ACTIUNEA CIVILA

Acțiunea civila cuprinde ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de

lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de una dintre parți sau a
unei alte situații juridice, precum si pentru asigurarea apărării parților in
proces.
Trăsăturile caracteristice acțiunii civile:
 Acțiunea civila cuprinde toate mijloacele procesuale pe care
legea le pune la dispoziție pentru protejarea drepturilor subiective si a altor
situații juridice, respectiv pentru asigurarea apărărilor parților in proces,
fiecare dintre aceste mijloace procesuale reprezentând forme de manifestare a
acțiunii civile, divizând-se in doua categorii: cereri in justiție si apărări.
 Cererile in justiție vizează cererile principale, accesorii, adiționale
si incidentale, iar apărările includ apărările de fond si apărările procesuale.
 Acțiunea este uniforma, cuprinde aceleași drepturi procesuale,
indiferent de dreptul ce se valorifica, dar când se exercita, acțiunea este
influențata de dreptul subiectiv (sau de situația juridica) dobândind din natura
si caracteristicile acestuia.
 Obiectul acțiunii civile li constituie protecția pe cale judiciara a
drepturilor subiective civile si a unor interese legitime, precum si asigurarea
apărării parților in proces.
Elementele acțiunii civile sunt: pârțile, obiectul si scopul acțiunii
civile.
Noțiunea de „parți in procesul civil” , in cadrul procedurii
contencioase, desemnează persoanele fizice sau juridice care au un litigiu cu
privire la un drept subiectiv civil dedus judecații sau la situație juridica
pentru a cărei realizare calea judecații este obligatorie si asupra cărora se
răsfrâng efectele hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța ori care a
fost pronunțata.
In cadrul procedurii necontencioase, prin „parte” vom înțelege persoana
care se adresează instanței judecătorești cu o cerere prin care nu se
urmărește stabilirea unui drept potrivnic fata de o alta persoana, precum si
daca este cazul, de persoanele chemate in proces pentru soluționarea cererii
respective.
Obiectul acțiunii vizează protecția unui drept subiectiv sau a unei
situații juridice pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.
Prin cauza acțiunii civile se înțelege scopul avut in vedere de parte la
momentul reclamării dreptului sau legitim dedus judecații sau cel vizat prin
intermediul apărării exercitate de parte împotriva pretențiilor formulate
împotriva sa.
Condițiile de exercitare a acțiunii civile sunt:
 Formularea unei pretenții;
 Interesul;
 Capacitatea procesuala;
 Calitatea procesuala;
Formularea unei pretenții. Pentru exercitarea acțiunii civile este necesar ca o
persoana sa pretindă un drept subiectiv civil sau sa se prevaleze de o
situație juridica pentru a cărei realizare este necesara calea judecații.
Dreptul subiectiv trebuie sa îndeplinească anumite condiții pentru a se
bucura de protecție judiciara:
 Sa fie recunoscut si corotit de lege, sa nu intre in conținutul unui
raport juridic care sa contravină normelor legale imperative sau
regulilor de conviețuire sociala.
 Sa fie exercitat in limitele sale externe, de ordin material si juridic,
precum si in limitele sale interne, adică numai potrivit scopului
economic si social in vederea căruia este recunoscut de lege.
 Sa fie exercitat cu buna credința. Aceasta condiție semnifica
convingerea titularului dreptului afirmat ca este îndreptățit sa procedeze
la exercitarea sa.
  Sa fie actual. Cerința se refera la ipotezele in care se solicita instanței
realizarea dreptului, nu si atunci când se cere sa se constate existenta
dreptului in starea in care se găsește. In cazul in care dreptul subiectiv
civil nu este actual, deci este supus unui termen suspensiv sau unei
condiții suspensive, titularul pate solicita anumite masuri de asigurare
ori de conservare sau pate proceda la o asigurare de probe. In cazurile
prevăzute de lege se poate introduce o acțiune preventiva, care nu li
va prejudicia cu nimic pe debitor, deoarece hotărârea obținuta se va
putea pune in executare numai după ce dreptul subiectiv a devenit
actual.
Existenta dreptului subiectiv civil pretins, precum si îndeplinirea
cerințelor
menționate mai sus se stabilesc de către instanța, după dezbateri
contradictorii. Condiția de exercitare a acțiunii civile in discuție nu vizează
însăși existenta dreptului subiectiv civil, ci numai afirmarea dreptului
respectiv, formularea unei pretenții.
Daca in urma probelor administrate si după dezbaterile contradictorii,
instanța constata ca dreptul subiectiv pretins de reclamant nu exista, atunci
cererea de chemare in judecata va fi respinsa ca neîntemeiata ( nefondata).
In cazul in care se constata ca dreptul subiectiv pretins nu este actual,
ceea ce înseamnă ca s-a invocat excepția de pre maturitate a cererii, cererea
de chemare in judecata va fi respinsa ca prematura, fără a mai fi cercetata pe
fondul pretenției, iar reclamantul va putea sa reitereze cerere rea in
momentul in care dreptul subiectiv devine actual, fără a i se putea opune
excepția autorității de lucru judecat.

Interesul
Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus in
mișcare acțiunea civila, respectiv oricare din formele procedurale ce intra in
conținutul acesteia.
Interesul poate sa fie material ( se urmărește obținerea unui folos
material) sau moral ( se urmărește obținerea unei satisfacții de ordin
nepatrimonial).
 Interesul trebuie sa îndeplinească următoarele cerințe:
Sa fie determinat. Interesul este determinat atunci când apelarea la un mijloc
procesual ce intra in conținutul acțiunii civile poate fi justificata de un
avantaj, de un folos practic concret.
 Sa fie legitim. Interesul este legitim atunci când nu contravine legii
sau regulilor de conviețuire sociala ( bunelor moravuri). Uneori se
arata ca interesul trebuie sa fie si juridic, ceea ce înseamnă ca un
interes pur economic sau teoretic nu ar justifica exercițiul acțiunii
civile.
 Sa fie personal. Pentru ca interesul sa fie personal, trebuie ca cel care
recurge la aceasta forma procedurala, sa urmărească obținerea unui fals
practic pentru sine.
 Sa fie născut si actual. Interesul trebuie sa existe in momentul in care
se exercita acțiunea civila, independent de forma sa concreta de
manifestare, in sensul ca partea nu ar mai obține folosul practic
urmărit daca nu ar recurge in acel moment la acțiune, fiind ca atare
prejudiciata.

Lipsa interesului sau a uneia dintre cerințele acestuia se invoca pe

cale de excepție, excepția lipsei de interes fiind o excepție de fond, absoluta
si peremptorie, iar in cazul in care instanța considera ca aceasta excepție
este întemeiata, cererea de chemare in judecata va fi respinsa ca lipsita de
interes.

Capacitatea procesuala
Capacitatea procesuala reprezintă aplicarea pe plan procesual a
capacitații civile.
Capacitatea procesuala de folosința consta in aptitudinea unei persoane
de a avea drepturi si obligații pe plan procesual.
In cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință începe de la
nașterea lor si încetează la moartea lor. Nimeni nu poate fi lipsit de aceasta
capacitate, însă, in cazurile si in condițiile expres prevăzute de lege,
capacitatea procesuala de folosință poate fi limitata. Capacitatea procesuala a
persoanelor juridice se dobândește la data înregistrării, la data actului de
înființare sau la data autorizării. Persoana juridica poate avea orice drepturi si
obligații, afara de cele care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține
decât persanei fizice. Încetarea capacitații procesuale de folosință a persanei
juridice are loc la data încetării persoanei juridice înseși, prin constatarea sau
declararea nulității, prin fuziune, divizare totala, transformare, dizolvare sau
desființare, ori printr-un alt mod prevăzut de lege sau actul constitutiv.
Capacitatea procesuala de exercițiu consta in aptitudinea unei persoane
de a-si valorifica singura drepturile procedurale si de a-si îndeplini singura
obligațiile procedurale, deci de a sta in judecata.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea de exercițiu la împlinirea
vârstei de 18 ani. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani dobândește prin
căsătorie capacitatea deplina de exercițiu.
In cazul in care căsătoria este anulata, minorul care a fost de buna-
credința la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplina de exercițiu.
Încetarea acestei capacitați are loc, definitiv sau temporar, după caz,
prin moarte, prin punerea sub interdicție judecătorească ori prin anularea
căsătoriei înainte ca minorul de rea-credința sa fi împlinit vârsta de 18 ani.
Reprezentarea legala intervine in cazul persoanelor fizice lipsite de
capacitate de exercițiu. Daca persoana fizica lipsita de capacitate de exercițiu
nu are reprezentant legal si exista urgenta in soluționarea cauzei, instanța va
numi un curator special, la cererea parții interesate, care sa li reprezinte pe
incapabil pana la numirea reprezentantului legal.
Asistarea intervine in cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu
restrânsa ( minori intre 14-18 ani). Aceștia vor fi citați si vor sta personal in
proces, dar asistați, după caz, de părinte sau tutore, care vor semna alături de
minori cererile adresate instanței, iar părinții sau tutorele vor trebui citați.
Autorizarea intervine in cazul in care reprezentantul legal al celui
lipsit de capacitate de exercițiu sau minorul cu capacitate de exercițiu
restrânsa si ocrotitorul legal care li asista efectuează acte procedurale de
dispoziție. Pentru aceste acte este necesara autorizarea instanței de tutela
când minerul este ocrotit prin părinți, prin darea in plasament, respectiv
autorizarea instanței de tutela si avizul consiliului de familie in cazul
ocrotirii prin tutela.
 In cazul persoanelor juridice, capacitatea de exercițiu, inclusiv cea
procesuala, se realizează prin intermediul organelor sale de administrare,
acestea fiind persoanele fizice sau juridice care, prin actul constitutiv, statut
sau lege, sunt desemnate sa acționeze in raport cu terții, in numele si pe
seama persoanei juridice.
Excepția lipsei capacitații de flinta este o excepție de fond, absoluta si
peremptorie. Actele de procedura făcute de o persoana fără capacitate de
folosința sunt lovite de nulitate absoluta, aceeași fiind sancțiunea si in cazul
actelor de procedura făcute in contradictoriu cu o persoana fără capacitate
procesuala de folosință.
Actele de procedura îndeplinite de cel care nu are exercițiul
drepturilor procedurale sunt anulabile. Excepția lipsei capacitații de exercițiu
va putea fi invocata in orice stare a pricinii, chiar si de adversar, care are
interesul sa se pronunțe o hotărâre valabila.

Calitatea procesuala

Calitatea procesuala presupune existenta unei identități intre persoana

reclamantului si cel care este titularul dreptului afirmat ( calitate procesuala
activa), precum si intre persoana paratului si cel care este subiect pasiv
raportul juridic dedus judecații ( calitate procesuala pasiva). Calitate
procesuala activa aparține celui care se poate prevala de acest interes, iar
calitatea procesuala pasiva aparține celui fata de care se poate realiza
interesul respectiv. Calitatea procesuala activa revine reclamantului, proprietar
neposesor, lipsit de atributele dreptului de proprietate spre a cărui valorificare
tinde prin exercițiul acțiunii, iar calitatea procesuala pasiva aparține paratului
posesor, neproprietar sau detentor precar.
Rolul instanței consta in verificarea identității dintre cel chemat in
judecata si subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecații sau persoana
in contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului, precum si a
identității dintre cel care o promovează si titularul dreptului subiectiv sau
cel care se prevalează de un anumit interesez.
 Drepturile si obligațiile pot fi transmise oricând in cursul procesului,
chiar si in etapa apelului sau recursului, întrucât transmiterea calității parților
reprezintă o consecința a schimbărilor produse in conținutul raportului juridic
de drept substanțial.
Pentru ipoteza persoanelor fizice, transmiterea legala operează in
temeiul moștenirii legale sau testamentare. Daca una din pârțile unui raport
juridic a decedat pe parcursul procesului, in principiu, drepturile si obligațiile
sale procesuale, vor fi preluate de către moștenitorii acestuia, operand ca
atare transmiterea calității procesuale.
In ipoteza persoanelor juridice, transmiterea legala a calității de parte
in proces are loc pe calea reorganizării persoanei juridice. Reorganizarea
persoanei juridice este operațiunea juridica in care pot fi implicate una sau
mai multe persoane juridice si cate are ca efecte înființarea, modificarea ori
încetarea acestora.
Cel care dobândește calitatea procesuala ca efect al transmisiunii preia
procesul in starea in care se găsește, in momentul in care a avut loc acesta,
actele procedurale îndeplinite de autorul sau fiindu-i opozabile, urmând ca pe
viitor toate actele de procedura sa se îndeplinească si fata de acesta.
Daca partea care formulează cererea nu este titularul dreptului sau nu
este cel care se prevalează de interesul realizării unei situații juridice pentru
care calea justiției este obligatorie, partea adversa sau instanța din oficiu va
invoca excepția lipsei capacitații procesual active, cererea urmând a fi
respinsa ca fiind formulata de o persoana lipsita de calitate procesuala
activa.
Daca partea împotriva căreia este formulată cererea nu este subiectul
pasiv al raportului juridic dedus judecații ori persoana fata de care se poate
realiza interesul fata de care se prevalează reclamantul, partea adversa sau
instanța din oficiu va invoca excepția lipsei calității procesuale pasive,
cererea urmând a fi respinsa ca fiind formulata împotriva unei persoane
lipsite de calitate procesuala pasiva. Excepția lipsei calității procesuale este o
excepție de fond.
 ACTUL DE PROCEDURA

Actul de procedura este orice act (operațiune juridic, manifestare de voința

sau inscris concretizat intr-o anumita forma prevăzuta de lege), realizat pentru
declanșarea procesului de către instanța de judecata, participanții la proces si
auxiliarii justiției în vederea producerii unor efecte juridice determinate.
Noțiunile de formă și act de procedură se pot folosi de regulă concomitent ca
și în expresia: forma actelor de procedură. Astfel, sesizarea instanței cu cererea de
chemare în judecată reprezintă un act de procedură, iar cererea de chemare în
judecată reprezintă un alt act de procedură.
Prin condițiile de valabilitate ale actelor de procedură înțelegem acele
exigențe stabilite de lege cu privire la felul cum arată actul, precum și conținutul
acestuia, care, fiind întrunite în ansamblu, garantează valabilitatea actului,
producând efecte juridice.
Condițiile de valabilitate ale actelor de procedură se împart în 2 categorii:
1.    De fond (conținut);
2.    De formă.
În general, prin forma actului juridic se înțelege felul manifestării de voință
sau mijloacele de exteriorizare a voinței interne. Actele de procedură trebuie să 
îndeplinească următoarele condiții:
a)    Actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă pentru a se putea dovedi
mai ușor existenta lor și pentru a asigura conservarea acestor acte. Actele de
procedură făcute verbal în fata completului de judecată vor fi consemnate în scris,
în procesul verbal al ședinței de judecată.
b)    Actele de procedură trebuie îndeplinite în limba de stat chiar dacă procedura
se desfășoară într-o altă limbă.
c)    Actele trebuie să fie întocmite în termenele stabilite de lege sau de instanță.
d)    Pe lingă aceste condiții generale, unele acte de procedură trebuie să
îndeplinească un șir de condiții speciale stabilite de lege pentru fiecare în parte.
Clasificare:
1.    În raport de organele sau persoanele care le întocmesc:
a)    Actele persoanelor. Exemplu: explicațiile pârților.
b)    Actele instanței. Exemplu: încheieri, hotărâri, decizii, etc.
c)    Actele auxiliarilor justiției. Exemplu: raportul de expertiză, procesul verbal
întocmit de grefier.
2.    După natura lor:
a)    Acte judiciare, care se îndeplinesc în cadrul procesului și în fata instanței.
Exemplu: depozițiile martorilor  în sala de ședințe.
b)    Acte extrajudiciare, care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara
instanței. Exemplu: delegațiile judecătorești, asigurarea dovezilor, etc.
3.    În funcție de conținut:
a)    Ce conțin o manifestare de voință. Exemplu: renunțarea la acțiune, cererea de
chemare în judecată.
b)    Care constată o operațiune procesuală. Exemplu: citația, procesul verbal al
ședinței de judecată.
4.    În funcţie de modul de executare:
a)    Scrise. Exemplu: expertul prezintă raportul de expertiză.
b)    Orale. Exemplu: depoziţiile martorilor.
5.    După caracterul lor:
a)    Judiciare, ce privesc soluţionarea litigiilor. Exemplu: pronunţarea hotărîrii.
b)    Administrative, legate de soluţionarea litigiului. Exemplu: formarea
completului de judecată.
 
 Citarea şi comunicarea actelor de procedură
Judecătorul nu poate hotărî asupra cererii decît după citarea sau înfăţişarea
părţilor, acestea din urmă trebuind să fie legal citate şi nu neapărat ca ele să fie
prezente în instanţă. Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se
comunică participanţilor la proces şi persoanelor  interesate la procedură.
Aceasta se face prin:
a)    Consemnătură, prin intermediul persoanelor împuternicite;
b)    Prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire prin intermediul
biroului executorului judecătoresc sau prin alte mijloace care să asigure
transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui, precum şi prin
delegaţie judiciară.
 Dacă procesul are loc în mai multe şedinţe, cererea de chemare se preia pe
loc de la grefier. Dacă nu se ştie domiciliul persoanei citate, cererea de chemare va
fi prevăzută în diferite surse de informare, cum ar fi: gazeta, această informaţie
fiind ulterior decupată şi anexată ca dovadă a chemării. Citaţia se publică într-un
ziar local mai răspîndit, cu cel puţin 15 zile înainte de data şedinţei de judecată, iar
în caz de urgenţă, preşedintele instanţei, poate reduce acest termen pînă la 5 zile.
Cererea se face prin înştiinţări şi chemări. Înştiinţarea se referă la părţi,
intervenienţi şi reprezentanţii lor, pe cînd chemările vizează martorii, experţii,
specialiştii, translatorii. Citaţia se înmînează părţii cu cel puţin 3 zile înainte de
data judecării, iar în pricinele de urgenţă, acest termen poate fi redus, iar ceilalţi
participanţi şi persoane auxiliare, sunt citaţi astfel încît să reuşească să se
pregătească de proces şi să se prezinte la timp în faţa instanţei.
Prezentarea la proces fără citarea legală acoperă orice viciu de citare. Citaţia
se transmite la adresa menţionată de parte, ori la locul de muncă sau a aflării
destinatarului. În citaţie se indică denumirea instanţei şi adresa ei, locul şi data, ora
prezentării şi calitatea în care se invită persoana, numele sau denumirea precum şi
adresa celui citat, pricina şi calitatea în care este citată persoana. În citaţie li se
propune participanţilor la proces, să facă probe la dosar şi le explică care sunt
consecinţele pentru fiecare. Odată cu citarea, judecătorul comunică pîrîtului şi
copiile de pe documentele depuse.
Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, instanţa va examina
pricina după expirarea termenului de publicitate. Citaţia se transmite prin scrisoare
recomandată cu aviz de primire sau prin curier. Dovada primirii, se restituie
instanţei şi se anexează la dosar, ca probă a citării legale. Citaţia adresată unei
organizaţii, se înmînează persoanei cu funcţie de răspundere, iar în lipsa acesteia,
unui alt angajat, prin contrasemnătură. Dacă nu-l va găsi pe destinatar la domiciliu
sau la locul de muncă, citaţia se va înmîna unuia dintre membrii adulţi ai familiei,
care locuiesc împreună cu destinatarul, ori în lipsa acestora, se va remite
organizaţiei de exploatare a locuinţelor, ori primăriei satului, fie administraţiei de
la locul de muncă al destinatarului, cu contrasemnătură pe cotor, aceasta obligîndu-
se să transmită citaţia destinatarului, cît mai curînd posibil.
În cazul absenţei temporare a destinatarului, pe cotor se înscrie locul unde s-
a deplasat şi cînd va reveni. Dacă persoana împuternicită, se face vinovată de
neînmînarea citaţiei, atunci aceasta va fi sancţionată cu amendă. Dacă destinatarul
refuză să primească citaţia, faptul se consemnează pe cotor, care se restituie
instanţei, iar destinatarul se consideră legal citat şi neprezentarea lui în instanţă, nu
împiedică examinarea cauzei.
Dacă locul de aflare a paratului nu este cunoscut, în acţiunea intentării în
interesul statului, în cele de încasare a pensiei de întreţinere, de reparare a
prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale, sau prin altă vătămare a
sănătăţii ori prin deces, instanţa este obligată să ordone căutarea paratului.
Căutarea se face de următoarele organe:
a)    Poliţia – în cazul persoanelor fizice;
b)    Organele fiscale – în cazul persoanelor juridice.
Judecătorul poate ordona căutarea paratului şi în alte categorii de pricini,
după depunerea unei cauţiuni  la cererea persoanei interesate. Schimbarea
domiciliului persoanei pe parcursul judecării, trebuie să fie anunţată instanţei.
 Noţiunea şi clasificarea termenilor procesuali.
Termenul este intervalul de timp în care trebuie încheiate actele de
procedură sau dimpotrivă, este oprită îndeplinirea actelor de procedură de către
subiecţii dreptului procesual civil.
În dreptul procesual civil, prin termen se înţelege fie o durată de timp sau o
dată, care marchează începutul sau sfîrşitul duratei, ori un anumit moment, o
anumită etapă sau fază procesuală. Utilitatea termenilor procedurali reiese din
faptul că ritmează timpul procesului civil, stimulează părţile solicitîndu-le să-şi
realizeze drepturile şi obligaţiile, iar alteori termenele semnifică un compromis,
lăsînd părţilor timpul suficient pentru a reflecta şi decide. Exemplu: 15 zile care se
acordă debitorului pentru executarea obligaţiilor.
Clasificarea termenilor procedurali
1.    După caracter:
a)    Imperative onerative (peremptorii), unde trebuie să fie îndeplinit un act de
procedură. Exemplu: apelul trebuie să fie soluţionat în 30 zile de la data
pronunţării hotărîrii judecătoreşti.
b)    Imperative prohibitive, unde este interzisă îndeplinirea unui act de procedură.
Exemplu: instanţa nu poate fixa data şedinţei de judecată, pînă cînd cauza nu este
bine pregătită pentru dezbateri.
c)    De recomandare. Exemplu: termenul acordat de instanţă pentru lichidarea
neajunsurilor cererii de chemare în judecată. Termenul este acordat la latitudinea
instanţei.
2.    După modul în care sunt stabilite:
a)    Legale, stabilite de lege pentru instanţa de judecată, părţile la proces şi
auxiliarii justiţiei.
b)    Judiciare, stabilite de instanţa de judecată pentru participanţii la proces şi
auxiliarii justiţiei. Exemplu: termenul pentru prezentarea probei.
3.    Reieşind din sancţiunea pentru nerespectarea termenelor:
a)    Absolute, nerespectarea cărora afectează validitatea actelor de procedură.
Exemplu: termenului acordat reclamantului pentru înlăturarea neajunsurilor cererii
de chemare în judecată.
b)    Relative, nerespectarea cărora nu  afectează validitatea actului de procedură,
atrăgînd după sine sancţiunea disciplinară sau pecuniară. Exemplu: nerespectarea
termenului pentru motivarea hotărîrii atrage sancţiunea disciplinară pentru
judecători şi nu sancţiunea nulităţii hotărîrii.
4.    După durata lor:
a)    Pe ore;
b)    Pe zile;
c)    Pe săptămîni;
d)    Pe luni;
e)    Pe ani.
 Calcularea termenilor de procedură, suspendarea, prelungirea şi repunerea în
termen
Termenele pentru efectuarea actelor de procedură se instituie printr-o dată
calendaristică precisă, printr-o dată necesară comunicării actelor de procedură sau
pentru o perioadă de timp prin precizarea unui eveniment viitor care trebuie să se
producă numaidecît. Termenul de procedură statornicit pe ani, luni sau zile, începe
să curgă a doua zi după data calendaristică stabilită sau data comunicării actului de
procedură, sau după ce s-a produs evenimentul sau momentul care determină
începutul lui.
Termenul statornicit pe ani expiră în ziua respectivă a ultimului an a
termenului. Termenul statornicit pe luni expiră în ziua respectivă a ultimei luni a
termenului. Dacă acea lună nu are ziua respectivă, termenul expiră în ultima zi a
acelei luni. Dacă ultima zi a termenului e zi nelucrătoare, termenul expiră la ora 24
a ultimei zile sau la orele cînd se încheie activitatea instanţei judecătoreşti dacă
actul urmează a fi îndeplinit în instanţă.
Dacă actul a fost depus la poştă sau telegraf înainte de ora 24, actul se consideră
îndeplinit în termen. Actele şi cererile depuse peste termen nu se examinează şi se
restituie dacă nu se soluţionează repunerea în termen. Sancţiunea este decăderea
din dreptul de a depune un astfel de act sau cerere. Curgerea tuturor termenelor de
procedură se suspendă odată cu suspendarea procesului. Din ziua redeschiderii
procesului, termenul de procedură continuă să curgă.
Prelungirea termenelor. La cererea participanţilor la proces, instanţa poate
prelungi termenul de procedură fixat de ea. Persoanele care, din motive considerate
de instanţă a fi întemeiate, ce nu au îndeplinit un act de procedură în termenul
stabilit de lege, pot fi repuse în termen. Cererea de repunere în termen se depune la
instanţa de judecată la care urma să se efectueze actul de procedură şi se
examinează în şedinţă de judecată cu înştiinţarea participanţilor la proces,
neprezentarea cărora nu împiedică examinarea cererii. Odată cu cererea de
repunere, trebuie îndeplinit şi actul de procedură care nu a fost îndeplinit în termen.
Repunerea în termen nu poate fi dispusă decat în cazul în care partea şi-a exercitat
dreptul la acţiune înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat din ziua
în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică
depaşirea termenului de procedură.
 Sancţiunile procedurale pentru nerespectarea condiţiilor privitoare la actele
şi termenele de procedură
Sancţiunile procedurale sînt urmările nefavorabile, stabilite de normele de
drept procedural civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procedural în
caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură,
precum şi în caz de exercitare abuzivă a unui drept procedural. Ea poate fi invocată
de către judecător sau de participantul care are interes să o invoce.
Sancţiunile procedurale vizează atat actele de procedură ale instanţei
judecătoreşti, ale participanţilor la proces, cat şi ale persoanelor legate de
activitatea acestora şi constau în anularea actului procedural defectuos, în
decăderea din drepturi pentru neîndeplinire în termen a actului de procedură, în
obligaţia de a completa sau a reface actul îndeplinit cu nerespectarea legii, în
restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea amenzii judecătoreşti etc.
Nulitatea reprezintă sancţiunea procesuală care determină ineficienţa actelor
de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil.
Exemplu: art. 81 CPC prevede că unele împuterniciri date reprezentantului trebuie
menţionate expres sub sancţiunea nulităţii în procura eliberată de reprezentat.
Nulitatea poate fi:
a)    Absolută;
b)    Relativă.
Invocarea nulităţii absolute o poate face oricare dintre părţi şi participanţi la
proces sau instanţă din oficiu, în orice stadiu a pricinei (chiar şi în apel sau recurs),
dacă nu au fost invocată în primă instanţă.
 Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea care a fost
vătămată prin actul respectiv şi numai într-un anumit termen şi într-o anumită fază
procesuală.
De regulă, actele lovite de nulitate pot fi remediate şi aduse în conformitate
cu cerinţele legale în faţa aceleaşi instanţe. Exemplu: prin înlăturarea neajunsurilor
în cererea de chemare în judecată.
Remedierea actului de procedură – mod de recondiţionare juridică ce se
realizează prin completare, modificare sau rectificare.
Refacerea actelor de procedură se produce prin rejudecarea cauzei, constand
în înlocuirea actului de procedură viciat cu unul care să întrunească toate cerinţele
prevăzute de lege.
Decăderea este acea sancţiune procedurală care determină stingerea unui act
de procedură ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Actele exercitate
peste termen sunt lovite de nulitate.
Amenda judecătorească este sancţiunea procesuală patrimonială aplicată
participanţilor la proces şi auxiliarilor justiţiei precum şi altor persoane,
organizaţii, care nu sunt participanţi la proces pentru neîndeplinirea obligaţiilor
procesual civile stabilite de lege sau instanţă. Amenda se stabileşte în unităţi
convenţională. Persoana sancţionată cu amendă, în termen de 15 zile de la data
emiterii sau comunicării încheierii judecătoreşti, poate cere în aceeaşi instanţă
reexaminarea încheierii în scopul anulării sau reducerii amenzii. Cererea se
examinează în aceeaşi instanţă, cu înştiinţarea participanţilor la proces,
neprezentarea cărora nu împiedică examinarea ei. La cererea persoanelor
interesate, instanţa poate amîna sau eşalona executarea sancţiunii pe un termen de
pînă la 2 luni.

EXCEPTIILE PROCESUALE

Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea

interesată, procurorul sau instanţa, invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului,
neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea
instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la
dreptul de acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii,
refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.
Din definiția legală a excepției procesuale, reies anumite caracteristici ale
acesteia, ca instituție a dreptului procesual civil:
 excepțiile procesuale reprezintă mijloace de apărare;
faptul că excepția procesuală este un ,,mijloc” prin care se invocă neregularități
procedurale în legătură cu aspectele arătate în art. 245 C.proc.civ. exprimă ideea că
 excepția procesuală constituie un element al acțiunii civile
 excepția procesuală presupune existența unui proces civil în curs;
 excepția procesuală nu pune în discuție fondul pretenției formulate, cum ar fi
de ex. existența sau inexistența dreptului;
 excepția procesuală poate reprezenta o modalitate de soluționare cu
celeritate a procesului civil, putând conduce la soluții precum anularea cererii,
stingerea procesului, respingerea cererii ca prematură, prescrisă, inadmisibilă etc.,
nu însă ca nefondată, nemaifiind necesar a se cerceta fondul pricinii însă, poate
duce totodată la întârzierea judecății, situație indezirabilă de altfel; părțile au
obligația de a invoca toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de
îndată , putând fi angajată în caz contrar culpa procesuală a părții de rea-credință
care a urmărit tergiversarea procesului;

Prin intermediul excepției procesuale sunt invocate aspecte de ordin

procedural, de regulă, privitoare la neregularități ale uneia sau mai multor
componente ale acțiunii civile;
In principiu, admiterea excepției procesuale nu afectează însuși dreptul
subiectiv dedus judecății, o nouă acțiune privind valorificarea aceluiași drept
putând fi introdusă după înlăturarea neregularităților ce au dus anterior la
admiterea excepției;
Ca regulă, hotărârea pronunțată prin admiterea unei excepții procesuale nu
are autoritate de lucru judecat asupra fondului dreptului. Ar putea exista însă
anumite ocurențe procesuale, în care, pronunțarea unei hotărâri în sensul admiterii
unei excepții cum ar fi cea a prescripției dreptului material la acțiune, să facă
imposibilă formularea unei noi cereri de același fel, datorită autorității de lucru
judecat a celei dintâi hotărâri.
 Excepțiile procesuale sunt clasificate de către în excepții absolute și excepții
relative, în funcție de interesul (general sau particular) ocrotit de norma juridică a
cărei încălcări se invocă. Aceasta este, de altfel, singura clasificare a excepțiilor
procesuale prevăzută in mod expres de către legiuitor.
Doctrina însă, mai oferă și alte clasificări, în funcție de trei criterii: obiectul
lor, efectul pe care tind să îl realizeze și caracterul de ordine publică sau de ordine
privată al normei juridice încălcate antemenționat cu prilejul expunerii clasificării
făcute de legiuitor.
În funcție de obiectul lor, excepțiile procesuale se clasifică în excepții de
fond și excepții de procedură.
Excepțiile de procedură sunt cele prin care se invocă nereguli procedurale,
fiind avută în vedere în acest sens și clasificarea normelor procedurale în norme de
organizare judecătorească, norme de competență și norme de procedură propriu-
zise. Astfel, putem considera că prin excepțiile de procedură se invocă
neregularități procedurale privitoare la compunerea sau constituirea
completului/instanței, competența instanței ori procedura de judecată. Excepţiile
procedurale apar, de regulă, în cursul procesului civil, urmând a fi soluţionate de
către instanţă, în majoritatea situaţiilor, înainte de abordarea fondului litigiului.
Astfel, sunt excepții de procedură excepția de necompetență, excepția
nelegalei compuneri sau constituiri a completului de judecată, excepția lipsei
procedurii de citare, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția
litispendenței, a conexității, excepția perimării, excepția tardivității, excepția
netimbrării sau a timbrării insuficiente etc.
Prin excepţiile de fond, sunt sesizate neregularităţi ale dreptului la acţiune
sau cele strâns legate de componentele dreptului la acţiune. Condițiile de exercitare
a acțiunii civile sunt: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei
pretenții și justificarea unui interes. Condițiile de exercitare a acțiunii civile trebuie
îndeplinite nu numai la declanșarea acțiunii civile prin sesizarea instanței cu
cererea de chemare în judecată, ci și pentru punerea în mișcare a oricăreia dintre
formele sale procesuale ce intră în conținutul acțiunii civile.
Neîndeplinirea unor condiții prealabile sesizării instanței (lipsa procedurii
prealabile în materiile în care legea prevede necesitatea acesteia) se încadrează tot
în categoria excepțiilor de fond, întrucât vizează cerințe speciale ce privesc
exercitarea dreptului la acțiune. De asemenea, tot din categoria excepțiilor de fond
mai fac parte și excepția lipsei capacității procesuale de folosință, excepția lipsei
capacității procesuale de exercițiu, excepția lipsei de interes, excepția prescripției
dreptului la acțiune, excepția prematurității, excepția lipsei calității procesuale etc.
In funcție de efectul pe care tind să il producă excepțiile prin admiterea lor,
se clasifica în excepții dilatorii și excepții peremptorii (dirimante).
Excepțiile dilatorii sunt acelea care tind la întârzierea judecății pe fond
(amânarea judecății, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenței,
trimiterea dosarului de la un complet de judecată la altul etc.)1. Amintim din
această categorie excepția nelegalei compuneri a completului sau constituirii
instanței, excepția nelegalei citări, excepția litispendenței, excepția conexității etc.
Excepțiile peremptorii (dirimante) sunt acelea care tind la împiedicarea
judecății pe fond, prin anularea cererii, respingerea acesteia ca inadmisibilă,
prematură, ca lipsită de interes, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate
procesuală activă sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă etc.,
perimarea cererii, stingerea procesului. Amintim dintre excepțiile dirimante
excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția autorității de lucru judecat,
excepția perimării, excepția tardivității, excepția lipsei capacității procesuale,
excepția lipsei calității procesuale etc. Literatura de specialitate consideră că ar
exista o asemănare a excepțiilor din această categorie cu excepțiile de fond, din
punct de vedere al efectului produs atunci când sunt admise, de regulă, ambele
ducând la anularea sau respingerea cererii.
În raport de caracterul de ordine publică (absolut) sau de ordine privată
(relativ) al normei a cărei încălcare se invocă prin intermediul excepției, excepțiile
procesuale pot fi absolute sau relative.
Excepțiile absolute vizează normele de ordine publică și pot fi invocate de
orice parte interesată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice moment al
procesului, dacă legea nu prevede în mod expres altfel, în timp ce excepțiile
relative vizează normele care ocrotesc cu precădere interesele părților și pot fi
invocate numai de partea interesată, intr-un anumit termen.
Cu toate acestea, în ceea ce privește excepțiile absolute , excepțiile procesuale pot
fi ridicate înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționarea lor, nu este
necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi. În ceea ce privește
momentul procesual până la care pot fi invocate excepțiile relative, acestea pot fi
1
ridicate de partea interesată cel mai târziu la primul termen de judecată după
săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a
se pune concluzii pe fond.
Solutionarea exceptiilor:
,,(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură,
precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de
probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
(2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina
ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc.
(3) Dacă instanța nu se poate pronunța de îndată asupra excepției invocate, va
amâna judecata și va stabili un termen scurt în vederea soluționării excepției.
(4) Excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul
cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași
dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru
soluționarea fondului.
(5) Încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după
administrarea excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate
numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.”
De regulă, excepțiile se soluționează înainte de cercetarea în fond a cauzei,
preîntâmpinându-se astfel a se stărui într-o judecată lipsită de sens și care ar
implica timp irosit și cheltuieli redundante. Pot fi încadrate în această regulă acele
excepții care, în ipoteza admiterii s-ar produce efectul peremptoriu, făcând inutilă
administrarea de probe, ori cercetarea în fond a temeiniciei cererii. De asemenea,
pot aparține regulii mai sus menționate și unele excepții dilatorii, cum ar fi
excepția de necompetență, care, în cazul în care s-ar admite, actele îndeplinite în
cauză vor fi nule și, de asemenea, ar face inutilă analiza pe fond a pricinii. Mai
amintim tot aici, că este datoria instanței ce a fost învestită cu soluționarea unei
,,excepții” să stabilească dacă excepția invocată de parte în apărarea sa este într-
adevăr o excepție procesuală or, pur și simplu partea a denumit astfel o apărare de
fond, instanța trebuind să califice astfel natura apărării iar, în atare circumstanțe,
neaflându-se în discuție o excepție propriu-zisă ci o apărare de fond.
Referitor la procedura de soluționare, instanța este obligată, în orice proces,
să pună în discuția părților, în contradictoriu, toate cererile, excepțiile și
împrejurările de fapt și de drept invocate, astfel că va da cuvântul autorului
excepției, adversarului său procesual și procurorului, în cazul participării sale în
proces, iar în cazul excepției invocate din oficiu punerea în discuție se va face în
ordinea firească.
În situația invocării simultane a mai multor excepții, ordinea de soluționare a
acestora va fi determinată de către instanță, în funcție de efectul pe care acestea le
produc în cazul admiterii. Deci, primul criteriu de soluționare este cel al efectului
produs de fiecare excepție în parte în cazul admiterii, iar a doua psibilitate ar fi
solutionarea mai întâi a celor de procedură și apoi a celor de fond, în cazul
invocării simultane a mai multor excepții din fiecare categorie. ,,Invocarea
simultană” a excepțiilor procesuale trebuie înțeleasă în sensul că instanța este pusă
în situația de a se pronunța la același termen asupra mai multor excepții, chiar dacă
acestea au fost invocate în momente diferite ale procesului, de aceeași parte sau de
către părți diferite, iar instanța le analizează la același termen.
Incheierea prin care se soluționează excepția în sensul respingerii ori în
cazul admiterii, în acest din urmă caz instanța rămânând în continuare învestită, va
fi una de natură interlocutorie, asupra căreia nu se va mai reveni în cursul
procesului și, în ipoteza în care legea nu prevede altfel, va putea fi atacată numai
odată cu fondul.