ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

MASTER "PEX" IFR

IMPLICAȚIILE ÎNCETĂRII CALITĂȚII DE STAT MEMBRU AL

UNIUNII EUROPENE ASUPRA ACTIVITĂȚII INSTITUȚIILOR
UE

Disciplina: INSTITUȚII EUROPENE

Profesor: Asist. univ. dr. Claudia Elena MARINICĂ
Masterand: Ungureanu I. Florica
Anul: I IFR

1
 CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………… pag. 3

ÎNCETAREA CALITĂŢII DE MEMBRU ..………..…………………………….. pag. 4
CONCLUZII ………………………………………………………………………… pag. 9
BIBLIOGRAFIE ……………………………….…………………………………… pag. 10

2
 IMPLICAȚIILE ÎNCETĂRII CALITĂȚII DE STAT MEMBRU AL UNIUNII
EUROPENE ASUPRA ACTIVITĂȚII INSTITUȚIILOR UE

1. Introducere

Dezvoltarea Uniunii Europene, marcată prin extinderea”granițelor” sale, nivelul tot mai
crescut de integrare economică și politică, contribuția sa incontestabilă la menținerea păcii și
stabilității pe continentul european, prin crearea Uniunii Economice dând loc unui nivel superior de
integrare economică, au condus multă vreme la ignorarea unui aspect, de altfel, puțin probabil până
mai recent: retragerea din Uniunea Europeană .
În contextul actual, în care criza economică și politică pun Uniunea Europeană în fața unor
probleme a căror rezolvare se dovedește a fi tot mai anevoioasă, apare tot mai des în discuție
scenariul părăsirii de către unele state membre a Uniunii Europene. Dacă încercăm să deslușim
motivele pentru care Uniunea se găsește în prezent tot mai mult în vecinatătea unor ”secesiuni”, am
putea ajunge la  o concluzie.
Modul cum s-a dezvolatat sub toate aspectele Uniunea, nivelul de integrare sporit pe care a
reușit să-l atingă, creator al unor legături tot mai strânse între statele membre, a determinat un
transfer tot mai considerabil de atribute, către instituțiile europene. Acest transfer de suveranitate,
politizarea tot mai pregnantă a Uniunii Europene și importul, de multe ori forțat, în legislația internă
a unor reglementări au devenit tot atâtea motive de nemulțumire, nu numai la nivelul cercurilor
politice și conducerilor unor state membre, dar și în rândul cetățenilor acestora. Uniunea Europeană
se îndreaptă inevitabil, după cum susțin multe voci, spre o uniune politică deplină, în care statele
membre vor fi asimilate unor regiuni, în detrimentul democrației, libertății, culturii și istoriei
naționale. A fi parte într-un suprastat implică o însărăcire politică, economică și culturală. Dominația
franco-geramană în cadrul Uniunii este și ea un motiv de temere, îndeosebi pentru britanici, modelul
economic și legal anglo-saxon fiind esențialmente diferit de cel continental și respins ca atare.
La baza acestei dispute se află, de fapt, două modele diferite care ar putea prefigura viitorul
Uniunii:
 modelul anglo-saxon
 modelul social-european.
S-ar părea că Uniunea, în forma sa organizatorică și decizională actuală, nu este pregătită
pentru a face față unor responsabilități atât de importante și care au evoluat extrem de mult de-a
lungul timpului. Pe de altă parte, acest transfer de suveranitate s-a dovedit a se îndepărta de scopurile
inițiale ale unor state membre, adepte ale integrării economice, după modelul anglo-saxon, dar
reticente față de integrarea politică la un nivel atât de avansat.

3
 Tratatul de la Lisabona1. nu a făcut decât să sporească acest transfer, în condițiile în care,
într-un număr mare de domenii (energie, azil, imigrare, cooperare judiciară în materie penală și
sport), a fost prevăzută majoritatea calificată pentru luarea deciziilor, iar nu unanimitatea.
Dacă privim în ansamblu toate aceste aspecte, este explicabilă reticența tot mai mare
înregistrată în multe state membre față de Uniunea Europeană, percepută tot mai mult ca o structură
nedemocratică, fundamentată pe un proces decizional netransparent, substituindu-se alarmant de mult
suveranității naționale. În acest context, sunt tot mai multe voci care susțin oportunitatea retragerii
voluntare din Uniunea Europeană. Nu mai puțin, scenariul excluderii unor state membre, care nu au
reușit să țină pasul cu obligațiile ce le revin în calitatea lor de membri ai Uniunii, este avansată tot
mai frecvent. Implicațiile juridice, economice și politice pe care aceste două scenarii, tot mai
plauzibile în prezent, sunt multiple, afectând statele membre, cetățenii acestora și Uniunea în întregul
ei.

2. Încetarea calităţii de membru

Anterior adoptării Tratatului de la Lisabona, posibilitatea retragerii voluntare din Uniunea

Europeană nu era prevăzută de tratatele constitutive sau de tratatele modificatoare subsecvente. Nici
tratatele de aderare ale statelor membre nu cuprind prevederi referitoare la acest aspect. Cu toate
acestea, dreptul de retragere era recunoscut, cel puțin la nivel doctrinar, potrivit unor opinii, deși nu
erau consacrate formele procedurale de urmat în vederea retragerii din Uniune.

2.1 Modalităţi de încetare a calităţii de membru

Tratatele în vigoare nu conţin nici o dispoziţie referitoare la încetarea calităţii de membru al
Comunităţilor Europene sau al Uniunii Europene, nici în ceea ce priveşte retragerea, nici referitor la
excludere.
Această lipsă de reglementare a tratatelor în acest domeniu este considerată ca fiind
intenţionată, în scopul de a sublinia caracterul deosebit de important al acordului de aderare la aceste
organizaţii internaţionale2.
Există totuşi posibilitatea de încetare a calităţii de membru în două situaţii:
 retragerea statului şi
 excluderea sa.

2.2  Perioada anterioară Tratatului de la Lisabona

Lacuna de reglementare sub acest aspect a fost explicată prin prisma mai multor motive,
toate conducând însă la ideea creării unui nivel înalt de încredere în viitorul proaspăt createi structuri.

1
Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional care
amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene (UE),
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Lisabona
2
P.Manin, Les communautés européennes. L’Union européenne. Droit institutionnel, Paris, Ed. A. Pedone, 1993, pag. 58
4
Reglementarea retragerii din organizație ar fi fost de natură să pună sub semnul întrebării forța
angajamentului statelor în atingerea obiectivelor asumate prin tratele constitutive, amplificând
oarecum riscul producerii unui astfel de eveniment. Mai important decât atât, includerea unei clauze
de retragere, trebuia, evident, însoțită de o procedură și o prezentare, cel puțin generală, a
consecințelor declanșării acesteia, aceasta din urmă fiind în sine o adevărată provocare.
În lipsa unei clauze exprese în tratatele constitutive, au fost avansate în doctrină două
interpretări distincte. Conform unei interpretări, dreptul de retragere unilaterală exista și în absența
unor prevederi exprese, în virtutea  dreptului oricărui stat suveran de a se retrage din tratatele
internaționale încheiate. O altă interpretare pleacă de premisa că lipsa unei prevederi exprese privind
retragerea din Uniunea Europeană trebuie înțeleasă ca o dovadă a angajamentului permanent al
statelor membre la realizarea obiectivelor Uniunii și a caracterului ireversibil al procesului de
unificare europeană, incompatibil cu o clauză unilaterală de retragere. Faptul că tratatele constitutive
au fost încheiate pe durată nedeterminată, acceptarea de către statele nou intrate a aquis-ului Uniunii,
restricțiile dreptului de a renegocia tratatele de aderare, principiul solidarității, procedura de revizuire
a tratatelor constituiau tot atâtea argumente în favoarea inexistenței unui drept de retragere (negociată
sau convenită, și cu atât mai mult, unilaterală) din Uniune.
Normele dreptului internațional public și Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor
(1969) au constituit surse ale unui posibil răspuns la această problemă. Deși Convenția de la Viena
recunoaște totuși dreptul de a denunța unilateral un tratat, în situația în care acest drept este prevăzut
în mod expres3.ori poate fi dedus din conținutul sau natura tratatului 4sau anume atunci când se
produce o schimbare fundamentală a împrejurărilor, care a intervenit în raport cu cele existente în
momentul încheierii unui tratat şi care nu fusese prevăzută de părţi, dacă: existenţa acestor
împrejurări a constituit o bază esenţială a consimţământului de a se lega prin tratat şi această
schimbare a avut ca efect transformarea radicală a naturii obligaţiilor care ramân de executat în
virtutea tratatului5.
Ar trebui menționat faptul că nici conceptul de suveranitate, invocat în sprijinul existenței
unui drept de retragere unilaterală, nu este la adăpost de orice critici. Este suficient să avem în vedere
binecunoscuta hotărâre a Curții Europene din cauza Costa/Enel 6.pentru a observa limitările pe care
suveranitatea statelor a suferit-o prin semnarea tratatelor constitutive sau după caz, prin aderarea la
Uniunea Europeană. Soluţia pe care o consacră Curtea în hotărârea Costa este în sensul că transferul
de la statele membre, din sistemul de drept intern către sistemul comunitar, al drepturilor şi
obligaţiilor aduce o limitare permanentă a drepturilor lor suverane.

3
Art. 54 (Stingerea unui tratat sau retragerea în temeiul dispoziţiilor tratatului sau prin consimţământul părţilor) prevede:
”Stingerea unui tratat sau retragerea unei părţi pot avea loc: a) în conformitate cu dispoziţiile tratatului; sau b) în orice
moment, prin consimţămîntul tuturor părţilor, după consultarea celorlalte state contractante.”
4
Art. 69 din Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor.
5
CJCE, dec. din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos/Administratie der Belastingen, cauza 26/62.
6
CJCE, dec. din 15 iulie 1964, Costa/E.N.E.L, cauza 6/64,
Flaminio Costa v ENEL (1964) Cauza 6/64 a fost o decizie importantă a Curții Europene de Justiție care a
stabilit primatul dreptului Uniunii Europene (pe atunci dreptul comunitar) asupra legilor statelor sale membre .

5
 Curtea a subliniat în mod clar caracterul esențialmente diferit al tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene față de orice alte tratate internaționale, prin prisma transferului de suveranitate pe
care îl presupun.
Suveranitatea statelor nu poate fi invocată pentru a le permite denunțarea unilaterală a
tratatelor încheiate. Acest lucru nu este posibil nici în cazul tratatelor internaționale cârmuite de
Convenția de la Viena, decât în anumite condiții restrictive, după cum am arătat mai sus, și cu atât
mai mult în cazul tratatelor Uniunii Europene, dat fiind caracterul special al acestora sub aspectul
transferului de suveranitate.
În concluzie, anterior adoptării Tratatului de la Lisabona (2009), singura posibilitate, cel
puțin teoretică, de retragere din Uniunea Europeană, ar fi fost una consensuală, negociată,
concretizată într-un acord, ratificat de toate statele.

2.3. Dispoziţiile Tratatului de la Lisabona privind încetarea calităţii de membru

Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona se introduce în Tratatul UE art.49A, care
reglementează posibilitatea retragerii voluntare a unui stat membru din Uniunea Europeană.
Conform acestor dispoziţii, orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale
constituţionale, să se retragă din Uniune. Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia
sa Consiliului European.
În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un
acord care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu
Uniunea.
Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 188 N alin. 3 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăşte
cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de
retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificare, cu excepţia cazului în care
Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge acest
termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru care
se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale
Consiliului care privesc statul în cauză.
În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare.

A. Retragerea voluntară
În lipsa dispoziţiilor exprese, ar putea fi aplicabile reglementările generale, de drept
internaţional, respectiv art. 54 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, care prevede că
denunţarea tratatului sau retragerea nu sunt posibile decât dacă se stabileşte că acestea au fost avute

6
în intenţia părţilor sau dacă se pot deduce din natura tratatului, exprimându-se însă şi opinia că aceste
două situaţii nu pot fi aplicate în cadrul tratatelor comunitare7.
Retragerea din Comunităţi nu poate fi privită doar prin prisma prevederilor internaţionale
privind dreptul tratatelor, întrucât dreptul de retragere trebuie recunoscut8.
Tratatul de la Maastricht recunoaşte şi respectă identitatea naţională a statelor membre, iar
atunci când apare o neconcordanţă fundamentală între scopurile Uniunii Europene şi cele ale unui
stat membru, în baza respectării acestei identităţi naţionale, statul respectiv se poate retrage, sens în
care este ilustrativ cazul Marii Britanii, care în 1974 a solicitat o renegociere a condiţiilor de aderare,
ameninţând cu retragerea în caz de neacceptare a cerinţelor sale.
În această situaţie, nici unul dintre statele membre nu a ridicat problema imposibilităţii
retragerii din punct de vedere juridic.

În concluzie, orice stat membru poate hotărî să se retragă din Uniune, potrivit dispoziţiilor
lor constituţionale.

B. Excluderea
Excluderea din cadrul Comunităţilor apare ca altă modalitate de încetare a calităţii de
membru dar care, de asemenea, nu este reglementată de tratatele constitutive.
Din aceste considerente, ea apare ca imposibilă din punct de vedere juridic.
Pornind de la neîntâlnirea în practică a unor asemenea situaţii, în doctrină se apreciază că în
cazul unor încălcări persistente de către unul din statele membre a unor principii democratice şi a
drepturilor fundamentale ale omului, prin presiuni politice se poate ajunge fie la corectarea conduitei
acelui stat, fie la determinarea retragerii acestuia.
Tratatele constitutive ale Uniunii Europene și actele adiționale ale acestora nu cuprind
prevederi cu privire la excluderea unui stat membru din Uniunea Europeană. Ideea introducerii unor
asemenea prevederi a fost laută în considerare atât în cadrul dezbaterilor asupra Tratatului de
instituire a unei Constituții pentru Europa, cât și a celor privind Tratatul de la Lisabona, fără a se
concretiza însă în vreun fel.
Dificultățile legate de introducerea unui drept de excludere a unui stat membru sunt
numeroase, lipsa unui consens în această privință fiind ilustrată și de neadoptarea, nici prin Tratatul
de la Lisabona, a unor prevederi sub acest aspect. Un obstacol de ordin formal îl constituie
imposibilitatea realizării unei condiții de cvorum. Prin ipoteză, statul exclus nu dorește acest lucru
(căci altminteri ar face uz de dreptul de retragere voluntară), ca atare, regula unanimității cerută
pentru modificarea tratatelor de art. 48 T.U.E. (excluderea unui stat implică o astfel de modificare)
nu poate fi respectată. S-ar impune astfel modificarea art. 48 T.U.E., prin stipularea unei derogări de

7
J.Boulouis, Droit institutionel de l’Union européenne, Montchrestien, 5-eme édition,1995, pag. 49. Se exemplifică prin
cazul Groenlandei şi San Pierre et Miquelon, cărora li s-au modificat statutul de către Danemarca şi Franţa, dar acest fapt
este apreciat ca fiind făcut prin tratatele dintre aceste două ţări şi celelalte state membre.
8
P.Manin, Les communautés européennes. L’Union européenne. Droit institutionnel, Paris, Ed. A. Pedone, 1993, pag. 59
7
la regula unanimității pentru ipoteza excluderii unui stat membru, astfel încât modificarea să fie
legală cu acordul tuturor statelor membre, mai puțin cel al statului exclus. Se pare că, cel puțin până
la acest moment, a existat o oarecare reticență față de această modificare, deschiderea unei astfel de
posibilități antrenând o schimbare profundă la nivelul paradigmei pe care se întemeiază întreaga
construcție europeană.
Introducerea unui drept de excludere antrenează consecințe politice extrem de grave. Deși
am putea spune că suntem în prezența unor consecințe asemănătoare celor care s-ar produce în cazul
unei retrageri voluntare, impactul pe care excluderea unui stat membru îl are asupra cetățenilor
acestuia este considerabil mai grav. Dacă retragerea voluntară este hotărâtă de fiecare stat membru
potrivit propriilor sale proceduri constituționale (implicând cel mai probabil o consultare prin
referendum a populației), în cazul excluderii, aceasta apare ca o sancțiune de natură să atingă în mod
grav drepturile și libertățile resortisanților (persoane fizice sau juridice) din statul membru exclus,
care, în mod injust, ar fi obligați să suporte consecințele eșecului autorităților naționale de a-și
îndeplini obligațiile asumate, eșec sancționat cu excluderea din Uniunea Europeană. Certitudinea
juridică ar fi grav afectată, în condițiile în care cetățenii statelor membre și-ar vedea în permanență
drepturile și libertățile conferite de statutul de membru al Uniunii Europene al statului ai cărui
resortisanți sunt, amenințate de riscul excluderii din Uniune. Predictibiliatea juridică ar deveni o
iluzie, în condițiile în care riscul expulzării din Uniunea Europeană ar plana în permanență asupra
statelor membre.
Excluderea unui stat membru din Uniunea Europeană s-ar constitui, așadar, într-o sancțiune
pentru neîndeplinirea obligațiilor ce îi revin conform legislației primare și secundare a Uniunii. În
prezent, sancțiunea pe care Tratatul Uniunii Europene  o prevede pentru conduita culpabilă a unui
stat membru, contrară principiilor fundamentale enunțate de Tratat este suspendarea unor drepturi ale
statului în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu.
Suspendarea nu poate fi asimilată din punct de vedere al consecințelor juridice cu o
excludere, ea fiind menită mai degrabă a determina statul membru să-și îndeplinească obligațiile,
decât a-i sancționa conduita culpabilă, ceea ce primează fiind interesul cetățenilor statului membru, o
astfel de suspendare neputând afecta drepturile și obligațiile acestora. Mai mult decât atât, art. 7
T.U.E. prevede în mod expres faptul că ”obligațiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul
tratatelor rămân obligatorii în orice situație pentru statul membru respectiv”, deci și pe durata
suspendării.
S-ar putea argumenta în sensul introducerii sancțiunii excluderii, prin prisma caracterului
preventiv pe care riscul aplicării unui asemenea sancțiuni l-ar avea asupra conduitei statelor membre.
Pentru a evita excluderea, statele membre ar putea fi determinate să-și respecte obligațiile, mai
efcicient decât prin aplicarea unor sancțiuni de tipul suspendării sau al penalităților. Totuși, impactul
negativ pe care sancțiunile prevăzute deja de tratate sunt apte a-l produce asupra statelor membre,
pare a fi suficient pentru a determina cu ușurință statul membru să-și îndeplinească obligațiile.

8
 Beneficiile introducerii unei clauze de excludere pe planul prevenției nu contrabalnsează
efectul negativ pe care aceasta l-ar avea asupra certitudinii juridice a drepturilor, obligațiilor și
libertăților resortisanților statelor membre. Ca atare, este de preferat neincluderea sancțiunii
excluderii în rândul mijloacelor de control al conduitei statelor membre.
Pentru ipoteza în care un stat membru și-ar încălca în mod continuu și manifest obligațiile și niciuna
dintre sancțiunile prevăzute de tratate nu ar produce efectul scontat, de readucere acțiunilor statului
în limitele legalității, o asmenea situație ar putea fi gestionată prin antrenarea unor negocieri cu statul
în cuază, în urma cărora să se decidă retragerea voluntară a cestuia din Uniune. În prezent, aceasta
pare a fi singura opțiune legalmente posibilă.

2.4. Funcționarea instituțiilor, agențiilor și organelor Uniunii

Conform Acordului de retragere, privilegiile și imunitățile actuale ale Uniunii ar trebui să
continue să se aplice pentru activitățile care au avut loc înainte de încheierea perioadei de tranziție.
Ambele părți vor continua să asigure respectarea obligației de păstrare a secretului profesional.
Informațiile clasificate și alte documente obținute în perioada în care a fost stat membru ar
trebui să beneficieze în continuare de același nivel de protecție ca înainte de încheierea perioadei de
tranziție.  

3. Concluzii

Ca o concluzie a acestor succinte considerații referitoare la retragerea voluntară și

excluderea din Uniunea Europeană, se poate spune că, dincolo de dificultățile majore pe care
retragerea unui stat membru din Uniunea Europeană implică, consacrarea expresă a acestei
posibilități în Tratatul de la Lisabona pare a fi o prefigurare a unor scenarii tot mai probabile, pentru
care Uniunea Europeană, în ansamblul ei, și fiecare stat membru în parte, trebuie să se pregătească.
În ceea ce privește excluderea din Uniunea Europeană, câtă vreme tratatele cunstitutive nu
o prevăd în cadrul sancțiunilor menite a cenzura și înlătura nerespectarea de către statele membre a
obligațiilor ce le revin, această posibilitate apare ca indisponibilă în momentul de față. Introducerea
unui drept de excludere colectivă a unui stat membru din Uniunea Europeană, deși o sancțiune
eficace și care ar putea apărea ca un ultim resort pentru ipotezele unor încălcări grave comise de un
stat membru, este totuși de natură să arunce o îndoială permanentă asupra drepturilor și obligațiilor
cetățenilor statelor membre, asupra cărora se va răsfrânge această sancțiune, afectându-i în mod grav.
Protecția intereselor acestora ar trebui să primeze față de interesele celorlalte state membre, care ar
dori excluderea, ca sancțiune a refuzului sau imposibilității unui stat membru de a-și respecta
obligațiile ce îi revin. În astfel de cazuri, singura posibilitate rămâne negocierea cu statul în cauză,
pentru ca ieșirea acestuia din Uniune să se facă în mod voluntar.

9
 Bibliografie

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Lisabona
 P.Manin, Les communautés européennes. L’Union européenne. Droit institutionnel, Paris, Ed. A.
Pedone, 1993
 Boulouis, Droit institutionel de l’Union européenne, Montchrestien, 5-eme édition,1995
 CJCE, dec. din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos/Administratie der Belastingen, cauza 26/62.
 CJCE, dec. din 15 iulie 1964, Costa/E.N.E.L, cauza 6/64,
 Flaminio Costa v ENEL (1964) Cauza 6/64

10