Viața și opera lui Octavian Goga

” Eu am pornit în literatură de la o idee monografică a unui sat”, va mărtuirisi Octavian

Goga în 1933 la solicitarea aceluiași D.Caracostea, căruia majoritatea scriitorilor noștri din
prima jumătate a sexolului XX îî datorează cele mai interesante profesii de credință.1
Octavian Goga s-a născut pe data de 1 aprilie 1881, în satul Rășinari, din părinții săi, Iosif
Goga, preot ortodox și soția sa, Aurelia, care a fost învățătoare, având și un frate pe nume
Eugen Goga.
S-a căsătorit ăn anul 1906 cu Hortensia Cosma, fata lui Partenie Cosma, unul dintre cei
mai bogați oameni din Transilvania în acea perioadă. Nașii lor au fost Alexandru Vlahuța
și Alexandra Vlahuța. Din păcate, căsnicia lor s-a sfârșit după 14 ani, în momentul în care
Octavian Goga s-a îndrăgostit de altcineva.
De-a lungul carierei sale a debutat ca poet român, cu origine aromană dar și ca politician
de extremă dreaptă, membru al Academiei Române începând cu anul 1920, urmând să
ocupe locul de prim ministru al României, începând cu data de 28 decembrie 1937, până la
data de 11 februarie 1938.
În ceea ce privește perioada studiilor, Goga a urmat între anii 1886-1890 școala primară
din satul său natal, Rășinari. Încă de mic copil, acesta s-a identificat în mediul rural,
afirmând că deși nu este țăran, se contopește cu toate durerile satului său natal. Vacanțele
și le-a petrecut în satul natal al tatălui său, sat aflat pe Târnava Mică, ai cărui locuitori
poartă într-un procentaj de 20% numele de Goga.
După ce urmează clasele primare de la Rășinari, Octavian Goga se mută pe prioada
gimaziului și a liceului la liceul unguresc din Sibiu, ăntre ani 1890-1899, liceu care astăzi
se află sub numele de Liceul Gheorhe Lazăr. În urma unui conflict avut, el se transferă la
liceul românesc din Brașov unde și-a luat bacalaureatul în anul 1900.
În urma absolvirii liceului, acesta se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul
Universitășii din Budapesta, unde este admis și unde începe să frecventeze cercul literar
”Petru Maior”, alăturându-se ulterior grupării fondatoare a revistei Luceafărul. După
debutul său în revista Tribuna, din anul 1897, acesta își publică majoritatea poeziilor.
După încheierea studiilor la Budapesta, prin intermediul unei burse oferite de Asociația
Astra, Goga pleacă la Berlin pentru a-și continua studiile prin intermediul cursurilor lui
Wilamowitz-Moellendorf. Studii care vor fi îcheiate în anul 1904.
Debutul său editorial are loc un an mai târziu, prin volumul Poezii, care a fost considerat
un puternic ecou în critica acelor vremuri. Din cauza vestei tulburătoare căci îi decedase
tatăl, Goga este nevoit să își întrerupă studiile și să se întoarcă în Ardeal. În urma stabilirii
sale la Sibiu, ocupând locul de secretar al Astrei, mută aici și redacția Luceafărului.
Goga luptă tot mai mult pentru drepturile sociale și naționale ale românilor, ceea ce atrage
arestarea sa dar și primul proces pe numele său, de presă, devendin un soldat condamnat
care trebuie să își ispășească pedeapsa la Seghedin, în anul 1912. Pe timpul detenției, este
vizitat de Ion Luca Caragiale iar după eliberarea sa, poetul pornește într-o călătorie prin

1
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, 2008, p.509
Occident, unde experiența intelectuală marchează o schimbare a vocii lirice. La finalul
călătoriei, se stabilește la București, unde cucerește publicul cu piesa Domnul notar, în anul
1914 și cu fierbintele său verb orastoric între anii 1914-1916.
Devine amator al ”Ligii unității politice a tuturor românilor” și pledează pentru intrarea
României în luptă, pentru eliberarea Transilvaniei. Pus în situația respectivă, Goga scrie
Strigăte în pustiu, în anul 1915 și Cântece fără țară în anul 1916, prin care exprimă retorica
momentului. Din cauza activității sale politice în țara sa natală, guvernul Austro-Ungar, i-a
înaintat lui Goga un proces de înaltă trădare, fiind mai apoi condamnat la moarte în
contumacie. Deși a fost un adversar al politicii guvernelor maghiare, a fost bun prieten al
marilor scriitori ai literaturii maghiare moderne și clasice.
La momentul în care, România a intrat în război, Octavian Goga s-a înrolat ca soldat pe
fontul din Dobrogea. I s-au încredințat misiuni dimplomatice la Londra și a încercat să
redobândească sprijinul Internațional în favoarea cauzei. În următorii 18 ani, a ocupat
diferite funcții în politică. A fost Ministru al Instrucțiunii și Cultelor, în anul 1919;
Ministru al Cultelor și Artelor, în anul 1921;Membru al Academiei, în anul 1922 și
Ministru de Interne, în anul 1926. Totodată, în anul 1920, discursul său de recepție a fost
intitulat Coșbuc iar în anul 1924, a primit Premiul Național de poezie.
În anul 1937, este denumit Prim-ministru de către o formațiune dreaptă. Scandalul
provocat în cancelariile europene de numirea lui în fruntea guvernului în decembrie a
pornit nu doar de la asocierea politică cu A.C Cuza în fruntea Partidiului Național Creștin,
ci și de la zecile de articole în care Goga lua apărarea crimelor legionare, salutând achitarea
lui Codreanu sau Moța. Sigur, la baza concepției politice a lui Goga se află ideea de
autoritate. Ca om de dreapta, el laudă instituția militară, în care își pune nădejdea ”cetățenii
de baștină cu mintea în buna rânduială”, ceea ce n-ar fi numaidecât o eroare, dacă n-ar
adăuga imediat că de părere opusă sunt ”honigmanii și blumenbergii”, adică evreii care, se
subînțelege, n-au mintea în aceeași bună rânduială. El îl critică pe Iorga care, proaspăt
prim-ministru, numește la departamentul minorităților un sas, iar la secretariatul general un
ungur,în care Goga vede, inevitabil, niște spioni. E contra votului universal care ar fi
condus la mediocritatea vieții politice de după Primul Război. ”Lumea vrea stăpân, scrie el,
declarându-l pe Averescu, un Hindenburg al românilor. Partea cea mai urâtă a acestei
publicistici constă în polemica devenită cronică dusă contra evreilor din presă.2
A fost un om antisemit, plănuind o deportare a 5000.000 de evrei considerați ca fiind
”ilegali” în Madagascar. A condus o politică pronazistă și a intenționat să se alieze și să
adopte politica Germaniei naziste.
Realizând că scurta sa guvernare e și începutul deringloadei politice care avea ca urmare
îndreptarea țării spre un dezastru, Goga se retrage din politică.
Guvernul reprezentat de Goga, a fosrt demis după numai 44 de zile, creat de către Partidul
Național Ctreștin care a rezultat ăn urma fuziunii de la data de 14 iulie 1935 la Iași și a
Ligii Apărării Naționale Creștine și a Partidului Agrar.
Omul politic va distruge și finalul carierei publice, ultima coloană visată de artist. În anii
următori războiului, scriitorul încă speră la împlinirea cântecului în care este redat un vag
2
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, 2008, p.511
impuls din anticamera morții. Din păcate, volul postum Din Larg confirmă acest
presentiment.
Goga a observat explozia setei unei vieți păgâne, a unei societăți interbelice, care a fost
supusă unor modicficări de mentalitate și psihologice, unele considerate mult mai
importante decât cele politice. Datorită eșecurilor sale politice, în ultimii săi ani, a fost un
porozator care s-a ignorat.
Omul politic Goga s-ar fi șters din memoria istoriei noastre, dacă nu ne-ar fi lăsat un
jurnal(limitat, e drept, la intervalul marie-mai 1931), meritoriu ca document și excepțional
ca proză literară. Alte pagini de jurnal(unele descoperite tradiv de Venturia Goga) sau de
confesiune autobiografică(unele de aspect aforistic), sunt fără mare valoare, de un interes
care se leagă exclusiv de concepția artistică a scriitorului, mai degrabă comună. Dar
însemnările cotidiene din primăvara lui 1931, când regele Carol pregătea terenul pentru un
guvern de coaliție națională, chemându-l din străinătate pe Titulescu și negociind cu liderii
politici din țară, sunt surprinzătoar epentru energia lor stilistică.3
În ceea ce privește viata sa de scriitor, prima sa poezie a fost ”Atunci și acum”, pe care a
publicat-o în ziarul Tribuna, înaintea împlinirii vârsei de 17 ani.
De-a lungul anilor, a publicat numeroase citatea, insipirate chiar din viața sa reală ”O
dragoste apusă e ca un vulcan, niciodată nu poți zice că a trecut pericolul de a izbucn i din
nou”, a publicat critici. De asemenea, a publicat epigramele ”Cui?” , ”Doamne nu pimește
curte”, ”Cincinat Pavelescu-Lui O.Goga”. A mai publicat Jurnalul ”Fărmituri dintr-o
prănușire”, în anul 1916; piese de teatru ”Domul Notar , în anul 1914 și ”Meșterul
Manole”, în anul 1927”. Puțini știu astăzi că Goga a scris teatru . Domnul Notar din 1914
mai are, în parte, valoarea unui document politic pentru Ardealul românesc de dinainte de
războiul de întregire. O așezare românească este cuprinsă de febra alegerilor. Bătălia se dă
între candidatul sătenilor și un funcționar chesaro-crăiesc sosit tocmai de la
Budapesta.Piesa începe ca o comedie caragialiană cu o vorbire curată și caracteristică, cu
vivacitate a replicii...și se sfârșește cu o tragedie națională, în care bătrânul țăran respectos
de datini îl ucide pe notarul venetic și vândut străinilor.4
A publicat poezii postume, ”Din larg”, ”Profetul”, ”Iisus pe valuri”, ”Poetul”, ”Regina
Elisaveta”, ”Afară trece moartea”, ”Stejarul”, ”Pace”, ”Cântecul cămășii”, ”În mine
câteodată”, ”Vânt de seară”, ”În tintirim”, ”Cântă moartea”, ”Am fost, ”De profundis”,
”Tovarăși”, ”Pustiu”, ”În noapte”, ”Strigoii”, ”Tristia”, ”Munții” etc. A scris publicistică ,
”Ideea națională” , ”Monumentul lui Mihai Eminescu”, ”Gheorge Coșbuc”, ”Badea
Gheorghe”,”O fază nouă : ofensiva națională”, ”Supremul razim : armata”. Traduceri,
”Tragedia omului de Madach Imre”, ”Noaptea după Carducci etc. Volume de beletristică,
”Însemnările unui trecător. Crampeie din zbuciumările de la noi”, anul 1911; ”Strigăte-n
pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală”, anul 1915; ”Mustul care fierbe-volumul
conținând articule!, anul 1927; ”Precursorii de Camil Ressu-un portret al lui Octavian
Goga”, anul 1930, ”Aceeași luptă : Budapesta-București-volum de articole și cuvânturi”,
anul 1930, etc.

3
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, 2008, p.512
4
Ibidem, p. 510
 A publicat numeroase poezii, ”Atunci și acum”, anul 1897; ”În liniștea amurgului”,
”Iubirea mea”; ”Plângi, copilă!”; ”Cântece”; ”Și iarăși va să vie?”, anul 1903; ”Demult”,
anul 1903; ”Jianu”, anul 1918; Shakespeare”, anul 1916; Sonet”, anul 1908; ”Scrisoarea
contesei de Noailles”, anul 1912; ”Bisericuța din Albac”, anul 1908; ”Plugarii”, anul
1905, etc.
Capodopera lui Goga este, fără îndoială , poezia Noi, acceea pe care Călinescu și criticii
de după el și-au bazat teza puritășii unei lirici prin excelență impură. Întrebările scose din
text de Călinescu (”De ce cresc aici numai fluturi și câmpii sunt d einutilă mătase? De ce
tot norodul cântă coral? De ce apele au grai?” etc.) sunt retorice și fără sens. În fond, Noi
evocă tărâmuil pierdut al strămoșilor sub înfășițarea Sionului biblic. Versiunea lui
Dosofrei (”La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/Acolo șezum și plinsam/ La
voroavă ce ne strânsăm”) are un ecou pe măsură.
”La noi sunt codri vechi de brad
Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt
Și-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte țări

Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece și flori
Ți lacrimi multe, multe...

Pe boltă sus e mai aprins,

La noi, bătrânul soare,
De când pe pliurile noastre
Nu pentru noi răsare...

Și finalul :

Din vremi uitate, de demult,

Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...”5

Primul volum al lui Goga, ”Poezii”, publicat în anul 1905, se deschide cu arta poetică,
”Rugăciune”, în care poetul își exprimă crezul artistic. Poezia ”Rugăciune”, este o specie a
liricii filozofice, în care este exprimată concepția despre rolul poetului și al creației. În
această poeziei, scriitorul redă suferințele poporului iar poezia devine un instrument de
luptă. Octavian Goga impune astfel tonul profetic și alege utiliziarea liriscului obiectiv,

5
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, 2008, p.510
ceea ce înseamnă faptul că în poezia de revoltă socială, vocea lirică a poetului refuză
prezența trăililor individuale și vorbește în numele întrgului colectiv. Opera mai poate fi
considerată o imagine a satului transilvanean, un ecou al timoului, al istoriei și al neamului.

Octavian Goga definește încă de la început temele dominante alea universului său poetic :
-teroarea istoriei;
-salvarea care vine decât de la Dumnezeu sub formă de fulgere;
-mesianismul;
-tema răzbunării și a iubirii;
-durerea.
Tema poetului și a poeziei care este o revolă, este susținută de către motivele specifice lui
Octaviann Goga, precum ; drumul, lacrima și jalea. Printre primele elemente se regăsește
titlul, care este o metaforă simbol care sugerează asupra unei arte poetice romantice. Nu
are caracter religios așa cum ni se pare la prima vedere ci exprimă o concepție romatică
conform căreia, actul de creație este condiționată de primirea unui har divin.
Titlul poeziei are sens de rugă aprinsă, care provine dintr-un suflet îndurerat, cuprins de o
neliniște și dintr-o deznădejde. Starea poetică pe care o exprimă poetul este în strânsă
legătură cu ceea ce transmite titilul și anume, prezența unui gol interior, cauzele acestui
sentimet regăsindu-se chiar în strofele poeziei.
De asemenea, este prezentă și o viziune romantică. Aceasta este susținută în text de către
particularitățile de limbaj și expresivitate cum ar fi : limbajul popular, arhaic și religios,
antitezele și hiperbole . Poezia se remarcă din punct de vedere formal prin simetrie,
elaborare și clasica eleganțî a versificației.
Stările sufletești și elementele naturale primesc asemănări cu sentimentele de tristețe și
neliniște. Descriu durerea unui neam care se simte străin în propria sa țară. Goga folosește
termeni și invocații care provin dintr-un ”limbaj” religios, ceea ce face ca poezia să fie una
mesiancă.
Prim mesianism înțelegeam faptul că Octavian Goga este un profet al vremurilor care
urmează șă soseaască. Își asumă un rol de luptător și de ”pedagog al neamului”, care
transformă creația într-un cântec prin care cheamă poporul la luptă pentru a împlini idealul.
În poezia sa, mesajul este unul metaforic, de mîntuire și de împlicare în destinull neamului
și a salvării divine.
Consideră că vremurile trăite sunt grele, poporul răbdând tirania unui timp corupt, al unei
istorii nedrepte unde oamenii s-au trasformat din eori în umilință.
Poezia ”Rugăciune”, este considerat ca fiind un manifest literar, care ilustrează punctul de
vedere al poetului despre ceea ce ar trebui defapt să însemne.
Poetul este copleșit de un dor profund, de ispită și patimă omenească și își dorește să
devină un transmițător al tristeții. Prin aceste intermediu, poetul îi cere unei ”divinități” să
îi arate calea pentru ceea ce trăiește, durerea, înțelegerea tainelor și a legilor, cântecul,
lumina, ura și iubirea.
 Acesta dorește să adune în interiorul său întreaga durere a neamului pe care o revarsă în
poezie, iar aceasta să devină un clopot care să vorbească de pătimirea tuturor.
Rugămintea poetului devine pe parcursul poeziei o cerință absolut necesară, fapt
evidențiai prin utilizarea insistentă a imperativulii ”oraduie”, ”învață”, ”sădește”, ”alunga”
și ”dă”. Atunci când vorbește despre propria sa persoană, utiliziează cel mai mult verbele
la timpul prezent, care subliniază implicarea sa totală.
Contextul pe care îl utilizează este unul popular, conținând termeni arhaici sau care aparțin
limbajului biblic, toate acestea oferind textului poetic o foarte mare expresivitate.
...Poetul solicită Tatălui Ceresc puterea de a cânta ”nu rostul meu”, ci ”jalea unei
lumi”.Casa noastră aduce tonul elegiac și vechiul motiv ubi sunt pătruns până la romatici.
Apostolul, Dăscălița, Lăutarul și celelalte sunt portrete idealistice și foarte genrale. Viața
satului, când se întrezărește prin pâcla lacrimilor, este acea a sămănătoriștilor, împărțită
între sărbători de peste an (”Sunt Paștele cele mai frumoase și-n fire zvonul lor răzbate”) și
muncile grele ale clăcașilor, între cunucii și botezuri, vălind respect de legea veche și de
lăcașul străbun. Tema pribegirii fiilor satului se face auzită de pe acum, dar va fi centrală
abia în volumele următoare. Volumul se încheie cu Așteptare, din care se vede limpede că
Goga nu evocă un sat existent și real, ci unul dispărut și ideal :
”Sat din margine de codru,
Revărsat sfios în vale,
Tot mai jalnic care-amurgul
Peste strașinile tale!
Frunza plopilor pe plaiuri,
Ochii stelelor pe creste,
Roua firelor de iarbă
Plând duioasa ta poveste”.6
Cele șase strofe ale poeziei definesc structura acesteia. Sunt structurate simetric și
exprimă prin intermediul lirismului subiectiv, crezul artistic al poetului, un bun cetățean.
Aceasta este definită de către repetarea obsesivă a pronumelui persoanl la persoana I ”eu”,
ceea ce prezintă o confesiune lirică, opusă pronumelui la peraoana a II-a, adresându-se
Divinității prin intermediul vocativului ”părinte”, ”stăpâne”, ”Doamne”.
Prima strofă,
”Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpastii,
Și-n negura se-mbracă zarea.
Eu în genunchi spre tine caut :
Părinte, -oranduie-mi cărarea!”

6
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, 2008, p.510
este o adresare directă către Divinitate, unde, metaforele amplifică faptul că eul liric este
dezorientat și își dorește gpsirea unui sprijin moral pentru a-și ajuta neamul.
Cea de a doua strofă,
”Din valul lumii lor mă smulge
Și cu povata ta-nțeleaptă,
În veci spre cei rămași în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă”
Sugerează adâncirea suferinței, având ca simbol l durerii neamului aflat în moment de
răscruze, simțirea profundă. Eul liric își îndreaptă speranță către Divinitate, Dumnezeu,
implorându-l să-i lumineze drumul în a-și ajuta neamul să scape de durerea seculară. Goga
se roagă Divinității să îi ofere inspirație pentru a putea crea o poezie a cărui mesaj să
transmită revoltă âmpotriva asupririi neamului din Transilvania. Astfel, creația poetică ar
putea deveni o armă pentru suferința de veacuri a celor rămați în urmă.
Următoarea strofă, enumeră simbolurile și metafore cqare sugerează faptul că această
operă literară are menirea de a da glas setimentelor umane, dragostea și ura, bucuria și
tristețea, toate acestea fiind accentuate de către verbele aflate la modul imperativ, fiind
poziționate la începutul fiecărui vers.
”Dezleagă minții mele taina...
Sădește-n brașul meu de-a pururi
Tăria urii și a iubirii
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina...
Alungă patimile mele...
Învață-mă pe mine-a plânge.”
Un argument al caracterului impunător și puternic al artei și rolul de mesager pe care îl
îndeplinește autorul este revărsarea durerii care provine din nedreptatea socială și
națională.
Ultimele trei strofe, oferă prin intermediul substantivelor durere, lacrimi, amarul și truda,
un patetism dramatic poeziei lui Goga. Poeptul apelează la confrații săi pentru a îi îndemna
să fie nu doar martori ai istoriei ci să ajute la făurirea ei.
Sentimentul de revoltă pe care îl simte autorul se amplifică chiar în finalul poeziei. Acesta
se ”revarsă” necontrolat și cuprinde întreg pământul, adunând glasul suferinței, care reiese
din versul ”cântarea pătimirii noastre”. Prin intermediul metaforei ”În suflet seamănă-mi
furtună”, se ilustrează dorința aprinzătoare a poetului de a-și încărca sufletul cu revoltă,
ceea ce duce ca poezia, ”strunele înfiorate”, să exprime un izvor al nedreptății, unde
”amarul” reprezintă sufletul îndurerat al românilor din Aedeal, cauzate de către asuprirea
socială și națională.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revară
Pe strunele înfiorate;
Și cum sub bolta lui aprinsă,
 În smalt de fulgere albastre,
Închegă-și glasul de aramă:
Cântarea patimii noastre,”
Prezența conceptului de corespondență dintre microcosmos și macrocosmos asociază
apartenența la estetica simbolistă. Astfel simbolul viforului sugerează prezența furtunilor
sociale dar și intensitatea lor, având ca efect durerea unui neam, așsa cum se resimte în
sufletul poetului.
Elementele de prozodie conferă poeziei o muzicalitate aparte. Cele șase strofe au câte 8
versuri de 8 silbae. Ritmul iambic susține atât lamentația, cât și ruga sau tonul de revoltă.
Dacă versificația se încadrează în neoclasicism, limbajul poetic relevă romatismul viziunii
poetice. Retorimsul produs de exclamații și interogații retorice, enumerații, paralelism
sintactic, preferința pentru antiteze, hiperbolă, personificare, metaforă, epitetul dublu,
aoscierea de termeni din limbajul popular, arhaic și religios..., deschid calea pentru
inovațiile lexicale argheziene.7
Goga își mărturisește vocația, și susține că el s-a născut cu pumnii strânși, defindin astfel
revolta permanentă, ca o conștiință națională și socialistă, ca un interpret al năzuințelor dar
și a spranțelor al unui întreg popor, de aceea, Goga vede țăranul ca fiin dun om chinuit al
pământului.
Așadar, poezia ”Rugăciune”, de Octavian Goga reflectă o serie de prelungiri ale
romatismului și ale clasicismului. Acesta definind interesul pentru suferința cetățenilor,
pentru specificul național și pentru lumea satrului românesc din care face parte.

7
Liliana Paicu, Marilena Lascăr, Eseul varianta rapidă de pregătire pentru Bacalaureat, București, 2020, p.89
 BIBLIOGRAFIE SCRISĂ

1. Lascăr, Marinela, Paicu, Liliana, Eseul varianta rapidă de pregătire

pentru Bacalaureat, București, 2020.
2. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de
literatură, Pitești, 2008;
 BIBLIOGRAFIE ONLINE

1. http://www.istoria.md/articol/519/Octavian_Goga,_biografie
2. https://www.autorii.com/scriitori/octavian-goga/index.php
3. https://booknation.ro/curiozitati-despre-octavian-goga/
4. https://www.scribd.com/document/53091249/rugaciune-octavian-goga
5. https://bibliotecaalexandrudonici.wordpress.com/2021/04/02/
rugaciune-de-octavian-goga/
6. https://www.autorii.com/scriitori/octavian-goga/poezia-rugaciune.php