Sunteți pe pagina 1din 8

Actiunea redă evenimentele într-o formă cronologică, fiind expuse aventurile mezinului, care

reușește să treacă peste proba dată de tatăl său, probă pe care frații săi mai mari nu o vor depăși.
Pe drum, deși atenționat în prealabil de tatăl său, tânărul cade în capcana Spânului, jurându-i
acestuia credință și făcând, practic, schimb de identitate. Ajuns în palatul împăratului Verde (cu noua
sa denumire Harap-Alb) acesta va trece printr-o serie de probe date de Spân cu scopul de a-l ucide.
Cu ajutorul Sfintei Duminică, iar mai târziu cu ajutorul altor personaje adjuvante, tânărul va trece cu
brio probele, maturizându-se si pregătindu-se incet-incet pentru tronul de drept. După ce trece cu
bine de ultima serie de probe- menite să o aducă la palat pe fiica Împăratului Roșu, acesta se va
îndrăgosti de ea și ii va spune adevărul. Fata îl va da în vileag pe Spân, iar acesta îl va decapita pe
Harap-Alb. Calul năzdrăvan este cel care îl va ucide pe Spân, ridicându-l până la cer și izbindu-l de
pământ. Feciorul va fi înviat de fată cu ajutorul celor 3 smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă.
Deznodământul este unul tipic, având loc o nuntă împărătească specifică.
Harap-Alb fiul cel mai mic al craiului și nepotul Împăratului Verde este prezentat în operă ca un
personaj obișnuit, neînzestrat cu trăsături supranaturale. El nu are puteri supranaturale și nici însușiri
deosebite (vitejie, dârzenie, istețime)- acestea vor fi valori pe care le va dobândi în timp- întrucât
basmul, prin construcția sa, are un caracter de bildungsroman și urmărește evoluția și maturizarea
eroului.
Spânul nu este doar o întruchipare pură a răului – el ocupă un rol deosebit de important în educația
tânărului, având poziția de mentor. Calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca eroul să își învețe lecția.
Personajele ajutătoare, numite adjuvanți, au un rol deosebit în construcția și depășirea conflictelor
și a probelor. Ele se inscriu in sfera supranaturalul dar si in categoriile tipice ale basmului popular.
Calul, Sfanta Duminica, albinele, furnicile, cele cinci fiinte nazdravane, sunt personaje adjuvante si
donatori, meniti sa contureze fabulosul specific basmului.

Calul nazdravan, fara de moarte, are puterea de a se metamorfoza in fata tavii de jaratec, de a vorbi
cu stapanul sau si de a-l transporta cu viteza gandului si a vantului acolo unde are nevoie.

Sfanta Duminica, stie toate tainele reusitei eroului, cunoaste viitorul si dispare prin imaterializare
atunci cand si-a implinit rostul.

Gerila este o „dihanie de om” cu o infatisare „de spariet”, avand niste „urechi clapauge” si „buzoaie
groase si dabalazate”, care, cand sufla promoroaca printre ele, se rasfrangeau „in sus peste scafarlia
capului si in jos de-i acoperea pantecele”. In el se contureaza una dintre fortele naturii pe care Harap
– Alb va trebui sa o invinga. Portretul personajului este doar o manifestare hiperbolizata a gerului, cu
el intrand in relatie intreaga natura: „vantul gemea ca nebun, copacii din padure se vaicareau,
pietrele tipau”.

Si celelalte patru personaje sunt asezate sub semnul monstuosului fizic: Ochila este „o
schimonositura de om” cu un singur ochi mare cat o sita, Flamanzila si Setila devoreza in jurul lor
tot ceea ce poate fi mancat si baut, Pasari-Lati-Lungila isi poate modifica dimensiunile intr-atat
incat poate cuprinde in brate pamantul si poate atinge luna si soarele.

Ajutoarele lui Harap – Alb sunt meninte sa-l invete pe eroul nostru cum sa stapaneasca fortele
naturii si propriile slabiciuni: vremea, procesele metabolice, dimensiunile spatiului.
Titlul basmului „HARAP –ALB” reprezintă o construcție oximoronică, surprinzând în primul rând
ironia. Substantivul „harap” se referă la o slugă de culoare, în timp ce adjectivul „alb” surprinde pe
de o parte culoare pielii, pe de altă parte originea nobilă a tânărului fecior de crai.

CONCLUZIE:
Povestea Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult prin reflectarea concepției autorului asupra
lumii, prin umanizarea fantasticului, prin individualizarea personajelor, prin depășirea tiparului clasic
al basmului popular. Autorul reușește prin acest basm să surprindă mentalitatea vremii prin
personajele sale simbolice, eroul nu este un atotputernic, un stereotip al eroului de basm, ci este
uman prin stângăciile și naivitatea sa. Tânărul fecior de crai trebuie sa-și depășească întâi condiția
psihică, iar mai apoi va fi capabil și demn să devină împărat.

Amu = acum sugubete = glumeț, hazliu vrodata = cândva

Fecior = fiu calic = foarte sarac marazuri = fandoseli, mofturi

Depăna = a înșira prapadit = nenorocit, mizerabil, bustihan = buștean

Zacare = a boli, a zăcea bezmetic = zăpăcit, aiurit urdinis = deschizatura in stup

grabnic = imediat, iute adicalea = adică dabalazate = pleostita, lasate

vrednic = demn, capabil, cinstit blestesti = a murmura, a rasufla bazdaganie = poznă,


(greu) nazdravanie
straie = haine, îmbrăcăminte
dobitoace = animale domestice ospata = hrani
zabava = întârziere, amanare
ramasag = pariu balaie = blond
sparieti = speriet
darloaga = camp, aratură, ogor ciuta = căprioară
chitit-o = ascuns-o
solomonit = vrajit, fermecat bindiseau = îngrijorau
gotca = chiciură, brumă
dihanie = bestie, animal galceava = cearta, scandal
garbovita = adunată, cocoșată
belea = necaz spuza = multime, grămadă
mahnire = supărare
noian = abis, adânc, prăpastie scarmanatura = pedeapsa
inzileasca = a da zile cuiva
a ispravi = a termina smicele = ramuri roditoare
ponosit = mâhnit, trist, supărat
galgaind = a bolborosi tolina = intins, lungit
hobot = văl de mireasă
buhai = taur hapca = cu forta, cu de-a sila
pesemne = probabil
tologit = tăvălit dezmierdat = alintat
ghijoaga = cal batrân și slab,
mârțoagă jir = scut povestar = povestitor, narator

gloaba = cal slab și prăpădit târnă = balcon, prispă marazuri = fandoseli

prapadi = muri hoinareste = cutreiera,


calatorește
La ţigănci” de Mircea Eliade

Apariţie: 1959, la Paris.
Specia literară: nuvelă fantastică.
Simboluri şi semnificaţii:
Ieşirea din timp. Înseamnă o ruptură între spaţiul real şi ireal, între cotidian şi fantastic, trecerea de
la viaţă la moarte.
Bordeiul ţigăncilor. Intrarea lui Gavrilescu în spaţiul ţigăncilor reprezintă iniţierea acestuia în ritualul
morţii. Cele trei fete sunt parcele, ielele sau ursitoarele. Baba este echivalentul cerberului, iar vizitiul –
luntraşul Caron care duce sufletele morţilor.
Labirintul. Gavrilescu umblă printre paravane care sunt un spaţiu labirintic, un joc de lumini şi
umbre în care eroul, înfăşurat în giulgiu, are impresia că visează.
Iubirea şi visul. Gavrilescu şi-a ratat destinul, deoarece, deşi o iubise pe Hildegard, s-a căsătorit cu
Elsa. Visul că se întâlneşte cu Hildegard reprezintă o anticameră a morţii. Călătoria din finalul nuvelei
şi replica lui Hildegard sugerează drumul lui Gavrilescu spre moarte.

Titlul nuvelei sugerează loc de  manifestare a sacrului ascuns în profan. Locul numit la
ţigănci  reprezintă simbolic  lumea cealaltă, în care locuiesc nemuritorii. Este altceva decât lumea de
dincolo, unde se duc toţi după moarte, dar de unde nu se înapoiază nimeni. Intrat pe tărâmul
celălalt, spaţiul mitic al originilor, Gavrilescu „traversează, ca novice, o moarte rituală, iniţiatică,
diametral opusă morţii fizice, naturale: la ieşirea din acest spaţiu, el urmează să parcurgă o naştere
iniţiatică, să capete o nouă personalitate"
Tema: trairea simultana in doua planuri diferite (sacru si profan). Iesirea din timp. Desi este nuvela
fantastica, Eliade evita sa introduca elemente supranaturale.Deoarece evenimentele par adevarate
numai ca ele se desfasoara intr-un timp si spatiu diferite. Personajul principal traieste rational,
coerent in doua sfere temporale diferite ( sacru si profan).
 
STRUCTURA SI COMPOZITIA OPEREI
Din punct de vedere structural opera cuprinde 8 parti (episoade), dispuse in cele 4 planuri,
Real-Ireal-”Real”-Ireal.. Primul episod se petrece ”La țigănci”, alte 3 în lumea exterioară, dar diferită
de cea inițială și ultimul din nou ”La țigănci”. În mod surprinzător, singurul plan care rămâne același
este cel ireal, deoarece personajul nu mai este sigur pe ceea ce se întâmplă în planul real.
Pendularea între rea-ireal este caracteristică prozei fantastice.

 Acţiunea nuvelei se desfăşoară în Bucureştiul interbelic, prezentat, toropit de caniculă, cu tramvai,


liceu şi grădini umbroase, cu oameni comunicativi şi cârciumă la colţul străzii.
În prim-planul realist, care corespunde primului episod al nuvelei, se configurează atmosfera
aparte, culoarea balcanică: mirosul de asfalt topit, zgomotul tranvaiului, arsita zilei de vară şi 
locvacitatea personajului.
Nuvela începe cu o călătorie obişnuită, repetată de trei ori pe săptămână, ca un ritual, de profesorul
de pian, Gavrilescu. Temele de discuţie ale călătoriei cu tramvaiul sunt: căldura, colonelul Lawrence şi
mărturisirea ratării condiţiei de artist. Tramvaiul, simbol al lumii reale (ca şi pălăria sau banii), trece
pe lângă grădina ţigăncilor, despre care oamenii discută într-un mod misterios, cu toate că nimeni
nu ştie nimic sigur, pentru că nu a fost acolo. Este un spaţiu interzis, în aparenţă din prejudecată.
TIMP ŞI SPAŢIU
Momentul venirii ţigăncilor este amplasat într-un timp trecut nedeterminat (mitic).  „Au venit demult
- spuse vecinul". Grădina apare ca un spaţiu mitic. Amintindu-şi că şi-a uitat servieta cu partituri la
eleva sa, Otilia Voitinovici, profesorul coboară cu intenţia de a lua tramvaiul în sens invers. După o
serie de ezitări, Gavrilescu intră la ţigănci, atras de umbra grădinii.
PARTEA A DOUA / PLANUL IREAL
Al doilea episod marchează intrarea personajului în cealaltă lume. Momentul trecerii dincolo, în
planul ireal, este precedat „de o lumină albă, incandescentă, orbitoare", care împreună
cu poarta semnifică pragul dintre două lumi, trecerea dinspre viaţă spre moarte, dinspre profan
înspre sacru.
În faţa porţii, îl aşteaptă o fată oacheşă. Baba (Cerberul) îi cere drept taxă pentru a trece în cealaltă
lume, la ţigănci, echivalentul a trei lecţii de pian. De remarcat elementul comun cu basmul, prezenţa
cifrei trei: suma pe care trebuie să o achite Gavrilescu la intrarea în bordei valorează trei lecţii de
pian, fetele pe care trebuie să le ghicească sunt în număr de trei, ora când se produc întâmplările
ciudate din naraţiune e în jur de trei, Gavrilescu călătoreşte cu tramvaiul de trei ori pe săptămână.
Discuţia despre ceas dintre Gavrilescu şi baba aşezată la punctul de hotar dintre cele două tărâmuri
sugerează altă curgere temporală  la ţigănci: „Avem timp. Nu e nici trei", zice bătrâna fără grabă.
Ceasul care „iar a stat"  sugerează că în locul acesta al pragului, al vămii, timpul exterior este împletit
în jurul unei clipe de graţie, ora trei.  La ţigănci, Gavrilescu va trăi comprimarea temporală, timpul său
subiectiv (câteva ore) necorespunzând cu timpul istoric (12 ani). Se remarcă o trăsătură importantă a
fantasticului: dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia supranaturalului.
Odată ajuns în bordei (episodul al III-lea), Gavrilescu încalcă interdicţia de a nu bea multă cafea şi
intră în „jocul" fetelor. Trebuie să ghicească ţiganca din cele trei: o ţigancă, o grecoaică, o evreică
(Parcele). Eşuează însă, pentru că îşi aminteşte de Hildegard (se rătăceşte în amintire), iar fetele îl
grăbesc, cred că se teme să le ghicească, apoi îl prind într-o horă de iele sau de ursitoare care îi ţes
un alt destin. După prima încercare, adoarme şi se trezeşte îmbrăcat altfel. Fuga prin labirintul de
paravane şi oglinzi redă simbolic „încurcătura" sa prin amintire. A doua ratare a ghicitului îl face să
afle că, dacă ar fi reuşit, „ar fi fost foarte frumos", fetele l-ar fi plimbat prin toate odăile bordeiului,
dezvăluindu-i misterele universului. De această dată îşi „aminteşte" muzica, manifestându-se ca un
creator: „Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă
pentru întâia oară, deşi îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi le-ar fi amintit după foarte
multă vreme".
Rătăceşte prin întuneric (episodul al IV-lea), într-un labirint unde e foarte cald şi renunţă treptat la
haine. Se simte îmbrăcat în giulgiu (simbol al morţii iniţiatice) şi „se trezeşte" din coşmar sau
halucinaţie discutând cu baba.
Speriat, încercând să scape,  „se pierduse, se rătăcise in trecut". Aflăm în felul acesta că tânăr fiind,
student în Germania, iubise pe minunata Hildegard, pe care însă o părăsise şi se căsătorise cu Elsa,
cu care trăia de mulţi ani la Bucureşti. Prin urmare, Gavrilescu îşi ratase viaţa sentimentală şi vocaţia
de artist. Iubirea pentru Hildegard constituise momentul sacru al vieţii lui, iar el îşi dă seama de asta
doar în clipa în care pătrunde în spaţiul magic al bordeiului ţigăncilor: „în acea clipă se simţi deodată
fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a
lui". Ieşirea din timpul profan coincide cu amnezia, iar intrarea în cel sacru cu anamneză.
PARTEA A TREIA / PLANUL REAL
În partea a treia (episoadele V-VII), Gavrilescu părăseşte bordeiul ţigăncilor şi aude „huruitul
mecanic al tramvaiului", semn al timpului istoric. În tramvai, unde discuţiile predilecte erau tot
căldura şi colonelul Lawrence, Gavrilescu constată, dincolo de aparenţa unei lumi cunoscute, că
trecerea timpului se accelerează progresiv. Când dă o bancnotă taxatorului, află că aceasta era ieşită
din uz. Ajuns în strada Preoteselor, află că doamna Voitinovici se mutase de 8 ani, de când se
căsătorise Otilia. Chiar şi acasă la el locuiesc oameni străini. De la cârciumarul din cartier, Gavrilescu
află că soţia sa, Elsa, se întorsese de 12 ani în Germania. Prin urmare, popasul în bordeiul ţigăncilor a
durat, nu câteva ore, aşa cum crezuse Gavrilescu, ci 12 ani, durata unui an cosmic.  „Rătăcit în trecut,
[n.n. Gavrilescu] a ratat prezentul, adică veşnicia fiinţelor divine; acum rătăcit în viitor, Gavrilescu
ratează din nou prezentul. Vrea să revină la ţigănci pentru a cere o explicaţie şi face drumul în
compania unui birjar, fost dricar (Charon).
În partea a patra, ultimul episod prezintă întâlnirea cu Hildegard, iubita lui din tinereţe, în  casa cea
mare. Aceasta îl ia de mână (este mediatoarea trecerii dincolo) şi îl duce cu birja spre pădu-rea-
labirint, spre o „nuntă în cer". Simbolul pădurii este ambiguu, spaţiu al morţii sau al renaşterii, iar
călătoria cu birja fostului dricar poate fi spre moarte sau spre o împlinire a iubirii şi a destinului de
creator în alt plan al existenţei.
Finalul nuvelei La ţigănci este deschis, pentru că păstrează ambiguitatea, condiţie a fantasticului.

Cuvinte:
Hierofaníe s.f. Act prin care se manifestă sacrul; relevare a unei entităţi sacre în tradiţia spirituală a
unui popor. (< fr. hiérophanie) 
 PROFÁN, -Ă,  profani, -e,  adj. (Adesea substantivat) 1. Care este ignorant într-un domeniu
oarecare; neştiutor, nepriceput, ageamiu. 2. Care nu ţine de religie, care nu reprezintă sau nu
exprimă un punct de vedere religios; laic. 3. Care nu respectă lucrurile considerate sacre;
necredincios. – Din fr. profane,  lat. profanus.  
 IRECOGNOSCÍBIL, -Ă adj. de nerecunoscut. (după it. irriconoscibile) 
 ÉROS s. n. 1. dragoste, iubire; (spec.) dragoste senzuală; motiv erotic în literatură. 2. ansamblul
dorinţelor sexuale, considerate din punct de vedere psihanalitic; libido. ♢ ansamblul instinctelor de
conservare şi perpetuare. (< fr. éros /1/, germ. Eros) 
 LÓGOS, logosuri, s.n. 1. Termen folosit în filozofia materialistă antică pentru a denumi ordinea
cosmică, raţiunea cosmică sau destinul, o ipostază a divinităţii, cuvântul divin. 2. (Ir. şi fam.)
Cuvântare, discurs. – Din ngr. lógos, fr. logos. 
 INTERBÉLIC, -Ă,  interbelici, -ce, adj. Dintre două războaie (mai ales dintre cele două războaie
mondiale). – Inter1-+belic (< lat. bellicus). 
 LOCVACITÁTE s.f. (Livr.) Însuşirea, pornirea, obişnuinţa de a fi locvace; limbuţie. – Din fr. loquacité, 
lat. loquacitas, -atis.  
 PARTITÚRĂ,  partituri, s.f. Notaţie muzicală cuprinzând toate părţile vocilor sau ale instrumentelor,
astfel dispuse încât să poată fi urmărite concomitent; p. ext. compoziţie muzicală; partiţiune. – Din it.
partitura,  germ. Partitur.  
 GIÚLGIU,  giulgiuri, s.n. Pânză subţire şi fină care se aşterne peste ceva, care acoperă ceva. ♦ Pânză
cu care se acoperă mortul; linţoliu. [Var.: giúlgi s.n.] – Din magh. gyolcs. 
Tema: Puterea si consecintele detinerii ei de catre un tiran.
Titlul: Numele personajului protagonist.
Structura: Patru parti, cu patru moto-uri:
1. "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu..."
2. "Ai sa dai sama, Doamna!"
3. "Capul lui Motoc vrem..."
4. "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu..."

Conflicte:
exterior: intre domn si boieri, intre Lapusneanul si Ruxanda, intre Motoc si norod, intre voievod si Motoc.
interior: in sufletul lui Lapusneanul, nascut din patima lui de a varsa sange.

Universul operei:
- Lapusneanul vine in Moldova, pentru a-si relua tronul.
- Patru boieri ii ies in cale, sfatuindu-l sa renunte (expo-zitiunea).
- Acesta isi exprima hotararea de a ramane (intriga). Partea a II-a (desfasurarea actiunii)
- Tomsa fuge in Muntenia, Lapusneanul preluand domnia.
- El arde cetatile si ii ucide pe unii boieri.
- Ruxanda ii cere sa inceteze varsarea de sange.
- Domnitorul ii promite un "leac de frica".

Partea a III-a
- Lapusneanul merge la Mitropolie, la slujba.
- Tine o cuvantare in care isi cere iertare pentru faptele lui.
- Boierii sunt invitati la curtea domneasca, la un ospat.
- La sfarsit, toti cei 47 de boieri sunt ucisi (punctul culminant).
- Din capetele lor, Lapusneanul face o piramida.
- Chemata sa vada "leacul de frica", Ruxanda lesina.
- La poarta curtii domnesti, multimea cere capul lui Motoc.
- Voievodul o satisface, oamenii fiind "prosti, dar multi".
- Motoc este sfartecat de multime. Partea a IV-a
- Retras in cetatea Hotinului, Lapusneanul se imbolnaveste.
- De teama iadului, cere sa fie calugarit.
- Iesind din criza, ameninta ca-i va "popi" pe multi.
- Ruxanda si fiul ei sunt amenintati cu moartea.
- Boierii Spancioc si Stroici aduc otrava pe care doamna i-o da voievodului.
- Acesta moare in chinuri (deznodamantul).

ALEXANDRU LAPUSNEANUL-CARACTERIZARE-
Alexandru Lapusneanul este personajul principal din nuvela cu acelasi nume. Este un personaj bine
individualizat prin „l”-ul de la sfarsitul numelui. Autorul il caracterizeaza indirect lasand de fiecare
data, faptele, cuvintele, gesturile sa vorbeasca de la sine.
In primul capitol ne este prezentat Lapusneanul ce se intoarce in tara insotit de o oaste otomana, cu
scopul de a se razbuna.
In apropiere de Tecuci este intampinat de o solie a lui Tomsa care il sfatuieste sa se intoarca, dar nu
inainte ca acesta sa le spuna scopul lor. Acest lucru il infurie pe Lapusneanul care se arata extrem de
hotarat in decizia sa („mai degraba si-ar intoarce Dunarea cursul indarapt”) si aratand ca nu va fi
intors de nimic din drum („daca voi nu ma vreti eu va vreau si daca voi num ma iubiti eu va iubesc
pre voi”).
In momentul cand ramane singur cu Motoc, acesta, incearca sa-l insele iar pe Lapusneanul,
spunandu-i sa renunte la ajutorul oastei otomane si sa se bazeze pe sprijinul moldovenilor. La auzul
vorbelor sale si cand acesta ii mai spune lui Lapusneanul sa aiba incredere, viitorul domn se infurie si
ii aminteste lui Motoc ca la tradat si ca nu s-ar mai increde in el.
Lapusneanul ii spune ca nu-l va ucide, dar ii spune foarte clar si de ce („te voi cruta ca-ci imi esti
trebuitor sa ma scapi de blastemuirile norodului”, „sabia mea nu se va manji in sangele tau”).
Dupa ce preia tronul Lapusneanul se afla intr-un permanent conflict cu boierii si la cea mai mica
abatere ii omoara, fiind foarte crud.
Rugamintile Doamnei Ruxanda de a opri varsarea de sange spunandu-i ca este muritor si pacatele
nu-i sunt iertate daca ridica o manastire il fac pe Lapusneanul sa se infurie si din impulsivitate duce
mana la pumnal, dar se opreste la timp. Acest lucru arat impulsivitatea lui nemasurata. Dar poate fi si
tandru („o ridica ca pe o pana si opune pe genunchii sai”). De aici reiese ca este vorba si despre un
conflict interior.
A doua zi, merge la biserica unde dupa slujba dovedeste ce bine cunoaste arta disimularii. El isi cere
iertate in fata boierilor, citand pasaje din Sfamnta Scriptura pentru a fi mai convingator si spune ca
vrea sa pecetluiasca impacare cu un ospat.
Acolo Lapusneanul da dovada de o cuzime nemasurata in care porunceste uciderea celor 47 de
boieri, din capetele lor facand o piramida pe care o arata Ruxandei „ca leac de frica”.
Intre timp multimea se aduna la palat cerand capul lui Motoc, iar Lapusneanul se arata total
neinduplecat de rugamintile acestuia. Lapusneanul este si foarte intligent, transformand sacrificrea
lui Motoc intr-un act politic abil („luati-l si spunetii ca asa plateste Alexandru-voda celo ce prada
tara”).
Dupa ospat acesta isi tine promisiunea de a nu mai omori boieri, facuta Ruxandei, dar isi arata
caracterul sadic chinuindu-i („taia maini, scotea ochi, ciuntea si spinteca”).
Drama tiranului incepe in momentul in care se trezeste din letargie si observa ca este calugar. Incepe
sa-i ameninte pe cei din jur si ajunge sa-si ameninte propriul fiu cand afla ca acesta este domn.
El nu poate concepe sa traiasca fara putere. Toate japtele sale o determina pe Doamna Ruxanda sa-i
dea otrava, astfel sfarsind tiranul.
Alexandru Lapusneanul ramane un personaj bine individualizat, cu lumini si umbre, cu gesturi si
cuvinte memorabile conturand personalitatea domnului tiran.

S-ar putea să vă placă și