruntă reciproc în legătură cu
răspunsul, după care perechile se alătură altor perechi formând grupuri în care fiecare elev
prezintă soluția partenerului.
5. Turul galeriei. Grupuri de 3-4 elevi lucrează la o problema care are drept rezultat un
produs (schema,desen,compunere). După expunerea produselor, fiecare grup examinează
produsele celorlalte grupe, discută, apoi fac recomandări.

Învățarea prin cooperare, ascultarea și acceptarea opiniilor, luarea împreună a deciziilor

constituie momente active ale predării și învățării. Dacă strategiile tradiționale își propun
cultivarea relațiilor de prietenie si înțelegere între copii, strategiile incluzive au un impact
mai profund. Ele îi învață pe copii sa se accepte așa cum sunt, indiferent de etichetele pe
care societatea le pune și să colaboreze în vederea realizării obiectivelor de interes comun.

Bibliografie
1. Vrasmaș Ecaterina Adina, Introducere  în Educația cerințelor speciale, Universitatea din
București, Editura Credis, 2004 ;
2. Emil Verza, Florin Emil Verza (coordonatori), Tratat de psihopedagogie specială, Editura
Universității din București, 2011.