Ilustraţii pentru pastori, caietul nr.
15, Hristos este „da şi amin”, modalitatea elină de afirmare a
Traducere: Cristina Ruţă
1. Valoarea necazurilor
Oamenii se dezvoltă prin efort, exerciţiu, încordare şi
într-un anumit sens, natura umană are mai mare nevoie
de probleme decât de soluţii. De ce nu ni se răspunde la
toate rugăciunile instantaneu şi în chip minunat? De ce
fiecare convertit trebuie să bată aceeaşi searbădă cărare a
disciplinei spirituale? Pentru că rugăciunea stăruitoare,
postul, studiul şi mediaţia sunt proiectate în primul rând
pentru şi de dragul nostru, iar nu pentru Dumnezeu.
Creştinii, spunea Kierkegaard, sunt asemenea acelor
şcolari care, decât să rezolve ei înşişi problemele de
matematică, preferă să caute răspunsurile la sfârşitul
manualului. Jinduim după scurtături, însă, de regulă,
scurtăturile nu duc spre creştere, ci în sens invers.
Aplicaţi principiul acesta în cazul lui Iov: care a fost
rezultatul final al încercării prin care a trecut? Aşa cum
remarca rabinul Abraham Heschel, „O credinţă ca a lui
Iov nu poate fi zguduită, pentru că ea însăşi este
rezultatul zguduirii.” (Philip Yancey, Disappointment
with God, Zondervan, pag. 207-208)
2. Amin
Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu în El sunt „da”; şi
în El Amin, prin noi, spre slava lui Dumnezeu. (2Cor.
1:20, KJV)
„Amin” este un cuvânt cu totul deosebit. A fost importat
din ebraică în greaca koine în care a fost scris Noul
Testament, apoi în latină, engleză şi numeroase alte
limbi, astfel că poate fi considerat un cuvânt mondial.
„Amin” a fost desemnat cel mai cunoscut cuvânt din
vorbirea umană. Este înrudit, ba am putea spune aproape
identic, cu termenul ebraic pentru „a crede” (aman) sau
„credincios”. Astfel, „amin” a ajuns să însemne „sigur”
sau „cu adevărat”, o expresie a încrederii şi încredinţării
absolute. Când cineva ajunge să creadă în Dumnezeu, îşi
punctează credinţa prin „Amin”. Când Dumnezeu face o
făgăduinţă, răspunsul credinciosului este „amin” – „aşa
va fi!”. În Noul Testament, „Amin” este deseori redat cu
„neîndoios” sau „cu adevărat”. Când ne rugăm potrivit cu
voia şi Cuvântul Lui, cunoaştem că Dumnezeu ne va
răspunde, aşa că, la final spunem „amin” şi încheiem cu o
cântare sau un imn de laudă.
Amin este şi unul dintre titlurile ce aparţin lui
Hristos. Ultima dintre scrisorile către cele şapte biserici
începe cu un salut formidabil adresat de Domnul
proslăvit: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul
credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”
(Apoc. 3:14). Putem fi deplin încredinţaţi că întotdeauna
Cuvântul Lui este credincios şi adevărat, El fiind nimeni
altul decât Făcătorul tuturor celor făcute şi, astfel,
„Aminul” nostru cel veşnic. După cum ne reaminteşte şi
textul nostru, fiecare făgăduinţă a lui Dumnezeu în
adevărului superlativă.
Şi atunci este de o profundă însemnătate faptul
că Biblia se încheie cu „amin”: „Harul Domnului nostru
Isus Hristos să fie cu voi, cu toţi. Amin.” (Apoc. 22:21),
astfel asigurând pe toţi cei ce citesc aceste cuvinte că
întreaga carte este absolut adevărată şi vrednică de toată
încrederea. Amin!
3. Lipsa de sens
Principala nevroză a zilelor noastre este goliciunea. (Carl
Jung)
Clinicile sunt înţesate cu oameni suferind de o nouă
formă de nevroză – sentimentul unei vieţi cu totul şi
suprem lipsite de sens. (Viktor Frankl)
Pentru a putea da sens vieţii trebuie să ai un scop mai
mare decât propria persoană. (Will Durant)
„Miriade de oameni se nasc; trudesc cu multă sudoare şi
caznă; se bruftuluiesc şi se războiesc; se îmbrâncesc
pentru a câştiga fărâme de avantaje meschine asupra
celorlalţi; vârsta se furişează peste ei, urmată îndeaproape
de neputinţe; ... cei pe care îi iubeau, sunt luaţi de la ei,
iar bucuria vieţii se preschimbă în durere mistuitoare.
[Eliberarea] vine la urmă – singurul dar neotrăvit pe care
pământul îl are pentru ei – şi pier dintr-o lume pe unde au
trecut fără corolar, ... o lume care îi va plânge o zi şi-i va
uita pentru totdeauna.” (Mark Twain, puţin timp înainte
de a muri)
4. Deşertăciune
Că omul este rezultatul unor cauze care nu aveau nici o
viziune despre ceea ce erau pe cale să işte; că originea sa,
creşterea sa, speranţele şi temerile, iubirile şi
convingerile sale nu sunt decât rezultatul unei accidentale
combinaţii de atomi; că nici foc, nici eroism, nici ardoare
în gând şi simţire nu pot prelungi viaţa individului,
dincolo de mormânt; că toată truda seculară, toată
devoţiunea, toată inspiraţia, toată strălucirea
incandescentă a geniului uman sunt sortite extincţiei în
vasta pieire a sistemului nostru solar şi că întreg templul
realizărilor umane ineluctabil va fi îngropat sub molozul
unui univers în ruine – toate aceste lucruri sunt totuşi atât
de aproape certe, că nici o filosofie care le tăgăduieşte nu
are speranţe să rămână în picioare. (Mysticism and
Logic, 1929)
5. Aplauze!
Recent am asistat împreună cu soţia la un concert în aer
liber, susţinut de elevii unei clase de vioară, după metoda
Suzuki. După concert, profesorul ne-a prezentat pe scurt
metoda după care micuţii de 2, 3 şi 4 ani studiază vioara.
Primul lucru pe care îl învaţă este postura
corespunzătoare. În al doilea rând – şi chiar mai înainte
1
de a li se pune vioara în mână – copii sunt învăţaţi cum
să facă o plecăciune. „Dacă doar cântă la vioară şi apoi se
opresc, este posibil ca oamenii să uite să-şi manifeste
aprecierea. Dar când copii se pleacă în faţa publicului, în
mod garantat publicul aplaudă. Iar noi nu am găsit
motivaţie mai bună ca aplauzele, care să-i facă pe copii
să cânte cu plăcere şi să vrea s-o facă bine!”
Nici adulţilor nu le displac aplauzele. Atunci
când ţi se recunoaşte valoarea, te simţi nemaipomenit!
Cine doreşte să reaprindă sau să menţină arzând flacăra
iubirii de-a lungul anilor de convieţuire conjugală, ar
putea încerca să îşi exprime prin gesturi şi cuvinte,
aprecierea pe care o are faţă de partener. Adăugaţi câteva
aplauze la căsnicie şi să vedeţi cum va mai creşte
dragostea! (Dr. Ernest Mellor, în Homemade, November
1984)
6. Aplicaţie
Nu ceea ce mănâncă omul, ci ceea ce digeră, îi dă putere;
nu ceea ce câştigăm, ci ceea ce economisim ne face
bogaţi; nu ceea ce citim, ci ceea ce ţinem minte ne face
învăţaţi; nu ceea ce predicăm, ci ceea ce facem ne califică
drept creştini. (Francis Bacon)
7. Focus în predicare
Oricât de tare şi oricât de elocvent aş susţine fiecare
părticică a adevărului lui Dumnezeu, cu excepţia, însă,
exact a acelui punct care face ţinta atacurilor prezente ale
lumii şi ale diavolului, eu nu Îl mărturisesc pe Hristos,
indiferent de îndrăzneala cu care L-aş propovădui.”
(Martin Luther )
8. Tot adevărul
Adevărul neaplicat ajunge la fel de fără folos ca muşchii
nefolosiţi. (A.W. Tozer)
9. Apreciere
Poate că, după cum observa Samuel Johnson, lauda,
asemenea aurului şi nestematelor, îşi datorează valoarea
tocmai rarităţii sale. Însă cei mai mulţi dintre noi mai
degrabă am păcătui prin prisos de laudă, decât prin
penurie. Cu aceasta ar fi fost de acord şi soţia unui
localnic din Vermont, pe nume Eb. La fel ca mulţi alţii
din stirpea lui, bătrânul Eb era tare econom cu vorbele.
Vorbea puţin şi cu multă rezervă. Într-o seară se afla pe
verandă, împreună cu soţia. Truda de peste zi, cina
prielnică, tihna înserării trebuie să-l fi înmuiat pe Eb,
căci, scoţându-şi pipa din gură, spuse: „Judith, când mă
gândesc la ceea ce ai însemnat tu pentru mine în toţi
aceşti ani, uneori e mai mult decât pot răbda să nu îţi
spun!” (Bits & Pieces, October, 1989, p. 8)
10. Schimbare
Toţi se gândesc să schimbe omenirea, dar nimănui nu-i
trece prin minte să se schimbe pe sine. (L. Tolstoi)
11. Cheia schimbării
Studiile ce au în atenţie comportamentul uman arată că
dacă 2% din membrii unui grup omogen sunt hotărât
dedicaţi unei cauze, este cu putinţă ca până la urmă,
această minoritate să-i angreneze şi pe ceilalţi.
(Association of Church Missions Commissions
Newsletter, Autumn, 1989, p. 1)
12. Caracter
În singurătate se poate dobândi orice, dar nu şi
caracterul... (Stendhal, "Fragments, I")
13. Caracter
Cu ocazia unei vizite în America, în 1882, Oscar Wilde a
fost întrebat la vamă dacă are ceva de declarat. Acesta a
răspuns: „Doar geniul personal.” 15 ani mai târziu, în
închisoare, singur şi distrus, iată ce gândea despre viaţa
sa de risipă şi exces: „Mi-am irosit geniul... Am uitat că
fiecare faptă măruntă înscrisă în cotidian face şi desface
caracterul.” (Imprimis, Volume 20, Number 9)
Mai departe, tot el scrie: „Zeii m-au dăruit cu aproape
orice har. Dar m-am lăsat atras în lungi perioade de răsfăţ
senzual şi fără minte. Sătul de înălţimi, în mod conştient
am descins în abis, în căutare de senzaţii noi. Ceea ce
reprezenta pentru mine paradoxul în sfera gândirii, a
devenit perversul în sfera pasiunii. Am ajuns nepăsător
faţă de vieţile celorlalţi. Culegeam plăcerea de unde-mi
plăcea şi treceam mai departe. Am uitat că fiecare
măruntă înscrisă în cotidian face şi desface caracterul,
astfel că orice lucru pe care-l faci în ascuns, în cămăruţa
ta, într-o bună zi va trebui să-l strigi în gura mare, de pe
acoperişul casei. Am încetat a mai fi domn peste mine
însumi. Nu mai eram eu căpitanul sufletului meu, iar eu
nici nu ştiam. Am lăsat ca plăcerea să domnească peste
mine şi am sfârşit în ruşine amarnică. (Oscar Wilde,
quoted by Wm. Barclay, Letters to the Galatians and
Ephesians, p. 100)
14. Caracter
Caracterul poate că este dat pe faţă în momentele
speciale, însă este clădit în cele mărunte. (Phillips
Brooks)
15. Caracter
Seamănă un gând şi vei secera o faptă; seamănă o faptă şi
vei secera un obicei, seamănă un obicei, şi vei secera un
caracter, seamănă un caracter şi vei secera un destin.
(proverb tradiţional)
2
16. Caracter
Nu de mai multă cunoştinţă avem nevoie, ci de mai mult
caracter. (Calvin Coolidge)
17. De ce se tem copiii?
Cercetătorii de la Universitatea John Hopkins raportează
că în urmă cu 30 de ani, copiii se temeau cel mai mult de:
1) animale; 2) întuneric; 3) înălţimi; 4) străini; 5)
zgomote. Astăzi temerile cele mai mari ale copiilor se
succed în felul următor: 1) divorţ; 2) războiul nuclear; 3)
cancer; 4) poluare; 5) hoţi. (Back to the Bible Today,
Summer, 1990, p. 5)
18. Educaţia copilului
Iată ce scria Jean-Jacques Rousseau pe la 1762, în
Contratul social, un tratat, de-acuma clasic, cu privire la
libertate, care începe cu binecunoscuta afirmaţie: „Omul
se naşte liber, însă pretutindeni se găseşte în lanţuri.”
Libertatea pe care o avea în minte Rousseau nu
se referea la dezrobirea politică, ci la dezbărarea de
responsabilităţile personale. În viziunea lui, ameninţarea
tiraniei venea din partea grupurilor sociale mici, cum ar fi
familia, biserica, locul de muncă. Putem eluda pretenţiile
ridicate de aceste grupuri, spune mai departe Rousseau,
prin transferarea loialităţii noastre absolute, faţă de stat.
Fiecare cetăţean poate deveni „cu totul independent de
toţi ceilalţi cetăţeni printr-o excesivă dependenţă de
republică.”
Concepţia aceasta are un aşa puternic iz de totalitarism că
nu poţi să nu te întrebi pe ce căi întortocheate a ajuns
Rousseau la o asemenea concluzie! De ce prezintă statul
în ipostaza unui mare eliberator? Istoricul Paul Johnson,
în volumul Intellectuals, ne propune o ipoteză foarte
interesantă. La data la care scria Contractul social,
Rousseau se confrunta cu o dilemă de ordin personal.
Boem inveterat, Rousseau schimbase slujbă după slujbă,
amantă după amantă, până ce a ajuns să trăiască cu o fată
simplă, slujnică, pe nume Terese. În momentul în care
Terese a dat naştere unui bebeluş, Rousseau s-a
considerat pus în situaţia cea mai penibilă cu putinţă.
Dorinţa sa cea mai arzătoare era să fie primit în înalta
societate pariziană, iar un copil nelegitim ar fi fost un
impediment. Prietenii i-au sugerat că, de obicei,
progeniturile nedorite erau expediate la „căminul pentru
copii abandonaţi”. Câteva zile mai târziu, o bocceluţă a
fost lăsată pe treptele orfelinatului. Alţi patru copiii li s-
au mai născut lui Jean-Jacques şi Terese, toţi ajungând la
rândul lor pe treptele orfelinatului. Registrele arată că
majoritatea copiilor ajunşi în astfel de instituţii mureau,
iar puţinii care supravieţuiau ajungeau cerşetori.
Rousseau cunoştea aceasta, câteva dintre cărţile şi
scrisorile sale dezvăluind strădania acestuia de a-şi
justifica gestul. La început, a fost defensiv, argumentând
că i-ar fi fost cu neputinţă să lucreze într-un mediu
„forfotind de griji domestice şi copiii gălăgioşi”. Mai
târziu, atitudinea sa s-a schimbat într-una de auto-
îndreptăţire. Rousseau insista că nu făcea decât să
urmeze învăţăturile lui Platon: nu spunea filosoful grec
că statul era mult mai apt decât părinţii să dea creştere
unor cetăţeni de valoare? Ulterior, îndreptându-şi atenţia
spre ştiinţele politice, aceste idei au reapărut sub forma
unor recomandări politice cu caracter general: de
exemplu, Rousseau susţinea că responsabilitatea pentru
educaţia copiilor ar trebuie luată de la părinţi şi
transferată statului. Pentru el, statul ideal era cel în care
cetăţenii erau eliberaţi de toate responsabilităţile
personale, care erau preluate de instituţii. Avem de-a face
cu un om care a apelat la o instituţie de stat pentru a se
dezbăra de obligaţiile personale. Am putea spune că
experienţa personală a fost transpusă în această teorie
politică? Există vreo legătură între omul Rousseau şi
teoreticianul politic? Te poţi înşela uşor încercând să
citeşti motivele personale, însă ceea ce ştim cu siguranţă
este că, până la sfârşitul vieţii, Rousseau s-a luptat cu
sentimentul de vină. În ultima carte, a deplâns faptul că i-
a lipsit „curajul simplu de a întemeia şi susţine o
familie”, aşa cum consemna istoricul Will Durant.
(Charles Colson, Christianity Today, "Better a Socialist
Monk than a Free-market Rogue?,"  p. 104)
19. Nu alerga după mai mulţi iepuri
„În copilărie,” povesteşte tenorul Luciano Pavarotti,
„tatăl meu, brutar, m-a introdus în lumea minunată a
cântului. Mă îndemna să muncesc din greu pentru a-mi
forma vocea. Arrigo Pola, tenor consacrat, originar din
Modena, oraşul meu natal, m-a luat sub oblăduirea lui.
Totodată m-am înscris la un colegiu pedagogic. După
absolvire m-am dus la tata şi l-am întrebat ce profesie să
aleg: cea didactică sau cea muzicală?
„Luciano,” mi-a spus tata, „dacă încerci să stai
pe două scaune, o să cazi între ele. În viaţă trebuie să
alegi un singur scaun.”
L-am ascultat. Au trecut şapte ani de studiu şi
frustrare până la prima apariţie ca profesionist, şi alţi
şapte, până la prima prezenţă pe scena operei
Metropolitan. Şi astăzi convingerea mea este că fie că e
vorba de zidărie, ori de scrierea unei cărţi, oricare ar fi
alegerea noastră, trebuie să ne devotăm cu totul acesteia.
Consacrarea, aici este secretul. Alege un singur scaun!”
(Guideposts)
20. Religia – relativul absolutului
Cunosc un pastor, Stephey Bilynskyj, care la începutul
fiecărei serii de studii pentru botez, vine înaintea
candidaţilor cu un borcan plin cu boabe de fasole şi le
cere să aprecieze numărul de boabe de fasole şi să
noteze pe o foaie de hârtie cifra estimată. După aceea,
paralel cu acele estimări, le cere să întocmească o altă
listă cu cântecele lor favorite. La final, le spune câte
numărul exact de boabe de fasole şi fiecare candidat
3
verifică să vadă care răspuns a fost cel mai aproape de
adevăr. „Şi care dintre preferinţele muzicale este cea mai
aproape de adevăr?” continuă Bilynskyj. Clasa
protestează că în ceea ce priveşte cântecul favorit, nu se
poate vorbi de răspuns corect, fiind o chestiune de gust.
Bilynskyj, care şi-a luat doctoratul în filosofie la
Universitatea Notre Dame, întreabă: „Stabilirea
convingerilor în materie de credinţă se aseamănă mai
mult cu estimarea numărului de boabe de fasole sau
alegerea cântecului favorit?” Fără excepţie, tineri şi
bătrâni deopotrivă dau acelaşi răspuns: alegerea credinţei
se aseamănă mai mult cu alegerea cântecului favorit.
Auzind aceasta, am rămas mut de uimire. Apoi l-am
întrebat pe Bilynskyj: „Şi tu le confirmi atunci
răspunsul?” Iar el îmi răspunde zâmbind: „Ei bine, mai
întâi încerc să le schimb părerea.” (Tim Stafford,
Christianity Today, 14 septembrie 1992, pag. 36)
21. Alegere
Alegând începutul de drum, alegi destinaţia. Este
mijlocul care determină finalul.
(H.E. Fosdick)
22. Dumnezeu – ca tatăl meu
Se povestea despre un băieţel care îşi făcuse un obicei
din a întârzia pe drumul de la şcoală spre casă. Într-o zi,
părinţii i-au atras atenţia ca în acea după-amiază să nu
mai întârzie, dar băieţelul nostru a întârziat chiar mai
mult ca întotdeauna. Mămica l-a întâmpina la uşă fără să-
i facă nici o observaţie. În seara acelei zile, la cină,
băiatul găsi pe farfuria lui o felie de pâine şi alături, un
pahar cu apă. Se uită la farfuria plină din faţa tatălui, apoi
din nou la cea din faţa lui. Tatăl nu spunea o vorbă, iar
băiatul era de-a dreptul zdrobit.
Tatăl aşteptă până ce impactul fu deplin, apoi, în
tăcere, luă farfuria băiatului şi o înlocui cu cea din faţa
lui. Şi-a luat farfuria încărcată cu friptură şi cartofi, a
aşezat-o în faţa fiului şi i-a zâmbit. Când băiatul s-a făcut
mare şi bărbat în toată firea a spus: „Gestul tatălui meu,
în seara aceea, m-a ajutat să cunosc cum este
Dumnezeu.” (J. Allan Peterson)
23. Muzica
Johann Sebastian Bach spunea că muzica este darul cel
mai de seamă pe care Dumnezeu îl oferă creaturilor Sale
întristate, ca să le dea o bucurie vrednică de destinul lor.
Arta creştină reuşeşte să risipească întristările ce însoţesc
condiţia şi experienţa umană.
24. Mângâiere
S-a întâmplat că regina Victoria a aflat de necazul soţiei
unui simplu muncitor, căreia tocmai îi murise bebeluşul.
Ea însăşi cunoscând gustul amar al suferinţei, a simţit
îndemnul de a-şi arăta înţelegerea şi simpatia. Aşa că,
într-o zi, o invită la palat pe acea femeie necăjită
împreună cu care petrecu o parte din zi. La întoarcerea
acasă, femeia a fost întrebată de vecini ce i-a spus regina.
„Nimic. Mi-a luat palmele în palmele sale şi, în tăcere,
am plâns împreună.” (Sursă necunoscută)
25. Asemănarea cu Hristos
Pe un zid de lângă de intrarea principală în
Alamo, San Antonio, Texas, se află un portret purtând
următoarea inscripţie: „James Butler Bonham. Nu s-a
păstrat nici o imagine a acestuia. Portretul îl înfăţişează
pe nepotul lui, maiorul James Bonham, care semăna
foarte mult cu unchiul său şi a fost aşezat aici de către
familie, pentru ca oamenii să poate cunoaşte înfăţişarea
celui care şi-a dat viaţa pentru libertate.”
Nici un portret al lui Isus nu există. Însă asemănarea cu
Fiul care ne face liberi poate fi văzută în vieţile
adevăraţilor Săi urmaşi. (Bill Morgan)
26. Data naşterii lui Isus
Atunci când în anul 353 A.D., papa Liberius decreta ziua
de 25 decembrie, zi comemorativă a naşterii lui Isus, cine
s-ar fi gândit că are să se ajungă la ceea se întâmplă în
prezent!
Iar când în 1832, în America, profesorul Charles
Follen aprindea lumânările în primul pom de Crăciun,
cine s-ar fi gândit că decoraţiunile aveau să ajungă atât de
elaborate ca cele din zilele noastre! (Brian L. Harbour,
James W. Cox, The Minister’s Manual: 1994, San
Francisco: Harper Collins, 1993, pag. 254)
27. Fără speranţă
Pe unul dintre pereţii lagărului de concentrare de la
Dachau, astăzi muzeu, se află fotografia impresionantă a
unei mame înaintând împreună cu fiica ei spre camera de
gazare. Copila păşeşte în faţa mamei fără să ştie încotro
se îndreaptă. Mama, în spate, ştie, dar n-are nici o putere
să împiedice ceea ce le aşteaptă. În neputinţa ei, face
singurul gest de iubire care i-a mai rămas cu putinţă: cu
palmele ei acoperă ochii fetiţei ca măcar să nu vadă
grozăvia ce le aştepta. Oamenii ce vin la muzeu nu trec în
grabă pe lângă această fotografie. Se opresc aproape
simţind durerea şi, cred eu, şoptesc lăuntric: „Doamne,
nu lăsa ca asta să fie totul şi nimic altceva!”
28. Şansele de împlinire pentru numai 8 dintre
profeţiile cu referire la Isus
În Science Speaks, Peter Stoner supune calcului
probabilităţii nu mai mult de 8 dintre profeţiile cu privire
la Hristos. El spune: „Şansele ca cineva să împlinească
toate cele 8 profeţii sunt de 1 la 1017, adică 1 la
4
100.000.000.000.000.000 (100 de cvadrilioane).” Stoner
continuă: „Să presupunem că avem 1017 monede de un
dolar pe care le răspândim pe toată suprafaţa statului
Texas. Vom avea un strat uniform, înalt de 60 cm. Mai
departe, se însemnează una dintre aceste monede, se
aruncă la loc, în grămadă, şi toate se amestecă bine. O
persoană legată la ochi va trebui să aleagă din grămadă
exact moneda care a fost însemnată. Ei bine, ce şanse are
persoana respectivă să reuşească acest lucru?” Concluzia
lui Stoner: „Exact aceleaşi şanse pe care le-ar fi avut
profeţii ca cele 8 profeţii să le fie împlinite de unul şi-
acelaşi individ, ....cu condiţia ca aceste profeţii să fi fost
rodul propriei lor înţelepciuni.” (Peter Stoner, Science
Speaks)
29. Biserica
Biserica este singura societate corporativă din lume, care
există pentru folosul non-membrilor. (William Temple)
30. Angajare
Când Iulius Cezar a debarcat pe ţărmul Britaniei în
fruntea legiunilor romane, a adoptat o măsură cutezătoare
şi decisivă pentru a sigura succesul expediţiei militare. A
dat ordin ca trupele să mărşăluiască până pe buza
stâncilor de la Dover şi să privească în jos. Spre
stupoarea lor, soldaţii au văzut toate corăbiile cu care
traversaseră canalul, cuprinse de flăcări. În mod
deliberat, Cezar eliminase orice posibilitate de retragere.
Acum că soldaţii nu mai aveau cum să se întoarcă pe
continent, nu le rămânea decât să meargă înainte şi să
cucerească. Şi asta au şi făcut.
31. Hindusul care vrea să îi salveze pe creştini
Cu ceva ani în urmă, Norman Cousins a semnat un
editorial în Saturday Review în care relata o discuţie
avută în timpul unei călătorii în India, cu un preot hindus,
pe nume Satis Prasad. Omul acesta spunea că
intenţionează să vină în ţara noastră, pentru a lucra ca
misionar printre americani. Cousins a presupus că doreşte
să-i convertească pe americani la hinduism, însă Satis
Prasad l-a lămurit: „Dorinţa mea este să îi convertesc la
creştinism. Creştinismul nu poate supravieţui ca o
abstracţiune. Nu are nevoie de membri, ci de credincioşi.
Oamenii din ţara ta pot pretinde că sunt creştini, dar din
ceea ce văd eu, creştinismul este mai mult decât orice
altceva, un obicei. De aceea, ori adoptaţi, ca naţiune,
învăţăturile lui Isus în viaţa de zi cu zi ori încetaţi a mai
invoca Numele Lui, ca o modalitate de sancţionare a tot
ceea ce faceţi. Vreau să ajut la salvarea creştinismului
pentru creştini”. (B. Clayton Bell, in Preaching, May-
June, 1986)
32. Angajare
David Livingstone primeşte din partea unei societăţi
misionare o scrisoare în care era întrebat: „Am vrea să
ştim dacă vi s-a deschis o cale prielnică pentru lucrare
acolo unde sunteţi? Dacă da, vă vom trimite oameni care
să vă ajute.” Livingstone le-a răspuns: „Dacă oamenii pe
care îi aveţi vin doar dacă există o cale prielnică, mai
bine nu. Mie îmi trebuie oamenii care să vină pentru nu
există cale deloc.” (Good News Broadcaster, aprilie
1985, pag. 12)
33. 7 nevoi
Într-un studiu recent, George Gallup Jr. făcea cunoscut
un număr de 7 nevoi caracteristice cetăţeanului american
obişnuit:
1. nevoia de adăpost şi hrană
2. nevoia de sens şi scop în viaţă
3. nevoia de comunitate şi relaţie profundă
4. nevoia de a fi apreciat şi respectat
5. nevoia de a fi auzit şi ascultat
6. nevoia de percepere a creşterii în credinţă
7. nevoia de sprijin practic în formarea unei credinţe
mature
(National And International Religion Report, 29 mai
1991)
34. Vrăjmaşul
Ne-am întâlnit vrăjmaşul şi iată că acesta suntem chiar
noi. (Pogo)
35. Răul din noi
Oh, dacă oamenii răi s-ar afla undeva, în mod insidios
făcând răul, şi nu ar fi nevoie decât să îi despărţim de
ceilalţi şi să-i nimicim! Dar linia care desparte răul de
bine trece prin inima fiecărei fiinţe umane. Şi cine ar fi
dispus să nimicească o parte din propria sa inimă?
(Aleksandr Solzhenitsyn in The Gulag Archipelago)
36. Suferinţa care merită
Să presupunem că resursele lui Dumnezeu sunt mult
peste imaginaţia noastră, astfel că El ar putea crea un
cadru în care să putem spune cu mâna pe inimă: „Acum
văd că nici măcar masacrarea a 6 milioane de evrei nu
contează. Iată de ce Dumnezeu nu a făcut nimic din ceea
ce eu aş fi făcut pentru a împiedica aceasta, numai să fi
avut putere să nimicesc orice urmă de nazist.” Tipul
acesta de raţionament nu rezolvă deloc problema răului,
însă ne indică direcţia în care se găseşte soluţia. Ideea ne
conduce la Isus. „Femeia, când este în durerile naşterii,
se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce a
născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de
bucurie că s-a născut un om pe lume.” (Ioan 16:21)
5
37. Natura răului
Există un sens fundamental în care răul nu este ceva ce
poate fi priceput. În esenţă, răul este ceva absurd, bizar şi
iraţional. Ca răul este inexplicabil, stupid, de neînţeles,
ţine chiar de natura sa. (Nigel Wright, The Satan
Syndrome, Zondervan, 1990, pag. 66)
38. Forţa exemplului
Ani de-a rândul, Monterey, un oraş de coastă din
California, fusese un adevărat paradis al pelicanilor.
Atunci când îşi curăţau peştii, pescarii aruncau
măruntaiele la pelicani. Astfel păsările au ajuns grase,
leneşe şi foarte satisfăcute de traiul lor. Până când nu le-
au mai fost aruncate măruntaie şi pelicanii au rămas fără
gustările cu care se obişnuiseră. În urma acestei
schimbări, pelicanii nu au făcut nici un efort pentru a-şi
prinde singuri peştele pentru hrană. Şi au stat şi au
aşteptat până când au slăbit, iar mulţi au murit: nu mai
ştiau cum să-şi prindă peştele pentru hrană. Problema a
fost rezolvată prin aducerea unor pelicani din sud, care
încă mai păstrau obiceiul de a-şi procura singuri hrana.
Odată ajunşi în mijlocul rudelor lor hămesite, noii veniţi
au început să prindă peşte. Nu a trecut mult până când
exemplul lor a fost preluat şi de pelicanii hămesiţi şi
astfel foametea a luat sfârşit. (Bits & Pieces, June 23,
1994, p. 17)
39. Gelozie divină
În urmă cu câţiva ani, într-o seară, după serviciul divin,
Donald Grey Barnhouse discuta cu o tânără femeie, pe
trotuarul din faţa bisericii. Tânăra îi spusese că era
creştină şi că dorea să Îl urmeze pe Hristos. Dar mai
dorea şi să ajungă celebră. Intenţiona să se lanseze ca
actriţă, în New York. „Şi după ce voi fi reuşit în teatru,
mă voi consacra întru totul lui Hristos,” încheie ea.
Barnhouse a scos din buzunar o cheie cu care începu să
râcâie un semn de pe o cutie poştală. „Uite ce îţi va
îngădui Dumnezeu să faci: te va lăsa să râcâi succesul
doar la suprafaţă. Te va lăsa să te apropii de vârf cât să îţi
dai seama ce înseamnă asta, dar de ajuns pe vârf, nu te va
lăsa, pentru că niciodată Dumnezeu nu va îngădui ca
vreunul dintre copiii Lui să aibă altceva mai degrabă,
decât pe El Însuşi.”
Au trecut ani şi a reîntâlnit-o pe această tânără care i-a
mărturisit că ceea ce-i prezisese, s-a şi împlinit. A urcat
pe scenă. Ba odată i-a apărut fotografia într-o publicaţie
cu tiraj naţional. Însă n-ar fi putut spune că a dat lovitura.
„Nici nu ştiţi de câte ori, descurajată, închideam ochii şi
vă vedeam râcâind cu cheia cutia aceea de scrisori!
Dumnezeu m-a lăsat să râcâi marginile, dar nu mi-a dat
nimic în locul Lui.” (J.M. Boice, Christ's Call To
Discipleship, Moody, 1986, p. 154)
40. Cauze mici, efecte istorice
În Japonia, Evanghelia a ajuns pentru prima dată sub
forma unei părţi din Scriptură care a plutit în apropierea
ţărmului până ce a fost pescuită de un nobil japonez care,
ulterior, a solicitat volumul integral şi a fost instruit de
misionari.
Când împărăteasa Coreei şi-a pierdut primul
copil, o fetiţă sclavă de la palat i-a vorbit despre cerul în
care copilul fusese luat şi despre Mântuitorul care o va
duce şi pe ea acolo. Astfel, prin intermediul unei micuţe
roabe, Evanghelia a fost auzită pentru prima dată în
Coreea.
Izbânda misiunii în Telugu, statul Andhra
Pradesh din India, a atârnat de faptul că John Cloud
studiase ingineria şi, astfel, în timpul foametei, a reuşit să
obţină contractul pentru construirea canalului şi să
asigure locuri de muncă pentru mii de muncitori cărora,
în fiecare zi, le predica pe marginea textului din Ioan
3:16. Lucrarea lui s-a soldat cu botezul a 10.000 de
convertiţi într-un singur an.
Se spune că bătălia de la Bennington a fost
câştigată datorită unui băieţel şchiop care a călcat pe
copita nepotcovită a calului colonelului Warren, astfel că
acesta nu a putut să iasă înaintea regimentului în timp
util, pentru a mai putea schimba deznodământul
nefavorabil. Iar victoria de la Bennington a fost decisivă
pentru bătălia de la Saratoga care a fost decisivă pentru
Războiul de Independenţă.
Foamea şi setea l-au împins pe fiul lui Columb
să bată la poarta unei mănăstiri din Andalusia şi să ceară
o bucată de pâine. Superiorul mănăstirii, confesorul
reginei Isabela, a auzit istoria navigatorului temerar pe
care ulterior a menţionat-o în cadrul unei întâlniri cu
regina, cu rezultatul expediţiei lui Columb, încununate cu
descoperirea Americii. Şi totul a depins de foamea unui
băiat.
Pentru a scăpa de cel care îl urmărea să-i ia
viaţa, Robert Bruce intră într-o peşteră. Imediat, un
păianjen începu să-şi ţeasă pânza în gura peşterii, iar
când urmăritorul a ajuns acolo, a văzut pânza şi a plecat
mai departe, sigur că nimeni nu ar fi putut intra în peştera
cu pânza de păianjen la intrare.
Aşa se face că destinul a milioane de oameni a
atârnat de o pânză de păianjen . (sursă necunoscută)
41. Integritate
Cu mult timp în urmă, trăia în China un om politic, pe
nume Yang Zhen, un om renumit pentru caracterul său
integru. După ce Yang Zhen a fost numit guvernatorul
unei provincii, unul dintre foştii săi superiori, Wang Mi,
i-a făcut o vizită neanunţată. În timp ce depănau amintiri
despre vremurile de-altădată, Wang Mi scoase la iveală
un pocal mare de aur pe care i-l oferi lui Yang Zhen.
6
Acesta l-a refuzat, însă Wang Mi a căutat să-l convingă:
„Nu suntem decât noi doi, nu va şti nimeni.”
„Tu spui că nu va şti nimeni,” răspunse Yang Zhen,
„ceea ce e cu totul şi cu totul neadevărat. Cerul va şti şi
tu şi eu, de asemenea, vom şti.”
Ruşinat, Wang Mi se dădu bătut. Ca urmare,
integritatea lui Yang Zhen şi-a sporit faima, el însuşi
fiind avansat pe o poziţie importantă din conducerea ţării.
Cel ce nu păcătuieşte nici cu gândul, nici cu
fapta şi este drept şi cinstit, câştigă multă putere şi curaj
nemăsurat. Pentru a fi un conducător marcant, ai nevoie
de curaj izvorât din integritate. Iar pentru a dobândi acest
curaj, trebuie să îţi cercetezi inima şi să te asiguri că ai
conştiinţa curată, iar purtarea - fără reproş.
(Bits & Pieces, 25 iunie 1992; preluat din Velvet Glove,
Iron Fist, autor: Konosuke Matsushita, fondatorul mărcii
Panasonic)
42. Dilemă morală
Un profesor de la o şcoală medicală de renume mondial
a prezentat studenţilor săi următorul caz medical şi,
totodată, problemă de etică: „Aveţi o familie în a cărei
„fişă” apar următoarele: tatăl, bolnav de sifilis, mama,
bolnavă de TBC. Până în prezent, celor doi li s-au născut
patru copii: primul este orb, al doilea a murit, al treilea
este surd, iar cel de-al patrulea are TBC. Mama este din
nou însărcinată. Cei doi soţi vin să vă consulte dacă în
aceste condiţii ar fi recomandat să recurgă la avort. Ce îi
sfătuiţi?”
Studenţii au dat diferite răspunsuri, după care
profesorul le-a cerut să formeze grupe pentru o deliberare
colectivă. Verdictul la care s-a ajuns astfel a fost unanim:
toate grupele recomandau întreruperea sarcinii.
„Felicitări”, le spuse atunci profesorul, „tocmai
l-aţi condamnat la moarte pe Beethoven!”
43. Moralitatea începe cu credinţa în Dumnezeu
Am ajuns la concluzia că dimensiunea morală a unei
societăţi este garantată de prezenţa credinţei în
Dumnezeu. Fără aceasta totul se canalizează vertiginos
către „eu”, iar „eu” şi nimic mai mult e lipit de sens. În
zilele noastre, americanii nu mai acţionează în virtutea
principiilor şi convingerilor lor morale, etice şi
religioase; nu mai sunt mobilizaţi de ceea ce ştiu că este
bine, ci „eu” a devenit măsura tuturor lucrurilor. Şi totuşi
singurele societăţi viabile sunt cele morale. Dacă cineva
crede că nu există nici o legătură directă şi cardinală între
integritatea personală, ca element al societăţii, şi
prosperitatea societăţii, în ansamblu, să arunce numai o
privire în istorie. Adevărul acesta nu trebuie să ne
surprindă. Societăţile morale, întemeiate pe credinţa în
Dumnezeu, cinste, încredere şi lege înfloresc pentru că
sunt armonioase, pentru că oamenii au dragoste sau
măcar respect pentru semenii lor şi, la urma urmelor,
pentru că toţi împărtăşesc credinţa în ceva mai presus de
ei. Viaţa este mult simplificată pentru că nu-ţi mai
iroseşti timpul pentru dobândirea unei poziţii de vază,
privilegii, bani sau autoritate asupra semenilor.
Alexis de Tocqueville observa cu multă justeţe,
încă din zorii existenţei Americii ca naţiune, că „America
este mare pentru că este bună. Dacă America încetează a
mau fi bună, nu va mai fi nici mare.”
 (Georgia Anne Geyer, Bits & Pieces, 17 septembrie
1992, pag. 23-24)
44. Aparenţe
În 1689, Sir Christopher Wren, celebrul om de ştiinţă, a
fost însărcinat cu proiectarea clădirii ce avea să
adăpostească birourile administrative ale oraşului
Windsor. Conform planurilor acestuia, tavanul urma să
se sprijine pe anumiţi stâlpi de susţinere. În urma
inspectării clădirii tocmai finalizate, mai marii oraşului
au conchis că stâlpii de susţinere nu erau suficienţi şi i-au
cerut lui sir Wren să suplimenteze numărul acestora. Dar
cum arhitectul cel mai de seamă al Angliei considera că
tavanul era suficient de bine susţinut, a recurs la un
tertip: a adăugat patru coloane care în realitate nu
schimbau cu nimic situaţia pentru că nici măcar nu
ajungeau la tavan! Autorităţile municipale au fost
păcălite de iluzia optică creată de aşa-zişii stâlpi de
susţinere care, în prezent, fac obiectul amuzamentului a
numeroşi turişti.
45. Îndrăzneală salvatoare
Un prinţ de vază a dorit să asiste la execuţia unui
criminal notoriu. Prinţul fu într-atât de mişcat de
neliniştea şi groaza ce se citeau pe faţa condamnatului că
îl întrebă dacă nu are vreo dorinţă înainte de moarte.
Omul răspunse: „Da, aş dori o gură de apă.”
Apa fu adusă imediat, însă, din pricina
nervozităţii, condamnatul nu reuşi nici măcar să-şi ducă
paharul la gură. Văzând aceasta, prinţul îi spuse: „Nu te
teme şi nu te grăbi, căci viaţa îţi va fi cruţată până ce-ţi
vei fi băut apa!” În clipa aceea, prizonierul vărsă apa pe
pământ şi întorcându-se spre prinţ îi spuse încrezător:
„Te cred pe cuvânt!”
Prinţul nu fu deloc deranjat de aceasta.
Îndrăzneala făţişă nu îi stârni mânia, ci îi fu pe plac faptul
că acest om nevrednic avea atâta încredere în cuvântul şi
autoritatea lui.
Niciodată nu vom putea sublinia îndeajuns
importanţa credinţei simple în făgăduinţele lui
Dumnezeu. Este privilegiul nostru să profităm de mila
Lui cea mare.
(consemnată de Edwin K. Slade, Signes of the Times, 16
februarie 1943)
7
46. Propovăduire infirmă
Dr. Andrew Bonar povesteşte despre un om de rând
dintr-una dintre bisericile rurale din Scoţia, care, aflând
de învăţătura despre cea de-a doua venire a Domnului
nostru, timp de o săptămână a făcut pe „degustătorul de
predici” în Edingburgh.
A vizitat mai multe biserici să vadă ce anume
aveau de spus în această privinţă. Revenind în sat,
oamenii l-au întrebat ce părere i-au făcut predicatorii din
Edinburgh. „Apăi, toţi zboară numai c-o aripă.
Propovăduiesc prima venire a lui Hristos, dar nu spun
nici un cuvinţel despre cea de-a doua venire.”
(consemnată de H.M.S. Richards, These Times,
decembrie 1952)
47. Invitaţie
Eu, dacă aş construi o biserică, aş pune la intrare
următorul anunţ: “Nu sunteţi suficient de răi ca să intraţi,
dar nici îndeajuns de buni ca să rămâneţi afară”.
(anonim, These Times, august 1954)
48. Încredere
În timp ce un domn aşeza pe braţele fiului său, pachetele
pe care le scotea dintr-o ladă mare, prietenul băieţelului,
care privea de alături cu îngrijorare crescândă, răbufni:
„Nu crezi că deja ai fost împovărat pe măsura
puterilor tale?”
„Nici o problemă”, răspunse băiatul pe un ton
vesel, „tata ştie cât pot duce.”
Ce băiat curajos şi încrezător! Nu exista nici cea
mai mică primejdie ca tatăl lui să-l împovăreze peste
puterile lui! Un aşa spirit de încredere plină de iubire
doreşte Dumnezeu din partea tuturor copiilor Săi.
(Messia’s Advocate, Signs of the Times, 24 aprilie 1923)
49. Despre rugăciune
Mai degrabă aş învăţa un om să se roage, decât zece să
predice.
(anonim, Signs of the Times, 6 martie 1923)
50. Despre rugăciune
Dacă necazul te împinge la rugăciune, rugăciunea te
scoate din necaz.
(Melancthon, S.T., 27 februarie 1896)
51. Despre rugăciune
Nu voi uita niciodată istorioara pe care am auzit-o de la
fr. S.H. Lane. Din când în când familia acestuia era
vizitată de un frate bătrân, pe care cu toţii îl considerau a
fi un om bun. Toţi îl iubeau. Într-o astfel de ocazie,
bătrânelul a rămas în casa lor mai multe nopţi.
Băieţii fuseseră învăţaţi ca seara să îşi spună
rugăciunea, ceea ce şi făceau în mod conştiincios. Dar,
într-o seară, se întâmplă că bunul frate merse la culcare
în acelaşi timp cu băieţii. Repede, aceştia s-au dezbrăcat,
după care au îngenuncheat lângă pat pentru a-şi spune
rugăciunile, însă, mai înainte să spună „Amin”, auziră
patul bătrânului scârţâind, ceea ce-i făcu să
concluzioneze că bătrânul se băgase în pat înaintea lor.
Fratele Lane se gândi o clipă apoi, întorcându-se
către fratele său, îi spuse acestuia: „Omul acesta s-a
culcat fără să-şi spună rugăciunea? Ai auzit şi tu patul
scârţâind, nu-i aşa? Să nu se fi rugat?” La care celălalt
băiat veni cu sugestia: „Mâine seară îl vom urmări.”
Deasupra patului se afla o trapă mică ce asigura
accesul în podul casei, de unde cei doi puteau privi prin
crăpături, jos, chiar în camera în care dormea bătrânul
frate. Zis şi făcut! În seara următoare, băieţii s-au furişat
sus şi, lungindu-se pe podeaua podului, aşteptară în
linişte venirea fratelui. De cum intră în cameră, bătrânul
se aşeză pe genunchi şi spuse:
„Doamne, a mai trecut o zi. Dacă e ceva ce ar
trebui să îndrept înainte de a mă culca, descoperă-mi
acum.” A aşteptat o clipă, apoi a continuat: „Nu-mi vine
nimic în minte. Veghează asupra mea până mâine
dimineaţă. Noapte bună!”
Apoi s-a ridicat şi s-a băgat în pat. Era ciudat să
auzi un om urând „Noapte bună” lui Dumnezeu. Fratele
Lane spunea că lucrul acesta i-a plăcut tare mult. Era
ceva, ceva simplu, care te copleşea din ce în ce mai mult,
pe măsură ce te gândeai la aceasta. Era pacea. Acel om
nu ar fi putut să se roage astfel dacă nu ar fi fost deprins
să vorbească cu Dumnezeu. El Îl cunoştea prea bine pe
Tatăl ceresc şi mai ştia şi că Tatăl său avea să-i spună
dacă ceva nu era în regulă. Este un lucru cu putinţă să te
familiarizezi cu Dumnezeu.
(W.A. Westworth, S.T., 24 august 1915).
52. Despre zvonuri
De-atâtea ori ni se ridică tot sângele în cap auzind că
cineva ar fi spus nu ştiu ce despre noi, lucru care poate să
fie adevărat sau poate să nu fie adevărat. Iar dacă într-
adevăr s-a spus ceva despre noi, este posibil ca ceea ce
ne-a ajuns nouă la urechi să fi fost grozav de exagerat.
Cele mai multe zvonuri sau poveşti, dacă sunt ignorate,
în scurt timp pier de la sine. Un lucru este cert, prietenii
noştri nu le vor da crezare. Dacă cineva spune adevărul
despre noi, nu am avea nici o obiecţie. Iar dacă spune
minciuni, de ce să ne facem griji?
(James Wallace, Our Times, iunie 1940)
53. Armistiţiul
În timpul războiului dintre Franţa şi Anglia, un vas
francez a pornit într-o lungă călătorie. La întoarcere,
echipajul, rămas fără apă, era stăpânit de o mare
nelinişte. Singurul port în care ar fi putut ajunge mai
înainte de a fi prea târziu era un port englez. Dar se
temeau să intre în acest port pentru că erau siguri că ei
vor fi luaţi prizonieri, iar vasul - confiscat. Navigând
8
suficient de aproape de uscat pentru a fi văzuţi, au lansat
un semnal de ajutor. De pe ţărm au primit răspunsul că
nu trebuiau să se teamă să intre în port pentru că între
timp fusese încheiat armistiţiul. Marinarilor francezi nu
le venea să creadă, gândind că de fapt era o stratagemă
pentru a-i atrage în cursă. Însă, cum pe mare nu se puteau
aştepta decât la moarte, s-au hotărât în cele din urmă să
intre în port şi să rişte mai bine pierderea libertăţii şi a
vasului, decât să rămână pe mare şi să piară cu toţii.
Ajunşi pe ţărm au aflat că ceea ce li se spusese era cu
totul şi totul adevărat. Fusese declarată pacea, aşa că
vieţile lor nu erau în nici un pericol.
Lumea este plină de oameni aflaţi pe marea
vieţii, ameninţaţi cu moartea veşnică, din pricină că nu au
„apa vieţii” la bordul vasului lor. Şi în loc să-şi îndrepte
vasul către limanul lui Dumnezeu, aceştia spun
„Dumnezeu este un tiran şi o să ne nimicească!”
Şi-atunci eu vreau să-mi strig peste ape solia
pentru toţi: „A fost încheiată pacea! Veniţi în port unde
este belşug de hrană şi apă!” „Căci atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”
(Ioan 3:16)
(John Ford, S.T., 118 oct. 1938)
54. Mare este Cel care susţine!
Era odată o femeie deosebită, binecunoscută în
împrejurimi pentru credinţa simplă şi pacea netulburată
în mijlocul multor încercări. O altă femeie, de mai de
departe, auzind de aceasta, şi-a spus: „Trebuie să merg la
această femeie şi să o întreb care este secretul vieţii ei
pline de pace şi fericire.”
Zis şi făcut. Ajunsă la destinaţie, întrebă: „Tu
eşti femeia care are o mare credinţă?”
„Nu, nu sunt femeia cu mare credinţă, ci femeia
cu puţină credinţă într-un Dumnezeu mare.”
(Sunday School Times, ST, 12 ianuarie 1937)
55. Zidul de argint
Era odată un om foarte bogat. Şi aceasta a mers într-o zi
la un rabin. Omul nostru nu numai că avea multe bogăţii,
dar pe deasupra mai era şi avar. Rabinul, având pe inimă
binele lui, l-a dus în dreptul ferestrei şi i-a spus să se uite
pe stradă.
„Ce vezi?”
„Văd oameni mergând pe stradă.”
„Foarte bine. Acum vino aici.” Şi îl conduse în
faţa unei oglinzi imense. „Spune-mi, acum ce vezi?”
„Mă văd pe mine însumi.”
Atunci, rabinul i-a zis: „Fereastra este din sticlă
şi oglinda este tot din sticlă, însă de cum se adaugă
argintul la sticlă, nu te mai vezi decât pe tine însuţi.”
(Arthur L. Bietz, S.T.,2 noiembrie 1943)
56. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu...
Un membru avut se întâlneşte cu pastorul luni dimineaţa
şi îi spune: „Pastore, frumoasă descrierea cerului pe care
ne-aţi făcut-o în predică, însă aţi omis să ne spuneţi cum
să facem să îl şi găsim.”
„Ei, mă bucur că ne-am întâlnit ca să îţi pot
spune acum. Uite, eu acum vin de la o văduvă săracă,
membră a comunităţii noastre. Are casa sus, în deal.
Biata de ea a rămas fără lemne, iar proviziile îi sunt şi ele
pe sfârşite. Mergi, dar, cumpără lemne şi alimente de 5
dolari, du-i-le acasă şi spune-i că i le dăruieşti în Numele
Domnului Isus. Apoi citeşte-i psalmul 23 şi roagă-te cu
ea, iar dacă astfel nu vei găsi cerul, vino şi spune-mi, iar
eu am să iau asupra mea cheltuiala.”
Mai târziu în ziua respectivă, omul se reîntâlni
cu pastorul şi îi spuse: „Pastore, am făcut exact ce mi-aţi
spus şi dacă nu am găsit cerul, atunci nu sunt eu cel care
stă faţă în faţă cu dumneata.”
Sunt multe astfel de ceruri care aşteaptă să fie
descoperite de cei care „se duc şi fac la fel.”
(J.N. Loughborough, ST, 15 octombrie 1915)
57. Urechea credinţei
Dacă L-aş auzi pe Hristos din camera alăturată, rugându-
se pentru mine, nu m-aş teme nici de un milion de
vrăjmaşi! Chiar şi aşa, distanţa nu schimbă cu nimic
lucrurile: El Se roagă pentru mine.
(Robert M. Mc.Cheyene, ST, octombrie 1989)
58. Identitate disparată
Într-o zi ploioasă, o fetiţă se juca în podul casei. La un
moment dat, cotrobăind printr-un cufăr vechi, dădu peste
scrisoarea de recomandare a mamei sale, care îi acordase
atâta importanţă că nici măcar nu o dusese la noua
comunitate. Coborând scările repede, fetiţa îi spuse
entuziasmată mamei sale: „Mămico, ţi-am găsit religia
sus, în cufărul cel vechi!”
Şi câţi nu ne ţinem religia depozitată la rece, că
nici măcar familiile noastre nu ştiu că suntem creştini!
Dar dacă Hristos locuieşte în inimile noastre, lucrul
acesta va fi cunoscut de toţi membrii familiei; vecini şi
chiar oamenii cu care venim în contact îşi vor da seama
de aceasta. Cu toţii vor remarca la noi ceva deosebit,
înviorător de deosebit!
(Charles L. Paddock, Our Times, februarie 1947)
59. Non-contabilitate
Cei care fac cel mai mult pentru progresul lumii sunt cei
care cer în schimb cel mai puţin.
(Henry Doherty, Our Times, decembrie 1947)
60. Acum, în parte...
Mâncăm pâinea, dar nu cât să ne potolească foamea; bem
vinul, dar nu cât să ne stingă setea; citim din carte, dar nu
cât să ne şteargă ignoranţa. În jurul acestor „modeste
9
simboluri” venim laolaltă şi celebrăm. Şi-atunci ce
anume celebrăm? Simbolurile simple, ce nu ne pot
sătura nesaţul, vorbesc mai întâi de toate de absenţa lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu S-a întors încă; noi suntem
încă pe drum, încă aşteptând, încă sperând, încă
anticipând, încă tânjind.... Pastorul nu e chemat să-i
înveselească pe oameni, ci, modest, să le aducă aminte că
în mijlocul durerilor şi necazurilor poate fi găsit primul
semn de viaţă nouă şi bucuria poate fi trăită, bucurie ce
se ascunde în sâmburele suferinţei. (Henri Nouwen, The
Living Reminder, pag. 45)
61. Identificarea esenţialului
Benjamin West povestea spre sfârşitul vieţii cum a ajuns
să se ocupe de pictură. Într-o zi, mama l-a lăsat în grija
surorii lui, Sally. Fără nimeni suficient de mare care să-l
strunească, găsind nişte sticluţe cu tuş de diferite culori,
Benjamin a început să picteze portretul lui Sally, cu
efectul secundar al unei mizerii pe măsură, în bucătărie.
La întoarcere, mama nu a spus nimic despre bucătărie, ci,
luând coala de hârtie cu portretul, a exclamat: „Hei, dar
seamănă cu Sally!” Şi imediat i-a răsplătit strădania cu
un pupic.
Marele pictor Benjamin West conchidea astfel:
„Sărutul mamei mele din ziua aceea m-a făcut pictor.”
(John Drescher, These Times, octombrie 1975)
62. Cauze primare
„Fiecare mare mişcare spirituală poate fi trasată înapoi
până la cineva îngenuncheat.”
(Dwight Moody, These Times, iune 1972)
63. Identificare
Henry Van Dyke ne povesteşte cum a încercat într-o zi
mohorâtă de iarnă să salveze păsările care în van căutau
hrană în grădină. De la fereastră le urmărea cum mişunau
pe zăpadă, abia putând să se mişte din pricina frigului.
Inima îi fu adânc mişcată de milă pentru ele. Cum să facă
să le ajute? se gândi el.
Imediat îi veni o idee. Va încerca să le
ademenească înăuntru. Aşa că deschise fereastra
aşternând o dâră de grăunţe şi firimituri, din grădină şi
până la fereastra deschisă. Dar păsările nu vrură să intre.
Atunci ieşi afară pentru a le vârî el însuşi în
casă. Nu reuşi decât să le sperie suficient ca să plece din
grădină. „Of, dacă aş fi fost pasăre atunci m-ar fi înţeles
şi m-ar fi urmat, iar eu aş fi putut să le salvez!”
Ducând gândul mai departe, se simţi inundat de
un val de lumină. Ridicându-şi ochii spre cer strigă: „Oh,
Doamne, acum înţeleg: singura cale să salvezi omenirea
era devenind Tu Însuţi om, ca prin iubirea pe care o ai
pentru noi să ne conduci la loc sigur!”
(T.R. Torkelson, ST, martie 1968).
64. Iertare absolută
Erskine Childers, cetăţean englez cu o strălucită carieră
de război, este autorul volumului The Riddle of the
Sands. Convins de dreptatea cauzei irlandeze, s-a aflat în
linia întâi în lupta pentru libertate, împotriva britanicilor.
La 10 noiembrie 1922 a fost executat din ordinul
guvernului irlandez provizoriu, pentru posesia unui mic
revolver pe care-l primise de la Michael Collins. Înainte
de moarte, a dat mâna cu toţi cei ce alcătuiau plutonul de
execuţie. Iertarea cu care i-a iertat nu era întinată de nici
cea mai mică fărâmă de ranchiună.
65. Spirit de orientare
Când lucrurile nu merg cum trebuie, schimbă poziţia
pânzelor. Nu poţi schimba direcţia vântului, dar îţi poţi
schimba poziţia faţă de acesta.”
(M.A. Hollister, ST, 4 nov. 1919)
66. Demnitatea de a dărui
Întâmplarea relatată de Gordon Cosby,
conducătorul Bisericii Mântuitorului din Washington, mă
face să cred că o ilustraţie pentru slujire mai bună ca
aceasta cu greu s-ar găsi.
„Într-o zi, pe când eram pastorul unei mici
comunităţi baptiste dintr-un orăşel feroviar, în apropiere
de Lynchburg, Virginia, sunt chemat de diacon care îmi
spune că are nevoie de ajutorul meu: ‚În comunitatea
noastră este o văduvă cu şase copii. Am căutat în registre
şi am descoperit că în fiecare lună, această văduvă oferă
dar pentru biserică 4 dolari, adică a zecea parte din
venitul ei. Se înţelege că acest lucru este peste puterea ei.
Rugămintea noastră este să mergeţi să-i spuneţi că nu
trebuie să se simtă obligată să facă acest lucru şi să o
eliberaţi. astfel. de responsabilitate.’”
Mai departe, Elisabeth O’Connor relatează
cuvintele lui Cosby: „Dacă astăzi nu pot afirma că aş fi
înţelept, cu atât mai mult în ceea ce priveşte timpul acela.
Am mers la văduva aceea şi i-am comunicat grija
diaconilor. Şi pe cât de amabil şi delicat m-am priceput i-
am spus că era eliberată de responsabilitatea de a da dar.
Dar chiar în timp ce-i spuneam toate acestea, ochii i s-au
umplut de lacrimi: ‚Pastore, nu îţi voi spune decât atât:
dumneata mă privezi de ultimul lucru care conferă vieţii
mele, sens şi demnitate.”
(Kenneth Holland, These Times, septembrie 1980)
67. Necesităţi vitale
Rugăciunea personală este necesară vieţii la fel ca hrana
şi apa, şi uneori chiar mai mult.
(Dwight Eisenhower, These Times, martie 1977)
68. Despre „a crede”
10
În sec. 19, John Paton a fost trimis misionar în Noile
Hebride, un grup de insule în Pacificul de Vest, aflat sub
administraţia comună a britanicilor şi francezilor. Cum
localnicii nu aveau Biblia în propria lor limbă, Paton a
început să traducă Scriptura. Pe când lucra la aceasta,
Paton a descoperit că limba locală nu dispunea de un
termen pentru „a crede”.
Soluţia a venit de la sine când într-o zi un
muncitor localnic intră în biroul său, sleit după o zi de
trudă. Omul se prăbuşi într-un scaun, îşi întinse
picioarele, sprijinindu- le pe un alt scaun. Astfel lungit pe
două scaune, omul îi spuse lui Paton ce bine era „să se
lase cu toată greutatea” pe acele scaune. Imediat Paton a
notat termenul folosit de om pentru „a se lăsa cu toată
greutatea”, intuind că descoperise termenul cel mai
potrivit pentru redarea ideii de „a crede”.
Lecţia aceasta ne descoperă un mare adevăr. A
crede în Dumnezeu înseamnă a te lăsa cu toată greutatea
pe El. Încercaţi personal descoperirea lui Paton. Căutaţi
un verset care conţine cuvântul „a crede” pe care
înlocuiţi-l apoi cu „a te sprijini cu toată greutatea.” Citiţi
în acest fel Marcu 5:36, de exemplu: „Nu te teme, lasă-te,
numai, cu toată greutatea pe Dumnezeu.”
(Victor Parachin, ST, iuie 1994)
69. Nobleţea de a fi părinte
Nici o putere de pe pământ nu este la fel de nobilă şi de
mare ca cea a părinţilor.
(Martin Luther, ST, mai 1994)
70. Mama mea e scriitoare...
„Vă ocupaţi cu scrisul?” o întrebă un vecin pe o
mămică.
„Da,” răspunde aceasta, „scriu două cărţi.”
„Oh, chiar aşa! Şi ce titlu le-aţi pus?”
„Cartea lui John” şi „Cartea lui Mary”, răspunse
aceasta. „Ocupaţia mea este să scriu în minţile şi inimile
copiilor mei lecţii pe care nu le vor uita niciodată.”
(Anonim, ST, 6 ianuarie 1909)
71. Discrepanţă
Persistarea în acelaşi comportament, totodată aşteptând
rezultate diferite denotă nebunie.
(Albert Einstein, ST, ianuarie 1992)
72. Ceea ce se aude
Lumea are nevoie de bărbaţi şi femei care să trăiască
Evanghelia. Vieţile noastre predică cu mai multă forţă
decât cuvintele.
(anonim, ST, 9 februarie 1954)
73. Factori pozitivi
Datorăm totul oamenilor care ne încurajează şi foarte
puţin celui care numai ne arată greşelile.
(Jospeh Parker, ST, 17 noiembrie 1936)
7 4. Pe cine iubeşte Dumnezeu cel mai mult?
Atunci când fetiţa unei distinse sculptoriţe, Sally
Farnham, a fost întrebată care dintre copii era favoritul
mamei, micuţa a răspuns prompt:
„Pe Jimmy îl iubeşte cel mai mult pentru că el
este cel mai mare. Şi pe Jonny îl iubeşte cel mai mult
pentru că el este cel mai mic. Iar pe mine mă iubeşte cel
mai mult pentru că eu sunt singura fetiţă.”
Cu greu am găsi o ilustraţie mai bună pentru
dragostea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu pentru copiii
Săi! Este minunat să ştii că Dumnezeu te iubeşte
indiferent de trecut. Dragostea Lui transcende orice
barieră şi fiecare dintre noi este de cel mai mare preţ în
ochii Lui.
(Richard A. Rentfro, ST, 27 octombrie 1953)
75. Încurajare
Dumnezeu, urmărindu-ne lupta, stă cu urechea gata să ne
prindă strigătul pentru ca în ceasul de nevoie, să fim
sprijiniţi prin mila Lui şi întăriţi prin harul Lui.
(J. Muir Kelly, ST, 19 septembrie 1939)
76. „Leşia înălbitorului”
Se povesteşte despre o creştină tare bătrână care tare se
mai necăjea din pricină că nu ţinea minte ceea ce citea în
Biblie. Ajunsă de bătrâneţe şi neputinţă, citea din Cartea
dragă inimii ei, pentru ca la numai câteva minute după ce
închidea Biblia să descopere că nu-şi poate aminti nici
măcar un cuvânt.
Într-o seară, după ce avu aceeaşi experienţă, se
duse să se culce, obosită şi descurajată, spunându-şi că
este cu totul în van să citească ceea ce oricum în câteva
clipe avea să uite.
În noaptea aceea a avut un vis extraordinar. Se
făcea că stătea pe malul unui pârâu cristalin, având în
mână un coş cu împletitura slăbită. Lângă ea stătea un
înger îmbrăcat în haine strălucitoare, care i-a spus să-şi
umple coşul cu apă. A încercat să umple coşul, însă
ţesătura slăbită lăsa apa să se prelingă în afară. După
multe astfel de încercări deşarte, dezamăgită şi
descurajată, plângând amar, dădu să plece, dar îngerul,
plecându-se blând asupra ei, îi şopti: „Suflet drag, uită-te
la coş.” Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, femeia se uită
la coş şi iată că de unde fusese murdar şi prăfuit, acum
era alb ca neaua, strălucitor ca lumina soarelui!
Tot aşa şi cu Scriptura. Chiar dacă nu de puţine
ori nu reuşim să ne aducem aminte ce am citit cu numai
puţin timp înainte, dacă mereu ne vom umple inimile şi
11
minţile cu Cuvântul, acesta îşi va exercita în vieţile
noastre puterea curăţitoare şi dătătoare de viaţă.
(Leonora L. Warriner, ST, 31 ianuarie 1939)
77. Momentul zero
Un rabin îşi întreabă elevii cum se poate determina
momentul răsăritului, atunci când noaptea se îngână cu
ziua?
Un elev răspunde: „Dacă poţi face deosebirea de
la distanţă, între un câine şi o oaie.”
„Nu acesta este răspunsul,” vine verdictul
rabinului.
„Atunci dacă poţi distinge un smochin de o viţă
de vie?” încercă un alt student.
„Nu”, răspunse rabinul.
„Vă rugăm, spuneţi-ne dumneavoastră
răspunsul.”
„Atunci când este suficientă lumină să priveşti
oamenii în ochi şi să-i recunoşti ca fraţii şi surorile tale.
Până atunci întunericul încă mai este cu noi.”
(Henry Nouwen, ST, mai 1989)
78. Un alt mod de a privi lucrurile
Matthew Henry, binecunoscutul erudit, a fost odată
atacat de hoţi care i-au luat toţi banii pe care-i avea la el.
Iată ce a scris cu acea ocazie în jurnal: „În primul rând
sunt recunoscător pentru că niciodată înainte nu mi s-a
mai întâmplat să fiu tâlhări; în al doilea rând, pentru că
deşi mi-au luat banii, nu mi-au luat şi viaţa; în al treilea
rând pentru că deşi mi-au luat tot ce aveam, nu a fost
mult, iar în al patrulea rând, pentru că eu am fost cel
tâlhărit, iar nu cel care a tâlhărit.”
(ST, noiembrie 1989)
79. Factorul de stabilitate
Rugăciunea statorniceşte piciorul care calcă prin locuri
alunecoase.
(preşedintele Benjamin Harrison, These Times, martie
1977)
80. Perspectiva care şterge toate semnele de întrebare
Odată, cineva a venit la D.L. Moody cu o listă lungă de
întrebări teologice. Moody i-a promis că va răspunde la
acele întrebări dacă, în schimb, va face un singur lucru.
„Ce anume?” a întrebat omul.
„Ei bine, du-te şi predă-te lui Dumnezeu, fă-te
creştin, iar apoi vino la mine cu întrebările şi-ţi voi
răspunde.”
Omul acela a plecat şi după câteva zile a revenit
la Moody, spunându-i că a făcut tot ce i-a cerut şi ca
urmare, familia lui era cea mai fericită din oraş.
„Bravo.” i-a răspuns Moody. „Acum arată-mi
întrebările.”
„Aa, nu mai nici o întrebare! Totul îmi este clar
acum.”
(ST, 6 iunie 1906)
81. Smerenie exclusivistă
Se povesteşte că un rabin, un cantor şi o prea-umilă slugă
care făcea curat la sinagogă se pregăteau pentru apropiata
Zi a Ispăşirii. Rabinul se bătea cu pumnii în piept şi
spunea: „Sunt un nimic! Sunt un nimic!”. Cantorul, la
fel, se bătea cu pumnii în piept zicând: „Sunt un nimic!
Sunt un nimic!”. Sluga, izbindu-şi pieptul cu pumnii,
striga: „Sunt un nimic! Sunt un nimic!”. La care rabinul
spune către cantor: „Uite cine se crede un nimic!”
82. „Doamne, la cine să ne ducem?...”
O istorioară rabinică relatează un episod petrecut în
timpul celui de-al doilea război mondial, într-un lagăr de
concentrare. Printre prizonieri era şi un grup de rabini şi
evrei învăţaţi. Prizonierii trebuiau să muncească 6 zile şi
jumătate pe săptămână, după-amiezile de duminică
având parte de un răstimp oarecare de pace şi linişte.
Într-o astfel de după-amiază, împinşi până pe buza hăului
disperării, învăţaţii evrei au hotărât să intenteze proces
lui Dumnezeu. Judecători aveau să fie rabinii, iar martorii
urmau să îşi prezinte rând pe rând depoziţia, fie de partea
apărării, fie de partea acuzării.
Probatoriul acuzării a fost copleşitor. Nu trebuia
decât să-şi arunce ochii de jur-împrejur: erau decimaţi ca
rasă, mulţi dintre membrii familiilor lor deja pieriseră în
camerele de gazare. Cum se putea ca un Dumnezeu bun
să îngăduie una ca asta?
Judecătorii, în pofida unei apărări ferme, nu a
avut nici o greutate în stabilirea verdictului. Dumnezeu a
fost găsit vinovat de abandonarea poporului Său ales. În
sala de judecată s-a făcut tăcere, apoi, un evreu bătrân s-a
ridicat în picioare: „Totuşi, să nu uităm... A venit vremea
pentru rugăciunea de seară!”
83. Auto-excludere
Într-una din piesele sale, un dramaturg francez demarcă
prezintă cerul în propria viziune. Toţi cei credincioşi stau
adunaţi în faţa porţilor de mărgăritar, fiecare cu biletul
său de intrare. Toţi având asigurarea că vor intra, aşteaptă
cu nerăbdare momentul deschiderii porţilor. Undeva, la
marginea mulţimii, un grup mic, zdrenţuit, fără bilet de
intrare.
Printre cei aleşi începe să circule un zvon:
- Aţi auzit că îi lasă şi pe ei să intre?... Nu-mi
vine să cred!... După câte am făcut noi!...
Incredulitatea face loc obidei care clocoteşte
până la furie aprigă. Deodată încep să vocifereze şi să
12
strige blasfemii la adresa la Dumnezeu – şi în chiar acel
moment toţi se pierd!
Le mai fusese acordată o şansă ca să-l
recunoască pe Domnul, iar ei au ratat.
84. Braţe şi lumină pentru Hristos
În timpul celui de-a doilea război mondial, un mic sat din
Bavaria a fost ras de pe faţa pământului în urma
raidurilor aeriene efectuate de aliaţi. Printre punctele
afectate se număra şi biserica parohială. Statuia care Îl
înfăţişa pe Hristos pe colina Golgotei şi care se înălţa
chiar lângă biserică, rămăsese fără braţe şi fără picioare.
După război, localnicii au început lucrările de reparaţii la
biserică. În ceea ce priveşte altarul din curtea bisericii,
preotul paroh a hotărât să fie lăsat ca atare, aşezând la
picioarele crucii un panou pe care sta scris: „Acum nu am
nici braţe, nici picioare. De acum înainte, voi veţi fi
braţele şi picioarele Mele pentru a duce ajutor şi
vindecare lumii sfărâmate!”
Mesajul este clar. Suntem chemaţi să fim braţele
şi picioarele Lui în lumea zilelor noastre. El se bizuieşte
pe noi să ne asigurăm unul celuilalt putere şi sprijin în
confruntarea cu numeroasele încercări şi suferinţe care,
ineluctabil, ne taie calea, de-a lungul vieţii noastre –
pierderea unei persoane dragi, singurătatea, boala, lipsa
unui loc de muncă. Întinzând o mână de ajutor celor
aflaţi în astfel de situaţii, facem să ajungă până la
urechile lor, chemarea lui Isus: „Veniţi la Mine toţi cei
trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” În astfel de
momente, sprijinul nostru mediază aproape tangibil
prezenţa Dumnezeului celui plin de milă.
86. Urmele paşilor Lui
„Eu sunt Lumina lumii... voi sunteţi lumina lumii.”,
spune Domnul nostru. Lumina noastră este lumină
derivată, reflectată, aşa cum luna împrumută lumină de la
soare şi o reflectă.
Scriitorul englez John Ruskin ne oferă o
imagine minunată a ceea ce Domnul nostru doreşte să
fim în această lume. În zilele de dinaintea electricităţii,
iluminatul nocturn al străzilor se făcea cu ajutorul
felinarelor cu gaz. Cel care aprindea felinarele trebuia să
treacă de la felinar la felinar, aprinzându-le cu ajutorul
unei torţe. Într-o seară, Ruskin se uita pe stradă, de la
fereastra casei lui. În josul văii, pe o coastă de deal
şerpuia o stradă. Acolo, Ruskin zări torţa lampagiului
aprinzând rând pe rând felinarele. Din pricina
întunericului lampagiul nu se putea vedea, ci numai torţa
şi salba de lumini pe care o lăsa în urmă. După un timp,
Ruskin, întorcându-se către persoana care se afla lângă
el, spuse: „Iată o ilustraţie potrivită pentru un creştin.
Chiar dacă oamenii nu L-au cunoscut pe Isus, nu L-au
întâlnit şi nu L-au văzut niciodată, totuşi ştiu că a trecut
prin această lume, după dâra de lumină pe care a lăsat-o
în urmă.”
87. „...Iubirea de oameni”
Oamenii înşişi pot fi cea mai eficientă dintre toate
ilustraţiile. Fiecare cunoaştem anumite persoane care au
fost şi sunt lumini în întunericul din jur. O astfel de
persoană a fost şi dr. Brackett. Acesta a practicat
profesiunea de medic într-un orăşel din America, unde, în
urma orelor generos petrecute la căpătâiul bolnavilor
provenind din clasele defavorizate, fără să le ceară bani
pentru aceasta, a ajuns să fie cunoscut drept prietenul
celor sărmani. Locuia în două camere situate deasupra
unui magazin din centrul oraşului. La intrarea de la parter
se afla o placă de aramă pe care se putea citi: DR.
BRACKETT – CONSULTAŢII LA ETAJ.
Odată, chiar în ziua în care urma să se
căsătorească, a fost chemat la o familie de mexicani
săracă pentru a asista la o naştere dificilă. A stat lângă
mamă până când bebeluşul a venit pe lume. La întoarcere
a aflat că logodnica contramandase nunta şi nu mai vroia
nici să audă de el. De atunci şi până în ultima clipă, viaţa
lui a fost una de slujire altruistă a celor bolnavi, săraci,
bătrâni, singuri. Moartea lui a fost marcată de o
ceremonie funerară fără precedent.
Cetăţenii oraşului s-au întrunit să discute cum să
facă să facă să nu se stingă niciodată amintirea doctorului
în oraş. Au fost făcute diverse propuneri şi sugestii, însă,
aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, în cele din
urmă nimeni nu a făcut nimic, cu excepţia cuplului
mexican al cărui copil fusese adus pe lume de doctor, în
ziua care ar fi trebuit să fie ziua nunţii lui. La întoarcerea
de la întrunire, cei doi soţi au desprins plăcuţa de la
biroul doctorului, iar în ziua următoare aceasta putea fi
văzută între florile ce acopereau mormântul doctorului:
DR. BRACKETT – CONSULTAŢII LA ETAJ.
88. Sfidarea feţei trecătoare a lumii
Terry Fox avea 22 de ani şi era student la una din
universităţile canadiene. Sportiv de valoare, Terry făcea
parte din echipa de baschet a facultăţii când, în 1977, a
fost diagnosticat cu cancer osos, fiind necesară
amputarea piciorului drept. În timp ce se afla în spital,
cineva i-a trimis un articol în care se vorbea despre o
persoană cu un picior amputat care participase la
maratonul organizat de oraşul New York.
Lucrul acesta a aprins aşa de tare imaginaţia lui
Terry că şi-a luat angajamentul să facă ceva util în anii
care îi mai rămăseseră de trăit. Astfel, s-a hotărât să
traverseze pe jos Canada, de la ţărmul Atlanticului şi
până la Pacific, pentru a strânge bani pentru susţinerea
luptei împotriva cancerului. Timp de 18 luni s-a antrenat
pentru a putea alerga cu proteza, iar pe 12 aprilie 1980, a
avut loc startul. Şi-a umezit piciorul artificial în apa
Atlanticului, la Newfoundland, şi a început cursa având
în buzunar cecuri în valoare de mai mult de 1 milion de
dolari.
După 114 zile şi aproape 5000 de km alergaţi, a
avut loc tragedia. Cancerul i-a atins şi plămânii, forţându-
13
l să abandoneze cursa. Asemenea lui Stephen Roche,
Terry a devenit erou peste noapte. Pe când se afla
internat în spital, cecuri însumând 24 de milioane de
dolari au început să sosească. La moarte, în cinstea lui a
fost emisă o marcă poştală şi i-a fost acordat Ordinul
Canadei, distincţia naţională cea mai înaltă.
Însă istoria nu se încheie aici. Donal Marrs,
poştaş în Cincinnati, a decis să încheie cursa. Şi el era o
victimă a cancerului şi nu mai avea decât puţin timp de
trăit. A început cursa de undeva din centrul ţării, cu
destinaţia San Francisco. În momentul în care a băgat
mâna în apa Pacificului, oamenii au remarcat un
curcubeu uriaş arcuind bolta cerească.
Terry şi Donald ar fi putut blestema întunericul,
în schimb, ei s-au hotărât să aprindă o făclie.
89. Schimbarea feţei lumii
În 1910 un tânăr explorator străbătea Alpii Francezi. La
un moment dat a ajuns într-un ţinut pustiu, o zonă stearpă
şi nelocuită de nimeni. A străbătut aproape 8 km în inima
acestui ţinut uitat de Dumnezeu, când, în depărtare, a
zărit ceva ce aducea cu un ciot de copac. Apropiindu-se
mai mult, şi-a dat seama că de fapt era vorba de trupul
aplecat al unui bătrân purtând o desagă cu ghindă în
spinare şi un toiag de fier în mână. Cu toiagul scobea o
gaură în crusta pământului, punea înăuntru o ghidă şi
apoi acoperea la loc cu pământ. Omul acesta planta
stejari şi i-a spus exploratorului că în ultimii trei ani
plantase nu mai puţin de 100.000. „Şi unul din zece dacă
îmi răsar, şi tot voi fi mulţumit”, a mărturisit bătrânul,
adăugând că murindu-i soţia şi fiul, cât timp l-o mai
îngădui Dumnezeu, acea să continue să planteze copaci
ca să redea viaţa acestui ţinut sterp.
După alţi 50 de ani, exploratorul a revenit în
acel ţinut, acum de o frumuseţe de necrezut. Ghindele din
1910 crescură într-o pădure de stejari lungă de 11 km şi
lată de 3 km. De-a lungul râpelor, fagiI se înşiruiau cât
vedeai cu ochii. Copacii răsunau de cântecele păsărilor,
luminişurile fremătau de jivine, pâraie brăzdau crângurile
altădată sterpe. La intrarea în pădure se găsea un tei,
simbol al renaşterii. În timp ce privea cu mirare, gândul i
se îndreptă către acel ţăran neşcolit care trudise singur
pentru a transforma o pustietate într-o ţară a Canaanului,
împlinind o lucrare vrednică de slava lui Dumnezeu.
Chiar dacă nu ne e cu putinţă să schimbăm
lumea, totuşi ceva tot putem face pe peticul de pământ pe
care trăim. Desaga cu ghindă şi toiagul de fier ne
aşteaptă.
90. „Mie Mi le-aţi făcut...”
Ceva frumos pentru Dumnezeu este titlul ales de
Malcolm Muggeridge pentru biografia Maicii Tereza de
Calcutta. Această doamnă micuţă, delicată, cu faţă
zbârcită, dar radiind lumină este cu siguranţă una dintre
luminile cele mai strălucitoare ce au străpuns întunericul
zilelor noastre.
Iată cum descrie evanghelistul american Billy
Graham întâlnirea cu maica Tereza.
„Când i-am fost prezentat, tocmai îngrijea de un
muribund pe care îl ţinea în braţe. Am aşteptat alături în
timp ce ea stătea lângă el în clipa morţii. Când omul
acela a murit, ea s-a rugat în tăcere, aşezându-l cu
blândeţe pe pat, după care s-a întors către mine şi m-a
salutat.
Am vorbit până la ceasul înserării. Într-o
engleză vioaie, m-a întrebat dacă nu vreau să îmi relateze
câteva dintre experienţele ei cu cei flămânzi şi cei
muribunzi. Simplu şi clar mi-a explicat esenţa chemării
ei. Dincolo de trăsăturile fizice ale fiecărui om, bărbat,
femeie sau copil, Maica Tereza vedea chipul lui Isus
privind-o prin ochii acestora. În fiecare copil flămând pe
care îl hrăneşte, ea Îl vede pe Isus. Lângă fiecare femeie
bolnavă şi terifiată pe care o îngrijeşte, Îl vede pe Isus.
Îmbrăţişând fiecare muribund pe care ea îl leagănă în
braţe – este Isus. Când slujeşte cuiva, ea slujeşte
Domnului şi Mântuitorului ei.
91. Lecţii de viaţă
Următoarea alegorie, oarecum neobişnuită, ne parvine
din Africa de Sud. Mi-a fost furnizată de o prietenă care
lucrează într-o centru medical misionar, situat departe în
nordul Transvaal-ului. Numele ei este Maureen Cahill şi
şi-a intitulat povestioara Parabola creionului.
Inventatorul spuse creionului pe care tocmai îl
finalizase:
- Patru lucruri doresc să reţii:
În primul rând, bunătatea sau adevărata valoare
se află în lăuntrul tău.
În al doilea rând, pe măsură ce înaintezi în viaţă,
vei avea nevoie să fii ascuţit.
În al treilea rând, vei sta în mâna altcuiva, altfel
n-ai reuşi decât nişte mâzgălituri.
În al patrulea şi ultimul rând, se aşteaptă de la
tine să laşi o urmă pe acolo pe unde treci.”
92. Călcâiul lui Ahile
Într-o zi, trecând prin deşertul nord-african, diavolul
dădu de o liotă de drăcuşori ispitind un pustnic preasfânt.
L-au încercat cu pofte ale cărnii, dar fără nici un rezultat,
apoi au început să semene seminţe de îndoială şi frică în
mintea acestuia, însă sfântul a rămas neclintit. În ultimă
instanţă, l-au asediat cu bunuri lumeşti, spunându-i că
lipsurile la care se supunea erau o pierdere de timp. Iar
sfântul rămânea în continuare impasibil.
Diavolul îşi chemă discipolii de-o parte. Mai
întâi le spuse că metodele lor erau sortite eşecului. „Luaţi
aminte la mine.”, îi invită el, după care merse la pustnic
şi îi spuse: „Nu ai auzit veştile? Fratele tău a fost făcut
episcop de Alexandria.”
Fabula spune mai departe că la auzul acestora, o
strâmbătură de invidie otrăvită a întunecat faţa senină a
sfântului.
14

93. Duhuri slujitoare
Iată ce se spune despre o întâmplare care a stârnit mult
interes la data la care a avut loc, ba chiar şi-a croit drum
până pe paginile publicaţiei Readers Digest.
Dr. W.S. Mitchel, un neurolog eminent din
Philadelphia, se odihnea după o zi lungă şi obositoare,
când fu trezit din somn de soneria de la intrare.
Deschizând uşa, văzu pe scări o fetiţă sărăcăcios
îmbrăcată şi foarte tulburată. Aceasta începu imediat să îl
roage să meargă la mămica ei, care era foarte bolnavă.
Deşi afară ningea grozav, hotărî să răspundă rugăminţilor
fetiţei, urmând-o până acasă unde o găsi pe mămică
suferind amarnic din pricina unei pneumonii acerbe. Îi
acordă femeii îngrijirea corespunzătoare, după care o
felicită pentru fetiţa ce dăduse dovadă de atâta dragoste şi
devotament. Femeia îl privi cu surprindere, după care îi
spuse: „Fetiţa mea a murit în urmă cu o lună. Pantofiorii
şi hăinuţele ei sunt acolo, în dulap.” Dr. Mitchell, mut de
uimire, deschise dulapul în care se aflau exact hăinuţele
în care era îmbrăcată fetiţa ce venise la el. Le atinse şi
iată că erau calde şi uscate, de parcă nu ar fi fost purtate
pe vremea de-afară. Cine să fi venit la el, în acea misiune
a îndurării? Să fi fost un înger?
94. Răspunsuri relevante
Edward Schillibeeckx scria: „Nu putem să
zvârlim dogme oamenilor care strigă aflaţi în nevoie
teribilă. Începem să prezentăm cu succes adevărul creştin
atunci când noi înşine trăim pentru semenii noştri. Viaţa
noastră trebuie să întrupeze ceea ce credem pentru că
numai trăite, dogmele pot exercita o forţă de atracţie.
95. Despre predestinaţie
Părintele John a fost un vizionar în mai multe sensuri,
vorbind şi predicând în imagini. Odată a fost confruntat
cu problema predestinaţiei nicăieri altundeva decât pe o
pajişte acoperită cu fân. Cum fânul tocmai era strâns,
părintele a mers şi a rostit binecuvântarea: „Dumnezeu să
vă binecuvânteze munca!”
„Părinte,” îi spuse fermierul, sprijinindu-se în
furcă, „te-aş ruga să-mi răspunzi la o întrebare care mă
tot frământă de o vreme încoace. Spune-mi, te rog,
Dumnezeu e atoateştiutor, nu-i aşa?”
„Fără doar şi poate,” veni răspunsul.
„Deci ştie şi dacă eu voi mântuit sau pierdut?”
„Păi, aşa cred.”
„Atunci de ce să mă mai căznesc să îmi mântui
sufletul? Oricum nu aş putea să schimb ceea ce El ştie
deja...”
„Uite ce e Bill,” începu părintele John, după
câteva clipe de gândire, „am stabilit că bunul Dumnezeu
cunoaşte totul.”
„Chiar aşa, părinte.”
„Şi nu ştie El şi dacă fânul acesta va fi sau nu
pus deoparte?”
„Ba eu cred că ştie.”
„Atunci, Bill, de ce nu te urci tu în tractor şi să
pleci acasă, că oricum nu-L vei face pe Dumnezeu să se
răzgândească!”
Fermierul îl privi lung şi, pricepând aluzia, se
întoarse la treabă, strângând mai departe fânul.
96. Sfinţii din vechime
O veche cruce înălţată pe Stânca de la Cashel marchează
locul unde Sf. Patrick l-a botezat pe regele Aengus.
Potrivit legendei, în timp ce vorbea înaintea unei mulţimi
de oameni, aşezat lângă tron, din greşeală a străpuns
piciorul regelui cu sceptrul episcopal. Ulterior, observând
cu groază sângele regal prelingându-se în ţărână, şi-a
întrebat regele: „Maiestate, de ce nu aţi strigat?” „Pentru
că am considerat că aceasta este partea mea în suferinţele
lui Hristos!”
O altă legendă ne spune că Aengus a ajuns un
conducător deosebit şi evlavios, însă şi el, la fel ca mulţi
alţi monarhi, s-a confruntat cu o problemă stăruitoare: nu
avea urmaşi. Mai departe legenda spune că regele a
trimis mesageri în toate satele şi cătunele cu solia că
regele doreşte să îşi aleagă succesorul la tron şi pentru
aceasta tinerii sunt aşteptaţi la palat pentru a fi
intervievaţi. Potenţialul succesor trebuia să dovedească
două calităţi: să aibă o mare dragoste de Dumnezeu şi o
mare dragoste de aproape. Anunţul a ajuns şi la urechile
unui tânăr dintr-un oarecare sat, care era un creştin
devotat care îndeplinea ambele condiţii. O voce lăuntrică
îi spunea că trebuie să se prezinte la palat pentru interviu,
însă avea o mică problemă. Fiind foarte sărac, nu avea
haine potrivite pentru a se înfăţişa înaintea împăratului,
aşa că s-a gândit să cerşească pentru a strânge bani pentru
haine şi hrană de drum. Când a strâns suficienţi bani
pentru straie şi hrană, a pornit în lunga călătorie până la
castelul de pe Stâncă. După multe zile, a zărit în
depărtare castelul înălţându-se în inima Văii de Aur din
Tipperary. Pe când se apropia de Stâncă, văzu pe
marginea drumului un cerşetor zdrenţăros care îi spuse:
„Mi-e frig şi mi-e foame. Rogu-te, dă-mi haine şi
mâncare ori voi pieri.” Inima tânărului fu mişcată şi nu
putu să nu-şi schimbe straiele cele scumpe cu zdrenţele
cerşetorului. I-a mai dat şi jumătate din alimentele ce-i
mai rămăseseră, după care îşi reluă cu ezitare drumul
către castel. Slujitorii împărăteşti îl conduseră în
anticameră, atenţi, dar deloc încurajatori. După o lungă
aşteptare a fost chemat înaintea împăratului, unde, după o
plecăciune adâncă, exclamă cu uimire:
„Dar sunteţi chiar cerşetorul de pe marginea
drumului!”
După ce regele încuviinţă din cap, îl întrebă mai
departe: „De ce aţi făcut aceasta?”
„Trebuia să mă asigur că într-adevăr Îl iubeşti
pe Dumnezeu în aproapele tău,” răspunse regele.
15
97. Fluctuaţia leului
Iată ce spune moneda de 1000 de lei despre sine: „Nu
sunt decât o monedă mică de 1000 de lei. Măcelarul nu
are ce discuta cu mine. Sunt prea mică pentru a cumpăra
un pahar de suc sau un baton de ciocolată. Nu sunt
suficient de mare nici măcar pentru a cumpăra un cornet
de îngheţată sau ziarul de duminică. Ca să nu mai vorbim
de un coafat. Nu am acces la sala de bingo ori la
discotecă. Nu sunt potrivită nici măcar ca bacşiş. Dar, pe
cuvânt de onoare, când merg la slujba de duminică, dintr-
odată sunt considerată valoare monetară!”
Când s-a făcut strângerea darurilor, la serviciul
divin, băieţelul băgă de seamă că mămica a pus o
monedă de 1000 de lei în coşuleţ. Pe drumul spre casă,
auzind-o cum foarfecă predica fără milă, îi spune: „Dar
bine, mămico, ce pretenţii aveai la 1000 de lei?”
98. Despre daruri şi însuşirea acestora
A venit o zi în care o familie săracă din Europa de Est a
fost nevoită să se dezrădăcineze şi să emigreze în
America. Prietenii şi vecinii au pus mână de la mână şi
le-au cumpărat pâine şi brânză, ca daruri de rămas bun.
Cu toţii erau săraci şi altceva nu-şi puteau permite nici ei,
dar le-au cumpărat pâine şi brânză cât să le ajungă până
ce vor pune piciorul în Lumea Nouă.
Au traversat oceanul la bordul unui vechi vas cu
aburi, la clasa a treia, rămânând în cabină pe toată durata
călătoriei, pentru a nu-şi cheltui economiile. Timp de
săptămâni nu au mâncat de pâine şi brânză, dimineaţă,
prânz şi seară. Cu o seară înainte de ziua debarcării, cel
mai mic dintre copii, un băieţel de 9 ani, l-a rugat pe tatăl
familiei să-i îngăduie un măr, doar un măr, nemaiputând
suferi pâinea şi brânza nici măcar cu gândul. După multe
rugăminţi, tatăl cedă şi îi dădu doi bănuţi cu care să-şi
cumpere de pe puntea vaporului mărul dorit, sfătuindu-l
de asemenea să se întoarcă fără întârziere în cabină.
Băiatul plecă şi cum întârzia mult, părinţii au
început să-şi facă griji, astfel că tatăl plecă să-l caute pe
punte. Se uită după el în sala de mese a vaporului, unde,
spre marea lui surprindere, îl văzu pe băiat aşezat la o
masă încărcată cu tot felul de mâncăruri exotice.
Calculând rapid preţul exorbitant al unei astfel de cine, se
repezi la băiat cu gând să-l certe. Băiatul îi explică
imediat: „Tăticule, totul e gratis – face parte din pachet!
Ne-am fi putut desfăta cu toate acestea de la început, iar
noi ne-am mulţumit cu pâine şi brânză!”
De câte ori, croindu-ne drumul în viaţă, nu ne
mulţumim cu pâine şi brânză, fără să ne dăm seama de
toate cele „incluse în pachet”, şi mai cu seamă de
prezenţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu, locuind
înlăuntrul nostru!
99. Urme pe urmele Lui
Timp de 25 de ani Mary Ryan a zăcut pe patul de spital,
bolnavă de cancer, şi în tot acest timp nici un cuvânt de
revoltă nu a fost auzit de pe buzele ei. Am avut
privilegiul de a o păstori timp de 20 de ani şi amintirea cu
care am rămas este cea a unei feţe topite de suferinţă, dar
inundate de zâmbet şi lumină, cu buzele mereu
mişcându-se în rugăciune. Ori de câte ori o salutam cu
întrebarea: „Cum te simţi astăzi, Mary?”, răspunsul
venea invariabil: „Măreţ, părinte, mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu!”. Întotdeauna plecam de la ea cu sufletul
îmbogăţit, ca şi cum eu aş fi fost beneficiarul de drept al
acelor vizite.
Odată, în timpul unei slujbe transmise
radiofonic de la Spitalul Înălţării Maicii Domnului din
Thurles, a cărui pacientă era şi Mary, am inclus şi
povestea ei în predică. Era Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor
şi am venit cu sugestia că sfinţii pe care îi celebrăm în
acea zi sunt toţi cei asemenea lui Mary Ryan. Două zile
mai târziu am primit o scrisoare de la un medic: „De 12
luni sunt imobilizat la pat în urma unui accident de
maşină, eu care fusesem o persoană sportivă, cu o carieră
de medic, excepţională. Nu am putut accepta ceea ce mi
se întâmplase şi, în obida mea, mi-am pierdut credinţa în
Dumnezeu şi om. Pe când mă aflam în pat, cufundat în
depresie, într-o dimineaţă de duminică, am dat drumul la
radio şi v-am auzit spunând povestea lui Mary Ryan şi
acceptarea eroică a unei cruci mult mai amarnice decât a
mea. Vă rog să-i transmiteţi mulţumirile mele pentru că
m-a ajutat să-mi recapăt credinţa pierdută.”
100. În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa. Şi sensul.
Sunt din ce în ce mai convins că această criză de mult
prea necesara responsabilitate globală se datorează în
primul rând faptului că ne-am pierdut certitudinea că
Universul, natura, existenţa şi vieţile noastre sunt toate
opera creaţiunii ghidate în virtutea unei intenţii precise,
cu un sens precis şi având în vedere un scop precis.
(Vaclav Havel, “Faith in the World” Civilisation,
aprilie/mai 1998, pag. 53)
16