O scrisoare pierduta

De Ion Luca Caragiale

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este a

treia piesă din cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic. Este o comedie
de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului, fiind
inspirată din lupta electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu final fericit. Personajele
comediei aparțin unor tipologii clasice, sursa principală a comicului fiind contrastul dintre
aparență și esență.
Fiind un text dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind
intervențiile directe ale autorului în piesă (lista cu „Persoanele” de la începutul piesei și
didascaliile); compoziția în patru acte alcătuite din scene și replici, dialogul și monologul ca
moduri de expunere, limitarea acțiunii în timp și spațiu.
Comedia aparține realismului clasic. Principiile promovate de societatea culturală
„Junimea” și estetica realismului se regăsesc în critica „formelor fără fond” (Titu Maiorescu)
și a politicienilor corupți, satirizarea unor aspecte sociale, veridicitatea obținută prin tehnica
acumulării detaliilor și individualizarea „caracterelor” prin limbaj. Țin de clasicism echilibrul
compozițional, generalitatea situațiilor și a caracterelor (prostul fudul, canalia, cocheta,
încornoratul).
Tema comediei constă în satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din
societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Comedia înfățișează aspecte din
viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea
listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal Zoe - Trahanache - Tipătescu) a unor
politicieni corupți.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care
Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi
obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie
locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul
reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul
serviciilor personale acordate. Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit
de Tipătescu- “dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în
afara orelor de serviciu face parte din “datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea
intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea
înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor
depinde luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de
către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc.
Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă
să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei
de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal
este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul
partidelor, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării interesului, scrisorile
acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează
tema piesei. Tot acum Trahanache scoate la iveală şi plafonarea personajului principal-
Ștefan Tipătescu- într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei
ambiţioase.
Titlul anunta motivul principal si elementul perturbator: pierderea scrisorii si va schimba
raportul de forte pe scena politica. Scrisoarea, forma de comunicare, isi pierde din atributiile
initiale, fiind transformata intr-o arma politica, atat de catre Nae Catavencu ( care gaseste
scrisoarea de amor a lui Tipatescu catre Zoe) cat si de catre Dandanache ( care gaseste
instrumentul de santaj al unei persoane importante, pe care nu o inapoiaza, ci o pastreaza
pentru alte alegeri). Traseul scrisorii puncteaza principalele momente ale evenimentelor
acesteia: pierduta de Zoe, neglijenta, gasita de cetateanul turmentat- care fusese factor
postal, dar care prima data se duce si o citeste, de la care este subtilizata de Nae Catavencu
si transformata in element de santaj, pierduta mai apoi in imbulzeala de la finalul discursurilor
electorale, este gasita tot de cetateanul turmentat care i-o inapoiaza lui Zoe, fapt ce
instaureaza armonia. Prin folosirea articolului nehotarat ,, O scrisoare” se sugereaza
repetabilitatea si generalizarea intamplarilor si situatiilor.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii
partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează
prin intrările repetate în scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea,
creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape
superfluu. De fapt, intersectarea primei scrisori cu o a doua, de la centru, plasează întreaga
acţiune între două paradigme epistolare, suprarealităţi ale aleatoriului.
,,O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale este o comedie totala, in care lumea este
alcatuita dintr-o galerie de personaje care actioneaza dupa principiul ,, scopul scuza
mijloacele”. Caragiale realizează o radiografie fără omisiuni a societăţii, dar şi a naturii
umane. Geniul comic al autorului se împleteşte cu formaţia sa realistă.