Tema: SERVICIILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ: CONCEPTE, TIPURI ŞI

STANDARDE DE CALITATE

1.Serviciul social: concepte, tipuri, funcţii şi caracteristici definitorii

2.Procesul de acordare а serviciilor sociale

3.Sistemul serviciilor sociale din R. Moldova

OBIECTIVE GENERALE:
 să relateze despre funcţiile şi principiile de organizare а serviciilor sociale;
 să clasifice principalele tipuri de servicii sociale, în general, şi cele de
asistenţă socială;
 să caracterizeze standardele de calitate а serviciului de asistenţă socială
 să descrie organigrama sistemului naţional de asistenţă socială;
 să argumenteze importanţa ONG-urilor în dezvoltarea serviciilor de asistenţă
socială;
 să argumenteze importanţa ONG-urilor în dezvoltarea serviciilor de asistenţă
socială;
 să argumenteze importanţa şi rolul Bisericii în dezvoltarea serviciilor sociale.

1.Serviciul social: concepte, tipuri, funcţii şi caracteristici definitorii

La jumătatea secolului al XIX-lea toate ţările din Europa au recunoscut
necesitatea intervenţiei statului pentru а garanta bunăstarea populaţiei. Astfel,
au început să fie experimentate sisteme bazate pe cotizaţiile lunare plătite de
angajaţi şi angajatori care au avut în vedere acordarea de servicii de asistenţă
socială şi prestaţii în bani, în funcţie de nevoile beneficiarilor, adică ale
persoanelor care se confruntă temporar, cu situaţiile critice.
În general, sistemul serviciilor sociale implementate este omogen, deosebirea
dintre acestea evidenţiază arhitecturi distincte, este vorba despre modul de
finanţare а acţiunilor, nivel al prestaţiilor în bani şi criterii de acordare, parteneri
sociali şi actori ai sistemului, gradul de implicare а AP, repartiţia între sectorul
public şi cel privat а serviciilor comunitare de îngrijire la domiciliu.
Dicţionarul de Politici sociale (coord. L.Pop) defineşte serviciile sociale drept
instrumente de realizare a unor obiective sociale, de natură redistributivă, care
au drept obiectiv creşterea bunăstării sociale. În Dicţionarul de Sociologie
serviciile sociale sunt definite ca totalitate а serviciilor oferite de către stat
populaţiei în mod gratuit sau la un tarif redus. Prin serviciile sociale se
distribuie o parte considerabilă а fondurilor de consum social. În sens larg
serviciile sociale desemnează totalitatea serviciilor pe care o comunitate le
asigură total sau parţial, pentru toţi membrii ei sau pentru segmente particulare
care manifestă o nevoie sporită de astfel de servicii. Serviciile sociale se
organizează la nivel comunitar în funcţie de nevoile identificate, de numărul

1
potenţialilor beneficiari, de complexitatea situaţiilor de dificultate şi de gradul
de risc social.
Funcţiile serviciilor de asistenţă socială adresate familiei şi copilului în
dificultate implică:
 oferirea unui suport profesional în vederea sprijinirii dezvoltării la nivelul
individual sau grupului a capacităţilor proprii de soluţionare a problemelor cu
care se confruntă – (re) conecta individul la mediul său social direct (familie,
prieteni, comunitate);
 facilitarea accesului la diverse programe sociale – de a activa procesele de
mobilizare a resurselor sociale în vederea rezolvării eficiente a problemelor
sociale.
Cele mai importante servicii sociale comunitare sunt:
 în domeniul educaţional: şcolarizarea gratuită, acordarea unor facilităţi
educaţionale;
 în domeniul protecţiei sănătăţii: pot fi gratuite sau de tip asiguratoriu;
 în domeniul protecţiei sociale a unor categorii sociale defavorizate sau cu risc
crescut: copiii abandonaţi, persoanele cu disabilităţi etc.;
 în domeniul asistenţei sociale, care pot avea un caracter general:
- servicii de prevenire а sărăciei, respectiv а exluziunii sociale;
- servicii de consiliere în vederea creşterii capacităţilor de raportare la mediul
social ale unor categorii defavorizate;
- servicii acordate celor în nevoie (cantina de ajutor social, instituţii de asistenţă
socială, centre de zi de recuperare sau supraveghere).
Serviciile sociale pot fi servicii de asistenţă socială şi servicii de îngrijire social-
medicală. Serviciile de asistenţă socială sunt servicii cu caracter primar şi
servicii specializate ce se adresează unor probleme particulare, cu instrumente
şi tehnici de diagnoză şi intervenţie înalt specializată. O asistenţă socială
sistematică şi comprehensivă presupune îmbinarea eficientă a acestor două
forme de servicii specializate. Combinaţia celor două tipuri are la bază
respectarea abordării holiste a persoanei umane.
Serviciile cu caracter primar au drept scop prevenirea sau limitarea unor
situaţii de dificultate ori vulnerabilitate care pot duce la marginalizarea sau
excluziunea socială. Acestea pot fi următoarele:
1. Identificarea nevoilor individuale şi de grup, precum şi а principalelor
categorii de beneficiari de servicii sociale;
2. Informare asupra situaţiilor de risc, precum şi asupra drepturilor sociale
ale persoanelor;
3. Măsuri educative şi de supraveghere destinate prevenirii
comportamentelor deviante;
4. Consiliere pentru persoane vârstnice, persoane cu disabilităţi, persoane
cu patologie cronică, persoane dependente de consumul de alcool, droguri sau
alte substanţe toxice, persoane infectate sau bolnave HIV/SIDA, pentru
familiilor acestora, precum şi pentru alte persoane din grupul social cu care s-au
aflat în contact permanent sau incidental;
2
5. Consiliere pentru persoanele şi famiiliile care adoptă copii sau care au
minori în plasament ori tutelă şi curatelă;
6. Consiliere pentru tineri care părăsesc instituţiile pentru protecţia
copilului;
7. Consiliere şi susţinere pentru persoanele neglijate, abuzate, victime ale
violenţei în familie ori ale traficului de persoane;
8. Sprijin material şi financiar acordat persoanelor şi familiilor cu venituri
insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime, prevăzute de ansamblul
dispoziţiilor legale în vigoare;
9. Măsuri de urgenţă pentru următoarele persoane: fără adăpost, victime
ale traficului de fiinţe, ale violenţei în familie, precum şi pentru orice persoană
aflată în dificultate;
10. Orice alte măsuri de prevenţie socială.
Serviciile specializate au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea
capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială. Aceste
servicii, precum şi instituţiile care le acordă au drept obiective:
1. Găzduirea, îngrijirea, recuperarea, reabilitarea şi reinserţia socială pentru
persoanele vârstnice, persoanele cu disabilităţi, bolnavi cronici, persoane
dependente de alcool sau droguri, persoane victime ale violenţei în familie sau
ale traficului de persoane;
2. Suport şi asistenţă pentru copiii şi familiile în dificultate;
3. Găzduirea şi educaţia specială pentru copii sau tineri cu disabilităţi ori
care prezintă dificultăţi de adaptare;
4. Găzduirea tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie а copilului pe o
perioadă determinată în conformitate cu legislaţia în vigoare;
5. Inserţia socială şi profesională а tinerilor care părăsesc sistemul de
protecţie а copilului;
6. Găzduirea pe perioadă determinată а persoanelor fără adăpost;
7. Asistenţă şi suport pentru asigurarea unei vieţi autonome şi active
persoanelor de vârstnice, precum şi de servicii de îngrijire;
8. Acordarea de măsuri de suport pentru integrarea în muncă, altele decât
cele prevăzute de Codul Muncii, inclusiv ateliere protejate;
9. Acordarea de măsuri de readaptare, de preorientare şi de reeducare
profesională stabilite prin legislaţia în vigoare;
10. Primirea şi îngrijirea în situaţii de urgenţă cu sau fără găzduire,
acordarea de sprijin sau acompaniament social, adaptarea la o viaţă activă sau
inserţie socială şi profesională pentru persoanele sau familiile în dificultate sau
în situaţii de risc;
11. Acţiuni de identificare, ajutor, susţinere, formare sau informare,
consiliere, expertiză sau coordonare în vederea prevenirii oricărei forme de
dependenţă;
12. Activităţi, măsuri şi servicii de tip pilot;
13. Orice alte măsuri de intervenţie socială.
Serviciile de îngrijire socio-medicală reprezintă un complex de activităţi care se
acordă în cadrul unui sistem social şi medical integrat şi au drept scop principal
3
menţinerea autonomiei persoanei, precum şi prevenirea agravării situaţiei de
dependenţă. Serviciile de îngrijire socio-medicală sunt acordate persoanelor
care din cauza afecţiunilor fizice, psihice, mentale sau senzoriale se găsesc în
imposibilitatea de а realiza activităţi curente de viaţă sau care se află în faza
terminală а unei boli incurabile. Principalele categorii de persoane cărora li se
adresează aceste servicii sunt persoanele vârstnice, persoanele cu disabilităţi,
bolnavi cronici, persoanele care suferă de boli incurabile şi care necesită o gamă
largă de servicii sociale, cum ar fi serviciile de îngrijire, asistenţă, tratament,
recuperarea funcţională, reabilitarea şi inserţia socială.

Serviciile de îngrijire socio-medicală pot fi clasificate în următoarele

categorii:
1. Servicii de bază: ajutor pentru igienă corporală, îmbrăcare, igiena
eliminărilor, hrănirea şi hidratarea, transfer şi mobilizare, deplasare în interior,
comunicare;
2. Servicii de suport: ajutor pentru prepararea hranei sau livrarea acesteia,
efectuarea de cumpărături, activităţi de menaj, însoţirea în mijloacele de
transport, facilitarea deplasării în exterior;
3. Servicii de îngrijire medicală;
4. Servicii de recuperare şi reabilitarea conexe domeniului medical şi
social: kinetoterapie, fizioterapie, terapiei ocupaţionale, psihoterapie,
psihopedagogie, logopedie;
5. Servicii de reabilitare şi adaptare а ambientului: amenajări, reparaţii.
Furnizorii de servicii sociale pot fi persoane fizice sau juridice, publice sau
private. Asistentul social îndeplineşte, în principal, activităţi care privesc
ajutorul social şi material acordat persoanelor şi familiilor, participarea la
elaborarea proiectelor socio-educative, consilierea, orientarea, ajutorul pentru
realizarea demersurilor necesare obţinerii drepturilor, activităţi de informare şi
prevenire.
Serviciile de asistenţă socială specializată, precum şi cele de îngrijire socio-
medicale sunt realizate de echipa pluridisciplinară.
Din punct de vedere formal mai distingem alte două forme de servicii sociale
comunitare:
1.Servicii de asistenţă socială acordate beneficiarilor în mediul lor de viaţă;
2.Servicii acordate în instituţii specializate.
Serviciile de asistenţă socială intervin în două tipuri distincte de situaţii:
1.în situaţiile de urgenţă, excepţionale (copii abuzaţi, abandonaţi, victime ale
violenţei, persoane care suferă în urma dezastrelor naturaleetc.);
2.în situaţii de dificultate cronică, dublată de deficitul de capacităţi proprii de
depăşire a dificultăţilor (sărăcie extremă, persoane dependente de drog etc.).
1.2. Procesul de acordare а serviciilor sociale
Serviciile sociale se acordă la solicitarea persoanei, а familiei acesteia sau а
reprezentantului legal în urma semnalării unei situaţii de nevoie socială de către
orice altă persoană, precum şi din oficiu.
Procesul de acordare а serviciilor sociale are următoarele etape principale:
4
- Evaluarea iniţială – este efectuată de asistentul social sau de personalul de
specialitate cu competenţe în domeniul asistenţei sociale din cadrul serviciului
social. Are drept scop identificarea nevoilor individuale sau de grup, precum şi
elaborarea planului de intervenţie;
- Elaborarea planului de intervenţie – cuprinde măsurile necesare
soluţionării situaţiei de risc social, respectiv acordarea de prestaţii şi servicii
sociale, precum şi orice alte măsuri prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare;
- Evaluarea complexă – este realizată de echipe pluridisciplinare de
specialişti, care în activitatea desfăşurată utilizează instrumente şi tehnici
standardizate, specifice domeniului de activitate. Evaluarea complexă urmăreşte
următoarele aspecte:
а) evaluarea capacităţilor fizice, mentale şi senzoriale а nivelului de disfuncţie
şi а abilităţii de а realiza activităţile de bază ale vieţii zilnice;
b) evaluarea psihologică şi psihiatrică;
c) evaluarea familiei privind capacitatea acesteia de а asigura condiţiile
necesare creşterii, îngrijirii şi educării copilului;
d) evaluarea potenţialului de integrare а refugiaţilor şi persoanelor care au
dobândit o formă de protecţie în condiţiile legii;
e) evaluarea potenţialului de integrare а victimelor traficului de persoane;
f) evaluarea posibilităţilor de integrare familială, de plasament al copilului sau
de adopţie;
g) evaluarea gradului de funcţionabilitate socială;
h) evaluarea mediului fizic şi social în care trăieşte persoana;
i) evaluarea percepţiei persoanei asupra siguranţei, securităţii şi
vulnerabilităţii proprii;
j) evaluarea motivaţiei persoanei de а beneficia de servicii la domiciliu în
instituţii de zi sau rezidenţiale;
k) evaluarea consecinţelor care privesc persoana în cazul acordării sau
neacordării serviciilor de îngrijire;
l) evaluarea nevoilor sociale şi а posibilităţii asigurării de suport pentru reţeaua
informală de îngrijire;
m) evaluarea percepţiei proprii privind capacitatea funcţională, performanţele şi
resursele;
n) evaluarea capacităţii reţelei informale de а acorda servicii sociale;
o) evaluarea serviciilor sociale disponibile, precum şi а modului în care aceste
pot răspunde nevoilor persoanei.
- Elaborarea planului individualizat de asistenţă şi îngrijire – cuprinde
programarea serviciilor sociale, personalul responsabil, precum şi procedurile
de acordare;
- Implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenţie şi în planul
individualizat ţine nemijlocit de responsabilul de caz;
- Monitorizarea – se axează pe realizarea următoarelor obiective:
а) aplicarea prevederilor legale referitoare la serviciile sociale;
b) respectarea standardelor de calitate;
c) îndrumarea şi coordonarea metodologică la toate nivelurile;
5
 d) asigurarea respectării drepturilor sociale ale beneficiarului
- Reevaluarea – presupune evaluarea periodică а cazului.
3.Sistemul serviciilor sociale din R. Moldova
Coordonarea centrală a sistemului de protecţie a copilului în Republica
Moldova se află în competenţa exclusivă a Guvernului, prin 2 Ministere de
profil: Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Educaţiei şi
Tineretului, asigurarea financiară a activităţilor revenind Ministerului
Finanţelor. Distribuirea responsabilităţilor legate de protecţia socială are loc
prin diverse forme de coordonare existente între Ministerele menţionate mai
sus, fiind condiţionată de tipul de probleme şi nevoi cu care se confruntă
familiile şi copiii, acestea fiind de ordin: socio-economic, de sănătate,
educaţionale.
Coordonarea pe verticală a sistemului de protecţie socială în Republica
Moldova este structurată în felul următor:
1.La nivel central/naţional
2.La nivel raional
3.La nivel local
În conformitate cu obiectivele reformei sistemului de asistenţă socială în
cadrul Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale prin Hotărârea Guvernului
„Cu privire la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale" (nr. 127 din 16 februarie
2001) a fost creat Departamentul Asistenţă Socială cu sarcini şi atribuţii în
domeniul promovării noii politici de administrare şi implementare a sistemului de
asistenţă socială cu subdiviziuni de profil la nivel teritorial. Conform Hotărârii
Guvernului nr. 357 din 23 aprilie 2005 „Privind măsurile de reorganizare a unor
ministere şi autorităţi administrative centrale ale Republicii Moldova”, Hotărârii
Guvernului nr. 565 din 10 iunie 2005 „Cu privire la aprobarea structurii şi
efectivului limită ale aparatului central al Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei
Sociale” a fost modificată denumirea ministerului şi structura acestuia. Astfel,
în cadrul Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale a fost creată Direcţia
Generală Protecţie socială în cadrul căreia este plasată Direcţia asistenţă socială.
La nivel teritorial activează Secţiile asistenţă socială şi protecţie a
familiei, în cadrul cărora a fost instituită unitatea de specialist în problemele
familiei cu copii în situaţie de risc, cu următoarele atribuţii: asigură aplicarea
legislaţiei în domeniul asistenţei sociale a familiilor cu copii; exercită controlul
asupra aplicării dispoziţiilor legale din domeniu; generalizează şi sintetizează
necesităţile existente în domeniul asistenţei sociale a familiilor cu copii,
formulează propuneri privind dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială destinate
familiilor cu copii; creează baza de date a sistemului informaţional automatizat
privind asistenţa socială a familiilor cu copii (beneficiari de prestaţii şi servicii,
furnizori de servicii, activitatea organizaţiilor neguvernamentale, metodologii de
lucru, politici, legi etc.); colaborează cu organizaţiile neguvernamentale pentru
sprijinirea familiilor defavorizate, având în vedere extinderea şi diversificarea
serviciilor sociale destinate acestora; acordă consultaţii persoanelor fizice şi
juridice care solicită sprijin în soluţionarea unor probleme din domeniul respectiv
6
 de activitate; perfectează anchetele sociale în vederea acordării ajutorului
material familiilor dezavantajate; contribuie la organizarea odihnei de vară a
copiilor din familiile în situaţie de risc; acordă sprijin în vederea organizării în
şcoli a alimentaţiei gratuite a copiilor din familiile dezavantajate.
Responsabilităţile importante în domeniul politicii promovate faţă de
copii sunt fragmentate între mai multe ministere şi departamente: Ministerul
Sănătăţii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Educaţiei şi Tineretului; Ministerul
Afacerilor Interne. Din aceste motive persistă blocaje de cooperare între
diversele segmente ale executivului, în procesul de luare a deciziilor în interesul
major al copilului. Aceiaşi situaţie este caracteristică şi pentru structurile
autorităţilor publice locale (cu excepţia mun. Chişinău).
În 1999, pentru a depăşi această fragmentare, a fost înfiinţat Consiliul
Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului, conceput ca un organ
interministerial, a cărui funcţie urma să fie elaborarea unei strategii coerente a
politicii promovate în domeniul copilului şi, totodată, coordonarea activităţii
tuturor organismelor guvernamentale. Conform conceptului strategic, adoptat
de Guvernul Republicii Moldova în decembrie 2001, pe lângă Consiliul
respectiv a fost creat şi un Secretariat permanent responsabil pentru
implementarea Strategiei privind protecţia copilului şi familiei. Deşi activitatea
Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului poate fi calificată
drept apreciabilă, poziţia acestuia în sistemul guvernamental nu i-a permis
totuşi să-şi realizeze pe deplin funcţiile pentru care a fost creat, abordarea inter-
departamentală a problematicii copilului rămânând şi în continuare realizată cu
dificultăţi1.
La nivel teritorial au fost create Consiliile locale de protecţie a drepturilor
copilului, care au ca scop elaborarea politicilor locale ce ţin de protecţia
copilului, sporirea conlucrării inter-departamentale întru soluţionarea
problemelor copilului şi familiei. În pofida faptului constituirii acestora însă,
constatăm că structurile date, la momentul actual, nu operează eficient în toate
regiunile ţării, necesitând măsuri de consolidare a capacităţilor lor în abordarea
problemelor existente în domeniu.
De remarcat că, în problema fragmentării sistemului de protecţie a copilului,
mun. Chişinău a reuşit să înlăture dispersarea diferitelor agenţii de protecţie
socială a copilului şi familiei, instituind, în iulie 1997, Direcţia municipală
pentru protecţia drepturilor copilului – ca organ specializat ce concentrează
problematica copilului şi întruneşte o echipă multi-disciplinară – foşti specialişti
din cadrul subdiviziunilor locale ale Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale
(azi Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale), Ministerului Educaţiei şi
Tineretului şi Ministerului Afacerilor Interne (Comisiile pentru minori). Crearea
Direcţiei a permis mun. Chişinău să soluţioneze mai eficient problemele ce ţin
de protecţia socială a copilului şi familiei, precum şi să atragă investiţii
considerabile în dezvoltarea unui şir de servicii alternative, bazate pe familie şi
comunitate.

1
Raportul Anual al Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova. – Chişinău, 2001, pag. 29.
7
 Este relevant faptul că experienţa mun. Chişinău a fost preluată la nivel
teritorial (Cahul, Ungheni şi Soroca) în care au fost create astfel de direcţii,
producîndu-se, respectiv, încadrarea în noul sistem şi extinderea serviciilor de
protecţie socială a copilului aflat în dificultate. În urma reformei administrativ-
teritoriale, produse în vara anului 2003, aceste direcţii au fost însă lichidate,
revenindu-se la vechile structuri locale care nu dispun de potenţial şi nu
favorizează abordarea holistică şi multi-disciplinară a problemelor copilului şi
familiei în dificultate.
Impactul combinat al sărăciei şi al investiţiilor inadecvate în sectorul social au
slăbit capacitatea familiilor de a-şi ocroti copiii, cauzând creşterea numărului de
copii cu necesităţi speciale, în mod deosebit abandonaţi, fără adăpost, abuzaţi,
neglijaţi, copii aflaţi în conflict cu legea. Familia s-a detaşat în mare măsură de
grijile sănătăţii fizice, morale şi intelectuale ale propriilor copii, care erau
anterior preluate de stat.
Instituţiile prestatoare de servicii de asistenţă socială din subordinea
administraţiei raionale
Situaţia prestării serviciilor de asistenţă socială la nivel teritorial ca şi la
nivelul central rămâne confuză din cauza divizării responsabilităţilor între
structurile şi nivelurile autorităţilor administraţiei publice, mai ales cînd este
vorba despre familie şi copil. Or, în scopul eficientizării procesului de
soluţionare a problemelorde asistenţă socială, este binevenită constituirea
structurilor centrale şi locale specializate de protecţie a copilului şi familiei.
Problematica copilului fiind dispersată între secţiile de Asistenţă Socială şi
Protecţie a Familiei şi Departamentul Educaţie şi Tineret (autoritatea tutelară).
În condiţiile lipsei unei structuri specializate locale, problemele copilului şi
familiei sunt abordate superficial, iar unele categorii de copii şi familii rămân în
afara cadrului de protecţie socială.
În acelaşi timp, rămâne problematică asistenţa acordată copilului şi familiei la
nivel local. Această situaţie ar putea fi soluţionată în cazul implementării
depline a Legii asistenţei sociale, ce prevede angajarea la nivel de primării a
asistenţilor sociali, a căror misiune ar fi identificarea familiilor şi copiilor în
dificultate, evaluarea situaţiei acestora, tratarea problemelor sociale şi
direcţionarea cazurilor dificile spre serviciile specializate. La nivel local a fost
instituit postul de asistent social în primării. Conform Legii Asistenţei sociale,
administraţia publică locală, şi în mod particular primarul, au responsabilităţi
specifice cu privire la coordonarea activităţilor de asistenţă socială pentru copil
şi familie în unitatea teritorială respectivă.
La 1 iulie 2006 în republică în sistemul de protecţie socială lucrau 180
specialişti în cadrul secţiilor/direcţiilor raionale; 183 asistenţi sociali în primării,
circa 2300 lucrători sociali (în total 2663 persoane). În perspectivă se prevede
creşterea numărului de asistenţi sociali angajaţi în cadrul primăriilor peste 900
persoane (conform prevederilor Legii asistenţei sociale nr. 547-XV din
25.12.2003, art. 14). Conform calculului estimativ această acţiune necesită o
acoperire financiară de circa 10 379, 2 mii lei/an (reieşind din calculul pentru un
8
salariu mediu lunar de 800 lei).   Pentru specialiştii din domeniul protecţiei
sociale la moment, nu este creat un sistem de evidenţă şi de perfecţionare
profesională continuă.
În scopul excluderii acestei probleme Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale
a înaintat Ministerului Finanţelor propuneri la Cadrul de cheltuieli pe termen
mediu pentru a efectua angajarea asistenţilor sociali în primării pe etape, fiind
selectate după prioritate primăriile care au un număr de locuitori mai mare de
5000 în anul 2006, apoi - de 3000 în anul 2007 şi restul primăriilor - în
2008 (2005 / 40 unit; 2006 / 257 unit; 2007 / 350 unit; 2008 / 351
unit). Activitatea asistenţilor sociali la nivel local presupune rezultate în
eficientizarea sistemului de asistenţă socială, dezvoltarea serviciilor sociale
profesioniste la nivel comunitar şi soluţionarea cazurilor persoanelor, familiilor
şi grupurilor în situaţie de risc la locul de trai. În acelaşi rând asistenţii sociali
sunt factori importanţi care contribuie direct la realizarea obiectivelor Strategiei
de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei precum şi a Programului
Naţional „Modernizarea ţării – bunăstarea poporului”.
ONG-urile – prestatori de servicii de asistenţă socială
În ultimii ani a fost ajustat cadrul legal al cooperării între sectorul public şi cel
privat de servicii sociale, deschizându-se astfel una dintre perspectivele
importante de dezvoltare a sistemului de protecţie a copilului. Având atât
suportul organizaţiilor occidentale, cât şi de cel guvernamental, s-a dezvoltat
rapid o reţea amplă de ONG-uri cu obiective în domeniul social, probabil cele
mai multe în domeniul protecţiei copilului şi familiei. Conform datelor
Ministerului Justiţiei, la 1 ianuarie 2006, în Republica Moldova au fost
înregistrate 3156 organizaţii neguvernamentale naţionale şi internaţionale.
Reţeaua ONG-urilor din Domeniul Social s-a constituit la 1 august 2002 şi
întruneşte la ora actuală circa 355 ONG-uri din ţară, constituită din 6 uniuni /
alianţe de ONG-uri pe domenii: Alianţa ONG-urilor din domeniul medico-
social; Alianţa ONG-urilor din domeniul Protecţiei Persoanelor cu disabilităţi;
Alianţa ONG-urilor active în domeniul Protecţiei Sociale a Copilului şi
Familiei; Alianţa ONG-urilor din domeniul Protecţiei Sociale a Persoanelor în
Etate; Forul Organizaţiilor de Femei din Republica Moldova; Reţeaua ONG-
urilor din Republica Moldova ce activează în domeniul HIV/SIDA, ITS şi
Narcomaniei.
Alianţa ONG-urilor active în domeniul Protecţiei Sociale a Copilului şi
Familiei constituită la 5 martie 2002, este o formaţiune neinsituţionalizată care
funcţionează pe principii binevole şi la care poate adera orice organizaţie
nonguvernamentală de profil, înregistrată oficial, care împărtăşeşte viziunea,
misiunea şi obiectivele Alianţei şi este gata să se implice în mod direct în
realizarea acestora. Alianţa creată întruneşte 138 ONG-uri şi organizaţii obşteşti
care optează pentru luarea unor măsuri efective de prevenire a situaţiilor de
risc, să îmbunătăţească asistenţa socială şi sprijinul acordat familiilor prin a le
ajuta să-şi îndeplinească responsabilităţile care le revin în creşterea copiilor,
inclusiv de a educa părinţii prin consiliere şi programe bazate pe comunitate.
9
Scopul Alianţei rămâne a fi de a contribui la elaborarea unei politici sociale
coerente în domeniul protecţiei sociale a copilului şi familiei, prin stabilirea
unor parteneriate eficiente între structurile guvernamentale şi
neguvernamentale.
Un rol primordial în vederea promovării şi dezvoltării sistemului de protecţie a
copilului şi familiei în dificultate îl au şi organizaţiile nonguvernamentale
internaţionale. Astfel, Asociaţia ,,Amici dei Bambini” (“Ai. Bi.”), Italia
activează în Moldova din anul 1996, cînd a fost iniţiat proiectul de susţinere la
distanţă a copiilor, în parteneriat cu ,,Salvaţi Copiii” Moldova. Proiectul are
drept scop prevenirea abandonului copiilor prin asigurarea pentru aceştia a unor
condiţii de trai în familie. Ai.Bi se axează pe promovarea unui sistem de
protecţie a copilului şi familiei în care sun prezentate trei sectoare de
intervenţie: prevenirea abandonului, restabilirea legăturilor cu familia şi
comunitatea pentru copiii instituţionalizaţi, promovarea adopţiei.
ONG-urile şi-au îmbunătăţit imaginea atât la nivelul opiniei publice, cât şi la
nivelul autorităţilor. Încrederea în succesul eventualelor colaborări a crescut
simţitor. Multe dintre acestea au acumulat o bogată experienţă şi un grad înalt
de competenţă, aspecte ce pot fi valorificate în dezvoltarea ulterioară a
sectorului. Până de curând colaborarea a fost în general punctuală, pe proiecte
sau pe cazuri specifice. Recent se tinde spre un parteneriat, spre un program
comun, majoritatea ONG-urilor active, funcţionale încheind sau fiind în curs de
finalizare a unor convenţii de colaborare cu DMPDC dar şi cu Consiliile locale
şi raionale, având drept obiectiv prioritar realizarea unei baze de date comună.
Responsabilitatea principală în domeniul social trebuie să fie şi să rămână a
statului. Rolul statului în protecţia copilului şi în protecţia sociala în general
este fundamental. Rolul ONG-urilor este unul complementar, fără să poată
substitui însă rolul statului. Rolul complementar se referă la preluarea unor
probleme neacoperite de sistem, iniţierea unor servicii pe o problematică socială
nouă, crearea unui mecanism, „împingerea statului de la spate”, dar „nu trebuie
să facă treaba statului”.
ONG-urile pot lucra în parteneriat cu statul, fac împreună proiecte, creează un
mecanism pe care îl implementează, după care, dacă mecanismul este dovedit
util, statul urmează să preia acel mecanism sau să-l ofere ONG-ului respectiv,
asigurându-i finanţarea, atât timp cât există acea problemă socială. În acest
context, se înscrie implementarea proiectului „Consolidarea capacităţilor în
reforma politicii sociale” (TACIS) de către Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei
sociale în parteneriat cu ONG Every Child Moldova. Cu suportul acestui proiect
au fost dezvoltate în 3 raioane pilot (Orhei, Cahul, Ungheni) următoarele tipuri
de servicii: asistenţa parentală profesionistă; sprijin familial şi prevenirea
abadonului, servicii de reintegrare a copiilor din instituţiile rezidenţiale
În ciuda posibilelor critici care pot fi aduse sectorului neguvernamental (lipsa
sustenabilităţii pe termen lung, dependenţa de finanţări externe, disparităţi
teritoriale sau în acoperirea unor categorii în dificultate), rolul acestuia nu
trebuie subapreciat.

10
 Pe de o parte, sectorul non-profit suplimentează oferta publică de servicii dar
oferă, datorită flexibilităţii, posibilitatea dezvoltării unor servicii novatoare care
pot fi preluate ca model de sectorul public. Pe de altă parte, în condiţiile în care
sectorul public va dezvolta sistemul de servicii primare de asistenţă socială şi va
reorganiza serviciile specializate pentru copii, persoane cu handicap, vârstnici
etc., va fi necesară externalizarea unor servicii către instituţii private sau non-
profit. Externalizarea serviciilor v-a fi posibilă în condiţiile în care ONG-urile
au acumulat experienţă în derularea serviciilor înalt specializate.
Implementarea noilor politici orientate spre îmbunătăţirea nivelului calităţii
vieţii copilului şi familiei este imposibilă fără implicarea la acest proces a
societăţii civile. În acest context, în condiţiile în care autorităţile locale pe
fundalul descentralizării preiau responsabilităţile în reglarea şi asistarea
proceselor comunitare a sectorului familiilor cu risc, atunci va avea un rol
important în solidarizarea societăţii împotriva unor fenomene sociale şi desigur
o stimulare a comunităţii să-şi rezolve propriile sale probleme cu puţine costuri.
Un aspect esenţial în acest proces îl are asigurarea transparenţei procesului
legislativ, deoarece o societate democratică nu poate să funcţioneze fără
aprobarea publică a proiectelor privind actele legislative de interes general, în
special ce ţin de protecţia socială a copilului şi familiei. Însă, fără încadrarea
cetăţenilor în elaborarea, analiza şi adoptarea hotărârilor sociale importante în
domeniul de referinţă, rezultatele vor fi mult mai mici. În special, în condiţii în
care se află societatea noastră în prezent, nu numai că nu trebuie, dar şi nu este
în drept să se neglijeze potenţialul, resursele şi posibilităţile sectorului
nonguvernamental, care trebuie să fie solicitate şi aplicate în practică pentru
formarea unui model social orientat interesele copilului şi familiei, precum şi de
a le asigura un nivel decent de viaţă. Dezvoltarea unui parteneriat operaţional
între structurile guvernamentale şi organizaţiile nonguvernamentale presupune
necesitatea elaborării unui mecanism de autorizare a ONG-urilor care oferă
servicii competente copilului şi familiei şi evaluarea periodică a serviciilor
oferite de aceste organizaţii în conformitate cu standardele de calitate elaborate
în acest scop.
În contextul celor expuse mai sus, poate fi remarcat că Republica Moldova,
după o lungă perioadă de determinare a direcţiei de dezvoltare a sistemului de
protecţie socială a copilului şi familiei, trebuie să urmărească realizarea unei
reforme complexe care să urmărească realizarea următoarelor obiective:
 asigurarea dezvoltării şi realizării politicii de protecţie socială a copilului şi
familiei la nivel naţional şi local;
 dezvoltarea / armonizarea cadrului legal în domeniul protecţiei copilului şi
familiei şi asigurarea implementării depline a Convenţiei ONU;
 consolidarea şi dezvoltarea capacităţilor instituţionale de a elabora,
implementa şi dezvolta modele de servicii comunitare în baza standardelor de
calitate (care trebuie elaborate) pentru protecţia copilului şi familiei;
 crearea şi dezvoltarea unui sistem naţional şi local de monitorizare şi
evaluare a situaţiei copilului şi familiei;
11
  dezvoltarea şi consolidarea resurselor umane încadrate în serviciile de
protecţie a copilului şi familiei şi angajarea personalului corespunzător
standardelor profesionale;
 dezvoltarea mecanismelor financiare care să promoveze şi să susţină
modele eficiente de servicii de protecţie a copilului şi familiei;
 dezvoltarea capacităţii familiei şi comunităţii de a asigura asistenţă
copiilor şi de a preveni riscul intrării copilului în dificultate;
 reorganizarea sistemului rezidenţial de protecţie а copilului şi dezvoltarea
formelor alternative la instituţionalizare (asistenţa parentală profesionistă,
centre de zi, casele de copii de tip familial etc.);
 sensibilizarea societăţii vis-а-vis de problemele copilului şi familiei.
Condiţia esenţială a efectuării reuşite a reformei rezidă în gradul de eficienţă a
colaborării, în baza unei strategii coerente, dintre toate părţile implicate în
configurarea destinului generaţiei în creştere: înşişi părinţii şi copii, evident,
statul, autoritatea publică locală, comunitatea locală, sectorul asociativ şi cel
privat.
Întrebări de recapitulare şi însărcinări:
1. Elaboraţi organigrama serviciilor sociale prestate de instituţiile de stat din R.
Moldova
2. De ce servicii sociale are nevoie comunitatea Dvs? „Construiţi” un model de
serviciu social pentru comunitatea Dvs., evidenţiind categoriile de beneficiari,
specialiştii angajaţi, capacitatea serviciului etc. – standardele de calitate
3. În opinia Dvs. ce servicii sociale pot fi dezvoltate de către Biserica
Ortodoxă?

Referinţe bibliografice:
1.Copiii în situaţii de risc: Crearea serviciilor sociale comunitare. – Chişinău:
FISM, 2004.
2.Danii A., Racu S., Neagu M. Ghid de termeni şi noţiuni. – Chişinău, 2006.
3.Dezinstituţionalizarea serviciilor de protecţie а copilului în România. Ghid
metodologic. – Bucureşti: UNICEF, 2004.
4.Mănoiu F. Asistenţa socială în Romînia. -Bucureşti, 1996.
5.Miftodi V. Fundamente ale asistenţei sociale. -Bucureşti, 1999.
6.Mihăilescu I. Un deceniu de tranziţie. -Bucureşti, 2000
7.Morales T. Social Work. -Colorado, 1998.
8.Moroşan C. Protecţia copilului şi practicianul social. –Iaşi:Moldgroup, 1998.
9.Roth-Szamoskozi M. Protecţia copilului: dileme, concepţii şi metode. –Cluj-
Napoca, 2000.
10.Servicii sociale pentru copil şi familie: Ghid de bune practici. – Chişinău, 2006.
11.Zamfir C., Zamfir E. Pentru o societate centrată pe copii. -Bucureşti, 1997.
12.Zamfir C., Zamfir E. Politici sociale. România în context european.-Bucureşti,
1994.

12
13.Zamfir E. Politica de protecţie a copilului în România // E.Zamfir, C.Zamfir
Politici sociale. -Bucureşti, 1995.

13