Formele Participației Penale

FACULTATEA ECONOMIE GENERALĂ ȘI DREPT
DEPARTAMENTUL DREPT
Adriana IANCOVSCHI
FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE
TEZĂ DE LICENȚĂ
Specialitatea 381.1 Drept
Autor:
ADMIS la susținere student gr. D 181,
Șef departament „Drept” învățământ cu frecvență
conf. univ., dr. Alexandru ARMEANIC Adriana IANCOVSCHI
_________________ ____________________
”___” ___________ 2022 Conducător științific:

dr., conf., univ. Andrei NASTAS
_________________
CHIȘINĂU-2022
Declarația pe propria răspundere
Subsemnata Adriana IANCOVSCHI, absolventă a Facultății „Economie Generală și Drept” al Academiei

de Studii Economice din Moldova, specialitatea Drept, declar pe propria răspundere că teza de licență pe tema:
„FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE” a fost elaborată de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o
altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau din străinătate, iar exemplarul prezentat și
înregistrat la departament corespunde integral cu varianta electronică plasată în sistemul Anti-plagiat.
De asemenea, declar că sursele utilizate în teză, inclusive cele din internet, sunt indicate cu respectarea
regulilor de evitare a plagiatului:
- fragmentele de text sunt reproduse întocmai și sunt scrise în ghilimele, deținând referința
precisă a sursei;
- redarea/reformularea în cuvinte proprii a textelor altor autori conține referința precisă;
- rezumarea ideilor altor autori conține referința precisă a originalului.
___________________
2
CUPRINS
ABREVIERI .................................................................................................................................4
 INTRODUCERE.................................................................................................................5
Capitolul I CONSIDERAȚIUNI GENERALE PRIVIND PARTICIPAȚIA PENALĂ

1.1 Noţiunea şi natura juridică a participaţiei.........................................................................7
1.2 Condiţiile participaţiei....................................................................................................10
1.3 Categoriile de participanţi la infracţiune şi limitele răspunderii penale.........................17
Capitolul II FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE

2.1 Criterii de clasificare ale formelor participaţiei penale..................................................33
2.2 Participaţia simplă..........................................................................................................37
2.3 Participaţia complexă.....................................................................................................40
2.4 Grupul criminal organizat..............................................................................................43
2.5 Organizaţia (asociaţia) criminală...................................................................................47
Capitolul III ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT A FORMELOR

PARTICIPAȚIEI PENALE
3.1 Formele participaţiei penale în Codul Penal Român şi Codul Penal al Federaţiei
Ruse.............................................................................................................................54
3.2 Formele participaţiei penale în legislaţia penală a Germaniei, Japoniei.........................57
 Concluzii............................................................................................................................60
 Bibliografice......................................................................................................................63
3
ABREVIERI
RM - Republica Moldova
CP- Codul Penal
Art.- articol
Alin.- aliniat
FR- Federația Rusă
RSSM- Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
CSI- Comunitatea Statelor Independente
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
SUA- Statele Unite ale Americi
ONU - Organizația Națiunilor Unite
4
Introducere
Asigurarea legalităţii şi a ordinii de drept este una dintre principalele funcţii ale statului.
Aceasta se explică prin faptul că legalitatea şi ordinea de drept fac parte din principiile întregului
sistem politic al statului Republica Moldova. În această activitate complicată de menţinere şi
asigurare a legalităţii şi a ordinii de drept, o mare contribuţie o aduc organele de drept ale
statului. Principala direcţie a activităţii acestor organe o constituie însă lupta contra diferitelor
fenomene socialmente periculoase, prevenirea şi contractarea lor.
Imaginea exterioară a participaţiei este destul de diversă. Ea se schimbă în funcţie de corelaţia
diferitelor categorii de participanţi, în mod special-de metoda îmbinării acţiunilor lor într-un
atentat infracţional comun. Într-un caz procesul de cooperare a participanţilor, imaginea
exterioară se reduce la săvârşirea comună în mod nemijlocit a infracţiunii; în altul - cineva
execută infracţiunea, iar altul numai contribuie la săvârşirea ei; în al treilea - participanţii arată
ca o asociaţie organizată, în care este planificat cine şi ce trebuie să comită. Toate acestea au o
importanţă esenţială pentru aprecierea juridică a atentatelor comise prin participaţie, pentru
calificarea corectă a activităţii infracţionale comune a mai multor persoane, pentru aprecierea
limitelor răspunderii penale a fiecărei persoane în parte. În acelaşi timp, acestea cer o
sistematizare anumită a corelaţiilor şi a metodelor îmbinării acţiunilor participanţilor, care ar
determina strict formele participaţiei.
Până în prezent, doctrina penală încă nu a stabilit criterii, unanim acceptate, a clasificării
formelor participaţiei. De aceea, problema privind formele participaţiei şi criteriile clasificării
acesteia continuă să fie una dintre cele mai controversate în teoria dreptului penal.
Tema de cercetare a fost aleasă anume din motivul, că trebuie supus unei analize profunde şi
multilaterale. Se cer sistematizate şi explicate cele mai judicioase idei pentru a stabili unele
soluţii aplicabile.
Oricare faptă săvârşită, pentru a fi recunoscută ca infracţiune, trebuie să posede anumite
semne: pericol social, ilegalitatea penală, vinovăţie şi pasibilitate de pedeapsă.
Semnul ilegalităţii include în acţiune instituţia aprecierii juridico-penale corecte de
corespundere între faptele săvârşite şi conţinuturile normative (aşa numita calificare a
infracţiunilor ). Pentru a aprecia la justa valoare limitele includerii unei sau altei fapte în
conţinuturile normative ale legii penale, ar trebui mai detaliat semnele acesteia stabilite în de
cadrul urmăririi penale. Astfel, cercetarea realizată este un pas înainte în procesul determinare a
semnelor participaţiei penale, instituţie prevăzută de articolele 41-49 C.P. al R.M1.
1
Codul penal ai R.M. din din 18-04-2002 art.41-49, pag.29.
5
Circumstanţele expuse mai sus au constituit un suport de idei în alegerea temei de studiu,
determinarea obiectului, structurii, volumului, scopului şi sarcinilor tezei.
Principalul scop al studiului constă în efectuarea, pe baza teoriilor penale şi criminologice
înaintate, a unor investigaţii ample asupra formelor participaţiei penale ca fenomen social
complicat. Scopul imediat al lucrării ar fi acela de a aplica corect normele penale în vigoare, iar
cel mai îndepărtat - îmbunătăţirea reglementărilor penale în temeiul concluziilor desprinse din
cercetarea ştiinţifică.
Fiecare inovaţie ştiinţifică, înafară de obiect şi scop, este caracterizată prin anumite
sarcini concrete necesare a fi soluţionate în procesul de efectuare a investigaţiilor la tema
propusă.
Ţinând cont de faptul că finalitatea oricărei cercetări rezidă în tentativa de a aprofunda
cunoaşterea esenţei şi a conţinutului problematicii abordate, scopul de bază pe care ni 1-am
propus în prezenta cercetare este ca în urma analizei legislaţiei şi a opiniilor doctrinare să
elaborăm şi să propunem o lucrare ştiinţifică competitivă, care să contribuie la elucidarea
problemelor specifice a temei alese.
În vederea realizării efective a scopului enunţat, am căutat să îndeplinim următoarele
obiective:
- dezvăluirea noţiunii, naturii şi esenţei unui fenomen atît de complex cum este participaţia
penală;
- determinarea modalităţilor practice ale formelor participaţiei penale;
- efectuarea unui studiu comparat a formelor participaţiei penale în baza legislaţiilor
statelor străine;
- fundamentarea necesităţii unei perfecţionări a bazei legislative privind combaterea, pe
cale penală, a acestei activităţi infracţionale etc.
Baza teoretică, metodologică şi empirică a cercetării o constituie legislaţia Republicii
Moldova (Constituţia Republicii Moldova, Codul Penal, alte legi cu privire la legislaţia penală),
legislaţia penală a unor state (România, Rusia, R. F. Germania, Japonia) şi monografii şi lucrări
ale savanţilor în domeniu şi anume : Dongoroz V., Explicaţii teoretice la Codul penal român;
X.Ulianovschi, Participaţia penală; A.Borodac, Drept penal. Partea generală; A.Borodac, Drept
penal. Calificarea infracţiunilor;Antoniu G., Codul penal pe înţelesul tuturor; R.Stănoiu, Drept
penal; A.Ungureanu, Drept penal român; M. Basarab, Drept penal. I.Macari, Drept penal al
Republicii Moldova; A.Barbăneagră ş.a.,Codul penal a Republicii Moldova, Comentariu;
А.Трайнин, Состав преступления; А.Козлов, Соучастие; etc.
6
Capitolul I
Consideraţiuni generale privind participaţia penală
1.1 Noţiunea şi natura juridică a participaţiei.
Cercetările științifice despre participaţie “a provocat și continuă să provoace aprinse

discuţii. Anume în dispoziţiile Codului penal se pune accentul nu numai pe clasificarea faptelor
penale și pe modul în care au fost ele comise, ci și pe numărul de participanţi. 2 Codul penal, de
exemplu, conţine următoarea prevedere: "în cazuri mai grave, complicele se pedepseşte ca şi autorul
principal"3. Codul prevedea şi pedepsirea diferenţiată pentru participaţie. Instigatorii (art. 47) care
provocau direct crime şi delicte erau pedepsiţi ca autori. Complicii care procurau arme, instrumente,
pregătind infracţiunea, sau cei care ajutau infractorii prin tăinuirea lucrurilor sau prin găzduire erau
pedepsiţi cu un grad mai jos ca autorul. În acest Cod penal participaţia nu mai apare doar ca o
circumstanţă agravantă, ci ca o instituţie de sine stătătoare, în care sunt determinaţi participanţii la
infracţiune (instigatorul, complicele şi autorul principal), şi este stabilit modul diferenţiat de
tragere la răspundere penală conform gradului de pericol social al fiecăruia.
În vederea întocmirii unui nou cod penal lucrările au început încă în 1920, adoptarea lui
fiind tergiversată până în 1936. El a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Acest cod nu a introdus
schimbări esenţiale privitoare la instituţia participaţiei.
Autorii şi-au pus scopul de a generaliza şi a sistematiza normele generale ale dreptului penal.
Participaţiei i-a fost dedicat capitolul 5, alcătuit din patru articole formulate destul de laconic. În art.
21 al acestui act se menţiona că "pentru faptele comise în comun de către un grup de persoane
(grupare, bandă), se pedepsesc atât executorii, cât şi instigatorii şi complicii". Măsura de pedeapsă
era determinată nu de gradul de participare la infracţiune, ci de gradul de pericol social al
infractorului şi al faptei săvârşite de el.
Practica aplicării normelor penal-juridice referitoare la participaţie şi generalizarea ei
teoretică au creat temelia pentru perfecţionarea acestei instituţii a dreptului penal, care şi-a găsit
reflectare în Bazele legislaţiei penale a URSS şi a republicilor unionale (1958). Aici au fost efectuate
modificări substanţiale.
În Codul penal al RSSM din 24 martie 1961, intrat în vigoare la 1 iulie 1961, prin art. 17 este
introdusă noţiunea de participaţie (complicitate): "cooperare intenţionată a două sau mai multe
persoane la săvârşirea unei infracţiuni". Tot aici a fost inclusă noţiunea de organizator al
2
Stela Botnaru, Alina Șavga, Mariana Grama - Drept penal. Partea generală:, ed. Cartier, 2005. p. 331 ISBN 9975-
79-329-0
3
E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, "Şansa" SRL, 1998, pag. 206.
7
infracţiunii. În unele articole aparte se prevedea răspunderea penală pentru favorizarea şi
nedenunţarea infracţiunilor (art. 18 - favorizarea, art. 19 - nedenunţarea).
În baza doctrinei Republicii Moldova participaţia penală cuprindea un cadru mai amplu decât
noţiunea de complicitate. De fapt, noţiunea de participaţie nu a fost evidenţiată în alte acte normative,
decât doar în noul Cod penal al Republicii Moldova, adoptat la 18 aprilie 2002. în art.41 al acestui cod
a fost inclusă noţiunea de participaţie: "Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau
mai multe persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate".
Definirea noţiunii de participaţie, la fel ca oricare altă instituţie de drept penal, este
importantă nu numai din punct de vedere gnoseologic. Cu cât mai precisă este o definiţie, cu atât mai
uşor ne orientăm în practica judiciară, delimitând strict faptele pasibile de pedeapsă penală. Totodată, ea
ne dă posibilitatea de a determina corect direcţiile de bază ale politicii penale a unui anumit stat.
Este necesar să subliniem că în teoria dreptului penal s-a discutat şi continuă să se discute o
altă întrebare ce ţine de instituţia participaţiei penale: care este natura ei juridică.
Tendinţa de a diferenţia pedeapsa fiecăruia dintre participanţi ţinând cont de rolul executat în
procesul săvârşirii infracţiunii întâmpină imediat un şir de probleme; participaţia de felul ei nu
formează o componenţă a infracţiunii; nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru participaţie
abstractă; participaţia presupune că în procesul de săvârşire a infracţiunii mai este antrenat cineva,
deci şi răspunderea pentru participaţie trebuie să fie derivată. Caracterul derivat al participaţiei, la
rândul său, pune în discuţie un şir de probleme: presupunem că autorul este o persoană iresponsabilă
sau o persoană ce se bucură de imunitate diplomatică, reiese oare din aceasta că persoanele care au
ajutat autorul la săvârşirea infracţiunii în general nu pot fi supuse răspunderii penale? Ce ar însemna
faptul că răspunderea complicelui derivă din răspunderea autorului?
Trebuie menţionat că prima poziţie cu privire la natura juridică a fost numită teoria accesorie
a participaţiei. Anume ea este considerată teoria clasică. Ea reiese din recunoaşterea caracterului
accesoriu, adică auxiliar, derivat al participaţiei (de la lat. accessorium). Cu alte cuvinte, răspunderea
participanţilor este în legătură cu răspunderea autorului. Tezele de bază ce susţin poziţia dată constau
în următoarele:
- participantul poartă răspundere pentru acţiunile sale doar în prezenţa pasibilităţii de pedeapsă
a acţiunilor autorului (şi, prin urmare, poate fi
- tras la răspundere penală dacă acesteia a fost supus şi autorul);
- pedeapsa participantului este determinată de articolul Codului penal în conformitate cu care se
califică acţiunile autorului.
Esenţa naturii accesorii a participaţiei se exprimă prin faptul că drept figură principală în
cadrul ei este recunoscut autorul, pe când activitatea altor participanţi este accesorie (secundară,
auxiliară), lipsită de importanţă de sine stătătoare. În tratarea acestei poziţii, denumită şi unitatea de
8
infracţiune, doctrina română declară următoarele: "în aşa cazuri este prezentă o unitate de in-
fracţiune, adică toţi participanţii răspund pentru aceeaşi infracţiune, deoarece participaţia este doar un
mod de săvârşire a acesteia. Există o singură infracţiune cu mai mulţi făptuitori, dar nu atâtea
infracţiuni câţi participanţi"4.
Părtaşi activi ai accesorietăţii ca teorie ce stă la baza răspunderii penale sunt: O. K.
Gamkrelidze, F. G. Burceak, profesorul român M. Basarab5, savantul moldovean X. Ulianovschi6.
Codul penal al Franţei din 1994, Codul penal al Federaţiei Ruse din 1996, Codul penal al
României din 1969, Codul penal al RSSM din 1961, Codul penal al Republicii Moldova din 2002 au
de fapt, la bază teoria accesorietăţii (cu anumite rezerve). De ce se bazează ele anume pe această
teorie, cum este ea tratată? De exemplu, analizând prevederile Codului penal al Republicii Moldova,
putem invoca următorul argument cuprins în art. 83, ce prevede "Aplicarea pedepsei pentru
participaţie", în care se stipulează că: "Organizatorul, instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de
legea penală, săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor"7. Deci,
de facto, are loc recunoaşterea principiului accesorietăţii ca primordial în aplicarea pedepsei pentru
participaţie.
Această opinie a fost şi este împărtăşită de către majoritatea autorilor, însă în etapa actuală, în
doctrina penală creşte numărul celor care susţin poziţia opusă, în conformitate cu care răspunderea
pentru participaţie este posibilă independent de orice circumstanţe. Spre exemplu, P. Grişaev, G. Crigher,
N. F. Kuzneţova, A. F. Zelinski susţin opinia conform căreia "participaţia este o formă de sine
stătătoare a activităţii criminale". Drept bază a dreptului penal ei recunosc principiul răspunderii
individuale a persoanei pentru infracţiunea săvârşită. Persoana poate fi supusă răspunderii penale
doar atunci când a comis o faptă ce întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii, prevăzute
de Codul penal. Aceasta însă nu înseamnă răspunderea egală a tuturor participanţilor la infracţiune.
Principiul egalităţii tuturor în faţa legii trebuie înţeles în sensul temeiurilor egale de tragere la
răspundere penală a acestor persoane. Individualizarea răspunderii penale se aplică doar faţă de
persoana ce a comis infracţiunea şi are drept scop alegerea optimă a măsurii de influenţă penal-juridică
faţă de ea.
Apelând iarăşi la legea penală (art. 83 din CP, alin. (1) al art. 34 din CP al FR), care prevede că
"la stabilirea pedepsei se ţine cont de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii", ei dau o
interpretare absolut controversată celei formulate de părtaşii teoriei privind participaţia accesorie.
Aceştia consideră că temeiurile şi limitele răspunderii participanţilor nu sunt conţinute în acţiunile
4
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, voi. I, Iaşi, Editura Fundaţiei "Chemarea",1996, pag. 232.
5
M. Basarab, cit., pag. 232.
6
X. Ulianovschi, Participaţia penală, Chişinău, 2000, pag. 33-34.
7
Codul penal al R.M. din 24.06 2003, art. 83, pag.24.
9
autorului, ci în acţiunile comise personal de către fiecare dintre participanţi, iar articolele sus-numite
trebuie interpretate anume în acest sens, dar nu în cel invocat de teoria accesorietăţii.
Drept exemplu ce ar demonstra natura de sine stătătoare a participaţiei poate servi excesul
de autor, când ceilalţi participanţi răspund nu pentru actele comise de facto de către autor, ci în
limitele stipulate anterior săvârşirii faptei, în caz de deces al autorului, iresponsabilitate sau
neatingere de către acesta a vârstei răspunderii penale, ceilalţi participanţi sunt traşi la răspundere
penală pe baze generale pentru săvârşirea cu vinovăţie a faptei social-periculoase. Semnele ce
caracterizează în exclusivitate persoana autorului nu pot fi imputate altor participanţi. Aceste aspecte
şi-au găsit reflectare în legislaţia şi practica judiciară. Spre exemplu, Codul penal german dispune în
art.28, alin. (2): "Dacă legea stabileşte că anumite semne personale specifice agravează pedeapsa, o
atenuează sau o exclud, atunci această prevedere se aplică doar participantului care posedă aceste
semne"; Codul penal român stipulează în art. 28: "Circumstanţele privitoare la persoana unui
participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi"; Codul penal rus prevede în art. 67: "...circumstanţele
atenuante şi agravante ce se referă la persoana unuia dintre participanţi se iau în consideraţie la
stabilirea pedepsei doar acestui participant".
Trebuie, de altfel, menţionat şi faptul că renunţarea de bunăvoie a autorului la săvârşirea
infracţiunii nicidecum nu exclude răspunderea altor participanţi. Despre dependenţa răspunderii
participanţilor de răspunderea autorului se poate vorbi doar în sensul în care autorul realizează
intenţiile infracţionale ale participanţilor, iar dacă lui nu-i reuşeşte realizarea acestor intenţii, atunci
răspunderea celorlalţi participanţi, inclusiv a autorului, survine pentru pregătire sau tentativă de
infracţiune.
Pe moment, avem rezerve în a susţine vreuna dintre poziţiile expuse. Recunosc doar că ne
reţine interesul teoria participaţiei accesorii. Sunt de părerea că în etapa actuală teoria accesorietăţii
participaţiei este mult mai argumentată şi situată pe poziţii legislative mai stabile.
1.2 Condiţiile participaţiei.
În teoria dreptului penal şi în practica judiciară, pentru a efectua o analiză mai detaliată a
instituţiei respective, precum şi pentru a delimita acţiunile săvârşite în comun de alte modalităţi ale
activităţii criminale a două sau mai multe persoane, se deosebesc două tipuri de condiţii ale
participaţiei: obiective şi subiective. O astfel de clasificare însă este convenţională şi se întreprinde în
scopuri metodice sau în scopul simplificării analizei caracteristicilor esenţiale ale participaţiei ca
instituţie specială a dreptului penal. În realitate însă, ca, de altfel, şi în infracţiune, trăsăturile
obiective şi subiective formează o unitate inseparabilă, iar examinarea lor izolată, separarea unora de
altele nu este posibilă. În doctrina naţională cel mai des utilizată este clasificarea trăsăturilor
10
participaţiei în trăsături obiective şi subiective, care reies nemijlocit din prevederile art. 41 din CP al
RM.
Astfel, în urma analizei art. 41 din CP al RM, putem deduce următoarele condiţii ale
participaţiei penale:
- pluralitatea de subiecte;
- activitatea în comun a participanţilor la infracţiune;
- unitatea intenţiei;
- cooperarea doar la o infracţiune intenţionată.
Pluralitatea de subiecte presupune că la săvârşirea infracţiunii trebuie să participe două sau
mai multe persoane.
Participarea la infracţiune a două sau mai multe persoane înseamnă că cel puţin două
persoane săvârşesc fapta prejudiciabilă. Doar solidaritatea internă cu infracţiunea încă nu înseamnă
participarea la ea.
Numărul lor trebuie să fie de cel puţin doi. Pentru existenţa participaţiei felul contribuţiei
făptuitorilor la săvîrşirea infracţiunii nu contează. Cooperarea cu intenţie a două sau mai multor
persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate include în sine informarea reciprocă a
participanţilor la infracţiune; survenirea unui rezultat infracţional urmărit de toţi participanţii;
raportul de cauzalitate dintre acţiunile fiecărui participant şi urmările survenite.8
Acţiunile unui participant creează condiţii şi înlesneşte posibilitatea săvârşirii infracţiunii
de către un alt participant, contribuind la survenirea urmărilor infracţionale dorite.
Este important să menţionăm că legiuitorul foloseşte expresia "două sau mai multe persoane"
anume în sensul art. 21 şi 22 din noul Cod penal al Republicii Moldova, adică având în vedere
persoanele ce pot fi supuse răspunderii penale, deoarece acestea întrunesc toate semnele subiectului
infracţiunii. Mai mult ca atât, alin. (6) al art. 42 din CP al RM stipulează direct că:" Participanţii
trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii". De aceea, pentru a trage la răspundere
penală pentru infracţiunea săvârşită în participaţie este obligatoriu a stabili nu pur şi simplu prezenţa
a două sau mai multe persoane, ci şi responsabilitatea acestora, şi vârsta răspunderii penale pentru
fiecare dintre participanţi independent de rolul pe care-l îndeplinesc.
Participanţi la infracţiune sunt consideraţi persoanele responsabile ce au vârsta prevăzută
de legea penală. Nu formează participaţie săvârşirea în comun a infracţiunii de către două
persoane, una dintre care este iresponsabilă sau n-a atins vârsta răspunderii penale, deoarece
aceştea din urmă nu pot fi subiecţi ai infracţiunii.
8
Codul penal a Republicii Moldova. Comentariu, sub redacţia A.Barbăneagră, Chişinău, 2003, pag.115.
11
În doctrină s-au expus păreri referitoare la posibilitatea existenţei grupului criminal în
prezenţa doar a unei persoane responsabile, în special R. R. Galiakbarov9, detaşând noţiunea de grup
de cea de participaţie penală, consideră că limitele cantitative ale participaţiei sunt prea înguste
pentru unele grupuri criminale. După părerea sa, este vorba de grup şi atunci când unul dintre
subiecţi nu a atins vârsta răspunderii penale, dimpotrivă, grupul indicat în caracteristica legislativă
a componenţelor infracţiunilor de bază (spre exemplu, art. 285, 284 din CP al RM) trebuie să
cuprindă cel puţin două persoane responsabile, în celelalte cazuri, în care "grupul de persoane" este
indicat în lege în calitate de semn calificant al infracţiunii, este suficient ca în componenţa acestuia
să fie o singură persoană pasibilă de răspundere penală. R. R. Galiakbarov recomandă examinarea în
calitate de infracţiune comisă în grup: furtul, violul şi alte fapte săvârşite de două sau mai multe
persoane, una dintre care este responsabilă şi a atins vârsta răspunderii penale.10
Conform art. 21 alin.2 din CP al RM, sunt stabilite două criterii de vârstă ce permit tragerea
la răspundere penală: general - la atingerea vârstei de 16 ani, şi special - la atingerea vârstei de 14 ani.
Astfel, sunt pasibili de pedeapsă participanţii la infracţiune pentru care răspunderea survine de la 16
ani, dacă persoanele au atins vârsta de 16; dacă însă răspunderea survine de la 14 ani, atunci
participanţii pot fi supuşi răspunderii penale la atingerea anume a acestei vârste.
Conform art.23 Codului Penal al României, participanţii sunt persoanele care contribuie
la săvârşirea unei fapte prevăzute de lege penală în calitate de autori, instigatori sau complici.
Participarea la infracţiune a mai multor persoane înseamnă că nu o persoană, ci două sau
mai multe săvârşesc fapta prevăzută de lege penală (acţiune sau inacţiune), îndreptată împotriva
unuia şi aceluiaşi obiect. Numai legătura internă subiectivă cu privire la săvârşirea infracţiunii
încă nu înseamnă participarea la ea. De asemenea nu este participaţie şi exprimarea aprobării
acţiunilor infracţionale, dacă aceasta nu au primit o formă de ajutare a infractorului nu constituie
instigare faptul de a striga persoanelor care loveau cu parii că aceasta „trebuie omorâtă” deoarece
un asemenea îndemn nu a avut efect determinant în dezlănţuirea agresiunii. În anumite
împrejurări, dacă aceasta a dus la întărirea hotărârii infracţionale, va fi o complicitate
intelectuală.11
Pentru existenţa participaţiei, nu are relevanţă felul contribuţiei făptuitorilor şi nici
calitatea în care au acţionat. Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii au
cooperat în aceiaşi formă la săvârşirea infracţiunii (coautorii) cât şi atunci când contribuţiile lor
9
Галиакбаров Р.Р. Уголовное право. Общая часть, Краснодар, КГАУ, 1997, p. 131
10
H.П.Водькo, Угoлoвно-npaвoвaя 6opь6a c opгaнизoвaннoй npecmynнocmью. Hayчно-npaкmuчecкoe
nocoбue, Mocквa, 2000, N«73, pag. 8.
11
12
îmbracă forme diferite (instigatori, complici, autori, coautori şi instigatori, autor şi complice). În
primul caz participaţia este simplă, iar în al doilea caz complexă. 12
Condiţia se realizează când cooperează cel puţin 2 persoane fără ca aceasta să fie
necesară pentru existenţa conţinutului ilegal al infracţiunii.13
Participaţia este posibilă şi la infracţiunile care presupun o pluralitate necesară de
făptuitori.
Sunt păreri că participaţia este posibilă şi în cazul infracţiunilor a căror existenţă este
condiţionată de o pluralitate de făptuitori constitutivă, însă numai în cazul când se depăşeşte
numărul de făptuitori strict necesar pentru existenţa acelei infracţiuni.14Aceasta nu corespunde
adevărului, fiindcă realizarea infracţiunii nu este limitată de un număr maxim de făptuitori,de
exemplu, complotul.15
Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere decât să fie mai multe
persoane, indiferent că unele dintre ele sunt majore sau minore, femei sau bărbaţi, străini sau
cetăţeni, subiecţi speciali sau care nu au această calitate.
Toate persoanele care cooperează trebuie însă să îndeplinească condiţiile pentru a
răspunde din punct de vedere penal. 16
Însă nu orice vătămare a unuia şi aceluiaşi obiect, în aceiaşi vreme de câteva persoane
este infracţiune săvârşită în participaţie, deoarece nu orice activitate a câtorva oameni în unul şi
acelaşi timp, în unul şi acelaşi loc este participaţie.
Nu există coautorat dacă fiecare inculpat acţionează independent şi în momente diferite,
lovind din răzbunare, mortal victima...
Numai activitatea infracţională comună a mai multor persoane formează o altă, calitativ
nouă, în comparaţie cu infracţionalitatea individuală, formă de pricinuire a doamnei obiectelor
apărate de lege, dă bază de a o examina ca participaţie, spre deosebire de mulţimea infracţiunilor
de sine stătătoare, săvârşite chiar şi în una şi aceiaşi vreme şi îndreptate spre unul şi acelaşi
obiect, de mai multe persoane.
Activitatea în comun a participanţilor la infracţiune.
În art. 41 din CP al RM se subliniază că participaţia este "cooperarea ... a două sau mai
multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni...". Termenul "cooperare" include în sine
"participarea împreună cu cineva la realizarea unei acţiuni; colaborare"17. Cooperarea presupune că
făptuitorii, în legătură reciprocă, săvârşesc fapte prejudiciabile şi provoacă în comun daune valorilor
12
Explicaţii teoretice ale Codului penal al României, sub redacţia V.Dongoroz, Bucureşti, 1969, pag.190.
13
14
Drept penal , sub redacţia V.Dobrinoiu, Bucureşti, 1992, pag.236.
15
M.Basarab, Drept penal, Iaşi, 1992, pag.226.
16
M.Basarab, Drept penal, Cluj- Napoca, 1996, pag.395.
17
Dicţionar enciclopedic, ed. a III-a, Chişinău, Cartier, 2002, pag. 203.
13
sociale. Numai activitatea infracţională în comun a câteva persoane creează o modalitate calitativ
nouă de pricinuire a daunei obiectului ocrotit de lege (comparativ cu infracţiunea săvârşită de o
singură persoană) şi dă temei de a o examina ca participaţie (spre deosebire de pluralitatea de
infracţiuni, săvârşite chiar în unul şi acelaşi timp şi îndreptate asupra unuia
şi aceluiaşi obiect).
A. Borodac consideră că "activitatea în comun" include în sine:
a) informarea reciprocă a participanţilor la infracţiune;
b) survenirea unui rezultat infracţional urmărit de toţi participanţii;
c) raportul de cauzalitate dintre acţiunile fiecărui participant şi urmările survenite18
O serie de savanţi penalişti ca A.A.Piontkovski, A.M.Şneider, V.E.Pinciuk
susţin că participaţia trebuie să se stabilească sub formă de înţelegere între ei. Aşa, de
exemplu, A.A.Piantkovski afirmă că activitatea în comun a mai multor persoane îndreptată spre
înfăptuirea unei infracţiuni constituie o trăsătură necesară a participaţiei. 19 Pentru a califica o
infracţiune săvârşită de complici, este necesară prezenţa acordului dintre cel puţin două persoane
ca să înfăptuiască o acţiune împreună. Însă majoritatea savanţilor neagă înţelegerea prealabilă ca
pe o trăsătură necesară a participaţiei. Aşa, de exemplu, A.N.Trainin afirmă că participaţia poate
fi şi fără înţelegere prealabilă, ba chiar şi fără nici un fel de înţelegere.
Ceea ce îi uneşte pe participanţi, în majoritatea cazurilor reprezintă rezultatul înţelegerii
de a săvârşi în comun o infracţiune. Chestiunea constă însă în faptul că înţelegerea prealabilă nu
este caracteristică tuturor formelor de participare, ci numai unora dintre ele, şi anume celor mai
periculoase. 20
Calificarea faptei, determinarea locului şi timpului săvârşirii acesteia şi-n genere
stabilirea conţinutului infracţiunii săvârşite se răsfrâng asupra tuturor făptuitorilor. Urmarea
socialmente periculoasă e produsă prin cooperarea tuturor făptuitorilor la săvârşirea faptei ce
constituie elementul material al infracţiunii, contribuţia fiecăruia înscriindu-se ca antecedent
cauzal în procesul care a dus la producerea rezultatului.
Infracţiunea ce include participaţia este rezultatul activităţii comune a tuturor
participanţilor la săvârşirea ei ajutorului, a organizatorului, a instigatorului şi a complicelui.
Acţiunile unui participant creează condiţii şi înlesneşte posibilitatea săvârşirii infracţiunii de
către un alt participant, contribuind la survenirea urmărilor infracţionale comune.21
Fiecare dintre copărtaşi, ajutându-se unul pe altul prin acţiunile lor, contribuie la
săvârşirea şi aceleiaşi infracţiuni, la survenirea consecinţelor infracţionale comune. 22 Dacă însă
18
I.Macari, opag.cit., pag.203.
19
A.Borodac, Drept penal, Chişinău, 1994, pag.194.
20
Ibidem
21
22
14
participanţii la una şi aceeaşi infracţiune urmăresc diferite scopuri infracţionale, participaţia nu
există. Nu există participaţie şi în cazurile în care activitatea în comun coincide după loc, timp şi
împrejurări, adică atunci când activitatea tuturor participanţilor are acelaşi caracter exterior, însă
nu se află în legătură de reciprocitate cu acţiunea fiecărui participant deci când între ei nu există
o unire internă. 23
Prin activitate comună infracţională forţele vinovaţilor se unesc într-o comunitate.
Consecinţele care apar în urma activităţii participanţilor alcătuiesc rezultatul cumulului de forţe
al tuturor participanţilor.
Consecinţele infracţionale nu pot fi împărţite la numărul participanţilor. Ele sunt
generale, şi nu pot fi împărţite, pentru că au fost cauzate de activitatea lor comună.24
Despre activitatea în comun a participanţilor poate fi vorba numai în acele cazuri, când
rezultatul infracţional sau însăşi fapta socialmente periculoasă se află în raport de cauzalitate cu
acţiunea fiecărui făptaş. Fiecare dintre ei constituind o verigă indispensabilă în lanţul întregii
infracţiuni.
În problema cercetată raportul de cauzalitate se prezintă ca o astfel de legătură între
fenomene, când fapta oricărui participant precedă în timp survenirea consecinţelor ce se includ în
activitatea comună în stadiul prealabil al activităţii infracţionale sau în chiar însuşi procesul
săvârşirii infracţiunii, dar până la consumarea ei. Rezultatul infracţiunii apare ca o legitimă şi
necesară consecinţă a întregii activităţi în comun a participanţilor.
Unitatea intenţiei.
Din punct de vedere al laturii subiective participaţia la infracţiune se caracterizează nu
numai prin vinovăţie intenţionată dar şi prin comunitate de intenţii. Latura subiectivă a
participaţiei este complicată. Grupul de persoane care săvîrşesc în comun infracţiunea acţionează
cu o intenţie unică, care este aceeaşi pentru toţi, însă mult mai largă decât intenţia unei persoane
care săvârşeşte o infracţiune de sinestătătoare. Forma intenţionată de vinovăţie indică faptul că,
în genere, complicitatea nu este o unire pur formală, exterioară, a unui grup de persoane, care
acţionează într-o direcţie, ci un grup legat printr-o unitate internă, cu o voinţă şi tendinţă unică
îndreptate spre săvârşirea unei infracţiuni premeditate.
Unitatea intenţiei tuturor participanţilor la infracţiune se exprimă prin faptul că fiecare dintre
ei înţelege că acţionează nu de unul singur, ci în comun. De aici rezultă că acesta îşi dă seama nu numai
de caracterul şi pericolul social al acţiunilor sale, ci şi de acţiunile altor participanţi şi, în primul rând,
de caracterul şi pericolul social al activităţii autorului. Participantul la infracţiune prevede că
23
24
15
acţiunea în comun va duce la survenirea urmărilor înţelese şi dorite de toţi ceilalţi participanţi (cu
excepţia participaţiei cu raport unilateral)25.
Ceea ce uneşte pe participanţi - intenţia comună - în majoritatea cazurilor reprezintă
rezultatul înţelegerii prealabile de a săvârşi în comun o infracţiune. Însă înţelegerea prealabilă nu
este caracteristică tuturor formelor de participaţie, ci numai celor mai periculoase.26 În cazul
infracţiunii intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cu intenţia a două sau mai
multe persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Orice contribuţie neintenţionată este în acest
caz incompatibilă cu ideea de participaţie penală. 27 La infracţiunea din culpă participaţia apare ca
o contribuţie involuntară din culpă a două sau mai multe persoane la săvârşirea în mod nemijlocit
a unei fapte prevăzute de legea penală. Între participanţi întotdeauna e necesar să fie stabilită o
legătură subiectivă. Dacă există o legătură subiectivă unilaterală, organizatorul infracţiunii,
instigatorul şi complicele (sau măcar unul dintre ei) trebuie să ştie despre caracterul prejudiciabil
al acţiunilor autorului, în timp ce ultimul poate şi să nu fie informat asupra activităţii
infracţionale a fiecărui participant în parte şi despre tendinţa lor de a acţiona în comun.
Referindu-se la intenţie, în caz de participaţie, este clar că organizatorul şi instigatorul
acţionează, de regulă, cu intenţie directă, iar autorul şi complicele pot acţiona şi cu intenţie
indirectă. Nu poate fi participaţie la săvârşirea acţiunii din imprudenţă, deoarece acţionând
imprudent persoana nu intenţionează să săvârşească o infracţiune, ea nu tinde spre un oarecare
rezultat infracţional. Nu există participaţie nici în cazul în care o persoană acţionează din
imprudenţă, iar alta, folosindu-se de situaţie, acţionează cu intenţie.
Intenţia comună a participanţilor nu înseamnă însă şi identitate de motive şi scopuri ale
participanţilor.
Motivele şi scopurile participanţilor pot fi aceleaşi, însă pot fi şi diferite. Ele pot fi
diferite în cazul în care nu constituie semnele obligatorii ale componenţei de infracţiune săvârşite
de autor.
Activitatea prin cumulul de eforturi a două sau mai multe persoane înlesneşte săvârşirea
infracţiunii, îngreunează demascarea infracţiunilor şi, drept urmare, ei devin mai fermi în
hotărârea de a continua activitatea lor comună criminală. În afară de aceasta, după cum
mărturiseşte practica infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave săvârşite cu
participare, ele sunt bine plănuite, chibzuite şi urmările lor sunt foarte grave.28
Cooperarea doar la o infracţiune intenţionată.
Cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni
25
Botnaru S.,Savga A., Grosu V.,Grama M. Drept penal, Chişinău 2005 pag.322
26
27
A.Boroi, Drept penal, Bucureşti, 2000, pag.222.
28
16
intenţionate include în sine informarea reciprocă a participanţilor la infracţiune; survenirea unui
rezultat infracţional urmărit de toţi participanţii; raportul de cauzalitate dintre acţiunile fiecărui
participant şi urmările survenite.29
În ce priveşte cooperarea comună doar la o infracţiune intenţionată, Botnaru S., Grosu V.,
Grama M. consideră că nu în zadar Cod penal al Republicii Moldova, art. 25 din Codul penal al
Chinei (1997), art. 32 din Codul penal al Federaţiei Ruse (1996) ş.a. consacră această condiţie
subiectivă, care, la prima vedere, s-ar părea să fie în plus30. O astfel de concretizare pune punctul pe
«i» în mai multe discuţii referitoare la posibilitatea existenţei participaţiei în infracţiunile săvârşite
din imprudenţă. în monografia sa, Yчeнue o coyчacmuй, A. N. Trainin sublinia: "Este incorectă
afirmaţia că participaţia nu poate fi concepută în îmbinare cu vinovăţia sub formă de imprudenţă 31.
Tot el admite că se poate vorbi de participaţie doar atunci când imprudenţa este prezentă în
acţiunile tuturor participanţilor la infracţiune. "Nu poate fi calificat drept participaţie cazul în care
autorul acţionează intenţionat, iar persoanele ce-1 ajută - din imprudenţă, şi nici atunci când terţele
persoane acţionează intenţionat, iar autorul - din imprudenţă. Constituie participaţie toate
infracţiunile săvârşite în comun chiar din imprudenţă, de către câteva persoane"32.
O parte dintre autori îşi pun întrebarea ( I. Grişaev, G. A. Crigher): este sau nu specificată în
dreptul penal o categorie distinctă de infracţiuni săvârşite din imprudenţă? - "în care acţiunea se
săvârşeşte intenţionat, iar rezultatul survine din imprudenţă". Spre exemplu, la provocarea vătămării
intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate surveni nu doar pierderea văzului,
auzului sau altă consecinţă intuită de vinovat, dar şi moartea victimei, care în cazul dat nu este
prevăzută de vinovat. O astfel de nepreviziune nu schimbă caracterul intenţionat al faptei săvârşite
fiind considerată ca comisă cu intenţie.
În prezent există un răspuns la această întrebare, acceptat nu doar de majoritatea
practicienilor şi de teoreticieni, dar şi de un şir de acte legislative penale. În acest caz este vorba de
infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie, care în participaţie are particularităţile sale.
Spre deosebire de Republica Moldova, într-un şir de ţări participaţia este acceptată la
infracţiunile comise din imprudenţă: Anglia (spre exemplu, doi automobilişti se întrec pe o şosea, în
urma acestui fapt unul dintre ei accidentează un pieton. Celălalt şofer va purta răspundere în calitate
de participant ( infracţiunea comisă din imprudenţă), SUA, Franţa (şoferul care a accidenta mortal
un pieton va fi pedepsit pentru omor din imprudenţă, iar persoana care se afla alături de şofer îl instiga
la accelerarea vitezei va fi pedepsită ca participant la un omor din imprudenţă).
29
CODUL PENAL COMENTAT ŞI ADNOTAT pag.82.
30
Botnaru S. Grosu V. Grama M., Drept Penal, Partea Generală Chişinău 2005
31
А. H. Tpaнин, Yчeuue o coyчacmuй, Mocквa, 1941, pag. 114.
32
Ibidem.
17
1.3 Categoriile de participanţi la infracţiune şi limitele răspunderii penale
Autorul: Conform prevederilor alin. (2) al art. 42 din CP al RM, se consideră autor
persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana
care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală
din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.33
Este vorba de infracţiunea a cărei componenţă este prevăzută într-un articol aparte din Partea
specială a Codului penal. Prin urmare, autor este persoana care a săvârşit de facto o acţiune sau
inacţiune care formează elementele constitutive ale unei infracţiuni concrete prevăzută de unul
dintre articolele din Partea specială.
Autor al infracţiunii poate fi doar persoana ce corespunde tuturor cerinţelor înaintate faţă de
subiectul infracţiunii concrete. în aceste cazuri este vorba nu doar despre trăsăturile subiectului
general al infracţiunii (caracter fizic, vârstă, responsabilitate), ci şi despre trăsăturile pe care trebuie
să le aibă subiectul special. Astfel autor al unei infracţiuni militare poate fi numai un militar, adică
o persoană care îndeplineşte serviciul militar în termen sau pe bază de contract, care urmează
pregătirea militară obligatorie sau este chemată la concentrări. Persoana care nu posedă aceste
trăsături, chiar dacă, spre exemplu, a săvârşit împreună cu un militar latura obiectivă a unei
infracţiuni militare, nu poate fi recunoscută ca autor al infracţiunii militare. în aşa cazuri, o astfel de
persoană poate purta răspundere doar în calitate de organizator sau complice (cu excepţia
prevederilor art. 393 din CP al RM).
În teoria dreptului penal şi în practica judiciară a Republicii Moldova, autori ai infracţiunii
sunt recunoscuţi:
- cei ce săvârşesc nemijlocit infracţiunea (conform prevederilor alin. (2)
al art. 42, din CP al RM);
- cei ce participă nemijlocit la săvârşirea infracţiunii împreună cu alte persoane (coautori);
- cei ce săvârşesc infracţiunea prin intermediul altor persoane, care nu
pot fi supuse răspunderii penale în virtutea unor circumstanţe prevă
zute de legea penală (alin. (2) al art. 42 din CP al RM).
De aici conchidem că autor poate fi persoana care a săvârşit nemijlocit, total sau parţial
latura obiectivă a componenţei infracţiunii prevăzută de Partea specială a Codului penal. În caz de
omor, autor va fi persoana care, spre exemplu, a tras în victimă sau i-a dat o doză mortală de
otravă; autor al furtului va fi persoana care a sustras averea proprietarului ş.a. în cazurile când o
persoană realizează doar parţial latura obiectivă a infracţiunii avem instituţia coautoratului.
33
Codul penal al R.M. din 24.06.2003, alin(2), art42, pag. 12.
18
Coautoratul este prezent când fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită în
mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane. Nu este absolut necesar ca fiecare
dintre coautori să realizeze latura obiectivă a infracţiunii pe deplin. În calitate de coautori ai
omorului cetăţeanului PAG.T. au fost recunoscuţi T.I. şi D.E., care, în scopul ascunderii
infracţiunii de sustragere şi din frica de a nu fi denunţaţi, au omorât-o pe cetăţeana PAG.T,
cauzându-i multiple lovituri cu pumnii şi picioarele în cap şi în alte regiuni ale corpului de la
care cetăţeana PAG.T. a decedat pe loc34.
Pentru recunoaşterea calităţii de coautor este suficient ca persoana să fi executat doar
parţial acţiuni prevăzute de dispoziţia normei din Partea generală a Codului penal. Ba mai
mult, acestea pot fi acţiuni tehnice diferite şi executate în intervale diferite de timpag.
Esenţial este ca aceste acţiuni să fie omogene din punct de vedere juridic, adică să formeze
împreună nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii. Spre exemplu, acţiunile persoanelor
care, în " caz de viol, nu au săvârşit nemijlocit raportul sexual forţat, dar, prin aplicarea
constrângerii faţă de victimă, au contribuit la violarea ei de către alţii, sunt calificate drept
coexecutoare la viol săvârşit de către un grup de persoane.
Participarea nemijlocită la săvârşirea infracţiunii poate fi raportată nu nu mai la
îndeplinirea de către fiecare dintre participanţi a acţiunilor omogene, care formează latura
obiectivă a infracţiunii (spre exemplu, aplicarea loviturilor cu pricinuirea leziunilor
corporale), ci se poate exprima şi prin faptul că persoana la momentul săvârşirii
infracţiunii acordă ajutor altor coautori, săvârşind, după caracterul lor, alt fel de acţiuni.
Dacă A. sparge uşa, B. stă de pază, iar PAG. pătrunde în apartament şi sustrage averea,
atunci ei toţi sunt coautori. G. A. Crişaev 35 s-a pronunţat astfel sub acest aspect: "în acest caz
mica diferenţă ce apare în caracterul şi în volumul acţiunilor diferitelor persoane are doar
importanţă tehnică şi nu juridică", în exemplul de mai sus toate trei persoanele sunt coautori.
Pe baza celor constatate, condiţiile coautoratului sunt următoarele:
- activitatea coautorilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic, adică
să lezeze aceleaşi relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptei ca infracţiune. Spre
exemplu, relaţiile privind viaţa persoanei în cazul infracţiunii de omor, relaţiile privind
securitatea statului în cazul diversiunii etc. Dacă unii coautori lezează şi alte relaţii
sociale apărate de legea penală, acestora li se vor aplica dispoziţiile cu privire la concursul
de infracţiuni;
- fapta trebuie să fie săvârşită în comun, adică persoanele respective trebuie să
săvârşească acţiunea care face parte din latura obiectivă a componenţei infracţiunii;
34
Dosar penal nr. 97018035 (1-621/88) intentat pe omor, soluţionat de Judecătoria sectorului Centru, mun. Chişinău.
35
П.И. Гришаев, Г. A. Kpигep, opag. cit., pag. 140.
19
- între coautori trebuie să existe o legătură subiectivă, adică toţi participanţii la
coautorat trebuie să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie - intenţia.
Doctrina penală română admite, în caz de coautorat, şi existenţa culpei (imprudenţa):
"Coautoratul poate exista şi în cazul când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au
săvârşit fiecare, simultan ori succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin care s-a produs acelaşi
rezultat socialmente periculos"36.
Un alt tip de autor este considerat acela care săvârşeşte infracţiunea prin intermediul altor
persoane, ce nu pot fi supuse răspunderii penale în virtutea unor circumstanţe prevăzute de legea
penală. Este vorba despre pricinuirea indirectă (mediată) a daunei. încă la sfârşitul secolului XIX, în
jurisprudenţa vremii a apărut problema modului de sancţionare a instigatorului când persoana
instigată este un iresponsabil (minor care nu răspunde penal ori o persoană suferindă de tulburări
mintale) sau a acţionat din alte motive fără vinovăţie (din cauza erorii de fapt, a constrângerii
morale etc).
Doctrina penală nu a fost în măsură să prezinte un punct de vedere unitar. Autorii germani
(Binding, Liszt, Mezger ş.a.) au sugerat ca instigatorul să răspundă în aceste cazuri în calitate de autor
(mediat) al infracţiunii, deoarece acesta a realizat prin intermediul persoanei incapabile componenţa
infracţiunii. Acest mod de a vedea lucrurile a fost împărtăşit şi de unii autori italieni (Alimena,
Manzini ş.a.), care comparau pe instigatorul aflat în situaţiile menţionate cu un autor cu mână lungă
(longa mano), adică un autor care s-a servit de o altă persoană pentru a comite o infracţiune.
Împotriva acestei păreri s-a susţinut ideea că ar fi o ficţiune juridică să se considere autor o
persoană care n-a desfăşurat decât acţiuni de instigare la infracţiune şi că, în ipotezele de mai sus,
instigatorul trebuie să răspundă ca instigator indiferent dacă cel instigat este sau nu responsabil ori a
acţionat sau nu fără vinovăţie datorită altor împrejurări37.
În literatura noastră juridică nu s-a discutat în termeni similari ideea autorului mediat. După cum
s-a mai menţionat anterior, participant la infracţiune poate fi doar persoana ce a atins vârsta prevăzută de
lege. Folosirea de către organizator sau instigator pentru săvârşirea infracţiunii a unei persoane ce nu a
atins această vârstă trebuie calificată ca executarea de către persoanele date a componenţei infracţiunii.
Minorul într-un astfel de caz serveşte drept mijloc (sau instrument) de săvârşire a infracţiunii în mâinile
organizatorului sau ale instigatorului. Actualul Cod penal al Republicii Moldova conţine următoarea
definiţie a autorului infracţiunii: "Se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul
36
R.-M. Stănoiu, I. Griga, T. Dianu, Drept penal. Partea generală (note de curs). Bucureşti, Hiperion XXI, 1992,
pag. 127; Codul penal al Republicii Socialiste România comentat şi adnotat. Partea generală, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1972, pag. 158-159.
37
G. Antoniu, Autor mediat sau participaţie improprie? II Revista de drept penal, anul II, nr. 2 (aprilie-iunie),
Bucureşti, 1995, pag. 40.
20
persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din
alte cauze prevăzute de prezentul cod". Prin alte cauze se pot înţelege: constrângerea fizică sau psihică,
provocarea nevinovată a daunei ş.a. Dacă subiectul, aplicând faţă de persoană violenţa psihică, 1-a
silit să săvârşească infracţiunea în locul lui, un astfel de "autor mediat" la fel se va considera autor al
faptei infracţionale. Fiind lipsită de posibilitatea de a lua hotărâri din propria voinţă, persoana,
aflându-se sub influenţa constrângerii psihice, devine un instrument orb de săvârşire a infracţiunii
în mâinile altei persoane. Dacă însă subiectul, în urma aplicării violenţei psihice, păstrează
posibilitatea şi capacitatea de a-şi dirija acţiunile, este capabil din punct de vedere obiectiv să evite
infracţiunea fără a dăuna esenţial intereselor proprii, dar nu foloseşte această posibilitate şi participă
la săvârşirea infracţiunii, el va fi supus răspunderii penale ca coautor.
Dacă subiectul săvârşeşte infracţiunea sub influenţa constrângerii fizice, el poate fi
eliberat de răspundere penală ca fiind supus extremei necesităţi. în acest caz, persoana care a
folosit constrângerea fizică răspunde ca autor.
Sunt de părerea că instituţia pricinuirii indirecte (mediate) a daunei permite fundamentarea
răspunderii penale a persoanelor care stau în spatele autorilor concreţi ai faptelor prejudiciabile şi îi
dirijează intenţionat. În astfel de cazuri o condiţie obligatorie este conştientizarea de către aceste
persoane a faptului că ele se folosesc de un subiect "inapt" sau de o persoană ce acţionează imprudent.
Trebuie ţinut seama de faptul că nu poate avea loc o pricinuire mediată a daunei folosind un subiect
special, deoarece, după cum am mai menţionat, atunci când persoana nu corespunde cerinţelor
subiectului special, ea poate purta răspundere doar în calitate de organizator, instigator sau complice.
Astfel, autorul este figura obligatorie la săvârşirea infracţiunii în participaţie, întrucât fără
alţi participanţi infracţiunea poate fi săvârşită, iar lipsa fizică a autorului duce la imposibilitatea
săvârşirii infracţiunii. Pe baza acţiunilor acestuia se stabileşte gradul de consumare a infracţiunii
săvârşite în participaţie. Infracţiunea nu poate fi consumată dacă autorul nu şi-a dus acţiunile până la
capăt. Din punctul de vedere al laturii subiective, acţiunile autorului pot fi caracterizate prin intenţie
directă şi indirectă.
Organizatorul: În conformitate cu prevederile art. 42, alin. (3) din CP al RM, "se consideră
organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi
persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea
acestora".
Juristul A. Lohviţki, un cunoscut savant rus din perioada ţaristă, a numit organizatorul
"sufletul infracţiunii. Chiar dacă el nu este prezent la săvârşirea infracţiunii, este prezentă voinţa
sa. El este mecanicul care pune maşina în mişcare"38.
38
B. Bладимиров, Пpecmynлeнue coвepшeнo coyчacmникамu, Mocквa, 1961, pag.46.
21
Conducătorul şi îndrumătorul procesului de comitere a infracţiunii este prevăzut şi de
legislaţia penală a SUA şi a Franţei. în Codurile penale ale Germaniei, Italiei, Spaniei şi României
organizatorul nu este evidenţiat printre participanţii la infracţiune, însă este pomenit într-un şir de
componenţe ale infracţiunilor cuprinse în Partea specială (paragrafele 85, 121, 127 din Codul penal
german, art. 306 din Codul penal italian, art. 545 din Codul penal spaniol, art. 167 din Codul penal
român). Este diferită definiţia organizatorului dată de Codul penal al Poloniei: "Este supus
răspunderii cel care conduce executarea de către altă persoană a unei fapte interzise sau, folosindu-se
de dependenţa altei persoane faţă de sine, îi cere executarea unei astfel de fapte" (§1, art. 18).
Organizatorul infracţiunii este considerat cel mai periculos dintre toţi participanţii la
infracţiune39.
Normele penale din Republica Moldova atestă câteva forme de încadrare a acţiunilor
organizatorului:
- organizarea săvârşirii infracţiunii; dirijarea realizării infracţiunii;

- crearea unui grup criminal organizat sau a unei organizaţii criminale;
- dirijarea activităţii grupului criminal organizat sau a organizaţiei criminale.
Organizarea săvârşirii infracţiunii constă în iniţierea şi planificarea infracţiunii, atragerea la
săvârşirea ei a altor participanţi - autori, complici, instigatori. Aceste acţiuni sunt întreprinse în etapa
de pregătire a infracţiunii şi, dacă activitatea organizatorului va fi curmată în această etapă, acţiunile
lui vor fi calificate drept pregătire de infracţiune. Spre exemplu, B. a fost recunoscut de către instanţa
de judecată ca organizator al unui jaf întreprins asupra unui încasator, întrucât B. le-a indicat lui
PAG. şi M. ruta deplasării încasatorului, i-a informat despre lipsa armei şi a pazei, le-a arătat locul
unde PAG. poate să-i smulgă din mână geanta cu bani, a stabilit locul unde să se ascundă şi locul din
pădure unde trebuie să se întâlnească pentru a împărţi banii sustraşi40.
Dirijarea realizării infracţiunii, de obicei, se reduce la coordonarea acţiunilor participanţilor,
în caz de necesitate, la modificarea planului de activitate criminală în procesul comiterii faptei
socialmente periculoase, ascunderea infractorilor şi a urmelor infracţiunii. Această modalitate de
activitate se întreprinde nemijlocit în timpul săvârşirii infracţiunii. Dacă din motive ce nu depind de
organizator, fapta nu a fost dusă până la capăt, cele săvârşite vor fi calificate ca pregătire sau tentativă.
Cea mai periculoasă figură este persoana care creează un grup criminal organizat sau o
organizaţie criminală ori dirijează activitatea acestora. Aceste structuri sunt nişte forme penal-
juridice de manifestare a crimei organizate şi se ocupă de comiterea infracţiunilor grave, deosebit de
grave şi excepţional de grave (omoruri, tâlhării, trafic de droguri, de arme, de oameni etc.). Spre
exemplu, în calitate de organizatori ai unei organizaţii criminale au fost recunoscuţi fraţii L., care
39
Ф.Г. Бypчaк, opag. cit. pag. 139; П.Ф. Teльнов, opag. cit., pag. 82
40
Buletinul Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse, 1994, Ns 1, pag. 4.
22
acţionau în Vladivostok. Această organizaţie criminală avea scopul de a-şi supune structurile
criminale din regiune şi, în cele din urmă, de a se impune ca lider al puterii de stat din Vladivostok.
Grupul dat includea mai multe subdiviziuni, care îndeplineau diferite funcţii. Pe parcursul activităţii
sale organizaţia respectivă a săvârşit 18 omoruri, 6 tentative de omor, un şir de alte infracţiuni grave şi
deosebit de grave41.
Legiuitorul nostru, luând în considerare pericolul social sporit al acestor forme de organizare
a activităţii criminale, a prevăzut în Partea specială a Codului penal un şir de componenţe (art. 282-
284, 286), în care însuşi faptul creării grupurilor criminale, organizaţiilor criminale deja constituie o
componenţă a infracţiunii consumate.
Pentru a supune persoana răspunderii penale este suficientă doar exercitarea uneia dintre
activităţi sau crearea, sau dirijarea, deoarece legiuitorul, definind figura organizatorului, scrie: "a
creat" sau "a dirijat", şi deci organizatorul nu este obligat să execute în cumul toate acţiunile indicate
în art. 42, alin. (3) din CP al RM.
Organizatorul poate să-şi îndeplinească funcţiile atât în calitate de figură de sine stătătoare,
precum şi în calitate de coautor, acţionând alături de ceilalţi participanţi. Când persoana îndeplineşte
doar funcţii de organizator, ea nu participă nemijlocit la executarea faptei (spre exemplu, omorul la
comandă). în acest caz răspunderea va surveni pe baza alin. (3) al art. 42 şi a articolului din Partea
specială a Codului penal.
Spre deosebire de autor, organizatorul acţionează întotdeauna doar cu intenţie directă.
Volumul de cunoştinţe (de informaţie), ce formează factorul intelectiv al intenţiei organizatorului,
poate fi diferit în funcţie de circumstanţele concrete ale săvârşirii infracţiunii. Dacă organizatorul
acţionează concomitent şi în calitate de coautor, atunci volumul de cunoştinţe despre infracţiune poate
fi şi mai mare decât cel al unui simplu autor. Dacă însă persoana este doar organizator al activităţii
criminale, atunci, evident, o parte dintre împrejurările concrete ale infracţiunii ce apar în diferite
situaţii pot nici să nu fie sesizate de el. în aceste cazuri, deoarece posibilitatea unui sau altui rezultat al
infracţiunii a fost discutată la elaborarea planului, organizatorul trebuie să poarte răspundere, alături
de executorii nemijlociţi ai faptei, pentru orice rezultat.
Organizatorul poate să nu cunoască personal toţi participanţii sau circumstanţele concrete
ale săvârşirii fiecărei infracţiuni în parte, însă este obligatoriu faptul ca organizatorul să ştie
caracterul infracţional şi comun al acţiunilor.
Scopurile personale ale organizatorului infracţiunii pot să nu coincidă cu scopurile
autorilor, complicilor, instigatorilor. Cu toate acestea, organizatorul poartă răspundere pentru toate
faptele socialmente periculoase pe care le-a iniţiat, le-a coordonat sau le-a condus şi care au fost
executate nemijlocit de către autorii care, la rândul lor, de asemenea pot avea anumite scopuri
41
И. Kopoльков, Kpoвaвый nepeбeл II Известия, 1995.
23
proprii, realizabile în procesul săvârşirii infracţiunii. Astfel, persoana ce organizează săvârşirea
unui atac tâlhăresc poate să nu urmărească scopuri de profit, ci să acţioneze din răzbunare, dar şi
în acest caz va purta răspundere pentru orga-izarea atacului tâlhărespag.
Instigatorul: Potrivit alin. (4) al art. 42 din CP al RM, se consideră instigator persoana care
prin orice metodă determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune.
De regulă, instigatorul, îndemnând altă persoană la săvârşirea infracţiunii, el însuşi nu
participă la comiterea acesteia, străduindu-se să rămână în umbră. Instigatorul este participantul
"din culise" la infracţiune. Intenţia sa criminală se execută cu mâinile autorului. în literatura de
specialitate datele statistice privind răspândirea instigării sunt fragmentare şi controversate.
Savantul rus M. I. Kovaliov constată că la examinarea a 2100 de cazuri ale participanţilor
condamnaţi au fost depistate doar 4 cazuri de instigare. După N. G. Ugrehelidze, instigatorii şi
complicii lor constituie aproximativ 7% dintre toţi participanţii. Generalizarea practicii judiciare
întreprinsă de P.F.Telnov a demonstrat că printre participanţii la cele mai răspândite infracţiuni
instigatorii constituie 1,3%42.
Drept instigare au fost calificate acţiunile lui PAG. care, aflându-se în relaţii ostile cu S., i-a
instigat pe B., E. şi A., colaboratori de poliţie, spre a se răfui cu S. Aceştia, împreună cu C, s-au
deplasat la domiciliul lui S., unde, prin exces de putere şi depăşindu-şi atribuţiile de serviciu, au
încercat forţat să-1 împingă în automobil pe ultimul, cauzându-i leziuni corporale uşoare. În
momentul în care la strigătele lui S. s-au început a aduna consătenii, B., E. şi A. au scos armele din
dotare şi au tras mai multe focuri, în urma cărora B. 1-a omorât pe G. Acţiunile lui C au fost calificate
drept instigare, pe baza alin. (2) al art. 42-336 din CP al RM, acţiunile lui E. şi A. au fost calificate
conform alin. (2) al art. 336 din CP al RM, acţiunile lui B. conform alin. (1) al art. 145 şi alin. (2)
al art. 336 din CP al RM43.În doctrină, instigatorului i se mai spune şi autor moral (intelectual) 44 sau
participant intelectual45, întrucât ideea privind raţionalitatea şi necesitatea săvârşirii infracţiunii
acesta o insuflă altei persoane (autorului), determinând-o astfel să comită o faptă pasibilă de
pedeapsă.
Pentru instigare este caracteristic faptul că instigatorul este cel dintâi care ia hotărârea de a
săvârşi infracţiunea şi nu procedează nemijlocit la săvârşirea faptei respective, ci o transmite altei
persoane, determinând-o prin activitate materială (îndemnuri, ameninţări etc.) să săvârşească fapta
proiectată, ceea e aceasta şi face, devenind autor al infracţiunii. Instigarea prezintă în esenţă in atac
psihic, al cărui conţinut constă în determinarea luării hotărârii de a săvârşi infracţiunea şi realizarea
cauzalităţii psihice, care precedă cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de executare. Anume
42
П.Ф.Teльнов, opag. cit., pag. 87.
43
Dosar penal nr. 86028054 la-11/99,intentat pe art.145 alin 2, soluţionat de Curtea de Apel a Republicii
Moldova.
44
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, voi. I, Iaşi, Editura Fundaţiei "Chemarea",1996, pag. 240.
45
Poccuйcкoe yгoлoвнoe npaвo. O6шая чacmь, Mocквa, CПAPK, 1997, pag.202
24
datorită conţinutului psihic al instigării, instigatorul este denumit şi autor moral al infracţiunii, ca
nul care face să se nască şi să se realizeze latura subiectivă a infracţiunii. Instigarea presupune
existenţa anumitor condiţii:
1. Obiectul juridic al faptei săvârşite de autor şi obiectul juridic al instigării
să fie identice, deoarece autorul nu face decât să execute fapte a căror
săvârşire a fost hotărâtă de către instigator46. Dacă autorul execută o altă faptă penală cu un alt obiect
juridic decât cel la care a fost determinat, atunci nu avem prezentă instigarea urmată de executare şi
deci instiga torul nu poartă răspundere pentru aceasta.
2. Pentru eficienţa instigării este necesară prezenţa a cel puţin doi subiecţi, a
două persoane, şi anume: una care desfăşoară activitatea de instigare (instigator) şi alta asupra căreia se
efectuează această activitate (instigat).
Instigator poate fi orice persoană care întruneşte condiţiile generale pentru putea fi subiect al
infracţiunii. Nu este necesară o calitate specială. Instigarea ;te posibilă la toate infracţiunile, atât la cele
cu subiect special, deoarece calitatea specială se cere numai pentru autor, cât şi la cele continue,
prelungite etc.
Acţiunea de a instiga poate fi comisă nu numai de o singură persoană, dar de două sau mai
multe persoane care determină, simultan ori succesiv, pe aceeaşi persoană la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni. în astfel de cazuri există și sau mai mulţi coinstigatori, dacă aceştia au acţionat în
înţelegere unii cu ţii şi cu voinţa de a coopera. Dacă însă între instigatori nu a existat o astfel ;
înţelegere, aşa încât fiecare a acţionat independent pentru a determina pe instigat la săvârşirea
aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, nu va exista instigare, ci un concurs de instigări47.
Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină pe altă persoană ca
aceasta, la rândul ei, să determine pe o a treia persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală. în astfel de cazuri este vorba de instigare mediată din partea primului instigator şi instigare
imediată din par-i celui de al doilea, care determină direct pe autor să săvârşească fapta.
Dacă, pe lângă activitatea de instigare, o persoană întreprinde şi acţiuni de executare,
participând astfel şi la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, atunci contribuţia de instigator se absoarbe de
cea de autor, urmând ca pluralitatea de contribuţii să fie luată în vedere la individualizarea pedepsei.
Instigat, sau persoană asupra căreia se exercită instigarea, poate fi orice persoană fizică, dacă
întruneşte condiţiile generale pentru a fi subiect al infracţiunii la care a fost instigat.
Când instigarea este adresată unui număr nedeterminat de persoane, denumită şi instigare
colectivă, nu poate fi vorba despre participaţie, ci despre infracţiuni de sine stătătoare (art. 341, 346
din CP al RM).
46
V. Dobrinoiu, I. Pascu ş.a., opag. cit., pag. 311
47
PAG. Bulai, opag. cit., 1997, pag. 439
25
Întrucât legislaţia penală conţine doar formularea generală a instigării, teoria dreptului
penal nu trebuie să de-a practicii doar îndrumarea cine poate fi considerat instigator, ci şi să
determine mijloacele (sau metodele) concrete cu ajutorul cărora se realizează instigarea.
Neîndoielnic, această listă şi analiză nu poate fi completă. Suntem de acord cu opinia savantului M. I.
Kovaliov care menţionează că, "pentru a sâli o persoană, contrar voinţei, să săvârşească unele acţiuni
nedorite, deseori sunt folosite nişte mijloace foarte aspre, or, acestea se ruinează dacă se ciocnesc de
voinţa fermă a omului. Alteori se poate întâmpla însă ca un gest nesemnificativ, o mişcare a
ochilor, o vorbă aruncată la întâmplare să fie de ajuns ca persoana să-şi dea consimţământul pentru
nişte fapte cu consecinţe foarte grave"48.
În monografia Participaţia penală, X. Ulianovschi49 operează cu noţiunea de " mijloace şi
metode de instigare", care, după cum ne demonstrează practica, pot fi extrem de variate: îndemnul,
rugămintea, insinuarea, constrângerea, înduplecarea, ordinul, înşelăciunea ş.a. Determinarea poate fi
realizată prin acte, cuvinte spuse sau scrise şi chiar prin gesturi sau semne cu o semnificaţie
îndoielnică, prin mimică, ea poate purta un caracter deschis sau ascuns, dar mod obligatoriu
trebuie să fie concretă. Nu poate fi determinare la infracţiune în general, ci determinare la
săvârşirea unei infracţiuni concrete, spre exemplu, omor, furt, contrabandă ş.a. Cea mai
răspândită formă de determinare este influenţa verbală, care trebuie deosebită de aşa-
numitele "infracţiuni verbale": chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a
orânduirii instituţionale a Republicii Moldova (art. 341 din CP al RM), atragerea minorului la
activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte amo-le (art. 208 din CP al
RM), deosebirea constând în faptul că instigarea este îndreptată întotdeauna spre o persoană
sau câteva persoane concrete (viitorii executori ai infracţiunii), pe care instigatorul îi
determină la săvârşirea unei fapte concrete, pe când în cazul infracţiunilor sus-enumerate,
chemările sunt publice, fiind îndreptate spre un grup de persoane, o mulţime, un miting. Ele
un conţinut mult mai general şi nu determină nemijlocit pe nici o persoană concretă să
săvârşească o infracţiune concretă.
În practica judiciară cele mai des întâlnite mijloace şi metode de determinare a altor
persoane să săvârşească infracţiuni sunt: convingerea, coruperea, leninţarea, ordinul
superiorului, rugămintea, înşelăciunea.
Simplul îndemn nu este suficient pentru realizarea instigării. Acesta tre buie să
aibă ca rezultat determinarea instigatorului, adică luarea de către acesta a hotărârii de a
comite fapta. Numai începerea executării acţiunii (inacţiunii) demonstrează că instigatul a
fost determinat şi numai din acest moment instigarea are semnificaţie.
48
M. И. Koвaлeв, Coyчacmue в npecmynлeнuu, чacть 2, Cвepлдoвск, CЮИ, 1962, pag.69
49
Ulianovschi X., Participaţia penală, Chişinău, 2000, Editura:"Garuda-ART ".
26
De aici deducem existenţa celei de a treia condiţii:
3. Activitatea instigatorului să fi avut drept urmare determinarea instigatului la săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală, pe care o şi execută ulterior.
Această condiţie va fi realizată atunci când hotărârea de a săvârşi o inacţiune luată
de instigator a fost însuşită de către instigat, care apoi trece la executarea ei. Fapta săvârşită
poate fi în faza de pregătire sau în cea a tentativei, oarece începerea executării este proba
evidentă a reuşitei instigării.
Acţiunea de determinare trebuie să fie anterioară începerii executării acţiunii
(inacţiunii). Între activitatea de instigare şi luarea hotărârii de către inat trebuie să existe un
raport de cauzalitate. Nu poate exista instigarea faţă de o persoană care era deja hotărâtă să
săvârşească infracţiunea. Simplul fapt a susţine dorinţa de răzbunare sau de a adresa unele
cuvinte de încurajare îndemn autorului, concomitent cu săvârşirea acţiunii, constituie doar
acte de complicitate intelectuală, şi nu de instigare. Activitatea complicelui este întotdeauna
ulterioară luării hotărârii de către autor.
4. Activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie, adică instigatorul este conştient că
prin activitatea sa determină pe cel instigat la o faptă prevăzută de legea penală şi
urmăreşte sau acceptă rezultatul acestei activităţi ilicite. Instigatorul poate acţiona atât cu
intenţie directă, cât şi indirectă. Nu poate exista instigare din imprudenţă. Cuvintele rostite
imprudent sau îndemnul făcut în glumă, când lipsesc conştiinţa şi voinţa de a determina o
persoană la activitate ilegală, nu constituie instigare. Pentru existenţa instigării nu are
relevanţă motivul cu care s-a acţionat şi nici scopul urmărit. În unele cazuri motivele şi
scopurile instigatorului şi instigatului pot fi identice, iar în altele nu, şi totuşi instigarea poate
să fie prezentă. Instigatorul se deosebeşte de organizator prin faptul că acesta nici nu
planifică, nici nu conduce pregătirea sau săvârşirea infracţiunii. În cazurile în care o persoană
nu numai că a determinat pe o altă persoană să săvârşească o infracţiune, dar ulterior a şi
întreprins acţiuni organizatorice, acestea trebuie apreciate ca organizare, deoarece în esenţă ele
sunt mai periculoase decât cele de instigare.
Aşadar, esenţa instigării constă în faptul că instigatorul influenţează conştiinţa şi
voinţa autorului în scopul determinării lui să săvârşească o infracţiune.
Complicele: Complicitatea este cel mai răspândit tip de participaţie la infracţiune.

După rolul său obiectiv în săvârşirea infracţiunii, complicele, de regulă, este o figură mai
puţin periculoasă (cu unele excepţii) decât alţi participanţi: iniţiativa de a săvârşi infracţiuni
nu aparţine lui, el nu conduce activitatea criminală a altor persoane, nu îndeplineşte latura
obiectivă a infracţiunii, prevăzută de articolele părţii speciale; el doar contribuie la
27
realizarea intenţiei criminale de către autorul infracţiunii. Dar şi în aceste limite diapazonul
acţiunilor complicelui poate fi foarte variat şi larg.
Codul penal (alin. (5) al art. 42, din CP al RM) defineşte complicele ca "persoana
care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare
de mijloace sau instrumente ori înlăturare a obstacolelor, precum şi persoana care a promis
dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţi-
unii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va
procura sau va vinde atare obiecte".
Codul penal german (§27), Codul penal francez (art.121-7) şi Codul penal polonez (alin. 3, art.
18) recunosc drept complice persoana care ajută altei persoane la săvârşirea infracţiunii. În afară de
aceasta, Codul penal al Poloniei mai evidenţiază în calitate de complice "persoana care, contrar
obligaţiei legale, în special obligaţiei de a nu permite săvârşirea unei fapte interzise, prin inacţiunea
sa înlesneşte săvârşirea ei de către altă persoană"50.
Complicele se deosebeşte de autor prin faptul că el nu săvârşeşte nemijlocit latura obiectivă a
infracţiunii, dar, în procesul pregătirii de infracţiune sau în etapa săvârşirii ei, acordă ajutor autorului
prin crearea posibilităţii reale de a duce infracţiunea până la capăt sau poate favoriza infracţiunea şi
infractorul chiar şi după comiterea faptei socialmente periculoase, dacă favorizarea n-a fost promisă din
timpag. Spre exemplu, R.G., M.V., Ş.A. şi V.I., în urma unei înţelegeri prealabile şi distribuind rolurile
între ei, au săvârşit sustragerea averii unui proprietar, deposedându-1 de bunuri materiale în valoare de
2322 de lei. în procesul săvârşirii faptei socialmente periculoase M.V. şi V.I. au rămas în scara blocului
cu scopul ca, în caz de necesitate, să-i prevină pe R.G. şi Ş.A. asupra unei eventuale reţineri. în acest
timp, R.G. şi Ş.A., cu ajutorul unei chei-imitaţie, pregătită din timp de M.V"., au descuiat uşa
apartamentului, au pătruns în el, de unde au sustras bunuri materiale, fapt după care M.V., Ş.A., V.I. şi
R.G., folosindu-se de mijlocul de transport acordat de V.I., au dispărut de la locul faptei,
ascunzându-se pentru un timp, tăinuind şi bunurile sustrase.
În cazul enunţat mai sus, în urma analizei acţiunilor săvârşite de fiecare dintre participanţii la
infracţiune, putem conchide: R.G. şi Ş.A. au îndeplinit rolul de autori (coautori) ai infracţiunii
calificate pe baza pct. c) din alin. (2) al art. 186 din CP al RM, săvârşind nemijlocit acţiunile ce
formează latura obiectivă a infracţiunii date. V.I. şi M.V. au executat rolul de complici (ajutori), care s-a
manifestat prin crearea "condiţiilor normale de lucru" pentru autorii faptei socialmente periculoase,
şi anume: preîntâmpinarea executorilor sau înlăturarea obstacolelor ce ar fi putut apărea în caz de
reţinere, acordarea mijloacelor şi instrumentelor necesare ajutând la tăinuirea infractorilor şi a
obiectelor dobândite pe cale criminală.
50
Kypc yгoлoвнoгo npaвa. 06шaя чacmь, Mocквa, 3epцалo, 1999, pag. 407.
28
Activitatea complicelui este posibilă în orice etapă a săvârşirii infracţiunii, chiar şi după
consumarea ei de facto.
În literatura de specialitate contribuţia (ajutorul) complicelui la săvârşirea infracţiunii este
clasificat(ă) tradiţional în:
contribuţie (ajutor) fizic(ă) (material);
contribuţie (ajutor) intelectual(ă) (moral).
Contribuţia fizică (sau complicitatea materială) se exprimă printr-o activitate de ajutare,
înlesnire eficace sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârşite de autor, adică
acordarea ajutorului material autorului în procesul pregătirii infracţiunii sau al săvârşirii ei.
Ajutorul material (fizic), la rândul său, îmbracă mai multe aspecte, care se prezintă sub mai
multe forme:
- Acordarea mijloacelor sau instrumentelor cu ajutorul cărora autorul
săvârşeşte fapta socialmente periculoasă.
Se va considera că o persoană a acordat mijloacele numai atunci când le-a pus efectiv la
dispoziţia autorului (coautorului) prin predarea lor, indiferent dacă o face personal sau prin
intermediul altei persoane. Nu are importanţă faptul dacă mijloacele acordate îi aparţin complicelui
şi le oferă gratuit sau contra plată, că le-a cumpărat, le-a procurat prin săvârşirea unei infracţiuni
sau le-a pus în stare de funcţionare pentru a servi autorului (coautorului). Complicele trebuie să
ştie că aceste mijloace sunt apte, prin natura lor, să servească la săvârşirea faptei. De asemenea,
acestea trebuie să fie folosite efectiv de către autor (coautor), în caz contrar contribuţia respectivă nu
se încadrează în raportul de cauzalitate a faptei executate de către autor.
- înlăturarea obstacolelor, ce l-ar putea împiedica pe autor să atingă rezultatul infracţional.
Astfel, spre exemplu, complicele poate înlătura paznicul, chemându-1 la telefon, otrăvi câinele de
pază, ţinea scara sau servi drept scară autorului pentru a escalada un gard, pentru a intra într-o
încăpere, deconecta lumina, telefonul etc.
Contribuţia intelectuală (sau complicitatea morală) constă în activitatea complicelui care
ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unei infracţiuni, adică complicele
influenţează psihic conştiinţa şi voinţa autorului cu scopul de a consolida hotărârea acestuia de a
săvârşi infracţiunea, de a-i concretiza intenţia.
Mijloacele la care apelează complicele intelectual sunt specificate în legea penală: sfaturi,
indicaţii, prestare de informaţii, promisiunea că îl va favoriza pe infractor, va tăinui instrumentele şi
mijloacele de săvârşire a infracţiunii, urmele infracţiunii sau obiectele dobândite pe cale criminală,
ori promisiunea că va procura sau va vinde atare obiecte.
Sfaturile sunt nişte recomandări referitoare la eficacitatea şi securitatea realizării
mecanismului de săvârşire a infracţiunii; indicaţiile - îndrumări date autorului cum să acţioneze
29
în diferite situaţii concrete. Prestarea de informaţii poate consta în acordarea de informaţii şi date
cu privire la împrejurările, modalitatea, locul, timpul săvârşirii infracţiunii, despre victimă etc.
Promisiunea este o angajare prealabilă de a-1 favoriza pe infractor, de a tăinui instrumentele şi
mijloacele de săvârşire a infracţiunii, urmele infracţiunii sau obiectele dobândite pe cale
criminală, care, ca forme de activitate a complicelui, se deosebesc de favorizarea infracţiunii (art.
323 din CP al RM), ce reprezintă o componenţă de sine stătătoare prin faptul că persoana vinovată
promite dinainte că va săvârşi acţiunile respective (va favoriza, va tăinui). De complicitatea
intelectuală ţine şi un astfel de tip specific de contribuţie precum e promisiunea de a dobândi sau a
comercializa bunurile obţinute pe cale criminală.
Contribuţia intelectuală trebuie deosebită de instigare. Aici hotărârea de a săvârşi
infracţiunea aparţine instigatorului, care o implantează în conştiinţa altei persoane ce comite fapta
penală, pe când în cazul ajutorului intelectual, hotărârea aparţine autorului, complicele doar
contribuie la realizarea ei.
Dintre tipurile de contribuţie sus-enunţate cea mai răspândită este contribuţia fizică
(complicitate materială). Potrivit datelor aduse de P. F. Telnov, contribuţia fizică alcătuieşte 80%,
cea intelectuală 20%51.
Răspunderea penală a participanţilor la infracţiune
Asupra participanţilor la infracţiune se răsfrâng principiile generale ale răspunderii în
dreptul penal, potrivit cărora, temeiul răspunderii penale îl formează fapta prejudiciabilă ce
conţine toate elementele componenţei infracţiunii prevăzute de Codul penal 52. Acest principiu
are o importanţă principială atât la stabilirea răspunderii pentru faptele săvârşite de o singură
persoană, cât şi pentru cele comise în participaţie.
Răspunderea participanţilor trebuie să fie de sine stătătoare şi concret individuală.
Oricare dintre persoanele ce acţionează în comun trebuie să poarte răspundere doar pentru
faptele sale şi doar în limitele vinovăţiei sale. Descriind instituţia participaţiei, legiuitorul nu
menţionează obligaţia răspunderii participanţilor doar în limitele intenţiei proprii. Aceasta însă
poate fi dedusă din principiul caracteristic dreptului penal: principiul vinovăţiei. Anume de aceea
pentru excesul de autor ceilalţi participanţi la infracţiune nu poartă răspundere.
Temeiul răspunderii altor participanţi se stabileşte ţinându-se cont de următoarele
circumstanţe: în primul rând, elementele şi semnele componenţei infracţiunii sunt indicate atât în
Partea specială, cât şi în cea generală (caracteristicile subiectului, forma vinovăţiei, trăsăturile
activităţii infracţionale neconsumate etc.). În al doilea rând, activitatea infracţională a două sau
mai multe persoane este reglementată de normele Părţilor generală şi specială ale CP al RM, care
51
П.Ф. Teльнов, opag. cit., pag. 97.
52
Н. Д. Дурманов “Уголовная ответственность за преступления против общественной безопасности,
общественного порядка и здоровья населения”, Ед. Нр. 2 , Ленинград 1989
30
se află în interdependenţă şi formează un sistem unic53. în Partea generală, referitor la participaţia
penală sunt stabilite caracteristicile şi regulile răspunderii pentru ea. Dispoziţiile Părţii generale
poartă un caracter universal şi au importanţă în cazurile în care legiuitorul, în practica de aplicare
a acestor norme, se confruntă cu activitatea socialmente periculoasă comună concretă, prevăzută
de articolele Părţii speciale a Codului penal. În Partea specială sunt descrise componenţele
infracţiunilor concrete. De aceea când infracţiunea este săvârşită de o singură persoană, pentru a-
i motiva răspunderea, sunt suficiente regulile generale. Când însă infracţiunea este comisă de
câteva persoane, atunci încep să acţioneze şi normele speciale ale Părţii generale, iar pentru
stabilirea componenţei infracţiunii trebuie scoase în evidenţă nu doar semnele prevăzute de
Partea specială, ci şi condiţiile care, potrivit prevederilor art. 41 din CP al RM, caracterizează
activitatea mai multor persoane care au comis în comun o anumită infracţiune. Fiecare dintre
participanţi, indiferent de acţiunile săvârşite, va fi supus răspunderii penale pe baza faptului că el
singur, acţionând cu vinovăţie, atentează la valorile sociale ocrotite de norma penală, iar aportul
său personal poartă un caracter de activitate socialmente periculoasă.
În practica judiciară instanţele de judecată nu respectată totalitatea circumstanţelor care ar
duce la o mai justă soluţionare a cauzei şi corectă individualizare a răspunderii penale pentru
fiecare participant în parte. Astfel, Instanţa de Apel54 reţinut că:
„La 19.11.1999, în jurul orei 3, în or.Edineţ, din intenţii meschine de profit, în scopul
dobîndirii avutului proprietarului prin atac, după o înţelegere prealabilă şi împreună cu o
persoană în privinţa căreia materialele au fost disjunse, la propunerea acesteia, în prealabil
împărţind rolurile între ei, cu automobilul de model VAZ-2106, neidentificat de urmărirea penală,
au venit la gara de autobuze din str.Independenţei, unde persoana neidentificată a luat din
automobil 3 măşti confecţionate din material de culoare neagră, o varga de fier şi un baston de
cauciuc pe care le pregătiseră din timp şi le-au distribuit între ei. M.V., conform rolurilor
împărţite, a rămas la automobil pentru a asigura paza acestuia şi a-i preîntîmpina pe ceilalţi în
caz de pericol pentru săvîrşirea infracţiunii, iar V.S., M.R, şi a treia persoană s-au apropiat de
gospodăria cet. PAG.PAG. de pe str.Zăbricenilor, 11, pe poartă au pătruns în curte, şi spărgînd
geamul uşii de la intrare, au deschis-o şi au pătruns în casă. La momentul cînd la zgomotul
geamului spart stăpinii casei- PAG.PAG. şi PAG.M. şi PAG.A. au ieşit în coridor, V.S., M.R. şi
a treia persoană au atacat victimele, aplicîndu-le multiple lovituri pe diferite părţi ale corpului cu
pumnii, varga de fier şi bastonul de cauciuc, ameninţându-i verbal cu aplicarea violenţei
53
Autori A. Borodac, M. German, Nicusor Maldea, Mirele Costa „Manual de drept penal, Partea Generala”
Chisinau 2005
54
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1 ra-367/2005 intentat pe art.
188 CP al RM. din 14.06.2005.
31
periculoase pentru viaţă şi sănătate, cu pricinuirea leziunilor corporale şi cu omor, au cerut să le
dea bani şi obiecte de preţ, iar cînd PAG.M. eliberându-se din mîinile lor, a fugit afară pe uşa de
rezervă şi a început a chema în ajutor, V.S. a ajuns-o în curte şi, cu un cuţit, pe care îl avea cu
sine, i-a aplicat patru lovituri în diferite regiuni ale corpului şi a tîrît-o în casă, unde a continuat
acţiunile tâlhăreşti. Sub influenţa violenţei victima PAG.M. le-a transmis 8300 lei, din urechea
stîngă i s-a scos un cercel din aur cu valoarea de 56 lei şi făptaşii au plecat cu cele însuşite.”
V.S. a fost recunoscut vinovat şi condamnat pe art. 188 alin.(3) lit. C) CP (2002) la 14 ani
închisoare cu amendă în mărime de 3.000 u.c. În baza art. 84 alin.(4) CP pentru concurs de
infracţiuni, prin cumul parţial al pedepsei numite prin sentinţa dată şi sentinţa Curţii de Apel
Chişinău di 05.06.2003, definitiv i s-a stabilit pedeapsa 23 ani închisoare cu amendă în mărime
de 3.000 u.c. cu ispăşirea pedepsei în penitenciar de tip închis;
M.R. a fost recunoscut vinovat şi condamnat pe art. 188 alin. (3) lit. C) CP (2002) la 12
ani închisoare cu amendă în mărime de 1.000 u.c., cu ispăşirea pedepsei în penitenciar de tip
închis;
M.V. a fost a fost recunoscut vinovat şi condamnat pe art. 188 alin. (3) lit. C) CP (2002)
la 10 ani închisoare cu amendă în mărime de 1.000 u.c., cu ispăşirea pedepsei în penitenciar de
tip închis;
Analizând sentinţele respective observăm că nu s-a luat în consideraţie articolele din
partea generală care prevăd participaţia la infracţiune (art. 41 CP al RM) şi calitatea fiecărui
participant (autor, instigator, organizator, instigator, complice.), cît şi nici articolele care prevăd
formele de participaţiei: participaţie simplă, participaţie complexă, grupul criminal organizat,
organizaţia criminală (art.43 CP al RM) şi gradul de vinovăţie a fiecărui participant. Adică în
sentinţa respectivă nu sunt indicate articolele din partea generală a CP al RM, după care s-ar
arăta forma de participaţie cît şi gradul de vinovăţie cu care a acţionat fiecare participant al
infracţiunii, astfel individualizarea răspunderii penale fiind ne argumentată iar uneori greşită.
Răspunderea participanţilor este determinată de contribuţia fiecăruia la săvârşirea
infracţiunii (art. 83 din CP al RM). Prin urmare, răspunderea depinde întâi de toate de funcţia
executată de subiect în procesul de comitere a faptei infracţionale.
Din cele enunţate mai sus deducem că participaţia penală nu creează temeiuri
suplimentare ale răspunderii penale. Participanţii la infracţiune poartă răspundere în aceeaşi
măsură ca şi persoanele care au săvârşit infracţiunea individual, dar fiecare participant răspunde
de sine stătător şi personal pentru faptele comise.
32
Capitolul II
Formele participaţiei penale
2.1 Criterii de clasificare ale formelor participaţiei penale
În funcţie de modul de colaborare a participanţilor, de modul de unire a eforturilor a două
sau mai multe persoane într-un cadru infracţional unic, activitatea infracţională comună capătă nişte
trăsături calitative specifice. Cazurile multiple de participaţie se divizează în diferite forme, ce
ajută la calificarea infracţiunilor săvârşite în comun şi la individualizarea răspunderii participanţilor.
Forma participaţiei reflectă aspectul exterior, ce elucidează modul de interacţiunea făptuitorilor
şi ne demonstrează cum faptele infracţionale a două sau mai multe persoane se contopesc într-o
infracţiune unică. Întrebarea privind formele participaţiei este importantă pentru practica judiciară.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să stabilească forma participaţiei, deoarece
acest fapt este important pentru calificarea corectă a acţiunilor infracţionale ale participanţilor şi
stabilirea corectă a limitelor răspunderii lor.
Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu natura contribuţiei pe
care diferiţi participanţi o au la săvârşirea faptei. Aceste forme corespund deci diferitor moduri
de cooperare la săvârşirea infracţiunii.
Problema cu privire la formele participaţiei şi criteriile clasificării acestor forme a fost şi
continuă să fie una dintre cele mai discutabile în teoria dreptului penal.
Doctrina penală nu cunoaşte criterii unice de clasificare a formelor participaţiei, fapt în
legătură cu care nu s-a stabilit o enumerare exhaustivă a acestor forme. Diferiţi autori propun diverse
criterii de clasificare şi, în funcţie de ele, diverse forme ale participaţiei.
Aşadar, unii teoreticieni consideră că principalul criteriu în clasificarea formelor de
complicitate îl constituie gradul de organizare a participanţilor, alţii - metoda activităţii lor
referitoare la chestiunea în cauză. Unii autori pun la baza clasificării formelor participaţiei
caracterul relaţiilor stabilite între participanţi şi legătura subiectivă dintre ei. Sunt expuse păreri,
potrivit cărora, la baza clasificării formelor participaţiei, se află rolul individual al fiecărui
participant în parte. Pornind de la aceasta, în teoria dreptului penal se conturează mai multe
forme de participare.
Multiplele criterii de clasificare a formelor participaţiei, propuse de teoreticieni, i-au
permis profesorului M.I.Kovaliov să ajungă la concluzia că în ştiinţa dreptului penal, din punct
de vedere teoretic, încă nu s-a stabilit baza clasificării formelor participaţiei. 55
N.Vasiliev56 propune următoarea clasificare:
55
М.Н.Ковалев, Соучастие в преступлений, часть вторая, Свердловск, 1962, pag.196.
56
Васильев А.Н. Соучастие в преступлении по советскому уголовному праву 1958. Pag 44
33
- cooperarea fără înţelegere prealabilă fără înţelegere prealabilă a două sau mai multor
persoane la săvârşirea infracţiunii;
- complotul în cazul înţelegerii prealabile şi banda organizată ca forme de săvârşirea
infracţiunii, care uneşte „în sine cooperarea neintenţionată cu complotul” plănuit în
scopul de a mai săvârşi această infracţiune, temporar sau nelimitat.
Şi mai puţin clară se află clasificarea, propusă de A.Lohviţchii, care de asemenea
participaţia cu înţelegere prealabilă, participaţia fără înţelegere prealabilă şi banda criminală.
Potrivit dispoziţiilor din legislaţia penală a României şi a susţinerilor din doctrină,
participaţia penală apare sub următoarele forme: coautorul, instigarea şi complicitatea.
În cadrul acestor forme de participaţie, factorii efectuează acte prin care se realizează
însăşi fapta prevăzută de legea penală (acte de executare) ori prin acte care ajută la săvârşirea
faptei, de la susţinerea rezoluţiei luate şi până la executarea ei (acte de înlesnire şi ajutare).57
Legiuitorul român încă de la 1968 nu a acceptat distincţia, potrivit căreia, în legislaţii la
ex-socialiste este considerată ca formă de cooperare la săvârşirea infracţiunii şi organizarea
activităţii participanţilor, iar persoana care dă o astfel de contribuţie este denumită organizator,
considerând pe de o parte, că o astfel de contribuţie este specifică pluralităţii constituite de
infractori şi nu participaţiei penale, iar pe de altă parte, că în cadrul participaţiei rolul
organizatorului este îndeplinit, după caz, de autor sau eventual de instigator.58
După părerea profesorului A.Borodac59, principalul criteriu de clasificare a participaţiei
este gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor, precum şi relaţiile interioare subiective
dintre ei. Dânsul susţine că gradul de acord între participanţi în procesul activităţii lor comune
depinde, în primul rând, de faptul dacă ei s-au înţeles sau nu în prealabil în privinţa săvârşirii în
comun a infracţiunii. De aici rezultă: cu cât coordonarea acţiunilor este mai bine pusă la punct,
cu atât şi spiritul lor de organizare este mai susţinut şi, prin urmare, mult mai periculoasă va
deveni activitatea lor în comun, şi propune următoarea clasificare:
a) participaţia fără înţelegere prealabilă (cu vinovăţie);
b) participaţia cu înţelegere prealabilă sub formă elementară;
c) grup organizat;
d) organizaţia (asociaţie) criminală.
Formele participaţiei trebuie să fie determinate în fiecare caz concret, pornind de la
activitatea comună a participanţilor.
57
A.Boroi, Drept penal, partea generală, ediţia II, Bucureşti, 2000, pag.230.
58
R.Stănoiu, opag.cit., pag.125.
59
Drept penal. Partea generală. Redacţia lui A. Borodapag. Chişinău: Ştiinţa, 1994, pag. 202.
34
Unii teoreticieni consideră că principalul criteriu în clasificarea formelor de participaţie îl
constituie gradul de organizare al participanţilor, alţii metoda activităţii lor referitoare la
chestiunea în cauză. Alţi autori pun la baza clasificării formelor complicităţii caracterul
relaţiilor stabilite între participanţi şi legătura subiectivă dintre ei. Sunt expuse şi păreri potrivit
cărora, la baza clasificării formelor participaţiei se află rolul individual al fiecărui participant în
parte, în funcţie de multiplele criterii de clasificare a formelor de participaţie, în teoria dreptului
penal sunt cunoscute diverse clasificări ale acestora. 60
Doctrina penală română, în raport cu atitudinea psihică a participanţilor, face distincţie
între participaţia proprie şi participaţia improprie; în funcţie de contribuţiile participanţilor, se
face distincţie între participaţia simplă (omogenă), participaţie complexă (eterogenă),
participaţie materială şi participaţie morală; după felul participării, se face distincţie între
participaţia spontană şi cea preordinată; după momentul în care are loc contribuţia la săvârşirea
infracţiunii, se face distincţie între participaţia anterioară şi concomitentă. Participaţia penală
proprie, în raport cu natura contribuţiei pe care diferiţi participanţi o dau la săvârşirea faptei, se
prezintă sub mai multe forme: autorat, instigare şi complicitate.61
Autorul moldovean V. U. Guzun 62, afirmă că cea mai precisă şi corectă clasificare a
formelor participaţiei, argumentată şi de teoreticianul T. Carpov63, este următoarea: 1)
participaţia fără înţelegere prealabilă; 2) participaţia cu înţelegere prealabilă; 3) grupul
organizat; 4) asociaţia criminală.
Cea mai răspândită clasificare a doctrinei ruse (există şi alte clasificări) constă în
distingerea nu numai a formelor de participaţie, dar şi a categoriilor participaţiei. În funcţie de
caracterul şi gradul de implicare a participanţilor în comiterea infracţiunii, se disting două
categorii de participaţie: 1) coautoratul (participaţia simplă); 2) participaţia cu împărţirea
rolurilor (participaţia complexă), în dependenţă de gradul de coordonare a acţiunilor
participanţilor, se disting următoarele forme de participaţie: l) participaţic fără înţelegere
prealabilă; 2) participaţie cu înţelegere prealabilă; 3) grupul organizat; 4) asociaţia criminală. 64
Atît în Republica Moldova partea generală cît şi în cea specială a Codului Penal conţin norme
penale care au menirea de a eficientiza lupta împotriva crimei organizate. Astfel, legiuitorul a
specificat formele participaţiei la infracţiune, forme care, în actualul Cod Penal, au fost elucidate
sub aspect structural, în funcţie de gradul de coordonare şi de organizare a acţiunilor
60
Ibedem, pag. 201.
61
Costică Bulai. Manual de drept penal, Partea Generală Bucureşti: ALL,2000 pag. 431-433.
62
В.У. Гузун Формы соучастия в преступлении. Автореферат кандидатской диссертации. Москва, 1975, р.5
63
Ibidem, pag. 202.
64
Уголовное право. Том 1. Общая часть. Под. Ред. А.Н. Игнатова и Ю.А. Красикова. Москва: Норма, 1999,
р. 233-238.
35
participanţilor la săvârşirea faptei penale.
Legislaţia penală însă elucidează expres în art. 43 din CP al RM formele participaţiei şi
criteriul de clasificare a acestora.
În funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor se deosebesc următoarele forme
de participaţie65:
1) participaţie simplă;
2) participaţie complexă;
3) grup criminal organizat;
4) organizaţiei (asociaţie) criminală.
După semnele obiective, adică după caracterul şi gradul de participaţie a
fiecărui făptuitor la infracţiunea săvârşită în comun, se deosebesc două forme de participaţie:
a) participaţie simplă (participaţie fără a fi împărţite rolurile între participanţi);
b) participaţie complexă (participaţie cu împărţirea rolurilor între participanţi,
participaţie în sensul elementar al noţiunii).
Participaţia simplă are loc în cazul în care toţi participanţii sunt autorii infracţiunii,
acţiunile lor fiind de aceeaşi natură. Ei toţi exercită nemijlocit latira obiectivă a componenţei de
infracţiune concretă, ex.: două persoane au atacat victima, una ameninţînd-o cu cuţitul, cealaltă
scoţindu-i în acest timp ceasul sau inelul (atac tâlhăresc), adică are loc un couatorat.
Participaţia complexă are loc atunci când copărtaşii îndeplinesc diferite roluri în
infracţiunea pe care o săvârşesc în comun: unii îndeplinesc nemijlocit fapta infracţională (autor),
alţii (organizatorul, instigatorul şi complicele) doar ajută autorul.
După semnele subiective, adică după gradul coordonării acţiunilor
participanţilor (după fermitatea intenţiei), se deosebesc două forme de participaţie:
a) participaţie fără înţelegere prealabilă;
b) participaţie cu înţelegere prealabilă (prin cârdăşie).
Participaţia fără înţelegere prealabilă constituie o formă mai puţin periculoasă a
participaţiei, deoarece în asemenea caz între participanţi nu există nici o înţelegere prealabilă cu
privire la săvârşirea în comun a infracţiunii. Activitatea lor comună se creează ca rezultat al
îmbinării acţiunilor infracţionale ale unor participanţi cu acţiunile altora. De regulă, acţiunile
altor participanţi se adaugă la acţiunile începute de autorul infracţiunii. Fiecare participant în
parte îndeplineşte (pe deplin sau parţial) latura obiectivă a infracţiunii (coexecutare).
Participaţia cu înţelegere prealabilă. În conformitate cu art.46 Codul Penal, infracţiunea
se consideră săvârşită de un grup de persoane cu înţelegere prealabilă, dacă la ea au participat
65
Codul Penal al Republicii Moldova din 24 iunie 2003, art. 43, pag. 13.
36
persoane ce s-au înţeles în prealabil despre infracţiunea săvârşită împreună, dacă infracţiunea a
fost realizată: a) nemijlocit de către o singură persoană sau b) de către un grup de persoane.
Aşadar, participaţia cu înţelegere prealabilă este aşa o formă de participaţie când
coparticipaţii (două sau mai multe persoane) se înţeleg din timp să săvârşească împreună o
infracţiune). „Prealabilă” înseamnă că înţelegerea în orice formă (cuvinte, semne etc.) a avut loc
până la începutul săvârşirii infracţiunii.
Înţelegerea este, de fapt, un acord al coparticipaţilor în privinţa a ceea ce trebuie de
înfăptuit şi care faptă rea trebuie realizată în comun.
Aici, spre deosebire de participaţia fără înţelegere prealabilă, nu se cere o coparticipare
simplă. Înţelegerea se face în scopul de a fi repartizate din timp acţiunile fiecărui participant la
infracţiune. De exemplu, două persoane mergând noaptea târziu pe stradă au văzut un bărbat
beat. Ele s-au înţeles să-i fure căciula şi au împărţit rolurile în modul următor: unul se apropie şi
cere o ţigară, iar al doilea în acest timp se apropie şi-i smulse căciula din cap, după ce ambii o
iau la fugă. De fapt, a fost săvârşit un jaf cu înţelegere prealabilă (alin.2, art.187 CP).
În caz de participaţie cu înţelegere prealabilă în cea mai simplă formă are loc simpla
înţelegere între participanţi cu privire la săvârşirea infracţiunii. Făptuitorii în asemenea caz au
roluri diferite poate fi vorba despre o înţelegere prealabilă privind caracterul infracţiunii
proiectate, locul, timpul şi mijloacele săvârşirii ei, însă aceasta nu este o înţelegere cu privire la
anumite momente concrete, la etapele săvârşirii infracţiunii. Nu sunt strict determinate nici
funcţiile fiecărui participant. În virtutea caracterului simplu al înţelegerii prealabile, între
participanţi nu se stabilesc relaţii tainice, stabile, de coordonare, relaţii organizatorice.
Această formă de participaţie este privită ca semn calificativ al unui şir de infracţiuni
contra patrimoniului (art.186-192 CP), infracţiuni economice ş.a.66
În continuarea aceleaşi idei, s-a enunţat că art.184 din partea specială a CP prevede
răspunderea unei organizaţii criminale. În acest sens, numeroase componente de infracţiuni
(art.324 alin.3, lit. c; art. 325 alin.3 lit.b); art.326 alin.3 lit.b); art.327 alin.3; art.328 alin.3 lit.c);
art332 alin.2 lit.c); art.335 alin.3 lit.a); art.336 alin.3 lit.a); art.352 alin.3 lit.a); etc. Au ca semn
calificativ săvârşirea diferitelor acţiuni în interesul unui grup criminal sau al unei organizaţii
criminale.
2.2 Participaţia simplă
În conformitate cu prevederile art. 44 din CP al RM, infracţiunea se consideră săvârşită cu
participaţie simplă dacă la comiterea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai
multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii. Mai simplu, participaţia simplă este
acea participaţie omogenă la care toţi participanţii au calitatea de autori (coautori).67
66
67
Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, sub redacţia A.Barbăneagră, Chişinău, 2003, pag.121.
37
Cu alte cuvinte, în cazul infracţiunii comise cu participaţie simplă este vorba despre
coautorat.
Codul penal, în alin. (1) al art. 42 precizează cine este autor al infracţiunii. Potrivit acestui text
de lege, autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi
persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere
penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de Codul penal. Autorul
contribuie, în mod nemijlocit, la săvârşirea faptei indiferent dacă, pentru realizarea acelei
contribuţii, foloseşte sau frânează propria energie (ucide, loveşte, distruge, sustrage , nu dă
ajutor, nu denunţă etc.), ori dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine
(arme, substanţe explozive, toxice etc.).
Coautoratul, în sensul art. 44 din CP al RM, este forma de participaţie în care, la săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe
persoane. Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional, în acele situaţii în care fapta
prevăzută de legea penală se săvârşeşte nemijlocit şi în mod direct nu de o singură persoană, ci
de mai multe persoane, în baza unei legături subiective cu acte de executare (nemijlocit), la
comiterea în comun a uneia şi aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe (eterogenul), la care doi
sau mai mulţi participanţi au calitatea de autori (coautori), alţii având calitatea de instigatori sau
complici, cît şi cadrul unei participaţii simple (omogene) la care toţi participanţii au calitatea de
autori (coautori).
Spre deosebire de faptul că, în situaţia în care exista instigator sau complice, autorul
poate să nu ştie că este ajutat de alte persoane în săvârşirea faptei, fiind suficient ca instigatorul
sau complicele să ştie acest lucru, la coautorat fiecare dintre cuautori trebuie să prevadă, în afară
de faptul că acţiunea sau inacţiunea întreprinsă de el este prejudiciabilă şi că rezultatul dorit sau
acceptat este de asemenea prejudiciabil, şi pe acelea că la fapta lui principală se adaugă o altă
faptă, de asemenea, principală, a altei persoane.
Intenţia coautorului trebuie să cuprindă ştiinţa şi voinţa că, prin activitatea lui unită cu a
celorlalţi coautori, este săvârşit actul de executare necesar pentru realizarea infracţiunii
respective.68
Pentru existenţa coautorului este nevoie de a fi constat faptul că cel puţin doi participanţi
au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, din acest fapt se denotă că au fost
efectuate acte de executare a acesteia, ceea ce implică înţelegerea clară a noţiunii de acte de
executare a faptei incriminate.
68
Ibidem, pag.24.
38
În literatura de specialitate şi în practica judiciară se consideră acte de executare, deci de
coautorat, şi acelea prin care se contribuie, chiar indirect, la efectuarea faptei incriminate. În
acest sens urmează să fie considerate drept acte de coautorat, şi nu de complicitate, actele prin
care un inculpat a ţinut victima spre a putea fi lovită, iar alt inculpat a lovit victima.
Din prevederile art. 44 din CP al RM reies unele condiţii de existenţă a participaţiei simple.
Sub raportul laturii obiective, activitatea coautorilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi
obiect juridic, adică să lezeze aceleaşi valori sociale ocrotite prin incriminarea faptei ca infracţiune.
Spre exemplu, viaţa persoanei, în cazul infracţiunii de omor; sănătatea persoanei, în cazul vătămării
integrităţii corporale sau a sănătăţii ş.a.
Este absolut necesar ca coautorii să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală.
Prin acte de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară, prin
care se execută direct acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă incriminată de lege.
În legătură cu aceasta, contribuţia coautorilor la comiterea faptei penale poate fi identică sau
diferită, egală sau aproape egală, în acelaşi timp şi loc ori nu, important este ca ele să se completeze
într-o activitate unică.
În practica judiciară s-a decis că sunt acte de coautorat loviturile aplicate victimei de către
mai multe persoane, în cadrul unei hotărâri infracţionale comune, de omor, chiar dacă nu toate au
fost mortale. Acte de executare - de coautorat - sunt şi cele prin care se contribuie indirect la comiterea
faptei, cum ar fi actele prin care se face imposibilă apărarea victimei, care obstaculează energiile ce
tind să combată producerea rezultatului.
În cazul infracţiunii complexe, coautoratul se poate realiza prin diferite acte de executare,
corespunzător acţiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni. Va
fi deci vorba de participaţie simplă (coautorat) în cazul infracţiunii complexe de tâlhărie, când o
persoană a ameninţat cu cuţitul, iar cealaltă a deposedat victima de bunurile pe care le avea asupra
sa. Vedem că, deşi sunt acţiuni materiale distincte, ele se integrează în conţinutul acestei infracţiuni.
Sub raport subiectiv, este necesară legătura subiectivă dintre coautori, toţi coautorii trebuie să
acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie şi anume intenţie. În lipsa acesteia nu se realizează
coautoratul, astfel că fiecare persoană va fi considerată autor al unei fapte distincte, iar actele lor vor fi
doar conexe. În cazul participaţiei simple nu prezintă relevanţă mobilu-rile cu care s-a acţionat şi nici
scopurile urmărite de coautori, acestea putând fi identice sau diferite, în funcţie de interesele
făptuitorilor. În cazul infracţiunilor caracterizate printr-un anumit scop, este suficient ca unul dintre
coautori să fi urmărit realizarea lui, ceilalţi însă trebuiau doar să-1 fi cunoscut.
Privite prin prisma raportului de cauzalitate, acţiunile coautorilor pot fi considerate cauze în
producerea efectului, adică a urmărilor prejudiciabile, unele - cauze principale, care determină
39
singure efectul, altele cauze secundare, care nu produc efectul, contribuie însă la producerea lui
prin intermediul acţiunii - cauză principală (spre exemplu, acţiunea coautorului ce imobilizează
victima pentru ca celălalt coautor s-a lovească mortal).
Participaţia simplă din punct de vedere subiectiv este posibilă atât cu înţelegere prealabilă,
cât şi fără.
Înţelegerea prealabilă include acordul dintre participanţi privitor la activitatea lor
infracţională în comun. înţelegerea poate fi atinsă prin cuvinte, semne convenţionale, gesturi, iar
uneori chiar prin priviri.
Astfel, legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. Dacă mai
multe persoane - dintre care una voia să se răzbune pe un duşman al său, care se află într-un grup de
persoane - au hotărât să lovească pe cei care se aflau în acel grup şi au executat în comun acţiunea, se
realizează participaţia, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acţiunii.
Legătura se poate stabili şi în timpul executării acţiunii. De exemplu, în timp ce unul lovea
victima, au venit încă patru inşi, care au început să o lovească şi ei, unii cu cuţitele, iar alţii cu alte
obiecte şi cu picioarele, contribuind la înfrângerea rezistenţei victimei. Toţi au acţionat simultan şi
conjugat la suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut sau acceptat de fiecare dintre ei. Dacă
stabilirea legăturii subiective are loc ulterior consumării infracţiunii nu mai există coautorat.
În caz de renunţare de bunăvoie, înainte de descoperirea faptei, pentru a fi liberat de
răspundere penală, coautorul trebuie să ia măsuri pentru a-i împiedica şi pe ceilalţi să săvârşească
fapta prevăzută de legea penală.
2.3. Participaţia complexă
În conformitate cu prevederile art. 45 din CP al RM, infracţiunea se consideră săvârşită cu

participaţie complexă dacă la comiterea ei participanţii au contribuit în calitate de autor,
organizator, instigator sau complice. Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere
decât să fie mai multe persoane, indiferent dacă unele dintre ele sunt majore sau minore, femei
sau bărbaţi, cetăţeni ai Republicii Moldova sau persoane fără cetăţenia RM, subiecţi speciali sau
care au această calitate.
Toate persoanele care cooperează trebuie să îndeplinească însă condiţiile pentru a
răspunde din punct de vedere penal.
Conform art.45 alin.1 CP, la participaţia complexă la săvârşirea infracţiunii de către autor
poate contribui, în afară de organizator (în cazul când organizatorul) pune la cale infracţiunea, iar
autorul o execută nemijlocit) şi instigator, şi complicele.
Pentru existenţa complicităţii nu are relevanţă dacă între autor şi complice a existat sau nu a
existat o înţelegere, nici dacă, în momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este acel
40
complice care l-a ajutat. Deci, complicele are previziunea faptei pe care urmează să o execute
autorul, adică cunoaşte activitatea pe care acesta (autorul) o va desfăşura şi, prevăzând rezultatul
prejudiciabil al faptei, complicele doreşte sau acceptă să se producă urmările prevăzute. De
exemplu, dacă făptuitorul a ştiut că tâlhăria la care a acceptat să contribuie cu acte de ajutor va fi
comisă prin punerea victimei în stare de inconştientă ca urmare a folosirii unor narcotice,
contribuţia sa va constitui complicitate la tâlhărie, chiar dacă autorul a săvârşit sustragerea
folosind violenţa, deoarece a cunoscut că infracţiunea a fi săvârşită în una din modalităţile
alternative de realizare a laturii obiective a tâlhăriei şi a voit să participe la comiterea acesteia.
De remarcat complexitatea atitudinii psihice a complicelui: activitatea sa volitivă are în
vedere nu numai fapta proprie (voinţa de a săvârşi fapta de înlesnire a autorului), dar şi fapta
autorului (doreşte să se abţină un anumit rezultat prin intermediul acestuia).
Pe plan intelectiv nu este suficient ca complicele să-şi imagineze că actele sale vor avea
ca finalitate înlesnirea activităţii autorului; mai trebuie să-şi dea seama şi de caracterul activităţii
pe care o va desfăşura autorul, pe baza actelor de sprijin, ca şi de rezultatele posibile, drept
urmare a acestei activităţi. 69
De aici se denotă imposibilitatea tragerii la răspundere a complicelui pentru actele comise
de autor, dar pe care complicele nu le-a prevăzut, nu trebuia şi nici nu putea să le prevadă.
Îndemnul – este o îmbiere la o acţiune (inacţiune) infracţională. Dacă nu este urmat de
determinare, fiindcă hotărârea era deja luată de instigat (autor), dar acesta mi avea unele ezitări
cu privire la punerea ei în executare, îndemnul poate constitui doar complicitate intelectuală,
fiindcă a contribuit la consolidarea hotărârii infracţionale. De exemplu, nu există instigare la
avort dacă îndemnul de a întrerupe sarcina nu a avut caracter determinant, ci doar a întărit
hotărârea autorului de a comite fapta. În acest caz va exista complicitate la avort, mai ales că cel
care a solicitat întreruperea sarcinii i-a procurat autorului unele substanţe şi instrumentele
necesare intervenţiei chirurgicale. De data aceasta, inculpatul comite atât o complicitate morală,
prin întărirea hotărârii autorului de a comite întreruperea sarcinii în condiţii ilicite, cît şi o
complicitate materială, prin punerea la dispoziţia autorului a substanţelor şi instrumentelor
necesare întreruperii sarcinii. Se subliniază just în motivarea soluţiei necesitatea ca îndemnul,
pentru a constitui instigare, să aibă caracter determinant, adică să fi fost hotărâtor în luarea
deciziei autorului de a săvârşi infracţiunea; în caz contrar, îndemnul constituie un act de
complicitate morală.
Din sensul art.45 alin.1 CP se deduce că, în cazul participaţiei complexe, la săvârşirea
infracţiunii pot participa, alături de autor, şi ceilalţi participanţi, fie numai unul dintre ei, fie toţi
împreună. 70
69
Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, sub redacţia A.Barbăneagră, Chişinău, 2003, pag.127
70
Ibidem, pag.128.
41
Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:
a) de un singur autor;
b) de doi sau mai mulţi autori.
Pentru existenţa participaţiei nu are importanţă felul contribuţiei făptuitorilor şi nici calitatea
în care au acţionat aceştia. Există participaţie atât în cazul în care toţi făptuitorii au cooperat la
săvârşirea infracţiunii în calitate de coautori (participaţie simplă), cât şi atunci când au cooperat
executând diferite roluri: organizator, instigator, complice, autor (participaţie complexă).
Pentru existenţa participaţiei complexe nu este absolut necesar ca să contribuie la săvârşirea
infracţiunii toţi aceşti participanţi, ci este suficientă participarea, spre exemplu, a autorului şi
complicelui, a autorului şi instigatorului, a autorului şi organizatorului, a autorului, instigatorului şi
complicelui etc. Este posibilă oricare îmbinare a eforturilor acestora. În orice caz însă, obligatorie
este participarea unuia sau mai multor autori.
Nici organizarea, nici instigarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în timp
ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta prevăzută de legea penală poate fi
săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuţii71.
Singure de la sine acţiunile organizatorului, instigatorului sau complicelui, care nu sunt legate
de activitatea autorului, nu pricinuiesc o daună nemijlocită obiectului de atentare, însă pericolul
social pe care-1 prezintă instigatorul constă în faptul că el provoacă acţiunile (inacţiunile) autorului
şi rezultatul infracţional, prin care se realizează intenţiile criminale şi iniţiativele instigatorului,
materializate prin autor sau împreună cu el. Astfel se exprimă şi rolul organizatorului şi cel al
complicelui, cu contribuţia cărora autorul comite infracţiunea şi atinge rezultatul infracţional. Luând
în considerare că semnul principal distinctiv al participaţiei complexe este împărţirea rolurilor,
atunci ea se săvârşeşte preponderent cu înţelegere prealabilă. Nu este exclusă însă nici participaţia
complexă fără înţelegere prealabilă, spre exemplu, când infracţiunea este comisă de autor şi complice.
Înţelegerea prealabilă presupune acordul la care ajung participanţii privind activitatea
infracţională comună. În mod concret, înţelegerea se referă la rolurile realizate în procesul săvârşirii
infracţiunii şi la însăşi fapta infracţională.
Înţelegerea de a săvârşi infracţiunea în comun trebuie să fie în mod obligatoriu prealabilă.
În teoria şi practica judiciară s-a consolidat poziţia că înţelegerea prealabilă trebuie să fie atinsă
până la momentul începerii infracţiunii, anterior acestuia.
În dreptul penal, începerea săvârşirii infracţiunii se consideră începerea executării laturii
obiective. Toate înţelegerile la care s-a ajuns până la momentul începerii tentativei se califică drept
prealabile. Cele care apar în procesul tentativei sau după consumarea ei nu pot fi examinate ca
71
Codul penal. Comentariu, pag. 126.
42
prealabile. Intervalul de timp dintre înţelegerea la care s-a ajuns şi momentul începerii procesului de
săvârşire a infracţiunii poate fi diferit şi nu are o importanţă hotărâtoare.
Pot fi calificate ca participaţie complexă acţiunile lui P.C. şi S., care, la data de 28 iunie 2003,
au comis omorul lui D.D., care era soţul lui C, venind adesea acasă în stare de ebrietate, o maltrata pe
P.C. Pentru a se răzbuna pe D. şi a scăpa de el, întrucât acesta din urmă nu dorea să divorţeze, P.C a
hotărât să-1 ucidă. Pentru a-şi realiza planul, s-a înţeles cu S., care, în schimbul unei recompense
băneşti, a fost de acord să comită omorul lui D., fapt care s-a şi produs. Acţiunile lui S. au fost calificate
pe baza lit. b) din alin. (2) al art. 145 din CP al RM, iar acţiunile lui P.C - ca instigare la comiterea
omorului - pe baza lit. b) din alin. (2) al art. 145 din CP al RM cu trimitere la alin. (4) al art. 42 din CP
al RM.
În cazul participaţiei complexe, una şi aceeaşi persoană poate îndeplini mai multe funcţii în
acelaşi timp. Spre exemplu, funcţiile organizatorului şi instigatorului sau ale instigatorului şi
complicelui. Principalul este ca în afară de autor să mai existe cel puţin un participant care ar
acţiona în calitate de complice, instigator ori organizator.
2.4. Grupul criminal organizat
Grupul criminal organizat este o formă a participaţiei în care participanţii acţionează
întotdeauna cu înţelegere prealabilă. În cazul grupului organizat membrii săi în procesul înţelegerii
prealabile în comun elaborează o schemă de acţiuni, mai mult sau mai puţin detaliată, în
conformitate cu care, în viitor, se va săvârşi infracţiunea, fapt, care, în mare măsură, simplifică
săvârşirea infracţiunilor şi mascarea urmelor. Este esenţial de menţionat că această formă a
coparticipării este caracterizată de un pericol social sporit, în raport cu formele examinate
precedent.
Săvârşirea infracţiunii de către grupul criminal organizat constituie o formă penal-juridică de
manifestare a criminalităţii organizate. În etapa actuală, criminalitatea organizată este unul dintre
cele mai periculoase fenomene sociale, ce ameninţă societatea şi statalitatea. Trecerea Republicii
Moldova la economia de piaţă, privatizarea proprietăţii de stat şi obşteşti, lichidarea aparatului
administrativ de control şi revizie, deficienţele controlului economic şi fiscal au dus la creşterea
esenţială a posibilităţilor criminalităţii organizate.
Grupurile criminale organizate s-au încadrat uşor în noul mecanism de administrare şi
parazitează pe greutăţile societăţii contemporane.
Potrivit prevederilor art. 46 din CP al R.M., grupul criminal organizat este o reuniune
stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe
43
infracţiuni.72 Această noţiune este identică cu noţiunea dată în Codul Penal al Federaţiei Ruse în
art.35. Notăm faptul că puţine legislaţii conţin expres definiţia grupului organizat.
Din definiţia dată putem deduce trăsăturile caracteristice grupului criminal organizat:
1) stabilitatea (statornicia) grupului;
2) organizarea în prealabil a membrilor grupului;
3) scopul organizării grupului criminal este de a comite una sau mai multe
infracţiuni.
Semnul distinctiv principal, care caracterizează grupul criminal organizat, este stabilitatea
lui. Stabilitatea grupului este caracterizată de existenţa unor legături strânse permanente între
membrii grupului şi formele şi metodele individuale, specifice ale activităţii acestuia, fapt care le
permite o coordonare mai strictă a acţiunilor ilegale, o împărţire mai efectivă a rolurilor,
alegerea unui timp, loc, mijloace de săvârşire a infracţiunii şi de mascare a urmelor infracţiunii
mai convenabile, în unele cazuri realizarea anumitor măsuri sau acţiuni de pregătire.
În practica judiciară, în calitate de indicatori ai stabilităţii se evidenţiază: gradul înalt de
organizare(consolidarea grupului, prelucrarea detaliată a planurilor săvârşirii, de regulă, nu a
uneia, ci a unui şir de infracţiuni; structura ierarhică şi distribuirea rolurilor între
participanţi; disciplina internă, deseori, foarte strictă; un sistem bine gândit de asigurare cu
mijloace şi instrumente de săvârşire a infracţiunii; existenţa unui sistem de asigurare a
securităţii participanţilor);
Practica judiciară confirmă faptul că grupul organizat poate fi doar acel grup (asociere)
din două sau mai multe persoane, care în procesul înţelegerii prealabile, elaborează un plan de
activitate ilegală, care prevede atribuirea strictă a rolurilor şi acţiunilor ce trebuie realizate pentru
atingerea scopului comun. Această categorie de coparticipare permite infractorilor de a-şi unifica
eforturile, a înlătura obsrucţiile, a efectua o pregătire detaliată şi de a săvârşi cu mai mult succes
infracţiunea, şi a ascunde urmele acesteia.
Aceste momente formează coordonarea şi organizarea grupului, iar realizarea
infracţiunilor de către un asemenea grup reprezintă un sporit pericol special în comparaţie cu
săvârşirea acestei infracţiuni de către o singură persoană, de câteva persoane fără înţelegere
prealabilă sau printr-o coordonare minimă a acţiunilor coparticipanţilor.
În teorie există părerea că planul elaborat în prealabil nu este un semn obligatoriu al
grupului organizat, însă practica judiciară demonstrează că anume planul elaborat în prealabil
caracterizează grupul organizat. Acest plan poate fi, mai mult sau mai puţin, detaliat. În acest
plan pot să nu fie prevăzute absolut toate detaliile infracţiunii şi, în majoritatea cazurilor, acesta
72
44
nu este fixat, însă grupul poate fi recunoscut ca organizat, dacă membrii săi procedează la
careva acţiuni gândite în prealabil, au roluri concrete, efectuează o anumită pregătire.
- stabilitatea activului de bază al grupului şi structurii ei organizaţionale,care permite
coparticipanţilor să conteze pe ajutorul reciproc şi susţinere înprocesul săvârşirii infracţiunii,
facilitează corelaţia dintre participanţi şi elaborarea metodelor de activitate comună;
- existenţa unor metode şi forme de activitate individuale după caracterullor, ce-şi găsesc oglindire
într-o metodică specifică de stabilire a obiectelor de atentare; metode specifice de săvârşire a
infracţiunii şi comportării membrilor grupului, retragerea de la locul săvârşirii faptei ş.a.;
- stabilitatea (constanţa) formelor şi metodelor activităţii criminale, care servesc deseori ca garant al
siguranţei săvârşirii cu succes a infracţiunii, întru cât ele reduc la minimum probabilitatea comiterii
erorilor de către participanţi în cazuri imprevizibile.
Despre stabilitate ne mai poate relata distribuirea constantă a rolurilor între membrii
grupului, folosirea unor uniforme speciale şi semne distinctive speciale (insigne, fişe, bastoane,
brasarde ş.a.).
Fiecare persoană ce intră în grupul criminal organizat nu este un simplu participant la acest
grup, ci membru al grupului indiferent de locul şi funcţiile ce i-au fost încredinţate în cadrul
desfăşurării planului de activitate criminală. Pentru a recunoaşte persoana ca membru al
grupului organizat, această persoană trebuie să participe la elaborarea planului de acţiune sau să
cunoască acest plan şi să se conformeze cu acţiuni active acestui plan în scopul realizării lui.
Persoanele care, în mică măsură, cunoşteau despre existenţa planului sau, în general, nu au fost
informate de existenţa planului, nu au participat la elaborarea lui, dar, într-o oarecare măsură, au
participat la realizarea infracţiunii, au participat la mascarea urmelor infracţiunii, nu pot fi
recunoscute în calitate de membru al grupului organizat.73
M. Merkuşev presupune că faptul promisiunii de a tăinui, a masca infracţiunea sau
urmele acesteia este motivul de a considera persoana ca membru al grupului criminal, indiferent
de faptul că persoana nu cunoştea nimic despre infracţiunea ce urma să fie săvârşită74.
Majoritatea autorilor nu sunt de acord cu opinia respectivă, deoarece în acest caz grupul
organizat este egalat cu coparticiparea cu înţelegere prealabilă elementară şi nu reflectă
specificul organizării.
Este de notat faptul, că legislaţiile tuturor statelor prevăd o răspundere mai gravă pentru unii
membri ai grupului organizat, acestea fiind persoanele care au organizat grupul criminal -
conducătorii şi Organizatorii nemijlociţi. Organizatorii sunt persoanele care au pus bazele
grupului criminal, dar nu îl conduc în mod, obligatoriu.
73
Alexandru Mariţ „Drept penal partea generală-Vol.I” Chişinău 2002
74
M. Meркушeв. «Oтвeтствeнocть зa yкpывaтeльство». 1985, pag. 22-24.
45
Conducătorii grupului conduc nemijlocit activitatea grupului, elaborează planul de
săvârşire a infracţiunilor, împart rolurile între membrii grupului. În baza acestor elemente, în
practica judiciară s-a format opinia că conducătorii şi organizatorii grupului au o importanţă
specială în săvârşirea infracţiunii.
De obicei, căpeteniile unor asemenea grupuri sunt recidivişti deosebit de periculoşi, care
au o mare experienţă infracţională. 75
Membrii de rând ai grupului criminal organizat pot să nu ştie de unele infracţiuni
concrete, săvârşite de alţi membri ai acestui grup criminal.
În asemenea situaţii ei vor purta răspundere penală doar pentru participarea în grupul
criminal organizat şi pentru faptele lor personale, săvârşite de ei întru executarea planului
activităţii criminale a grupului organizat conform articolelor respective ale părţii speciale a C.P.
Deci, grupul organizat este o circumstanţă organizată, are influenţează asupra caracterului
pedepsei penale prevăzute în CP. Majoritatea infracţiunilor sunt săvârşite din motive de
cupiditate, ca, de exemplu, delapidarea averii de stat, falsificarea banilor etc.
Însuşi faptul instruirii grupului criminal organizat, dacă acesta nu este prevăzut de partea
socială a CP, conduce la răspundere penală pentru pregătirea în vederea săvârşirii acelor
infracţiuni, în care scop a şi fost creat acel grup criminal (art.26 CP).
Săvârşirea infracţiunii de către un grup organizat serveşte pentru multe componenţe de
infracţiune prevăzute-n partea specială a CP drept criterii calificative (deosebit de agravante):
furt /art.186, alin.3 lit.b, jaf/ art.187, alin.3 lit.b, tâlhăria / art.188, alin.3 lit.b/.
În cazul săvârşirii de către un grup criminal a unei infracţiuni care în partea specială a CP
nu cuprinde – nici în conţinutul de bază şi nici în cele calificativ (agravant) – indicele săvârşirii
infracţiunii de către un grup organizat, faptul săvârşirii infracţiunii de către un grup organizat se
va considera circumstanţă agravantă la numirea pedepsei, conform art.77 alin.1 C.P.76
Mai mulţi autori echivalează banda (art. 283 din CP al RM) cu grupul organizat77 şi
stabilesc următoarele semne ale bandei:
1. reunirea a cel puţin două persoane;
2. stabilitatea grupului;
3. înarmarea grupului;
4. reunirea în scopul comiterii atacurilor.
Cea de a doua trăsătură specifică grupului organizat - organizarea în prealabil a
participanţilor denotă faptul că participanţii nu doar s-au înţeles privitor la săvârşirea în comun a
75
76
77
H. Ф. Kyзнецова, И. M. Tяжкова, opag. cit, pag. 420; S. Brânză, Infracţiuni contra proprietăţii, Chişinău,
1999, pag. 154.
46
infracţiunii, ceea ce este caracteristic grupului de persoane care acţionează cu înţelegere prealabilă, ci
au atins şi o anumită comunitate obiectivă şi subiectivă în scopul săvârşirii în comun a unei infracţiuni,
însă de cele mai dese ori a câtorva infracţiuni, care pot fi şi neidentice. Cu toate acestea, nu este
exclusă posibilitatea creării unui grup organizat pentru săvârşirea unei infracţiuni, dar destul de
serioase (complexe) şi minuţios pregătite (luarea de ostatici, terorism, atacarea unei bănci comerciale
ş.a.).
Membrii grupului organizat pot îndeplini rolul de autori ai infracţiunii, dar pot şi să nu
participe nemijlocit la executarea laturii obiective a componenţei de infracţiune, ceea ce se şi
întâmplă de cele mai multe ori. Membrii grupului de aceea se şi organizează, pentru ca această
unire să aibă loc cu distribuirea strictă a funcţiilor la săvârşirea infracţiunii.
2.5. Organizaţia (asociaţia) criminală
Pentru societate şi pentru stat organizaţia (asociaţia) criminală reprezintă cea mai
periculoasă formă de participaţie şi formă de întruchipare penal-juridică a criminalităţii
organizate. Forma clasică a crimei organizate îşi are rădăcinile în mafia siciliană şi în mediul
infracţionist american. La finele pag.19-lea prin cuvântul „mafie” erau definite – mai cu seamă
în rapoartele poliţiei – diferite „asociaţii de criminali”. Noţiunea ca atare e lansată în perioada
„legii prohibiţiei”, adoptată în 1919 în SUA. Tot atunci apare şi sindicatul „de breaslă” „Cosa
Nostra”.78
De regulă, doctrina şi publicistica din Occident tratează crima organizată drept „mafie”.
De exemplu criminologul american V.Reckless susţinut şi de D.Creson, evidenţia trei forme ale
criminalităţii – obişnuinţă, organizată şi profesională, definind crima organizată ca pe una de tip
mafiot.79
În literatura de specialitate din spaţiul CSI crima organizată este de asemenea denumită
„mafie”. Dar dintr-o serie de motive, în primul rând, de ordin politic, în fosta URSS cercetarea
problemei era imposibilă.
Chestiunea în cauză a fost abordată abia pe la mijlocul anilor ' 80, fiind definite câteva
noţiuni de bază ale fenomenului.
În RM s-au conturat două puncte de vedere în problema abordată.
Potrivit primului punct de vedere – celui formulat în lucrările lui V.Bujor – crima
organizată reprezintă dar nişte „operaţiuni ilicite” determinate de cererea pe piaţa a drogurilor, de
existenţa prostituţiei, cămătăriei etc.
78
V.Untilă, Crima organizată, Chişinău, 1999, pag.21
79
А.Гуров, Прфесиональное преступное прошлое и настоящее, Москва, 1990, pag.17.
47
Iar sutele de infracţiuni comise de către grupările criminale, de către bandele de tâlhari
înarmaţi sunt interpretate drept manifestării izolate ale criminalităţii. 80 Autorul şi-a menţinut şi în
perioada ulterioară opiniile în această problemă.81
Conform altului punct de vedere se susţine că în prezent nici practica, nici teoria nu
cunosc o opinie şi o atitudine unică privind fenomenul crimei organizate, formele şi tipurile sale,
lipseşte baza legislativă necesară ce ar asigura legalitatea în activitatea organelor de drept, nu
există de asemenea nici o concepţie de stat în problema luptei cu crima organizată.
Dar însăşi existenţa crimei organizate ca problemă deosebit de serioasă impulsionează
modernizarea legislaţiei în vigoare.82
Organizaţia criminală este una dintre cele mai periculoase forme ale coparticipării, în
cadrul căreia, pe lângă unificarea eforturilor mai multor persoane, comunitatea de intenţii privind
săvârşirea infracţiunii, există anumite legături trainice între infractori, se fundamentează o
asociaţie criminală unită, a cărei scop este o activitate criminală îndelungată. Stabilitatea şi
unitatea organizaţiei criminale reprezintă semnele care o deosebesc de alte forme ale
coparticipării (grupul organizat), în care organizarea prealabilă, unificarea eforturilor pentru
săvârşirea unei sau mai multor infracţiuni nu formează, însă, o microsocietate criminală cu forme
organizaţionale stabile şi metode de activitate criminală strictă.
Asemenea formă de participaţie se caracterizează prin aceea că între participanţi se
stabilesc relaţii organizatorice.
Deci, activitatea asociaţiei criminale se întemeiază pe diviziune, între membrii
organizaţiei criminale şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a
intenţiilor sale.
Organizaţiile criminale pot lua diferite forme: constituite din infractori de „profesie”,
societăţile, asociaţiile şi organizaţiile criminale care se constituie sub denumiri legale în scopul
de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o
controla, în alte forme, în vederea obţinerii unor profituri maxime şi vizează domenii ori
sectoare, ramuri rentabile, comerţ, industrie electronică, sistem bancar-valutar etc.
Aceste societăţi, organizaţii şi asociaţii criminale implică un înalt grad de organizare
interioară, în cadrul acestora fiind selectate numai persoane profesionale, cu bună pregătire,
rezistente la eforturi de orice fel, capabile să folosească tehnica modernă din dotare (automobile,
nave, aeronave, arme etc.), care cupă funcţii înalte în lumea de afaceri şi în aparatul de stat şi se
folosesc de situaţia şi influenţa lor politică şi economică în scopuri criminale.
80
Legea şi Viaţa, 1992, nr.4, pag.14 // В.Бужор, Наступит ли в Молдове царство и крестных отцов или еще раз
об организованной преступности.
81
В.Бужор, Криминологический анализ групповых форм насильственой преступности, Chişinău, 1994, pag.64
- 66.
82
V.Untilă, opag.cit., pag.21
48
Desigur că în astfel de situaţii societăţile, organizaţiile, asociaţiile criminale, înfiinţate
sub denumiri de instituţii de învăţământ, firme industriale şi comerciale, fundaţii etc., cu un
astfel de contingent (organe de apărare a drepturilor corumpte), care duc o dublă existenţă: pe de
o parte, una legală şi cu un anumit loc în societate, iar pe de altă parte – una ascunsă, nelegală,
criminală etc., dispun de servicii de informaţii, de mijloace şi tehnici moderne de culegere şi
prelucrare a datelor şi informaţiilor, precum şi de sisteme adecvate de conspirativitate.83
Având un înalt grad de organizare şi dispunând de un sistem de conspirativitate adecvat
activităţii criminale la nivel naţional şi internaţional, organizaţiile criminale recurg la acţiuni
majore deosebite şi variate, ce implică manipularea, corupţia etc., inclusiv coruperea şi atragerea
unor funcţionari guvernamentali.
Organizaţiile criminale au diverse direcţii de activitate: traficul şi comerţul cu stupefiante,
organizarea şi desfăşurarea unor afaceri comerciale şi industriale în plan naţional şi internaţional,
iniţierea, organizarea şi desfăşurarea unor lovituri asupra depozitelor de valori şi asupra
instituţiilor bancare; desfăşurarea traficului de valori şi valută, elaborarea unor scenarii pentru
ocuparea posturilor în viaţa economică şi politică a societăţii prin metode şi mijloace adecvate,
inclusiv manipularea alegerilor etc.
În ultimul timp problemei criminalităţii organizate i se acordă tot mai multă atenţie în
cadrul conferinţelor, interviurilor, al unor emisiuni televizate, într-un şir de articole, monografii.
În unul dintre documentele Congresului al IX-lea al ONU cu privire la prevenirea
criminalităţii şi la tratamentul delincvenţilor, desfăşurat la Havana (1990), se menţionează:
"Criminalitatea organizată creează un pericol direct, prezentând un atac frontal asupra puterii
politice, legislative şi a înseşi stabilităţii. Ea dereglează funcţionarea normală a instituţiilor
sociale şi economice, le compromite, fapt care duce la pierderea încrederii în desfăşurarea
proceselor democratice. Ea subminează procesul de dezvoltare şi reduce la zero toate succesele
obţinute. Ea pune în poziţie de victimă populaţia unei ţări şi exploatează vulnerabilitatea
omenească, obţinând de aici venituri. Ea cuprinde, implică şi chiar subjugă pături sociale întregi,
în special femei şi copii..."84
Noţiunea de organizaţie criminală a fost inclusă pentru prima dată în legislaţia penală a
Republicii Moldova de Legea nr.316-XIII din 09 decembrie 1994 prin care Codul penal din 24
martie 1961 a fost completat cu două articole noi: 17' şi 742.
Actuala legislaţie în art. 47 reglementează în felul următor conceptul organizaţiei
criminale "Organizaţia (asociaţia) criminală. Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o
83
Codul penal al Republicii Moldova, Comentariu, sub redacţia A.Barbăneagră, Chişinău, 2003, pag.130.
84
В. Лунев, Организованная преступность в России: осознание, истоки, тенденции // Гocyдapcтво и npaво,
1996, №4, pag. 96-97.
49
reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se
întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare,
asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea
economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în
vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice".
Organizaţia criminală este definită diferit în codurile penale ale altor ţări. Spre exemplu,
potrivit alin. (5) al art. 29 din CP al Kârgâzstanului, prin organizaţie criminală se înţelege
asocierea în prealabil a două sau mai multe grupuri organizate pentru a desfăşura activitate
criminală; pag. 4 al art. 39 din CP al Tad-jikistanului recunoaşte ca organizaţie criminală două
sau mai multe grupuri ce s-au asociat, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni grave şi deosebit
de grave, într-o organizaţie stabilă, a cărei activitate se bazează pe împărţirea funcţiilor de
conducere, asigurare şi realizare a scopurilor criminale între membrii organizaţiei şi structurile
ei; alin. (5) al art. 31 din CP al Uzbekistanului recunoaşte prin organizaţie criminală o uniune
stabilă, consolidată, formată din două sau mai multe persoane ori grupuri, ce s-au organizat în
prealabil pentru săvârşirea sistematică a infracţiunilor grave sau deosebit de grave.
Deosebirile esenţiale dintre definiţiile organizaţiei criminale denotă lipsa, în doctrina
penal-juridică, a unor criterii bine stabilite şi indicatori ai acestei instituţii de drept penal şi
fenomen social periculos.
Analizând noţiunea legislativă existentă, putem stabili următoarele trăsături caracteristice
organizaţiei criminale:
1) organizaţia criminală reprezintă o reuniune de grupuri criminale;
2) consolidarea grupurilor criminale într-o comunitate stabilă;
3) divizarea activităţii organizaţiei între membrii organizaţiei şi structuri
le ei;
4) scopul organizaţiei criminale este de a influenţa activitatea economică
şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea
obţinerii de avantaje şi a realizării de interese economice, financiare sau politice.
Organizaţia criminală este formată din cel puţin două grupuri criminale, care se asociază
pentru a desfăşura activitatea infracţională în comun.
Noţiunea "consolidare" este strâns legată de noţiunea "stabilitate", care caracterizează grupul
criminal organizat, consolidarea reprezintă un grad mai înalt de unire a membrilor organizaţiei
şi a activităţii criminale desfăşurate în raport cu grupul criminal organizat. Ea se manifestă prin
solidaritate şi coeziune social-psihologică a membrilor organizaţiei. Noţiunea de consolidare
50
cuprinde şi noţiunea de stabilitate, în calitate de factori determinanţi ai consolidării, psihologia
socială evidenţiază:
a) comportamentul de cooperare, colaborare, care poate fi înţeles şi ca o interdependenţă
obiectivă între participaţii la activitatea comună şi ca o formă specifică de motivare;
b) scopurile specifice, caracterul şi complexitatea lor ce determină nivelul specializării
eforturilor individuale şi gradul de cooperare;
c) asemănarea orientărilor valorice şi a concepţiilor - ca bază a atracţiei persoanei către
grupa.
Asocierea membrilor organizaţiei are loc ca rezultat al apariţiei unui sistem valoric unic
şi a orientărilor sociale identice. Promovate de activitatea infracţională comună, ele contribuie la
elaborarea în cadrul organizaţiei a concepţiilor proprii, a normelor de comportare pe care le
împărtăşesc şi le respectă toţi membrii acestei organizaţii. Cu cât mai mult timp există o
organizaţie criminală, cu atât mai mult comportamentul membrilor ei este determinat de
normele acceptate în cadrul organizaţiei, care reprezintă nişte modele de comportare, orientate
spre atingerea unor scopuri concrete ce stau în faţa respectivei organizaţii criminale.
Respectarea acestor norme poate fi atât benevolă, cât şi forţată (bazată pe violenţă psihică sau
fizică). O influenţă aparte asupra consolidării organizaţiei criminale, a formării în cadrul ei a
climatului respectiv o au liderii acesteia. T. Şibutani este de părere că activitatea de lider
reprezintă un proces social. Liderii sunt persoanele care au adepţi, urmaşi, capabili să le exprime
interesele; diferiţi oameni tind să domine în diferite situaţii; importanţa liderului creşte odată cu
confruntarea sa cu diferite situaţii neaşteptate etc.85
Într-o organizaţie criminală, de regulă, sunt lideri organizatorii Sau conducătorii ce pot
oferi un program de comportare ilegală pentru toţi membrii organizaţiei sau organizatorii
predispuşi doar la organizarea unei activităţi concrete, a unei infracţiuni concrete. Cu cât este
mai puternică dependenţa membrilor organizaţiei faţă de normele din cadrul acesteia, cu atât este
mai mare autoritatea organizatorilor sau conducătorilor, cu atât este mai înalt gradul său de
coeziune, cu atât organizaţia criminală este mai consolidată, mai stabilă şi mai eficientă.
Consolidarea organizaţiei criminale presupune şi o stabilitate în timp a acesteia. Perioada
sa de activitate poate fi diferită, dar, de regulă, ea este îndelungată, timp care este posibilă
consolidarea relaţiilor dintre înşişi membrii organizaţiei sau membrii organizaţiei şi structurile ei.
Organizaţia criminală are o structură bine ierarhizată. în fruntea ierarhiei se află
organizatorii (sau conducătorii) ei sau un consiliu al conducătorilor. Organizator sau conducător
al organizaţiei criminale se consideră persoana care a creat organizaţia criminală sau o dirijează.
85
T. Шибутани, Coциальная ncuxoлогия, Mocквa, 1969, cтр. 248.
51
în componenţa consiliului intră şi conducătorii subdiviziunilor structurale, consilierii, deseori în
el sunt incluse şi persoane corupte din aparatul de stat. Partea inferioară a acestei structuri o
formează: soldaţii, complicii, executorii nemijlociţi ş.a.
Organizaţia criminală poate avea o structură unitară sau poate fi structurată în
subdiviziuni, reprezentând în acest caz o comunitate organizată bine consolidată. Subdiviziunea
organizaţiei criminale este reprezentată de un grup din două sau mai multe persoane (secţie,
grup, brigadă etc.), care îndeplineşte diferite funcţii în limitele organizaţiei: de administrare,
asigurare, cercetare, executare etc.
Organizaţia criminală presupune o subordonare strictă, obligatorie faţă de conducerea

acesteia, dar poate să cuprindă şi structuri autonome, relativ libere în acţiuni, care "traduc în
viaţă" poziţiile organizaţiei.
De regulă, organizaţia criminală îşi răsfrânge influenţa asupra unei regiuni teritoriale
determinate sau asupra unei sfere de activitate, posedând o anumită specializare (contrabandă,
trafic de arme, de droguri, operaţii financiare ş.a.). De cele mai deseori, organizaţia criminală
are legături interregionale şi chiar internaţionale.
Scopul organizaţiei criminale este formulat de legiuitor destul de amplu. Oricum,
scopurile organizaţiei criminale sunt specifice: săvârşirea unor infracţiuni, de regulă, grave şi
deosebit de grave. Aceasta însă nu înseamnă că în procesul activităţii sale organizaţia criminală
nu poate comite şi alte infracţiuni, care nu se referă la cele grave sau deosebit de grave. Trebuie
menţionat că în acest caz, de fapt, nu există o claritate absolută. Tradiţional, îndeletnicirile de
bază ale organizaţiilor criminale sunt cele ce aduc profit: traficul ilegal de arme, de droguri,
controlul asupra prostituţiei, pornografiei, cazinourilor etc. Vedem că din numărul de infracţiuni,
incluse în sfera lor de interese nu toate sunt grave sau deosebit de grave.
Pericolul social al organizaţiilor criminale este evidenţiat nu numai în normele Părţii
generale a Codului penal, ci şi în Partea sa specială (art. 284 "Crearea sau conducerea unei
organizaţii criminale"), iar pentru un şir de infracţiuni "săvârşirea infracţiunii de către o
organizaţie criminală sau în interesul ei" este un semn calificant al componenţei concrete (de ex.,
art. 236,237, 333, 334 din CP al RM ş.a.).
Infracţiunea se va considera săvârşită de către o organizaţie criminală dacă a fost
comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de către o persoană care nu este membru
al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia.
Pentru toate infracţiunile săvârşite de organizaţia criminală poartă răspundere organizatorul şi
conducătorul ei. Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru
infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire a participat.
52
Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care a declarat
benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor săvârşite
de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor
organizaţiei respective.
53
Capitolul III
Elemente de drept penal comparat a formelor participaţiei penale
3.1 Formele participaţiei penale în Codul Penal Român şi Codul Penal al Federaţiei Ruse
Conform legislaţiei penale al României participaţia se poate realiza în forma: autoratului
(art.24 CP Român.), instigării (art. 25 CP al Român.) şi a complicităţii (art.26 CP al Român.). În
unele coduri străine este prevăzut şi organizatorul. Acesta este definit ca persoana care a
organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a condus săvârşirea ei86, ori şefii87 .
Coautorul deşi nu este prevăzut în codul penal al României, este admis în doctrină şi
practică, fiind formă a participaţiei, deoarece s-a spus că fiind vorba de pluralitate de autori,
dispoziţiile privind autorul se aplică şi coautorulor88.
Ţinând saema de poziţia subiectivă a participanţilor, participaţia poate fi proprie, când
toţi acţionează cu intenţie şi improprie, când autorul realizează acţiunea (inacţiunea) din culpă
sau fără vinovăţie, iar ceilalţi instigă sau ajută ori înlesnesc cu intenţie la comiterea infracţiunii89.
Formele participaţiei penale: Contribuţia pe care făptuitorii (participanţii) o pot aduce în
cazul pluralităţii ocazionale (participaţiei) putând diferi prin forma şi conţinutul ei în raport cu
întregul activităţii efectuate în cooperare, implicit pot fi diferenţiate în fapt, deci, în măsură
necesară, şi pe plan juridic, situaţia şi contribuţia făptuitorilor (participanţilor).
În fapt, deosebirile privind contribuţia participanţilor sunt numeroase şi variate, ele pot fi
însă grupate în jurul formelor tipice de cooperare, adică al modurilor în care participanţii pot
contribui la săvârşirea unei fapte şi anume: efectuarea de acte prin care se realizează material
fapta (executare); efectuarea de acte prin care se contribuie la formarea hotărârii de a săvârşi
fapta şi de a păşi la executare (determinare) şi în fine efectuarea de acte prin care se ajută în ori
ce mod la săvârşirea faptei, adică la realizarea – fie a actelor de executare fie a actelor de
determinare (sprijinire).
Participanţii (făptuitorii) care efectuează acte de executare se numesc autori sau
executanţi; cei care efectuează acte de determinare se numesc: instigatori sau autori morali; iar
cei care dau sprijin autorilor sau instigatorilor se numesc complici sau cooperatori indirecţi.
Codul penal în vigoare al României, ca şi Codul penal anterior, consacră această
clasificare a participanţilor, în dispoziţia din art. 23 90.
86
Art.17, alin 4 PAG. pen. al Republicii Moldova; art.33 paragraful 3 al PAG. pen. al Federaţiei Ruse;
87
Art. 313 PAG. pen. al Franţiei.
88
V. Dongoroz “Drept Penal” Bucureşti 1939 pag. 192; I. Oancea “Drept Penal, Partea Generală” Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti 1965, pag. 53-54.
89
Matei Basarab “ Drept Penal, Partea Generală” Vol. I Bucureşti 2002, pag. 430.
90
Art. 23: „Participanţii sunt persoane care contribuie la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de
autori, instigatori şi complici”.
54
Legiuitorul român nu acceptă ca o a patra formă de participaţie, o a patra categorie de
participanţi şi anume aceea a organizatorilor; această categorie este proprie pluralităţii de
infractori constituită, la care există o grupare ocazională, în sânul căreia se poate reliefa figura
distinctă a unui sau a unor adevăraţi organizatori. La pluralitatea ocazională rolul de
cvasiorganizator îl are instigatorul, iar acolo unde nu există instigator, autorul apare el însuşi ca
un fel de organizator.
În ştiinţa dreptului penal a Federaţiei Ruse pentru caracterizarea diferitor forme de
colaborare a 2 sau mai multor persoane în comiterea infracţiunii se aplică aşa numitele forme a
participaţiei care în lege nu sunt, dar în art. 35 CP a Rusiei este dată o clasificare a participaţiei şi
în ea merge vorba despre formele participaţiei.
Criteriul de clasificare a participaţiei în forme este o metodă de-a arăta legătura sau
colaborarea participanţilor la înfăptuirea laturii obiective a infracţiunii, şi care pot fi deferite.
Capitolul 7 a CP al Rusiei91 ca şi legislaţia penală a R.M. ne permite să vorbim de 4
forme a participaţiei:
1. Participaţia simplă.
2. Participaţia complexă.
3. Grupul criminal organizat.
4. Organizaţia criminală.
Participaţia simplă se caracterizează prin aceea că are loc participarea nemijlocită în
comiterea laturii obiective a tuturor participanţilor, fiind ca coautori.
Participaţia complexă se caracterizează prin aceea că fiecare participant realizează rolul
său întărit de dinainte, merge vorba despre cazurile cînd la săvîrşirea infracţiunii lîngă autorul
nemijlocit participă organizatorul, instigatorul, complicele sau careva din ei.
Criteriu de clasificare a participaţiei în tipuri, este stadia cooperării activităţii
participanţilor şi caracterul relaţiilor dintre ei. În dependenţă de acest criteriu toate cazurile de
participaţie se subîmpart în:
 Participaţie fără înţelegere prealabilă.
 Participaţie cu înţelegere prealabilă.
Participaţia fără înţelegere prealabilă se caracterizează prin aşa cazuri, cînd între
participanţi lipseşte o înţelegere prealabilă, înţelegerea între ei poate apărea cît în momentul
săvârşirii infracţiunii (de ex. doi participanţi sau năpustit asupra victimei, au bătut-o până la
aceea că ea a decedat), cât şi după o perioadă de timp (de ex. unul a început să bată victima, iar
altul peste un timp s-a alăturat şi ambii cu acţiunile sale au omorât victima).
91
Codul penal al Federaţiei Ruse, pag. 7
55
Participaţie cu înţelegere prealabilă are loc în acele cazuri, cînd în comiterea unei
infracţiuni au participat persoane care de înainte sau înţeles în comiterea infracţiunii.
Înţelegerea între participanţi la săvârşirea infracţiunii poate fi manifestată în diferite forme
verbale sau în scris, printr-un semn anumit, semn cu capul, cu un gest, mimică etc.
Participaţia cu înţelegere prealabilă la rândul său se împarte în 92 : 1) Comiterea
infracţiunii de o grupă de persoane cu înţelegere prealabilă, 2) de un grup criminal organizat, 3)
de organizaţie criminală.
Săvârşirea infracţiunii de o grupă de persoane este reflectată în art.35 alin.2 CP a Rusie.
În această grupă există o mare legătură subiectivă, este mai bine organizată decât grupa fără
înţelegere prealabilă.
O mai mare răspundere o duc participanţii, dacă infracţiunea este săvârşită de grupul
criminal organizat. Această grupă prezintă pericol mare şi se caracterizează, printr-un grup mai
mare de persoane, care mai înainte sau unit pentru comiterea infracţiunilor, are un timp de
existenţă mai mare, o durată de timp mai îndelungat pentru înţelegere a activităţii fiecărui
participant, un rol stabilit pentru fiecare, stabilitate în pregătirea infracţiunii cât şi în comiterea
ei, ascundere a urmelor infracţiunii.
Un grad mai înalt a acțiuni, stabilitate, înţelegere a acţiunilor fiecărui participant prezintă
în sine organizaţia criminală, formată pentru comiterea aceloraşi infracţiuni deosebit de
periculoase sau unirea câtorva grupe criminale pentru aceleaşi scopuri.(art.35 alin 4 CP Rus).
Semne a organizaţiei criminale sunt: repartizarea rolurilor, stabilitate, unitate, intrarea în ea a
grupelor criminale organizate, acţiuni îndreptate spre comiterea infracţiunilor deosebit de
periculoase, planificarea şi pregătirea infracţiunii, ascunderea urmelor ei.
Stabilitatea şi unitate se prezintă în organizaţia criminală un caracter de lungă durată a
relaţiilor dintre membrii ei, care în calitate de ocupaţie şi-au ales activitatea criminală, se mai
înţelege şi o ierarhizare, subordonare a membrilor organizaţiei, disciplină severă, o bază
financiară unică etc.
În legislaţia penală rusă de asemenea sunt stabilite condiţiile răspunderii penale a
membrilor organizaţiei criminale. Însăşi faptul formării organizaţiei criminale atrage după sine
răspunderea penală ca şi în cazul unei infracţiuni consumate. Exemplu poate fi art. 210 CP
Rusiei recunoaşte infracţiune consumată şi prevede răspunderea penală numai pentru organizarea
organizaţiei criminale.
Persoana, care a format organizaţia criminală sau care conduce cu ea, duce răspundere
pentru toate infracţiunile comise de membrii ei, dacă acele infracţiuni intrau în planul şi scopul
lui chiar dacă organizatorul nu a participat în comiterea lor.
92
Рарог А. У., Степалин В.П. « Уголовное право » общая часть в вопросов и ответовю
56
Infracţiunile comise de grupe de persoane, de grupe de persoane care au avut o înţelegere
prealabilă, de grupe criminale organizate sau de organizaţie criminală atrage o pedeapsă mai
mare ca prevederile art. 35 alin. 7 CP a Rusiei şi sunt recunoscute în conformitate cu art. 63 CP a
Rusiei ca agravante a pedepsei penale.
3.2 Formele participaţiei penale în legislaţia penală a Germaniei, Japoniei

Doctrina dreptului penal şi legislatorul Germaniei recunosc două forme a perticipaţiei:
1. Autoratul
2. Instigarea şi complicitatea
ceea ce foarte mult se deosebeşte de prevederile legislaţiei penale a R.M. Nu conţine Codul
Penal German nici aceia ca calitatea de participant organizator şi nici definiţia de participaţie.
În doctrina germană a dreptului penal, prin participaţie se înţelege participarea câtorva
persoane în mod diferit la săvârşirea activităţii infracţionale intenţionate.
Instituţia autoratului este cuprinsă în art. 25 CP al Germaniei. Analiza acestei norme ne
permite de a evidenţia 3 forme a autoratului: a) autorat-individual b) autorat-plănuit c)
coautoratul.
Din analiza art. 25 CP al Germaniei reesă că autorul este acela care comite infracţiunea
singur sau prin intermediul cuiva, care este ca mijloc de săvârşire a infracţiune.
În doctrina dreptului penal german autoratul se caracterizează prin: autorul este
acela la care la săvârşirea activităţii infracţionale intenţionate, voinţa este îndreptată de-a săvârşi
infracţiunea ca ceva propriu. Dacă la câteva persoane această ideie este unică atunci merge vorba
de coautorat.
Coautoratul se caracterizează prin aceia că câteva persoane săvârşesc fapta pasibilă de
pedeapsă penală comunicând între ei. În doctrina penală germană aceasta se tractează ca
conştientizare şi dorinţa activităţii infracţionale în comun93.
A doua formă a participaţiei este instigarea şi complicitatea. Deosebirile principale a
acestei forme de autorat constă în aceia că instigatorul şi complicile de regulă nu sunt direct
implicaţi în săvârşirea infracţiunii fiind subalterni dar necătând la aceasta au o mare importanţă.
După doctrina dreptului penal German, autorul ţine în mâinele sale toată activitatea criminală,
rolul instigatorului şi complicelui fiind alta.
Prin instigare doctrina penală Germană înţelege trezirea intenţionată la altă persoană
dorinţa de-a comite o infracţiune. În unele situaţii ca instigare pote fi socotită şi „întărirea” la
persoană în ceea ce priveşte hotărârea de-a comite o infracţiune, dacă aceasta nu s-a format pe
deplin.
93
W.Gropp pag.300
57
Prin complicitate se înţelege acordarea de ajutor în săvârşirea activităţii infracţionale, prin
orice formă.
Deosebirile principale a complicelui de autor se fac în primul rând după principiile
obiective: complicele nu are un rol decisiv în săvârşirea activităţii infracţionale, el având rolul
de-a conlucra în comiterea „ultimului”. În C.P. al Germaniei este prevăzut că complicele este
pedepsit mai moale decât instigatorul.
Participaţia este posibilă numai până la finisarea infracţiunii, după terminare nu poate fi
vorba de participaţie, pooate fi vorba numai de diferite feluri de ascundere, care sunt ca
componenţe de infracţiuni sinestătătoare şi pentru care sunt prevăzute raspunderea penală în
art.21 a părţii generale a CP German.
Doctrina dreptului penal Japonez prevede 2 feluri de participaţie :
1. Participaţia obligatorie.
2. Participaţia benevolă.
Primului fel i se atribuie cazurile când infracţiunea nu poate fi comisă decît în
participaţie. Al doilea fel este caracterizată de cazurile când infracţiunea în principiu poate fi
comisă numai de autor fără ajutorul cuiva. În partea generală a Codului Penal Japonez se conţin
numai cazurile la care se atribuie „participaţia benevolă” şi în deosebi când se aminteşte de
participaţie se are în vedere „participarea benevolă”.„Participaţia obligatorie”- este categorie care
reesă din normele părţii speciale, şi conţinutul părţii generale despre „participaţia benevolă”,
asupra nu se răsfrânge.
Formele „participaţie obligatorii” sunt coautoratul, instigarea, complicitatea care se
prevăd corespunzător în art. 60, 61, 62 partea generală a Codului Penal Japonez.
Autorii Sunghiama şi Vati consideră criteriu de împărţire a acestor forme de participaţie
în:
1. Persoana, individual săvârşeşte infracţiunea, fiind autor.
2. Când infracţiunea este săvîrşită de câţiva participanţi, fiind vorba de
participaţie.
Ultima în dependenţă de gradul de participaţie se împarte în coautorat, instigare şi complicitate94.
Autorul japonez Ito, prevede aceste forme ca „componenţe de infracţiuni împărţite pe
persoane ”95 .
În marea majoritate articolelor părţii generale al CP Japonez se prevăd infracţiuni comise
de autor. După cum sublinează Sughiama şi Vati , „componenţele de infracţiuni sunt prevăzute
94
Sughiama, Vati. “Gondai hogacu gairon”pag. 163
95
Autor Ito. “Macoto-no kăiho niumon”pag.95
58
în principiu aplicării pentru realizarea infracţiunii, ca activitate infracţională comisă de o singură
persoană”96.
Coautoratul constă în aceia că două şi mai multe persoane săvârşesc împreună
infracţiunea (art.60 CP al Japoniei), toţi împreună sunt autori 97 . În privinţa coautoratului există
două teorii:
 Teoria după care participanţii împreună săvârşesc o acţiune anumită.
 Teoria după care participanţii unindu-şi „puterile” săvârşeşc fiecare acţiunele sale.
Prioritate are prima teorie.
Instigatorul- este acela care instigă persoana pentru a comite o infracţiuune (art.61 CP
Japonez). Instigarea constă în aceia de a trezi în om o dorinţă şi hotărâre de-a săvțârşi
infracţiunea. În privinţa sancţionării există două teorii:
 Instigatorul se pedepseşte dacă actul spre care el a instigat s-a realizat.
 Este pedepsită însăşi insigarea la infracţiune.
Complicele- este acel care a ajutat în realizarea infracţiunii sau a uşurat săvârşirea ei 98. N-
are importanţă de forma de complicitate (materială sau morală, acţiune sau inacţiune), ea trebuie
să se realize înaintea actului infracţional sau concomitent cu el, dar pe lângă aceasta este
important ca actul real să se săvârşească şi complicele să conştientizeze infracţionalitatea lui.
Complicele se pedepseşte mai blând ca autorul.
În Japonia nu au recunoscut ideia că ascunderea infractorului după infracţiune,
distrugerea probelor, ca complicitate dar ca o infracţiune aparte.
Forma „participaţie obligatorii” presupune 2 variante: a) Infracţiune comisă după tipul
unirii participanţilor şi b) după tipul противоположения.
După tipul unirii- presupune activitatea a 2 şi mai multor persoane cu un scop unic (Ex.
răscoala internă; huliganismul unei grupe).
Противоположение- este acea infracţiune unde ambele părţi intră relaţii infracţionale,
de ex. Mituirea.
96
Sughiama, Vati. “Gondai hogacu gairon”pag.163
97
Ibedem pag. 163-164.
98
Sughiama, Vati. “Gondai hogacu gairon”pag.164
59
Concluzii
Participaţia la infracţiune constituie una dintre cele mai periculoase forme de activitate
infracţională. După gradul de răspundere şi gravitatea consecinţelor penale, participaţia la
infracţiune constituie un grad de pericol social sporit. Astfel, mai mult de jumătate din
infracţiunile intenţionate, precum şi 70-80% din infracţiunile săvârşite de minori sunt comise în
cooperare. Activitatea prin cumul de eforturi a două sau mai multe persoane înlesneşte săvârşirea
infracţiunii, îngreuiază demascarea infracţiunilor şi, drept urmare, ei devin fermi în hotărârea de
a continua activitatea lor comună criminală.
Concluzii şi propuneri referitoare la cercetarea făcută asupra formelor participaţiei
penale:
1. Definirea noţiunii de participaţie, la fel ca oricare altă instituţie de drept penal, este
importantă nu numai din punct de vedere gnoseologic, cu cât mai precisă este o definiţie, cu
atât mai uşor ne orientăm în practica judiciară, delimitând strict faptele pasibile de pedeapsă
penală. Totodată, ea ne dă posibilitatea de a determina corect direcţiile de bază ale politicii
penale a unui anumit stat.
2. O parte dintre autori îşi pun întrebarea (P. I. Grişaev, G. A. Crigher): este sau nu este
specificată în dreptul penal o categorie distinctă de infracţiuni săvârşite din imprudenţă? -
"în care acţiunea se săvârşeşte intenţionat, iar rezultatul survine din imprudenţă". Spre
exemplu, la provocarea vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii
poate surveni nu doar pierderea văzului, auzului sau altă consecinţă intuită de vinovat, dar şi
moartea victimei, care în cazul dat nu este prevăzută de vinovat. O astfel de ne previziune nu
schimbă caracterul intenţionat al faptei săvârşite fiind considerată ca comisă cu intenţie.
3. Autorul este figura obligatorie la săvârşirea infracţiunii în participaţie, întrucât fără alţi
participanţi infracţiunea poate fi săvârşită, iar lipsa fizică a autorului duce la imposibilitatea
săvârşirii infracţiunii. Pe baza acţiunilor acestuia se stabileşte gradul de consumare a
infracţiunii săvârşite în participaţie. Infracţiunea nu poate fi consumată dacă autorul nu şi-a
dus acţiunile până la capăt. Din punctul de vedere al laturii subiective, acţiunile autorului pot
fi caracterizate prin intenţie directă şi indirectă.
4. Organizatorul poate să nu cunoască personal toţi participanţii sau circumstanţele concrete ale
săvârşirii fiecărei infracţiuni în parte, însă este obligatoriu faptul ca organizatorul să ştie
caracterul infracţional şi comun al acţiunilor. Scopurile personale ale organizatorului
infracţiunii pot să nu coincidă cu scopurile autorilor, complicilor, instigatorilor. Cu toate
acestea, organizatorul poartă răspundere pentru toate faptele socialmente periculoase pe care
le-a iniţiat, le-a coordonat sau le-a condus şi care au fost executate nemijlocit de către autorii
60
care, la rândul lor, de asemenea pot avea anumite scopuri proprii, realizabile în procesul
săvârşirii infracţiunii.
5. Instigarea presupune atragerea la săvârşirea infracţiunii a altor persoane în calitate de
participanţi, şi nu folosirea activităţii nevinovate străine.
6. Din punctul de vedere al laturii subiective activitatea complicelui poate fi săvârşită doar cu
intenţie. Momentul intelectiv al intenţiei complicelui cuprinde conştientizarea caracterului
socialmente periculos al acţiunilor sale şi al acţiunilor autorului, prevederea posibilităţii sau
a inevitabilităţii survenirii rezultatului. Momentul volitiv al intenţiei complicelui este
caracterizat, de regulă, de dorinţa (intenţie directă), în unele cazuri - admiterea conştientă a
consecinţelor sau atitudinea indiferentă faţă de ele (intenţie indirectă).
7. Analizând sentinţele date de către instanţiile de judecată observăm că în ele nu sunt
indicate articolele din partea generală care prevăd participaţia la infracţiune (art. 41 CP al
RM) şi calitatea fiecărui participant (autor, instigator, organizator, instigator, complice.)
cît şi nici articolele care prevăd formele de participaţiei: participaţie simplă, participaţie
complexă, grupul criminal organizat, organizaţia criminală (art.43 CP al RM) şi gradul de
vinovăţie a fiecărui participant. O propunere poate fi ca toate acestea să fie indicate în
sentinţe respective, după care s-ar arăta forma de participaţie cît şi gradul de vinovăţie cu
care a acţionat fiecare participant al infracţiunii, astfel individualizarea răspunderii penale
fiind mai argumentată.
8. Participaţia simplă este acea participaţie omogenă la care toţi participanţii au calitatea de
autori (coautori). Pentru existenţa coautorului este nevoie de a fi constat faptul că cel
puţin doi participanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, din
acest fapt se denotă că au fost efectuate acte de executare a acesteia, ceea ce implică
înţelegerea clară a noţiunii de acte de executare a faptei incriminate. Contribuţia
coautorilor la comiterea faptei penale poate fi identică sau diferită, egală sau aproape egală, în
acelaşi timp şi loc ori nu, important este ca ele să se completeze într-o activitate unică.
9. În cazul participaţiei complexe, una şi aceeaşi persoană poate îndeplini mai multe funcţii în
acelaşi timp. Spre exemplu, funcţiile organizatorului şi instigatorului sau ale instigatorului şi
complicelui. Principalul este ca în afară de autor să mai existe cel puţin un participant care
ar acţiona în calitate de complice, instigator ori organizator.
10. Membrii grupului organizat pot îndeplini rolul de autori ai infracţiunii, dar pot şi să nu
participe nemijlocit la executarea laturii obiective a componenţei de infracţiune, ceea ce se şi
întâmplă de cele mai multe ori. Membrii grupului de aceea se şi organizează, pentru ca
această unire să aibă loc cu distribuirea strictă a funcţiilor la săvârşirea infracţiunii.
61
11. Stabilitatea şi unitatea organizaţiei criminale reprezintă semnele care o deosebesc de alte
forme ale coparticipării (grupul organizat), în care organizarea prealabilă, unificarea
eforturilor pentru săvârşirea unei sau mai multor infracţiuni nu formează, însă, o
microsocietate criminală cu forme organizaţionale stabile şi metode de activitate
criminală strictă.
62
Bibliografia
Acte normative:
1.Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul R.M. la 29.07.1994)// M.Of.

al R.M. din 1 august 1994, nr.1, cu modificările ulterioare.
2.Codul penal al R.M. nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, ( Monitorul oficial al R.M., 2002,
nr. 128-129 ) cu modificările ulterioare, în vigoare la 12 iunie 2003.
3.Codul penal al României, adoptat la 21.06.1968, cu modificările ulterioare, (Buletinul
Oficial nr.79-79 bis din 21.06.1968).
4.Codul penal de la France, Ed.Dalloz, 11, rue Soufflot, 75240, Paris, cedex 05, 1994-
1995.
5.Codul Penal al Federaţiei Ruse, Moscova, adoptat la 24.05.1996, Ed.OMEGA-L, 2003.
Tratate, monografii, manuale
1.Borodac, Gherman Marian, Maldea Nicusor, Costa Mirele „Manual de drept penal,
Partea Generala” Chisinau 2005
2.Borodac A., Drept penal, Chişinău, „Ştiinţa” 1994.
3.Botnaru S.,Savga A., Grosu V.,Grama M. Drept penal, Chişinău 2005 .
Carpov T. I., Florea , Complicitatea la săvârşirea infracţiunii. Material didactic, Chişinău,
1984.
4.Codul penal a Republicii Moldova, comentariu, sub redacţia A.Barbăneagră, Chişinău,
2003.
5.Codul penal al RM, comentat şi adotpat, sub redacţia A.Barbăneagră,Chişinău, 2005.
6. Dicţionar enciclopedic, ed. a III-a, Chişinău, Cartier, 2002.
7.Legea şi Viaţa, 1992, nr.4, pag.14 // В.Бужор, Наступит ли в Молдове царство и
крестных отцов или еще раз об организованной преступности.
8. Macari I., Drept penal al R.M. Partea generală, Chişinău, 2003, Editura: "CE USM ".
9. Mariţ Alexandru „Drept penal partea generală-Vol.I” Chişinău 2002.
10. Ulianovschi X., Participaţia penală, Ed.Garuda-ART, Chişinău, 2000.
11.Untilă V., Crima organizată, Chişinău, 1999.
63
12. Antoniu G., Autor mediat sau participaţie improprie? II Revista de drept penal, anul
II, nr. 2 (aprilie-iunie), Bucureşti, 1995.
13. Brînză S., ş.a.Drept penal, partea generală, Chişinău, 2006.
14.Basarab M., Drept penal, Cluj- Napoca, 1996.
15.Basarab M., Drept penal, Iaşi, 1992.
16.Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. I, Iaşi, Editura Fundaţiei
"Chemarea",1996.
17.Basarab M., Drept penal. Partea generală, voi. I, Iaşi, Editura Fundaţiei
"Chemarea".
18.Berliba V., Evaziunea fiscală, Chişinău 2004.
19.Boroi A., Drept penal, Bucureşti, 2000.
20.Boroi A., Drept penal, partea generală, ediţia II, Bucureşti, 2000, 230 pag.
21.Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, "Şansa" SRL,
1998.
22.Dobrinoiu V., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1992.
23.Dobrinoiu V., Drept penal, Partea specială, Bucureşti, 2001.
24.Explicaţii teoretice ale Codului penal al României, sub redacţia Dongoroz V.,
Bucureşti, 1969..
24.Mircea I., Temeiul răspunderii penale în Republica Socialistă România, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.
25.Oancea Ion, Tratat de drept penal. Partea Generală, Ed. ALL Juridică, Cluj 1985.
26.Stănoiu R.M., Griga I., Dianu T., Drept penal. Partea generală (note de curs).
Bucureşti, Hiperion XXI, 1992.
27.Codul penal al Republicii Socialiste România comentat şi adoptat. Partea generală,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.
28.Bладимиров B., Пpecmynлeнue coвepшeнo coyчacmникамu, Mocквa, 1961.
29.Caнтaлoв A. И., Cocmaв npecmynлenuя u нeкomopыe вonpocы Oбшeй чacmu
yгoлoвного npaвa // Пpaвовeдeниe, 1960, № l.
30.Koвaлeв M. И., Coyчacmue в npecmynлeнuu, чacть 2, Cвepлдoвск, CЮИ, 1962.
31.Koвалeв M. И., Coyчacmue в npecmynлeнuй. Часть 1 // Ученые Tpyды
Cвepдловского Юридического Институтa, Сверловск, 1960.
32.Kypc coвemcкoгo yгoлoвнoгo пpaвa. Общая часть, Mocквa, Hayкa, 1970.
33.Kypc yгoлoвнoгo npaвa. O6шaя чacmь, Mocквa, 3epцалo, 1999.
34.Brânză S., Infracţiuni contra proprietăţii, Chişinău, 1999.
35.Meркушeв M.. «Oтвeтствeнocть зa yкpывaтeльство». Москва, 1985.
64
36.Poccuйcкoe yгoлoвнoe npaвo. O6шая чacmь, Mocквa, CПAPK, 1997.
37.Tpaйнин А. H., Yчeuue o coyчacmuй, Mocквa, 1941.
38.Бypчaк Ф. Г., Şavga A., Modalităţi speciale ale pregătirii de infracţiune; Revista
naţională de drept, 2001, nr. 1.
39.Бужор В., Криминологический анализ групповых форм насильственой
преступности, Chişinău, 1994.
40.Водькo H.П., Угoлoвно-npaвoвaя 6opь6a c opгaнизoвaннoй npecmynнocmью.
Hayчно-npaкmuчecкoe nocoбue, Mocквa, 2000.
41.Голованова Н.А., Еремин В.Н. Игнатова М.А., Крылова Н.Е., Уголовное право
зарубежных стран , Москва, 1992.
42.Гуров А., Прoфесиональное преступное прошлое и настоящее, Москва, 1990,
43.Дурманов H. Д., Cmaдuu coвepшeнuя npecmynлeния no coвemcкомy yгoлoвнoмy
npaвy, Mocквa, Гocюpиздат, 1995.
44.Дурманов Н. Д. “Уголовная ответственность за преступления против
общественной безопасности, общественного порядка и здоровья населения”, Ед.
Нева. , Ленинград.
45.Иванов H. Г., Понятие u фopмы coyчacmuй в coвemcком yгoлoвном npaвe,
Capaтов, СГУ, 1991.
46.Ковалев М.Н., Соучастие в преступлений, часть вторая, Свердловск, 1962.
47.Козлов А.П., Соучастие, Санкт-Петербург, 2001.
48.Лунев В., Организованная преступность в России: осознание, истоки, тенденции
// Гocyдapcтво и npaво, 1996, №4.
49.Рапог А. У., Степалин В.П. « Уголовное право » общая часть в вопросах и
ответах, Москва, 1999.
50.Уголовное npaвo Poccuйcкoй Фeдepaцuu. Oбшaя чacmь, Mocквa, Юристь, 1996.
51.Уголовный кодекс ФРГ от 15 мая 1871, Mocквa, 3epцaлo, 2000.
52.Флетчер Дж., Hayмов A.B., Ocнoвые концenции coвpeмeнногo yгoлoвнoгo npaвa,
Mocквa, Юристь, 1998.
53.Шибутани T., Coциальная ncuxoлогия, Mocквa, 1969.
Practică judiciară
1.Dosar penal nr. 97018035 (1-621/21) intentat pe omor, soluţionat de Judecătoria
sectorului Centru, mun. Chişinău 2019
2.Buletinul Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse, 1994, Nr 1.
65
3.Dosar penal nr.86028054 la-11/21, intentat pe art. 145 alin. (2) soluţionat de
Curtea de Apel Chisinău a Republicii Moldova, mun. Chişinău 2020
4.Dosar penal nr. 96033439 (1-544/20) intentat pe art. 186 C.P. al R.M., soluţionat de
Judecătoria sectorului Buiucani, mun. Chişinău 2020
5.Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1 ra-
367/2018 din 14.06.2018 intentat pe tîlhărie, mun. Chişinău 2020
6.Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.l ra-
329/2019 din 01.06.2019 intentat pe tîlhărie, mun. Chişinău 2020
66

Formele Participației Penale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Formele Participației Penale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FACULTATEA ECONOMIE GENERALĂ ȘI DREPT

FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE

”_” _________ 2022 Conducător științific:

Subsemnata Adriana IANCOVSCHI, absolventă a Facultății „Economie Generală și Drept” al Academiei

Capitolul I CONSIDERAȚIUNI GENERALE PRIVIND PARTICIPAȚIA PENALĂ

Capitolul II FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE

Capitolul III ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT A FORMELOR

1.1 Noţiunea şi natura juridică a participaţiei.

Cercetările științifice despre participaţie “a provocat și continuă să provoace aprinse

1.2 Condiţiile participaţiei.

- organizarea săvârşirii infracţiunii; dirijarea realizării infracţiunii;

Complicele: Complicitatea este cel mai răspândit tip de participaţie la infracţiune.

În conformitate cu prevederile art. 45 din CP al RM, infracţiunea se consideră săvârşită cu

Organizaţia criminală presupune o subordonare strictă, obligatorie faţă de conducerea

3.2 Formele participaţiei penale în legislaţia penală a Germaniei, Japoniei

1.Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul R.M. la 29.07.1994)// M.Of.

Tratate, monografii, manuale

S-ar putea să vă placă și