Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ce este dizabilitatea? Unde putem sa o intalnim? Aceste intrebari par extrem de banale. Raspunsul
bazat pe simtul comun sugereaza ca majoritatea oamenilor apreciaza ca dizabilitatea ar desemna
situatiile in care mintea si corpul nu functioneaza corespunzator. De exemplu, o persoana care
este paralizata prezinta dizabilitate. In reprezentarile obisnuite, dizabilitatea continua sa sa fie
perceputa din perspectiva unor deficiente (lipsa vederii, paralizia) sau ca forma de asistenta
(bastonul alb sau cainele pentru nevazatori, fotoliul rulant pentru cei cu dificultati de deplasare).
Un astfel de „model” al dizabilitatii presupune ca aceasta ar fi un eveniment tragic care afecteaza o
minoritate de persoane. O astfel de acceptiune are influenta asupra tratamentului medical, social si
educational al persoanelor cu dizabilitati. In aceeasi masura, apar influente asupra structurii
mediului (sisteme de transport, constructii si institutii, diferite forme de organizare).
Exista cel putin patru motive care sugereaza importanta definitiilor dizabilitatii si handicapurilor:
afirmarea „politicilor privind grupurile minoritare”. In special dupa anii 1960, s-au relevat
consecintele utilizarii diferitelor terminologii in raport cu anumite probleme sociale (devianta,
handicap, rasa, inegalitate de gen). Pornind de la aceste considerente, o serie de grupuri diferite
(feministe, ale persoanelor de culoare, ale homosexualilor) a lansat atacuri asupra tendintelor
discriminatorii si asupra limbajului care se afla la baza definitiilor dominante, acuzat de inducerea
unui risc de stigmatizare. In consecinta, categoriile sociale respective au sustinut si sustin
promovarea unor definitii lipsite de conotatii negative, care sa le permita sa isi structureze si sa isi
dezvolte constiinta de grup. In aceasta tendinta se inscriu si diferitele organizatii ale persoanelor
cu dizabilitati, care au evidentiat conotatiile jignitoare sau depersonalizatoare ale diferitilor
termeni;
cerintele stricte rezultate din nevoia dezvoltarii si orientarii politicilor de sprijin. Inca din
anii 1960 s-a afirmat o tendinta de extindere a tipurilor de servicii destinate persoanelor cu
dizabilitati. In aceste conditii, inainte de a se angaja in proiectarea si realizarea serviciilor
respective, oficialitatile aveau nevoie sa cunoasca, cel putin in linii mari, implicatiile financiare. In
consecinta, s-au intreprins mai multe anchete nationale in diferite tari, la baza carora s-au aflat
diferite definitii operationale elaborate de specialisti.
a) pierdere sau anormalitate, care pot fi de factura anatomica, fizica sau psihica,
referindu-se la un organ, la un membru sau la o parte a sistemului nervos. Existenta unei
anormalitati nu duce in mod necesar la handicap: uneori, persoane cu pierderi insemnate (ex.:
ambele membre inferioare) pot avea o intensa viata sociala, in timp ce altele cu o afectare a fetei
(cu „deficienta estetica”) pot evita interactiunile sociale;
b) conditie clinica, termen care vizeaza boala ce altereaza sau intrerupe procesele fizice
sau psihice (ex.: artrita, bronsita, epilepsia, schizofrenia etc.). Uneori este dificil de stabilit
diagnosticul in anumite afectiuni (cum ar fi cele psihice) si mai ales, daca ele ar putea fi puse in
legatura cu activitatea profesionala. In legatura cu acest ultim aspect, in majoritatea legislatiilor se
prevede ca, daca boala a debutat anterior incadrarii in munca, cel afectat nu beneficiaza de o serie
de drepturi (cum ar fi cele privind imbolnavirile profesionale). In mod similar, se pune problema
deficientei mintale, in cazul careia se incearca aprecierea competentei sociale pe baza masurarii
coeficientului de inteligenta;
c) limitari functionale ale activiatilor zilnice – formulare care vizeaza incapacitatea
sau cel putin capacitatea redusa de a indeplini anumite sarcini personale sau sociale considerate
normale (cum ar fi cele de „autoservire”: imbracarea, spalarea, hranirea, efectuarea
cumparaturilor, petrecerea timpului liber etc.). Experienta arata ca exista dificultati evidente in
stabilirea de standarde obiective pentru masurarea capacitatilor considerate necesare realizarii
unor astfel de activitati si care sa tina seama de factori cum ar fi varsta, genul, motivatia etc. In
plus, aceste tipuri de limitari par a fi determinate intr-o mare masura de factori externi, ai
mediului; spre exemplu, o persoana care se deplaseaza cu ajutorul unui fotoliu rulant poate sa
aiba mari dificultati intr-o locuinta neadaptata, ori poate sa fie lipsita de asemenea limitari intr-una
adaptata corespunzator. Conform acestei definitii, fiecare persoana ajunge sa fie caracterizata de
limitari functionale la un moment dat, in urma procesului de imbatranire. Atat cei afectati, cat si
societatea ar putea sa nu fie de acord cu definitiile functionale stabilite de specialisti;
d) dizabilitatea ca devianta. Aceasta acceptiune se centreaza pe devierea de la normele
fizice si de sanatate acceptate in societate, pe devierea de la comportamentul unui grup, ori pe cea
de la statusul social apropriat al unui anumit individ. Operationalizarea acestei definitii se
confrunta cu mari dificultati: care ar trebui sa fie normele si care instanta ar fi indreptatita sa le
defineasca?
Intrucat au fost elaborate pentru scopuri specifice, nici una dintre aceste definitii nu poate fi
considerata corecta sau gresita, insa fiecare poate face obiectul unor critici.