Bazele anatomice ale ocluziei dentare

(Okeson, 2014. Pg.2-20), (Petre, Ioniță, pg.7-12. )

1.1. Introducere la studiul ocluziei dentare

Aparatul dentomaxilar (ADM) este unul dintre sistemele complexe din

organismul uman, atât din punct de vedere morfologic cât și funcțional.

Ocluzia dentară definește relațiile mandibulo- maxilare concretizate prin diverse

poziții și mișcări mandibulare, cu și fără contacte dento-dentare.

Ca disciplină de studiu în cadrul medicinei dentare, ocluzia dentară are ca repere

tematice morfofiziologia și patologia sistemului articular în ansamblul său.

Sistemul articular este alcătuit din 3 componente reprezentate de : ATM,

sistemul neuromuscular și ocluzia dentară (Gray și colab. 1994).

Patologia ocluzală se referă la una sau mai multe componente ale sistemului
articular și se află într-o zonă de graniță cu funcționalitatea greu de delimitat
ceea ce face dificil un studiu unitar. În esență, ocluzia dentară vizează teme
patologice specifice legate de :

 Tratamentul ocluzal, profilactic și curativ corelat cu restaurarea directă și

indirectă a leziunilor coronare dentare, tratamentul edentației parțiale și
totale prin PPF și proteze moblizabile, tratamentul ortodontic.
 Modalitatea de prevenire a leziunilor parodontale marginale de cauză
ocluzală
 Studiul disfuncțiilor temporo-mandibulare/ tulburări cranio-
mandibulare,cu accent pe entitățile clinice de etiologie ocluzală, pe care le
poate identifica și trata medicul dentist.
 Diagnosticul și tratamentul formelor clinice de disfuncție a sistemului
articular fără determinare etiologică ocluzală, unde adesea este necesară o
echipă medicală cu specialități variate care trebuie să conlucreze pentru a
oferi un suport terapeutic adecvat.

Altfel spus, abordarea sistematică și riguros didactică, corelată cu dovezi

științifice medicale, a RMM normale și patologice este necesară ca obiect de
studiu aparte, pentru identificarea condițiilor de patogenitate care perturbă
echilibrul ocluzal, respectiv produce disfuncționarea sistemului articular.

1 
 
În etiologia tulburărilor craniomandibulare se regăsesc o serie de factori
iatrogeni corelați cu tratamentele specifice medicinei dentare, în primul rând
restaurările protetice, care modifică cel mai mult morfologia și relațiile ocluzale.

Apariția unor semne și simptome de îmbolnăvire consecutiv unui tratament

stomatologic poate conduce la forme variate de disfuncție ocluzală imprevizibile
uneori ca evoluție, prognostic și răspuns la terapia instituită.

Ca atare este important să cunoaștem, să înțelegem și să respectăm noțiunile

legate de ocluzia dentară funcțională atunci când efectuăm tratamente
restauratoare directe (obturații coronare) și indirecte (proteze unidentare și
parțiale fixe, proteze mobilizabile), tratamente ortodontice și chirurgicale, în
general atunci cînd efectuăm manevre terapeutice ireversibile, care modifică
relațiile ocluzale inițiale. În același context, pot fi și trebuie aplicate măsuri
terapeutice care să modifice intenționat RMM patologice, preexistente ( vorbim
de o nouă ocluzie terapeutică).

Analiza ocluziei dentare prin examen clinic și paraclinic, înainte și după

tratamente stomatologice specifice (obturații coronare, PPF, tratamente
parodontale, chirurgicale, ortodontice etc. ) este importantă pentru identificarea,
prevenirea și corectarea unor parametrii ocluzali patologici.

Conceperea unui plan terapeutic corect și complet vizează nu numai restaurarea

morfofuncțională a dinților, refacerea continuității arcadelor dentare, alinierea
dinților, etc ci și menținerea sau refacerea unor relații ocluzale care să asigure
sănătatea structurală și funcțională a ADM.

1.2. Noțiuni de anatomie funcțională.

Studiul ocluziei dentare implică încă de la început cunoașterea și înțelegerea

unor noțiuni de anatomie funcțională, care se referă la componentele sistemului
articular descris de Gray. Aceasta implică structuri anatomice reprezentate de
dinți și parodonțiul marginal, articulația temporomandibulară (ATM) și
musculatura aferentă (implicit coordonarea nervoasă).

1.2.1. Dinții. Arcadele dentare. Noțiuni de morfologie ocluzală.

a. generalități.Dentiția umană este alcătuită din 32 dinți permanenți, repartizați

în mod simetric și egal la maxilar și mandibulă. Totuși, există și excepții
reprezentate de indivizi cu anodonție (molar de minte, incisiv lateral maxilar,
2 
 
primul premolar, ), fenomen tot mai frecvent la omul contemporan, la fel ca și
incluzia dentară, cu referire mai ales la molarul de minte și caninul maxilar.

Arcade dentare complete. Vedere frontală

Arcada maxilară este ușor mai largă decât cea

mandibulară, dinții maxilari mai lați decât cei
mandibulari, astfel că dinții maxilari depășesc dinții  
mandibulari în plan orizontal și vertical în poziția de
 
contact numită intercuspidare maximă sau ocluzie
Coroana  dentară
habituală.
Radacina dentară 

Implantarea în osul 
alveoalar, gingia 

Arcadele dentare. Vedere laterală. Arcada maxilară cicumscrie arcada

mandibulară în plan orizontal.

Dintele este alcătuit din coroană,vizibilă în cavitatea bucală, situată

supragingival și rădăcină (una sau mai multe) situată (e) în osul alveolar.
Menținerea și fixarea dinților la nivelul procesului alveolar este realizată de
parodonțiul marginal prin elementele sale constitutive os alveolar, ligamente
parodontale, cement radicular. Ligamentele parodontale, prin modul lor de
dispunere spațială, contribuie la disiparea forțelor exercitate asupra osului
alveolar în timpul contactelor între dinți antagoniști, fiind un veritabil absorbant

3 
 
 de șocuri. Astfel, protejează osul alveolar, preluând forțele de presiune și
transformându-le în forțe de tracțiune, benefice pentru controlul mecanismelor
de resorbție-apoziție osoasă.

b. noțiuni de morfologie ocluzală

RMM sunt influențate static și dinamic de unele particularități morfologice ale

dinților, pe care în continuare le- am denumit elemente de morfologie ocluzală.
În mod didactic, vorbim despre elemente de relief
pozitiv și negativ, la dinți frontali și laterali.
Descrierea structurilor ce urmează a fi prezentate în
continuare se referă la morfologia primară și nu
abordează variații anatomice sau modificări de
dezvoltare dentară ( acestea vor fi studiate la
disciplina de pedodonție și ortodonție).

1. Elemente de morfologie ocluzală la dinții laterali.

Cuspidul dentar, principala formă de relief pozitiv,

este alcătuit din vârf, și 2 versante. Unul intern ce se
află pe fața ocluzală de la vârf până la șanțul principal
 
meziodistal și unul extern ce se continuă de la vârf pe
 
fața vestibulară sau linguală a dintelui. Versantele
Nișa masticatorie  cuspidiene sunt delimitate de o creastă de smalț
sagitală numită și mezio-distală.

Fiecare versant este delimitat de o creastă

transversală (vestibulo-linguală) în două pante
orientate una mezial cealaltă distal. Această structură
conferă cuspidului forma de piramidă patrulateră. Din
punct de vedere funcțional, se disting 2 tipuri de
cuspizi:

 Cuspizi de sprijin, numiți și activi sau primari, reprezentați de cuspizii

vestibulari la dinții mandibulari și cei linguali la dinții maxilari.Rolul lor
principal este de a realiza RMM de ocluzie numită intercuspidare maximă
(IM). Secundar, participă la trituararea alimentelor în masticație.
 Cuspizi de ghidaj, linguali mandibulari și vestibulari maxilari, sunt
cuspizi secundari, ce intervin în masticație, în triturarea alimentelor și în
menținerea la distanță a structurilor moi de vecinătate (limbă, obraji).

4 
 
Perimetrul suprafeței ocluzale, alcătuit din cele 2 creste sagitale este completat
prin 2 creste marginale/proximale, una mezială și una distală. Fiecare creastă
marginală este alcătuită din 2 mici versante, unul extern, orientat spre dintele
vecin și unul intern orientat spre interiorul feței ocluzale, unite printr-o muchie
transversală numită coama crestei marginale. Crestele marginale participă la
funcționalitatea ocluzală prin delimitarea împreună cu zona de contact proximal
dentar a unei fose virtuale numită ambrazură ocluzală sau nișa masticatorie.
Acest spațiu reprezintă locul de contact cu versantele cuspidului antagonist
atunci când se realizează IM, în schema de articulare 1dinte-2 dinți. Cuspizii
dentari și crestele marginale sunt principalele elemente de relief pozitiv, cu
semnificație în funcționalitatea ocluzală.

La nivelul dinților laterali sunt descrise și forme de relief negativ, fose ocluzale,
fosete , șanțuri principale și secundare, accesorii. Importante pentru studiul
ocluziei dentare sunt următoarele elemente:

Fosele ocluzale: centrală, mezială, distală. Ele reprezintă locul de contact

ocluzal cu cuspidul antagonist, în schema de articulare cuspizi-fose, 1 dinte-1
dinte. Forma acestor fose (mai adâncă, mai lată etc.), forma și volumul
cuspidului antagonist, dictează numărul de contacte ocluzale posibile.

5 
 
Șanțul principal meziodistal este elementul de relief negativ ce separă cuspizii
vestibulari de cei linguali. Uneori contactele ocluzale sunt deplasate din fose pe
traiectul acestui șanț. Împreună cu șanțurile principale vestibulare și linguale
realizează delimitarea cuspizilor dentari pe suprafața ocluzală și au rol important
prin orientarea lor pe fața ocluzală în dezangrenarea cuspizilor în mișcările
excentrice ale mandibulei, de propulsie și de lateralitate, mișcări efectuate în
timpul masticației și fonației.

2. Elemente de morfologie ocluzală la dinții frontali.

Caninul este un dinte frontal situat la graniția dintre incisivi și dinții laterali.
Acest dinte prezintă elemente de morfologie caracteristice atât incisivilor
(margine liberă, cingulum, forma concavă a feței linguale) cât și elemente de
relief caracteristice molarilor și premolarilor (formă de cuspid cu vîrf, versante
și pante). Caninul este practic un cuspid cu 2 versante, unul vestibular și unul
lingual, separate printr-o creastă sagitală care este chiar marginea în formă de V
a dintelui. Fața linguală prezintă o zonă concavă delimitată în sens axial între
marginea liberă și cingulum. Pe fața vestibulară se
evidențiază o creastă longitudinală care pornește din
vîrful caninului și împarte suprafața în 2 pante cu
orientare mezială, respectiv distală. Rolul caninului în
funcționalitatea ocluzală este deosebit de important:
realizarea contactelor ocluzale în IM, conducerea
dentară a mandibulei în lateralitate, fiind un dinte
eficient și activ în incizia alimentelor. Structural,
caninul poate suporta forțe ocluzale excentrice deoarece
prezintă o adaptare structurală corespunzătoare
solicitărilor funcționale;

 Dinte monoradicular cu rădăcina cea mai lungă,

dintre toți dinții  

 Implantare în os alveolar dens,

 Parodonțiul marginal cu proprioceptori
specializați în adaptarea intensității forțelor orizontale, ce apar în
masticație.
 Forțele ocluzale resimțite de canin sunt mai mici deoarece dintele este
situat la distanță de locul de aplicare a forței musculare și locul de sprijin
al mandibulei (ATM).

6 
 
 

 Incisivii prezintă elemente de morfologie

ocluzală, cu care participă în actul masticației la
incizia alimentelor. Acești dinți prezintă o margine
liberă cu 2 muchii, una vestibulară și una linguală.
Pentru funcționalitatea ocluzală este importantă panta
incisivă a dinților maxilari, delimitată între cingulum
și marginea liberă, pantă pe care glisează marginea
  liberă a incisivilor mandibulari în mișcarea de
propulsie a mandibulei, realizând ghidajul anterior.
Zona efectivă de contact ocluzal în ghidaj se
delimitează între IM-CCP (intercuspidare maximă și
cap la cap în propulsie). În funcție de înclinarea pantei
incisive și contactul în IM ghidajul anterior al
mandibulei poate fi mai lin sau mai abrupt. Din cauza
diferitelor anomalii dentomaxilare cu localizare la
nivelul incisivilor, ghidajul anterior poate fi modificat,
preluat de alți dinți (ocluzie deschisă, inocluzie sagitală mare) sau inutil
(ocluzie labiodontă, ocluzie inversă, când nu mai este necesară propulsia
mandibulei pentru incizie)

Noțiunile de morfologie ocluzală descrise sunt importante pentru înțelegerea

funcționalității ocluzale și pentru prepararea corectă a dinților în tratamentul
protetic prin PFU.

c. Componentele scheletale ale ADM sunt: maxilarul, mandibula, osul

temporal.

7 
 
Osul maxilar, os pereche, participă la realizarea scheletului facial. Limitele
anatomice sunt reprezentate superior de podeaua orbitei și inferior de podeaua
cavității nazale. Cele 2 oase maxilare alcătuiesc cea mai mare parte a zonei
superioare a scheletelui facial și sunt unite median prin sutura medio-palatină.
La nivelul proceselor alveolare sunt situați dinții maxilari, componenta
anatomică fixă a sistemului articular al ADM.

Mandibula, os mobil nepereche, reprezintă partea inferioară a scheletului facial,

unde se află dinții mandibulari. Particularitatea anantomică și funcțională rezidă
în faptul că acest os este mobil, nefiind fixat prin suturi de alte componente
osoase. Integritatea structurală a acestui os mobil suspendat este obținută prin
mușchi, ligamente și alte structuri moi. Forma caracteristică a literei U rezultă
prin extinderea posteroinferioară a corpului osos și constituirea ungiului sau
gonionului mandibular iar posterosuperior prin formarea ramului ascendent.

8 
 
Zona terminală a ramului ascendent este reprezentată posterior de condilul
mandibular și anterior de apofiza coronoidă.În cadrul ADM condilul mandibular
este cel care realizează legătura cu maxilarul și respectiv baza craniului.
Anatomic se distind două porțiuni ale condilului: polul medial și lateral.

Osul temporal, cea de a treia componentă scheletală din structura ADM este
zona cu care articulează condilul mandibular, respectiv, porțiunea scuamoasă,
unde se constiuie o depresiune concavă inferior numită fosa
mandibulară/glenoidă/articulară. Fosa este delimitată posterior de fisura scuamo-
timpanică iar anterior prezintă o proeminență osoasă numită proeminența
articulară (EA).

9 
 
Convexitatea acestei porțiuni este variabilă individual limitele inclinării pantei
articulare situându-se între abrupt și lin. Acest detaliu anatomic influențează
dinamica mandibulară, respectiv direcția de deplasare a condilului mandibular
pe panta articulară. Tavanul posterior al fosei glenoide este subțire și nu este
structurat să suporte forțe de presiune mari, în timp ce EA este reprezentată de
os gros, dens, adaptat la forțe de intensitate mari.

Articulația temporomandibulară (ATM).

Reprezintă zona de articulare a mandibulei cu osul temporal. Structural și

funcțional ATM este o articulație complexă și unică în organismul uman. Ea
asigură mișcări de pendulare (rotație) ale mandibulei într-un sigur plan, fiind
astfel o articulație ginglimoidă, și simultan de glisare (translație) ceea ce îi
conferă caracterul artroidal. În consecință ATM este o articulație ginglimo-
artroidală.

Elementele anatomice care compun ATM sunt: condilul mandibular, fosa

mandibulară și discul articular. Din acest punct de vedere ATM este o
articulație compusă , deoarece discul joacă rolul celui de al treilea os.

 Structura discului articular.

Discul articular este alcătuit din țesut conjunctiv fibros dens, cu puține sau rare
vase de sânge și nervi, prezenți mai ales periferic. În plan sagital se disting 3
porțiuni anatomice ale discului articular. Zona centrală, cea mai subțire/

10 
 
intermediară este delimtată anterior și posterior de porțiuni mai groase. În
condiții neutrale, normale, fiziologice, condilul mandibular articulează cu
porțiunea centrală a discului articualar. Forma discului este corelată cu
morfologia structurilor osoase, condil și fosă. Deoarece suprafețele osoase cu
care discul intră în contact sunt necongruente, forma discului este adaptată la
necesitățile funcționale de mișcare, fără să își piardă însă integritatea
morfologică.

Inserțiile discului articular sunt reprezentate de: : țesutul retrodiscal (posterior),

lamina retrodiscală superioară (LRS), prin care se fixează de osul timpanic, :
lamina retrodiscală inferioară (LRI), care fixează posterior marginea
inferioară a discului de marginea posterioară a suprafeței articulare a condilului.
LRS este alcătuită predominent din fibre elastice iar cea inferioară din fibre de
colagen. Corpul țesutului retrodiscal se inseră posterior pe un plex venos bine
reprezentat, care se umple de sânge când condilul se deplasează anterior.
Anterior: prin ligamentul capsular discul se prinde superior de osul temporal și
inferior de marginea anterioară a condilului.

Între inserțiile ligamentului capsular se găsesc fibre tendinoase prin care se

inseră fascicolul superior al pterigoidianului lateral.

Ligamentul capsular are și inserții mediale și laterale, astfel că articulația se

împarte în două etaje: superior se delimitează o cavitate între fosa mandibulară
și suprafața superioară a discului iar inferior o cavitate cuprinsă între suprafața

11 
 
inferioară a discului și condil. Cavitățile articulare sunt căptușite pe interior cu
celule endoteliale sinoviale, care secretă lichidul sinovial. Din acest punct de
vedere ATM este o articulație sinovială. Lichidul sinovial are mai multe
funcții. Se constituie în mediu metabolic deoarece articulația propriuzisă nu are
vase, este agent lubrefiant în perioadele funcționale, împiedicând frecarea
suprafețelor netede articulare el se deplasează dintr-o cavitate în alta și
umectează suprafețele articulare care pot absorbi o parte din lichid.

Histologic, se disting 4 zone la nivelul articulației:

1. țesut conjunctiv fibros dens, cu . fibre organizate în fascicule orientate

aproape paralel cu suprafața articulară. Această orientare conferă rezistență
sporită la forțele care solicită articulația, rezistență la îmbătrânire și capacitate de
autoapărare.

2. A doua zonă este alcătuită din celule mezenchimale nediferențiate,

responsabile pentru proliferarea cartilajului articular, ca răspuns la solicitările
funcționale când se exercită presiuni pe suprafețele articulare.

3. A treia zonă este fibrocartilaginoasă, alcătuită din mănunchiuri de fibre de

colagen încrucișate sau dispuse radial sub formă de rețea tridimensională.
Această dispunere conferă rezistență la forțele de compresiune și forțele ce se
exercită lateral asupra articulației.

4. A patra zonă est reprezentată de cartilagiu calcificat, condrocite și

condroblaști.

12 
 
 Structura discului articular

Inervația ATM este reprezentată de nervul trigemen, prin ramuri din mandibular,
auriculotemporal, temporal profund și maseterin.

Vascularizația ATM se realizează prin vase de vecinătate: artera temporală

superficială, meningeală medie și maxilara internă, la care se adaugă artera
auriculară profundă, timpanică anterioară și faringiană ascendentă. La nivelul
condilului ajung vase din alveolara internă. La acestea se adaugă ramuri din
vasele mari care asigură nutriția.

Ligamentele articulare sunt alcătuite din fibre de colagen cu lungimi specifice,

nefiind extensibile. Ele se pot întinde totuși peste lungimea maximă, fenomen
care periclitează funcția dacă această întindere persistă timp mai lung. Rolul
principal al ligamentelor este de limitare a mișcărilor maxime mandibulare.

Se descriu 3 ligamente funcționale: colateral, capsular și temporomandibular și 2

accesorii: sfenomandibular și stilomandibular.

Ligamentul colateral /discal se inseră medial și lateral de marginea laterală a

discului și de polii condilului. Astfel se delimitează 2 etaje articulare superior
și inferior. Ligamentul capsular limitează mișcarea discului în raport cu a
condilului, adică permite mișcarea pasivă a discului împreună cu condilul,
anterior și posterior. Inserțiile ligamentului discal permit rotația anterioară și
posterioară a discului pe suprafața articulară a condilului, respectiv mișcarea în

13 
 
axa balama, de rotație. Ligamentul discal este inervat și vascularizat, astfel că
întinderea excesivă produce durere.

Ligamentul capsular se inseră superior de-a lungul marginii suprafeței

articulare de la nivelul fosei și eminenței articulare. Inferior ligamentul se inseră
pe gâtul condilului. Rolul acestui ligament este de protecție împotriva forțelor
care tind să disloce articulația. Totodată, reține lichidul sinovial, împiedicând
ieșirea lui în afara articulației. Acest ligament este bine inervat, prin
proprioceptori de feedback specializați pentru poziție și mișcare.

Ligamentul temporomandibular este situat lateral și intră în componența

ligamentului capsular. Prezintă 2 componente, una externă oblică și una internă
orizontală.

 Porțiunea externă oblică protejează dislocarea condilului din articulație

(previne luxația anterioară) la deschiderea excesivă a gurii. Totodată
ligamentul temporomandibular limitează rotația pură a condilului la
deschiderea gurii peste 20-25 mm provocând translația condilului pe
panta condiliană .Astfel sunt protejate structurile vitale de vecinătate.
 Porțiunea internă orizontală limitează deplasarea posterioară oferind
astfel protecție pentru țesutul retrodiscal. Prin acțiunea sa, porțiunea
internă a ligamentului împiedică întinderea excesivă a mușchiului
pterigoidian lateral.

Ligamentul stilomandibular limitează propulsia maximă în timp ce ligamentul

stilomandibular nu influențează mișcările mandibulei.

Biomecanica ATM

Cele 2 articulații temporomandibulare pot funcționa simultan identic sau diferit,

dar nu pot funcționa independent. ATM este o articulație compusă, structural și
funcțional fiind împărțită în 2 sisteme distincte.

 Primul sistem articular este alcătuit din condil și disc este situat inferior și
permite o mișcare unică de rotație a discului pe suprafața articulară a
condilului. Discul împreună cu inserția lui pe condil formează complexul
disc-condil, complex care este responsabil de mișcările de rotație în ATM.

14 
 
  Cel de al doilea sistem articular este alcătuit din sistemul disc-condil și
suprafața articulară a fosei glenoide reprezentând etajul superior al
articulației. În acest etaj se efectuează mișcări de translație, moment în
care discul se comportă ca un al treilea element osos, justificînd astfel
atributul de articulație compusă. Trebuie precizat că discul este diferit de
menisc prin formă, structura fibrocartilaginoasă și atașarea sa unilaterală
de capsulă. Celălat capăt al discului rămâne liber în spațiul articular.
Meniscul nu divide o articulație în mai multe cavități și nu determină
mișcările din articulație. El funcționează pasiv facilitând deplasarea
componentelor osoase ale articulației, așa cum se întâmplă în articulația
genunchiului.

În ATM discul funcționează ca o suprafață articulară în ambele etaje, de aceea

denumirea corectă este de disc articular.

În concluzie contactul suprafețelor articulare necongruente se obține prin

interpunerea discului care asigură stabilitatea și integritatea structurală,
morfologică a ATM. Ea se menține prin activitatea constantă musculară a
ridicătorilor, care, chiar în repaus, prezintă un tonus moderat. Când contracția
musculară se intensifică condilul apasă pe disc, discul pe fosă și crește presiunea
intraarticulară. În absența acestei presiuni suprafețele articulare s-ar separa și s-
ar produce dislocarea tehnică a articulației.

Lărgirea spațiului discal variază în raport cu presiunea exercitată. La valori

scăzute, ca în repaus, spațiul articular se mărește și se reduce când presiunea
crește. Discul articular își adaptează continuu forma și poziția astfel încât să
mențină în contact suprafețele articulare. La presiuni mari condilul se află în
contact cu porțiunea subțire a discului. La presiuni scăzute discul se rotește
astfel încît contactul cu condilul se realizează la nivelul porțiunii mai groase.
Rotația anterioară sau posterioară a discului este determinată de inserțiile de pe
marginile discului. Cu gura închisă, (closed joint position) tracțiunea elastică din
zona retrodiscală este practic nulă. La deschiderea gurii LRS este mult
tensionată și apar forțe care tind să deplaseze discul posterior. În PM forța
reactivă de retropusie este maximă. Presiunea interarticulară și morfologia
discului previne retracția brutală și exagerată. Deci, după PM forța de retropulsie
exercitată pe LRS ține discul rotat posterior, la distanță de condil în funcție de
cât permite lărgimea spațiului discal. Practic LRS este singura structură capabilă
să determine retracția discului, deși forța de retracție este prezentă doar la
deschiderea amplă a gurii (DM).
15 
 
Fascicolul superior al pterigoidianului lateral se inseră pe marginea
anterioară a discului. Când mușchiul este activ fibrele musculare trag de disc
anterior și medial. Astfel apare propulsia discului. În același timp pterigoidianul
lateral are inserții și pe gâtul condilului . Datorită dublei inserții discul nu este
deplasat în spațiul discal și deci propusia discului nu apare la deschiderea
gurii.

Fascicolul inferior al PL este cel care determină propulsia condilului.

Fascicolul superior este inactiv. . El devine activ în conjuncție cu m. ridicători
deci la închiderea gurii fiziologic sau în urma unei forțe traumatice. Este
important să înțelegem factorii care determină deplasarea anterioară a discului
împreună cu condilul în absența activității musculare a fascicolului superior al
PL. Deplasarea discului simultan cu condilul este condiționată de presiunea
interarticulară și de morfologia discului. Dacă discul se alterează sever
morfologic apar modificări funcționale prin alterarea biomecanicii articulare și
apar primele semne de disfuncție: deplasările discale anterioare. Prin tonusul
muscular fascicolul superior al PL exercită o presiune ușoară ant-medială asupra
discului. În repaus această presiune este mai mare decît presiunea de retracție
exercitatăde LRS. În consecință, în repaus cu gura închisă, când presiunea
interarticulară este mică și spațiul discal mărit discul se va roti anterior, astfel
condilul va fi poziționat în contact cu 1/3 medie și 1/3 post. a discului.

De îndată ce condilul se deplasează anterior suficient ca să apară forța de

retracție a LRS mai mare decât tonusul muscular al PL fascicolul superior discul
se va roti posterior în spațiul articular lărgit.

În masticația unilaterală a alimentelor dure (ex. Friptură) cele 2 ATM sunt

inegal solicitate, deoarece forța de închidere se aplică pe alimentul dur care
devine linie fulcrum de rotație a maxilarului. Consecutiv crește presiunea în
articulația controlaterală și scade în cea ipsilaterală (pe partea lucrătoare). Acest
fenomen poate provoca separarea suprafețelor articulare dacă nu intervine PL
fascicolul superior care devine activ și discul se va roti anterior atât cît este
nevoie pentru a menține stabilitatea articulației în spațiul articular lărgit.
Aproape de IM presiunea interarticulară crește și spațiul se micșorează moment
când discul este rotit posterior și contactul cu condilul se va face în 1/3 cea mai
subțire.

16 
 
Concluzii

1. Ligamentele ATM nu participă activ la funcționalitatea articulației, ele doar

restricționează unele mișcări, permițând altele. Restricția se face mecanic și
neuromuscular reflex.

2. Ligamentele nu sunt extensibile. Ele pot fi întinse la tracțiune dar nu mai

revin la dimensiunea inițială ceea ce poate compromite funcționarea articulației.

3. Suprafețele articulare trebuie menținute tot timpul în contact prin acțiunea

musculară a ridicătorilor (master, temporal, pterigoidian medial).

Stopurile ocluzale.

Sunt contacte dento-dentare ce opresc mișcarea de ridicare a mandibulei spre

maxilar.

Stopurile ocluzale realizează o poziție fundamentală intercuspidarea maximă,

relație mandibulo-maxilară cu cele mai multe contacte dento-dentare.

Clasificarea stopurilor ocluzale:

1. Stopurile ocluzale de gradul I sunt reprezentate de cuspizii vestibulari ai

molarilor și premolarilor mandibulari care articulează cu fosele ocluzale și
fosele dintre crestele marginale ale dinților laterali maxilari.
2. Stopurile ocluzale de gradul II sunt reprezentate de marginile libere ale
dinților frontali mandibulari care articulează cu fața palatinală a dinților
frontali maxilari infracingular.
3. Stopurile ocluzale de gradul III sunt reprezentate de cuspizii
linguali(palatinali) ai molarilor și premolarilor maxilari care articulează cu
fosele ocluzale sau fosele dintre crestele marginale ale dinților laterali
mandibulari.

Schema de articulare interdentară în cazul stopurilor ocluzale poate fi :de 2

feluri:

 Cuspizi –creste marginale, preponderent la nivelul nișei masticatorii,

cea mai frecventă schemă întâlnită la dentiția naturală. Ea poate fi
utilizată la restaurări unidentare și majoritatea restaurărilor protetice

17 
 
 curente. Are dezavantajul că poate produce impact alimentar. În această
schemă 1 dinte articulează cu 2 dinți. La nivelul moalrilor pot exista și
contacte de tipul cuspizi-fose ocluzale.
 Cuspizi-fose, strict în fosele ocluzale, utilă în refacerile protetice care
interesează arcadele dentare în întregime și în restaurarea simultană a
dinților laterali antagoniști. 1 dinte articulează cu 1 dinte și forțele
ocluzale sunt mai aproape de axul lung al dinților laterali.

Importanța stopurilor ocluzale.

1. realizează poziția de intercuspidare maximă, poziția cea mai stabilă

funcțională,

2. participă la triturarea alimentelor și deglutiție.

3. mențin dimensiunea verticală de ocluzie. (DVO).

Contactele ocluzale (dento-dentare)

Contactele dintre dinți antagoniști (ocluzale) pot fi funcționale și nefuncționale.

Un contact ocluzal funcțional trebuie să fie stabil și eficient masticator.

Un contact ocluzal nefuncțional poate fi instabil, ineficient masticator și poate

determina:

 deraparea mandibulei față de maxilar

 transmiterea forțelor în afara axului lung al dinților
 abraziune dentară
 migrări dentare

Chiar dacă un contact ocluzal este instabil, efectele lui pot să nu apară deoarece
la același dinte se stabilesc cel puțin încă 2 contacte cu antagoniștii.

Contacte ocluzale funcționale la dinții laterali: (stopurile ocluzale de gradul I și

III)

1. vârf cuspid-fund fosă, când volumul mai mic al cuspidului, permite

contactul direct în fundul fosei antagoniste. Acest tip de contact este benefic în
refacerile protetice fixe pentru că poate fi adaptat ușor prin șlefuire selectivă și
permite în același timp libertatea de mișcare in centric, long centric și wide
centric (freedom in centric) dacă stereotipul masticator al pacientului o cere.

18 
 
2. contactul tripodic este un contact între versantele cuspidului și versantele
fosei. Acest contact se stabilește când cuspidul este mai voluminos .Din punct de
vedere funcțional acest tip de contact este cel mai eficient masticator deoarece
cu minim de presiune se strivesc ușor alimentele. Acest tip de contact este greu
de realizat și de adaptat la restaurările protetice fixe.

În concluzie în refacerile protetice fixe se va urmări realizarea unui modelaj

ocluzal care să permită contacte ocluzale (stopuri ocluzale) de tip vîrf cuspid-
fund fosă.

Contacte ocluzale funcționale la dinții frontali. (stourile ocluzale de gradul II)

Marginea liberă a frontalilor mandibulari și fața linguală a frontalilor

maxilari infracingular.

Contacte ocluzale nefuncționale sunt acele contacte instabile sau și ineficiente

masticator. Contactul realizat pe pante înclinate determină derapare și nu asigură
condiții pentru o triturare eficientă.

1. contactul vârf cuspid-versant cuspid este instabil și provoacă deraparea

mandibulei.

2. contactul versant cuspid-versant cuspid este instabil și provoacă deraparea

mandibulei.

3. contactul vârf cuspid – vârf cuspid este instabil, are eficiență masticatorie
redusă și poate determina leziuni ale mucoasei jugale. Deasemenea forțele
ocluzale se transmit în afara axului lung al dinților.

4. contactul în suprafață. Apare la dințiii cu abraziune dentară și în cazul

realizării incorecte de către tehnician al modelajului ocluzal al machetei viitoarei
coroane când se imprimă modelul antagonist în ceara de machetă moale. Practic
se obține un contact în suprafață care va genera obstacole dentare în dinamica
mandibulară greu de corectat. Contactul în suprafață deși este stabil nu are
eficiență masticatorie. Deci este un contact patologic.

5. Se consideră nefuncționale și lipsa unor contacte ocluzale, așa cum se

întâlnesc în diferite tipuri de anomalii maxilare: inocluzia sagitală, inocluzia
verticală (ocluzia deschisă) unde sunt afectate de regulă stopurile de gradul II.
În unele situații ocluzia deschisă se poate extinde în regiunea laterală și
singurele stopuri ocluzale sunt prezente la ultimii molari.

19