Minoritățile etnice din România și provocările diversității

Prof. înv. preșcolar Dănăilă Valentina

Grădinița cu P.P. Nr.2, Focșani, Jud. Vrancea

Rromii reprezintă un număr însemnat din populația României , aceștia fiind de mai
multe categorii și anume : căldărașii (cei mai numeroși, fierari din Balcani, mulți au migrat
către Europa Centrală și America de Nord); gitanos (numiți și Cale, îi găsim în Peninsula
Iberică, Africa de Nord și sudul Franței); manush (de asemenea cunoscuți ca sinti, trăiesc în
special în Alsacia și alte regiuni din Franța și Germania); romnichal (trăiesc în principal
în Marea Britanie și America de Nord); erlides (de asemenea cunoscuți ca yerlii – populație
romă așezată în Europa de Sud, Europa de Est și Turcia).
Ursarii (cu sensul de „dresori de urși”; termen originar din românescul urs;
singular: ursar; în bulgară: урсари, ursari) sau  Richinara constituie o ramură tradițională
a romilor nomazi care s-a ocupat o lungă perioadă cu dresarea animalelor.
Categorie endogamă care-și obținea cea mai mare parte a veniturilor din spectacole de bâlci în
care erau folosiți urși, de obicei urși bruni și, în câteva cazuri, maimuțe cercopitecide, ei s-au
sedentarizat în mare parte după anii 1850. Ursarii formează o parte importantă a comunității
rome din România, unde ei sunt una dintre cele 40 de grupuri tribal, precum și segmente
importante ale populației de etnie romă din Bulgaria și din Republica Moldova. Ei constituie,
de asemenea, o mare parte a romilor prezenți în Serbia și în țările Europei de
Vest precum Țările de Jos și Italia.
Cuvântul Ursari se poate referi, de asemenea, la un dialect al limbii romani balcanice,
vorbit în România și în Republica Moldova, deși se estimează că cei mai mulți ursari, la fel ca
și băieșii, vorbesc limba română ca limbă maternă. Nu există un consens științific dacă ursarii
aparțin subgrupului Sinti al romilor sau celeilalte jumătăți a populației de etnie romă.
Rromii ursari reprezintă un număr însemnat din categoria rromilor sedentari,
sedentarizarea lor realizându-se cu multe secole în urmă. Majoritatea acestora şi-au desfăşurat
activitatea în vetrele localităţilor, pe lângă curţile boiereşti sau pe lângă mănăstiri sau la
curţile domneşti. De aceea li se mai spune (în unele zone ale ţării) rromi vătraşi. Mai existau
si alte grupări de rromi vătraşi, dar la unii gradul de asimilare fiind foarte avansat, au uitat
chiar şi să vorbească limba rromani, aceştia fiind aşa zişii „kaśtalé”. Între ursari şi „kaśtalé”
există diferenţe relativ mari referitoare la păstrarea tradiţiilor, culturii şi istoriei civilizaţiei
rrome. De altfel, şi între ursari şi alte categorii de rromi, cum ar fi de exemplu căldărarii,
 există deosebiri destul de evidente în ceea ce priveste conservarea tradiţiilor, obiceiurilor,
folclorului etc. (la căldărari aceste valenţe s-au păstrat relativ mai bine deoarece ei au trăit
până în anii şaptezeci-optzeci în sistem nesedentarizat şi „închis în cadrul castei”). Rromi
ursari, având contact direct cu populaţia majoritara, nerromă, au pierdut foarte multe
obiceiuri, tradiţii, elemente de cultură şi educaţie proprii etniei rrome, asimilând o serie de
elemente de civilizaţie, tradiţii culturale, obiceiuri caracteristice populaţiei nerrome lângă care
şi-au dus existenţa (aculturaţie). Cu toate acestea, o serie de elemente proprii culturii,
tradiţiilor şi civilizaţiei rromilor ursari au rămas neschimbate de-a lungul secolelor. Referitor
la meseriile tradiţionale, se constată ca cei mai mulţi ursari sunt lăutari (muzicanţi), dar mai
există şi ursari care practicau şi încă mai practică alte meserii tradiţionale. Aceştia sunt:
pieptănari (cei ce confecţionau piepteni şi alte obiecte din os sau din coarne de animale);
ceaunari (cei ce se ocupau cu prelucrarea metalelor, având mici turnătorii de fontă şi
confecţionând ceaune, cratiţe şi oale de fontă); negustori ambulanţi care, de regulă
comercializau prin târguri şi bâlciuri produse confecţionate de ei înşişi ( în timp au început să
comercializeze produse realizate de alţii); vindecători de boli (aceştia foloseau plante
medicinale pe care le preparau într-un mod numai de ei cunoscut în combinaţie cu diverse
descântece şi cu masaje asemănătoare cu presopunctura practicată de popoarele din Extremul
Orient); artişti ambulanţi (circari) care dădeau reprezentaţii de regulă prin bâlciuri şi târguri.
Ursarii constituie una dintre grupările de rromi (pe lângă multe altele), care aveau meserii cu
care puteau sa-şi câştige existenţa. De unde vine denumirea de ursari? Se poate avansa ideea
că rromii talentaţi la muzică erau solicitaţi de dresori (circari) pentru a realiza dresajul urşilor.
Astfel, puiul de urs adus din sălbăticie era pus cu picioarele pe jăratec în timp ce muzicantul
îngâna o melodie la un instrument. După un timp jăratecul era îndepărtat, rămânând doar
muzicantul cu melodia, care declanşa mişcarea ursului ca şi cum ar fi fost tot pe jăratec. După
ce se realiza dresajul, circarul şi lăutarul dădeau mici reprezentaţii prin diferite localităţi,
târguri şi bâlciuri adunând bani sau produse necesare existenţei. Grupului respectiv, însoţit de
urs, i s-a dat numele: grupul de ursari.
Rromii care practicau alte meserii tradiţionale pentru a-şi vinde marfa îşi instalau
atelierele în preajma grupului de ursari. Acestora li s-a spus tot ursari. O justificare a ultimei
idei este faptul că în localităţile cu rromi ursari lăutari, se găsesc şi ursari de alte profesii
( ceaunari, negustori, vindecători etc.), toţi vorbind acelaşi dialect. Subdiviziuni Ursarii sunt
împărţiti pe bresle fiind denumiţi după meseria pe care o practicau: lăutari (muzicanţi);
pieptănari; vindecători sau/şi vrăjitori; ceaunari; argintari şi aurari (cei ce confecţionează
bijuterii din argint şi din aur) etc. Ursarii sunt în general oameni blajini, paşnici, prietenoşi şi
cooperanţi. Iubesc muzica şi dansul. Convieţuiesc în relaţii foarte bune cu celelalte etnii.
Muzicanţii alcătuiesc, după cum spunea un coleg căldărar, „Aristocraţia rromilor”, nu sunt
bogaţi, dar prin comportament şi grad de civilizaţie, sunt apreciaţi de societate. Lăutarul este
cel care cu generozitate şi respect pentru „consumatorul de muzică” cântă cu multă pasiune,
instrumentul şi vocea sa vibrând pe aceeaşi lungime de undă cu bucuria sau tristeţea celui care-l
ascultă.
Familia de rromi ursari este compusă, de regulă, din părinţi (tatăl şi mama) şi copii. În
trecut, chiar şi după al-II-lea război mondial, cei doi soţi, în majoritatea cazurilor, nu-şi
legiferau căsătoria, convieţuiau în consens. Începând cu anii şaizeci ai secolului trecut, rromii
ursari au început să se căsătorească legitim, cu certificat de căsătorie. Chiar dacă se căsătoreau
la vârste fragede, 14-15 ani, când împlineau vârsta legală, se prezentau la ofiţerul stării civile
pentru a legaliza căsătoria. În general, un băiat de ursar se putea căsători la 14-15 ani, dacă la
această vârstă ar fi demonstrat că este in stare să asigure existenţa viitoarei familii, dacă ştia să
cânte bine la un instrument şi dacă deja începuse să cânte la nunţi, botezuri, baluri şi alte
petreceri de unde câştigă bani. Când află de la soţia sa că este însărcinată, deşi este extraordinar
de bucuros, tânărul căsătorit evită din jenă să-şi anunţe părinţii că în curând vor fi bunici. Este
de datoria soacrei să o chestioneze pe noră despre acest lucru. Nora îşi informează soacra cu
oarecare sfioşenie că este însărcinată. Prima reacţie a soacrei este să-i ureze ,,să fie norocos şi
să ajungă lăutar bun ca tatăl său, iar de va fi fată să fie norocoasă şi să se mărite cu un băiat
bun!” -mama soacră este deci o primă ursitoare pentru pruncul abia zămislit. Mama soacră
caută cel mai propice moment să-l informeze pe soţul ei despre această mare bucurie. Din acest
moment întreaga familie este atentă cu viitoarea mămică. Nu mai este lăsată să meargă la
fântână să aducă apă, nu mai este lăsată să meargă la prăşit nici măcar în grădină, nu este lăsată
să ridice greutăţi, cel mult este lăsată să gătească mâncare pentru întreaga familie, dar
permanent însoţită de cea mai mică dintre cumnate sau cel mai mic dintre cumnaţi. Nora, la
rândul său, nu trebuie să treacă prin faţa socrului; de fiecare dată când apare acesta, trebuie săşi
acopere burta cu braţele. În cazul nurorilor mai mici aceste lucruri trebuie respectate şi în faţa
fratelui mai mare.
Nunta, de obicei, se face în curtea mirelui, prilej cu care socrul mare se făleşte ce
gospodărie frumoasă are el. Prin anii şaizeci, şaptezeci, nunţile la ţară se făceau la căminul
cultural. Nunţile în familiile de muzicanţi nu se deosebesc prea mult de nunta tradiţionala
românească, explicaţia fiind influenţa exercitată asupra lăutarilor care au cântat la zeci de nunţi
româneşti. În general la nunta de ursari nu se fac prea multe oraţii şi strigături. La îmbrăcatul
miresei se cântă melodii duioase care de cele mai multe ori produc cascade de lacrimi. În
timpul dansului, se folosesc strigături de la dansurile româneşti.
Ursarii îşi construiesc, de regulă, case în stilul arhitectonic al zonei. Rareori câte un
ursar mai adaugă diferite ornamente deosebite faţă de celelalte case din zonă. Rromii ursari
lăutari care sunt mai des solicitaţi la diferite petreceri, evident că vor avea ceva mai mulţi bani
şi astfel vor construi case mai mari, cu mai multe camere şi vor avea în curte mult mai multe
acareturi. În schimb, cei mai mulţi dintre lăutari îşi construiesc case micuţe. Cele mai multe
case ale rromilor ursari din zonele rurale sunt construite din lut galben amestecat cu paie de
grâu (vălătuci sau chirpici). În ultimii ani şi rromii au început să folosească şi alte materiale de
construcţii (cărămida, bolţari). Majoritatea rromilor ursari îşi împrejmuiesc casa cu gard din
scânduri. Printre acareturi, în curtea rromilor ursari se află şi o bucătărie de vară, unde se gătesc
bucatele zilnice, dar şi servitul mesei se face tot aici. La gospodăriile mai modeste, această
bucătărie este doar un acoperiş fără pereţi, iar cuptorul cu plita pe care se găteşte mâncarea este
format din patru stâlpi de lemn şi o mica platformă cu vatra şi plita, cu un coş din tablă.
Ursarii pieptănari confecţionează tot felul de obiecte cum ar fi: piepteni, mărgele şi cercei
din oase şi coarne de animale, cuiere din coarne de berbec, taur, cerb şi altele, nasturi şi alte
obiecte de ornament, bibelouri din oase şi coarne de animale etc. Aceşti rromi au talent şi la
confecţionarea unor obiecte utile, din alte materiale cum ar fi tabla sau lemnul. Am cunoscut un
ursar într-un oraş al Moldovei care confecţiona manual saxofoane din tablă de alamă folosită la
talerele de la cântare. Ceaunarii au mici turnătorii de fontă şi, urmând tehnologia din fabricile
siderurgice, confecţionează ceaune, cratiţe, dar şi policandre extrem de frumoase pentru biserici
şi clopote de biserică. Aceştia mai confecţionează şi diferite unelte şi scule. Atât meseria de
pieptănar cât şi cea de ceaunar, încet, încet, dispar deoarece obiectele confecţionate de ei se fac
actualmente pe scara industrială. Argintarii şi aurarii, sunt acei rromi pe care nu de puţine ori îi
admiram lucrând diverse podoabe din argint şi aur, aşezându-şi atelierul pe străzi. Sunt
meseriaşi talentaţi, cu un atelier improvizat şi, deşi au în dotare un număr minim de scule,
reuşesc să realizeze bijuterii foarte frumoase.
Rromii ursari, se îmbracă cu haine curate, nu le lipseşte cravata, vesta şi pălăria, iar
pantofii strălucesc. Femeile se îmbracă la fel, cu cele mai curate şi elegante haine pe care le au.
Chiar şi la ora actuală, rromiţele de ursari poartă la petreceri batice legate de regulă la spate. Nu
le lipsesc cerceii sau mărgelele şi inelele. Rochiile sunt lungi şi nu exagerat de colorate. Poartă
ghete sau pantofi cu un toc jos bine lustruiţi.

BIBLIOGRAFIE
Sarău G., ,,Dicţionar român – rrom (Lexicul rrom modern, rar şi vechi)”, 2003, Bucureşti,
Editura VANEMONDE;
Marcuş O., ,,Curs de limba rromani”, 2000, Cluj;
Zătreanu M., ,,Abecedar limba rromani”, 2001, Academprint,
Abecedar limba rromani, 2001,Veritas, Casete audio: Istoria rromilor (Le maj śukar rromane
paramićă thaj svátur), UNICEF-MEC-MEDI PRO MUSIC /ed. 2001,2003/.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ursari