MOARA CU NOROC

de IOAN SLAVICI

Ioan Slavici, nuvelist si romancier, este unul dintre scriitori reprezentativi

ai epocii marilor clasici din literatura romana. Acesta isi manifesta interesul
pentru o literatura, care sa reflecte realitatea, cu precadere lumea satului, acestea
se afla la baza nuvelei ,,Moara cu noroc”, publicată în anul 1881, în volumul
„Novele din popor”. Opera este considerată o nuvelă psihologică, de factură
realistă, accentul fiind pus pe construcția personajelor și conflictul interior al
acestora. Totodata, criticul literar, George Calinescu, afirma in ,,Istoria
literaturii romane de la origini pana-n prezent” ca este ,,o nuvela solida cu
subiect de roman”.          

O prima trasatura, care evidentiaza caracterul realist al nuvelei este

construcția personajelor, care sunt surprinse in situatii tipice. De exemplu,
protagonistul Ghiță, întruchipează un tip uman: este tipul, cizmar sărac, care își
dorește inavutirea prin mijloace necinstite. Privind sub acest aspect, personajul
poate fi încadrat în tipologia parvenitului, specifică prozei realiste. Protagonistul
se individualizează, însă, la nivelul epicului prin complexitatea trăirilor sale
interioare. Naratorul surprinde un suflet zbuciumat, scindat între două dorințe,
pe cât de puternice, pe atât de contradictorii: pe de-o parte dorința de a rămâne
om cinstit, alături de familie, iar pe de altă parte, dorința de a se îmbogăți pe căi
necinstite alături de Lică.

In plus, literatură reali stă își propune o reflectare veridică, obiectivă a

realității, dobândind astfel, un caracter mimetic. Universul ficțional imaginat de
Slavici cuprinde realitatea satului Transilvănean din a două jumătate a secolului
al XIX-lea. Ioan Slavici cuprinde, în nuvela, o confruntare dintre două
mentalități: una arhaică, tradițională, reprezentată de bătrâna soacră și noua
mentalitate, modernă, capitalistă, mercantilă reprezentată de Ghiță. Discursul
narativ aduce în față cititorului o temă veridică, dezumanizarea ființei sub
puterea mistuitoare a banului.

Tema textului este multipla, astfel din perspectivă socială, nuvela

prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social și de a asigura
familiei sale un trai satisfacator. Din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă
consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani, iar din perspectivă psihologică,
nuvela prezintă conflictul interior al lui Ghiță, care, dornic de prosperitate
economică, își pierde pe rând încrederea în sine și în familie. Nuvela urmarind
dezumanizarea gradată a protagonistului, acesta devenind slab, laș, lipsit de
demnitate, parcurgand un drum al dezumanizării iremediabile, naratorul
subliniind involuția personajului.

O prima secventa reprezentativa temei este dialogul dintre Ghita si

batrana, care evidentiaza diferențele dintre mentalitatea tradițională bazată pe
liniștea și fericirea familiei și, gândirea capitalistă, modernă. Bătrâna îl
îndeamnă pe Ghiță să nu cadă în patima bogăției, într-o manieră moralizatoare:
„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit.”. Ginerele Ghiță nu ia în seamă vorbele bătrânei, ba
mai mult decât atât, îi răspunde ironic: „[...] să ne punem pe prispa casei la
soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iara d-ta la tustrei.
Iacă liniștea colibei.” Astfel, la început Ghiță pornește afacerea din dragoste
pentru familie, însă pe măsura ce înaintăm în acțiune, observăm că bărbatul se
depărtează de Ana, soția lui, treptat, această iubire dintre soți se va stinge, fiind
înlocuită de ura simțită de Ghiță față de Lică, care se amesteca din ce în ce mai
mult în viața lor.

O a doua secventa reprezentativa este scena numararii banilor. Ghiță se

retrage să numere banii singur, deoarece nu mai urmează ritualul de la finalul
săptămânii când, la număratul banilor participa toată familia. Însă, după ce
acceptă banii de la Lică în urma unei crime, Ghiță ne este prezentat ca o
persoană egoistă, paranoică, care începe să realizeze gravitatea situatiei în care a
intrat odată cu acceptarea banilor, în timp ce Ana și mama ei: „stăteau la sfat, se
afla singur în odaia de lângă birt și-și număra banii, îi număra singur, fără
zgomot și ascuțindu-și mereu urechea, pentru ca să-i ascundă îndată ce ar simți
că se apropie cineva.”. Procesul de autodistrugere a sufletului începe în
momentul în care patima avuției transformă un om cinstit într-unul egoist si
instrainat de propria familie.

             Un prim element din structura operei reprezentativ poate fi

conflictul interior, unde Ghiță își dorește nespus depășirea propriei condiții
sociale și speră că înțelegerea cu porcarul îl va ajuta să realizeze ceea ce își
propusese. Dorințele sale, însă, sunt contradictorii, întrucât, pe de-o parte, el
vrea să păstreze liniștea familiei sale, precum și pacea lui sufletească. Pe de altă
parte, însă, el este orbit de posibilitatea îmbogățirii rapide și fără
effort. Conflictul interior care îl macină pe protagonist îl îndepărtează de el
însuși, de valorile și principiile la care ținea odinioară. Din omul pașnic, liniștit
și familist care era odinioară, Ghiță se transformă într-unul irascibil, întunecat,
îndepărtându-i soția lui, Ana, și pe copiii lor.

Un al doilea element din structura operei reprezentativ poate fi relatia

incpit-final. Incipitul operei fixează cadrul acțiunii, plasează desfășurarea
acesteia sub semnul unor concepții morale de
care depinde adesea destinul personajelor, evidentiand și evoluția acțiunii, prin
motive anticipative: drumul șerpuiește la stânga şi la dreapta, simbol al
nehotărârii lui Ghiță între a prioritiza dragostea pentru familie, respectiv
respectarea moralei tradiționale, și patima pentru înavuțire, care îl copleșește,
pământul este arid, iar pe el nu cresc decât ciulini anticipare a destinului tragic
al lui Ghiță, pentru care moara va reprezenta un loc al răului, iar, cele cinci cruci
aflate în apropierea morii, evidentiaza faptul că oamenii și-au părăsit credința și
că își pot pierde cu ușurință „sufletul” în acele locuri nefaste, unde cele 2 cruci
de lemn sunt predestinate celor doi soti, iar cele de piatra batranei si celor doi
copii. Finalul nuvelei marchează soluționarea conflictelor, devenind astfel un
final închis. Acesta este construit în manieră simetrică, prin raportare la incipit,
reliefand concluzia moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor exprimate
în incipit: “(…) simţeam eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. 

Asadar, nuvela lui Slavici impresionează nu doar prin complexitate, ci

și prin autenticitate, realismul scriitorului influențând într-o mare măsură
construcția personajelor.  Astfel, ,,Moară cu noroc” rămâne un punct de reper
pentru realismul românesc de secol XX, deschizând, drumul spre modernitate.