1.

NOŢIUNI ELEMENTARE DE
OPTICĂ ŞI MECANICĂ CUANTICĂ

1.1. Scurt istoric

În sec. V î.C. vechii greci introduc teoria tactilă a vederii şi teoria
emisiei (ochii emit lumină), teorii care în timp s-au dovedit false.
Robert Hooke realizează în 1665 primii paşi în teoria ondulatorie a
luminii.
Descoperirea difracţiei luminii şi introducerea teoriei corpusculare a
luminii au fost realizate de către Isaac Newton în anul 1672.
În anul 1676 Olaus Römer ajunge la concluzia că viteza luminii este
finită şi măsurabilă (c ≈ 224.000 km/s).
Huygens defineşte în secolul al XVII-lea teoria ondulatorie a luminii
explicând fenomenul de propagare: “orice punct de pe o suprafaţă de undă este
centrul unei noi unde elementare, astfel încât înfăşurătoarea tuturor undelor
elementare va fi o suprafaţă de undă într-un moment ulterior”. De asemenea, el
descoperă faptul că lumina are polaritate.
Secolul XIX îmbogăţeşte domeniul cu numeroase experienţe cu reflexii
şi refracţii ale luminii.
Tot în aceea perioadă, Maxwell introduce teoria electromagnetică a
luminii. El determină constantele matematice pentru electricitate şi magnetism
care i-au îngăduit să stabilească domeniul de frecvenţe şi spectrul de lungimi de
undă a luminii.
Heinrich Hertz descoperă în anul 1888 efectul fotoelectric în metale
expuse la radiaţie ultravioletă.
În anul 1896 Antoine Henri Bequerel descoperă radioactivitatea.
Max Plank descoperă în anul 1900 că lumina e emisă de atomi în cuante.
O cuantă de energie depinde de lungimea de undă. În anii 1905-1906 el
determină constanta ce îi poartă numele.
După publicarea în 1905 a teoria relativităţii restrânse, Albert Einstein
introduce în anul 1907 noţiunea de foton - particula constitutivă a luminii. În
anul 1915 publică teoria modernă a gravitaţiei şi teoria relativităţii generalizate.
În 1926 Albert Michelson determină experimental viteza luminii (c ≈
299.796 ± 4 km/s).
În anul 1927, odată cu apariţia teoriei moderne a luminii, ia naştere
mecanica cuantică.

9
1.2. Domenii de frecvenţă şi lungimi de undă
În radiofrecvenţă diferitele oscilaţii se deosebesc în mod tradiţional prin
frecvenţele lor. În radiodifuziune, chiar dacă 75m, 49m, 41m, 31m, 25m, 21m,
16m, 13m, 11m desemnează unde, acestea sunt de fapt game, iar emisiunile
sunt descrise în mod obişnuit prin frecvenţe: 1152 kHz Bucureşti/medii, 150
KHz Bucureşti/lungi, 909 KHz Radio Cluj etc. Banda de radiodifuziune se
întinde în domeniul de frecvenţe 150 KHz ÷ 30 MHz. Urmează 30 MHz ÷ 1
GHz alte unde radio, cum ar fi transmisiile TV. În microunde, descrierea
oscilaţiilor prin frecvenţa lor este de asemenea tradiţională. La radiorelee se
specifică fTX = 7150 MHz, fRX = 7250 MHz, spre exemplu. La transmisiile
prin satelit la fel, 10,3 ÷ 11,6 GHz, în banda SHF europeană.
În optică însă, diferitele oscilaţii sunt definite prin lungimile lor de undă.
Conversia de la frecvenţă la lungimea de undă este imediată:

1
λ = c ⋅T = c ⋅ (1.1)
f

Undele radio, microundele, undele luminoase – incluzând aici întregul

spectru ce face obiectul optoelectronicii: infraroşu (IR), vizibil, ultraviolet (UV)
– radiaţiile X şi radiaţiile gamma sunt toate unde electromagnetice. Diferenţe
calitative nu prezintă. Variaţiile cantitative legate de frecvenţa lor, lungimea de
undă, şi energia asociată lor, sunt în raport de 1:1017 şi respectiv de 1:1019 la
energia cuantică (energia unui singur foton). Din variaţia acestor parametri
rezultă şi proprietăţile fizice care diferenţiază aceste radiaţii.
Limitele spectrale (de frecvenţă sau în spectrul lungimilor de undă) sunt
date în tabelul următor. Marginile diferitelor domenii se suprapun, frecvenţele
şi lungimile de undă din tabelul următor fiind aproximative.

Tipul radiaţiei Domeniul de frecvenţe Domeniul de Energia cuantică

lungimi de undă E=h.ν
Unde radio 3 KHz ÷ 1 GHz 100 km ÷ 0,3 m 0,12 peV ÷ 4 µeV
Microunde 1 GHz ÷1 THz 0,3 m ÷ 0,3 mm 4 µeV ÷ 4 meV
Infraroşu 1THz ÷ 430 THz 0,3 mm ÷ 0,7 µm 4 meV ÷ 1,8 eV
Vizibil 430 THz ÷ 750 THz 0,7 µm ÷ 0,4 µm 1,8 eV ÷ 3,1 eV
Ultraviolet 750 THz ÷ 104 THz 0,4 µm ÷ 30 nm 3,1 eV ÷ 40 eV
Radiaţii X 104 THz ÷ 3.106 THz 30 nm ÷ 0,1 nm 40 eV ÷12 KeV
Radiaţii gamma 3.106 THz ÷3.108 THz 0,1 nm ÷ 1 pm 12 KeV ÷1,2 MeV

10
 Unitatea de măsură pentru lungimea de undă este metrul, multipli şi
submultipli lui. Pentru domeniul optic se folosesc micrometrul (1 µm = 10-6 m)
şi nanometrul (1 nm = 10-9 m). În afara nanometrului şi micronului,
Angströmul (1∑ = 10-10 m = 10 –4 µm) a fost unitatea de lungime de undă
consacrată dar se foloseşte din ce în ce mai rar.
Se observă că domeniul vizibil reprezintă o mică parte din spectrul ce
face obiectul optoelectronicii. În timp ce domeniul tuturor radiaţiilor optice
(vizibile şi invizibile) se întinde de la λ max (IR) = 0,3 mm la λ min (UV) = 30
nm, domeniul vizibil se întinde de la λ roşu = 0,7 µm la λ violet = 0,4 µm şi este
caracterizat de o mică variaţie a energie cuantice (de la 8 eV la 3,1 eV).
Alte manuale indică pentru domeniile ce fac obiectul optoelectronicii valorile
din tabelul de mai jos şi respectiv figura 1.1:

Tipul radiaţiei Domeniul de lungimi de undă Domeniul de frecvenţe

Ultraviolet 5 nm ÷ 0,39 µm 769 THz ÷ 60.000 THz
Vizibil 0,39 µm ÷ 0,75 µm 400 THz ÷ 769 THz
Infraroşu 0,75 µm ÷ 4mm 75 GHz ÷ 400 THz

Fig. 1.1. Delimitarea domeniului optic.

Ochiul uman percepe violetul (aproximativ 0,43 µm lungime de undă) la

un capăt al spectrului vizibil şi roşul (aproximativ 0,68 µm lungime de undă) la
celălalt capăt. Între aceste limite ochiul sesizează indigoul, albastrul, verdele,
galbenul, portocaliul şi nuanţe ale lor.
Pentru vederea fotopică (ochiul adaptat la lumină) maximul de
sensibilitate al ochiului uman se află în jurul valorii de 550nm. La vederea
scotopică (ochiul adaptat la întuneric) acest prag se deplasează la circa 510nm
(efectul Purkinje), aşa cum se poate vedea în figura 1.2, în care este ilustrată

11
dependenţa sensibilităţii relative, S, a ochiului uman în funcţie de lungimea de
undă pentru cele două tipuri de vedere.

Fig. 1.2. Efectul Purkinje.

Două fascicule care sunt percepute ca având aceeaşi culoare au de obicei

aceeaşi lungime de undă. Totuşi combinaţia a două culori ca de exemplu verde
şi roşu pot da albastru. De aceea, o anumită radiaţie nu este neapărat cea
corespunzând lungimii de undă pe care o percepem. Gradarea culorilor şi a
lungimilor de undă depinde de observator, iar limitele se suprapun. În tabelul
următor sunt date lungimile de undă tipice pentru diferitele culori percepute de
ochiul uman.

Infraroşu 0,70 µm … 4 mm
Roşu 0,61 µm … 0,70 µm
Oranj 0,59 µm … 0,61 µm
Galben 0,57 µm … 0,59 µm
Vizibil Verde 0,50 µm … 0,57 µm
Albastru 0,45 µm … 0,50 µm
Violet 0,40 µm … 0,45 µm
Ultraviolet 5 nm … 0,39 µm

12
1.3. Proprietăţile fundamentale ale luminii
1.3.1. Reflexia

Fiind undă electromagnetică, lumina se reflectă ca toate undele

electromagnetice. Există similitudini chiar şi cu undele elastice, care sunt unde
mecanice: schimbarea fazei prin reflexie, pierderea a λ/2 când unda din mediul
mai puţin dens întâlneşte unda din mediul mai dens.
Fie două medii diferite separate printr-o suprafaţă plană şi fie S o sursă
punctiformă de radiaţie (lumină). Fie I raza incidentă de lumină care face
unghiul θ cu normala la suprafaţa de separaţie în punctul O de incidenţă (fig.
1.3).

Fig. 1.3. Reflexia.

Legea reflexiei

1. Dreptele I, R şi normala se află în acelaşi plan (numit plan de incidenţă,

perpendicular pe suprafaţa de separaţie) şi sunt concurente în punctul O,
2. Raza reflectată (emergentă), R, face acelaşi unghi θ cu normala, ca şi raza
incidentă, I.
Coeficientul de reflexie, este o mărime adimensională, exprimată în
procente, care indică fracţiunea din fluxul (puterea) luminoasă incidentă care
se întoarce în mediul din care vine. Pentru suprafeţe netede şi lucioase, sunt
posibili coeficienţi de reflexie de peste 99%.
Reflexia pe o suprafaţă neregulată este însoţită de difuzie (reflexii după
mai multe direcţii însoţite şi de atenuarea razelor emergente). Uneori acesta
poate fi chiar efectul dorit (fig. 1.4).

13
 Fig. 1.4. Difuzia prin reflexie pe o suprafaţă neregulată.

1.3.2. Refracţia
Refracţia apare în cazul în care suprafaţa pe care cade fascicolul incident
permite trecerea unei părţi a energiei luminoase prin suprafaţa de separare.
Viteza luminii (a undelor electromagnetice) în vid a fost stabilită de
Maxwell:
1
c= (1.2)
ε 0 ⋅ µ0

unde constantele ε0 şi µ0 sunt permitivitatea electrică, respectiv permeabilitatea

magnetică a vidului.
Într-un mediu omogen oarecare, viteza de propagare a luminii este dată
de formula:

1
v= ≠c (1.3)
ε⋅μ

unde constantele ε şi µ sunt permitivitatea electrică, respectiv permeabilitatea

magnetică a mediului respectiv. Această formulă se verifică în foarte multe
cazuri (o excepţie este de exemplu cazul apei, unde fenomenul este “bruiat” de
absorbţie).
Se poate conchide că viteza luminii depinde de mediul în care are loc
propagarea, iar coeficientul:

c
n= , (1.4)
v

se numeşte indice de refracţie al mediului respectiv.

Să presupunem că avem o suprafaţă de separare între două medii
omogene diferite, caracterizate de indicii de refracţie diferiţi: n1 ≠ n2. (fig. 1.5).
Să mai presupunem că mediul 1 este optic mai puţin dens decât mediul 2 (n1 <

14
n2) şi că trimitem un fascicol incident I spre suprafaţa de separaţie sub un unghi
oarecare θI , dintr-o sursă punctiformă S. Fie O punctul de incidenţă. La trecerea
în mediul mai dens, raza transmisă T se apropie de normală, θT < θI.
Concomitent, o parte mai mare sau mai mică din fluxul incident este reflectată
în mediul 1, funcţie de coeficientul de reflexie a suprafeţei de separaţie.

Fig. 1.5. Refracţia.

Legile refracţiei

1. Dreptele I, R, T şi normala se află în acelaşi plan (numit plan de incidenţă,

perpendicular pe suprafaţa de separaţie) şi sunt concurente în punctul O,
2. Unghiul de refracţie este dat de legea Snell-Descartes:

n1 ⋅ sin θ I = n 2 ⋅ sin θ T . (1.5)

Toate refracţiile sunt însoţite de reflexie parţială, aşa cum se poate vedea
şi din figura 1.5 (raza reflectată este desenată punctat). Chiar şi atunci când
fluxul luminos transmis reprezintă cea mai mare parte din cel incident, de
exemplu la unghi incident θI = 0, o parte din fluxul incident este reflectată în
primul mediu. Acest fenomen este cunoscut ca reflexie (pierdere) Fresnel. El
poate fi observat şi în viaţa de zi cu zi, privind în special seara printr-un geam
obişnuit şi observând că acesta reflectă o parte din lumina incidentă.

15
 Legea formulată de Fresnel spune că din fluxul total ΦI al unei raze
incidente I, o cantitate ΦT = ΦI . T suferă o refracţie (transmisie) trecând în
celălalt mediu (raza transmisă T), iar o altă cantitate ΦR = ΦI . R se reflectă
înapoi în mediul din care provine (raza reflectată R), unde coeficienţii R şi T
se numesc coeficient de reflexie, respectiv de transmisie şi sunt daţi de
ecuaţiile:
2
 n − n1 
R =  2  (1.6)
 n 2 + n1 

T = 1− R . (1.7)

1.3.3. Reflexia totală

Reflexia totală este un caz particular al refracţiei şi are loc atunci când
raza incidentă porneşte dintr-un mediu optic mai dens spre unul mai puţin dens.
La un anumit unghi zis critic, θC, raza refractată nu mai părăseşte materialul din
care a fost emisă, ca în figura 1.6.b:

Fig. 1.6. Refracţia: a. obişnuită; b. reflexia totală la unghi de incidenţă critic;

c. reflexia totală tipică.

Unghiul critic θC se calculează din legea lui Snell:

n1 ⋅ sin θ C = n 2 ⋅ sin 90 o = n 2 (1.8)

n2
θ C = arcsin (1.9)
n1

16
 La reflexia totală nu se pierde energie prin transmisie în mediul 2. Raza
de lumină rămâne confinată (captivă) în mediul optic mai dens, purtătoare a
aceleiaşi energii după reflexie. Acesta e mecanismul ce stă la baza propagării
radiaţiei prin fibrele optice. Fenomenul reflexiei totale îşi găseşte aplicare şi în
instrumentaţia radio / foto-metrică.

1.3.4. Difuzia
Difuzia este o reflexie multiplă, haotică (fig. 1.4), care are drept efect
răspândirea unui fascicol de lumină într-un număr imens de fascicole
secundare, distribuite aleator, şi având drept consecinţă atenuarea progresivă a
fascicolului incident. Difuzia nu trebuie confundată cu absorbţia luminii –
pierderea de energie luminoasă prin transformarea ei în căldură, sau alte forme
de energie.
Exemple clasice sunt:
- imaginea unei guri de tunel când înăuntru este fum sau ceaţă - e uşor de
imaginat atenuarea progresivă a luminii de la intrare. Dacă lipseşte
ceaţa, gura tunelului se vede tot mai slab din cauza absorbţiei luminii;
- praful în bătaia soarelui, printr-o fereastră (fascicol paralel colimat –
soarele fiind foarte departe). Dacă traseul razelor e lung (razele se văd),
lumina este răspândită de particulele de praf şi atenuată sensibil.

1.3.5. Difracţia

Difracţia este proprie tuturor undelor şi faptul că lumina suferă o

difracţie când trece pe lângă un paravan, sau prin reţele de difracţie constituie o
dovadă a caracterului ei ondulatoriu.
Fenomenul difracţiei luminii la trecerea pe lângă un obstacol opac a fost
evidenţiat pentru prima dată de Isaac Newton în anul 1665 (fig. 1.7). Se ştia
(fenomen observat de Grimaldi) că umbra paravanului opac PO nu e netă, mai
mult chiar, că lumina bate puţin în spatele paravanului (de parcă la marginea
obstacolului ar avea loc o uşoară ocolire). Newton a avut curiozitatea de a privi
marginea umbrei cu un o lupă şi a descoperit franje de interferenţă. Explicaţia
existenţei franjelor este aceea că toate razele provin de la aceeaşi sursă S (sunt
coerente). Faptul că apar franje de interferenţă se datorează “curburii” razelor
în jurul obstacolului, adică difracţiei.
Interpretarea conform principiului lui Huygens este: punctele de la
periferia paravanului opac devin surse secundare când sunt iluminate de la
sursa S. Radiaţiile pe care le emit aceste surse secundare pot trece uşor în
spatele paravanului şi pot interfera. Interferenţa undelor cu aceeaşi frecvenţă şi
fază (coerente, provenind de la aceeaşi sursă), datorată diferenţelor de drum, a
fost deja demonstrat deja cu inelele lui Newton.

17
 Fig. 1.7. Experiment care evidenţiază difracţia.

1.3.6. Dispersia

Dispersia constă în împrăştierea razelor de lumină la pătrunderea într-un

anumit mediu, în funcţie de lungimea lor de undă. Diferitele lungimi de undă
din lumina albă sunt inegal refractate de unul şi acelaşi material. La schimbarea
materialului fenomenul se menţine, se schimbă însă diversele mărimi
caracteristice. Cum viteza luminii diferă în materiale în funcţie de lungimea de
undă, înseamnă că indicele de refracţie este altul pentru fiecare lungime de
undă aplicată.
Fenomenul a fost raportat pentru prima dată de Isaac Newton, care a
folosit o prismă pentru a demonstra dispersia luminii albe (fig. 1.8).

Fig. 1.8. Experimentul lui Newton pentru a evidenţia dispersia.

18
 Newton a demonstrat astfel experimental structura “curcubeu” a luminii
albe: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet şi nuanţele
intermediare dintre ele.
Razele roşii (frecvenţa cea mai joasă) sunt deviate cel mai puţin la
refracţia prin prismă, violetul este refractat cel mai puternic (frecvenţa cea mai
înaltă). În mod similar sunt deviate şi undele invizibile: infraroşul (IR) mai
puţin, ultravioletul (UV) mai mult.
Newton a realizat şi compunerea luminii albe, prin experimentul invers,
folosind două prisme (fig. 1.9):

Fig. 1.9. Experimentul invers de compunere a luminii.

1.3.7. Polarizarea luminii

Lumina, ca orice undă electromagnetică, este compusă din doi vectori
care oscilează sinusoidal în fază în planuri perpendiculare între ele şi
perpendiculare pe direcţia de propagare : vectorul câmp magnetic B şi vectorul
câmp electric Ē. Lumina se obiectivează (este văzută, impresionează pelicula
fotografică etc.) datorită vectorului câmp electric Ē.
Lui Isaac Newton îi revine meritul de a fi observat că lumina are direcţie
sau orientare, adică orice rază de lumină este mai mult sau mai puţin polarizată.
Razele de la sursele primare naturale sau artificiale (soare, becuri etc.) au de
obicei un caracter nepolarizat: vectorul câmp electric Ē variază în mod aleatoriu
într-un plan perpendicular pe direcţia de propagare. O radiaţie care are direcţii
preferenţiale pentru vectorul câmp electric indică o polarizare parţială pe
direcţia respectivă.
De foarte multe ori lumina este parţial polarizată, din cauza uneia sau
mai multor reflexii. Orice reflexie pe o suprafaţă netedă contribuie la parţiala
polarizare a luminii. O înţelegere clară a polarizării parţiale o primim prin
aplicarea principiului superpoziţiei care se poate folosi şi în cazul luminii: orice

19
fascicol parţial polarizat (c) poate fi considerat o sumă a unui fascicol polarizat
(b) cu un fascicol de lumină nepolarizată (a) (fig. 1.10):

Fig. 1.10. Lumina parţial polarizată (c), rezultat al compunerii unei radiaţii polarizate plan (b) cu
una nepolarizată (a).

Reamintim că oscilaţia vectorului câmp electric se face într-un plan

perpendicular pe direcţia de propagare (în figura 1.10 direcţia de propagare ar fi
o dreaptă perpendiculară pe planul foii). Cazul b se mai numeşte polarizare
plană deoarece vectorul câmp electric oscilează într-un singur plan în timpul
propagării luminii (fig. 1.11):

Fig. 1.11. Lumina polarizată plan.

Exemple de unde polarizate plan sunt:

- undele radio folosite în transmisiile TV, satelit, radar;
- undele laser la ieşirea din colimator, după ce reziduul de undă cu altă
polaritate a fost anulat;

20
 - razele de lumină trecute prin materiale polaroid (ochelari, geamuri,
filtrul pentru ecranul de la calculator, aparate foto şi camere de luat
vederi etc.).
Pe baza regulii de compunere vectorială, lumina polarizată plan se poate
compune cu alte radiaţii. Compunând două unde cu aceeaşi frecvenţă, ambele
polarizate plan, dar în cuadratură, va rezulta o undă cu vectorul electric
evoluând pe o elice (dreaptă sau stângă) în lungul direcţiei de propagare. Acest
procedeu se numeşte polarizare circulară a luminii.
Pe de altă parte, două radiaţii polarizate plan, ortogonale, nu se
influenţează reciproc (proiecţia vectorului electric al uneia dintre radiaţii în
planul de oscilaţie al celeilalte este nulă) şi sunt nemiscibile. De aceea, privind
imagini polarizate orizontal prin ochelari cu polarizare verticală, imaginea
rămâne invizibilă. O întrebuinţare practică a acestui fenomen este încărcarea pe
una şi aceeaşi purtătoare a celor două polarităţi nemiscibile (orizontală şi
verticală) rezultând o capacitate de transmisie dublă. Procedeul este larg utilizat
în microunde, televiziune, radiorelee, sateliţi şi transmisii pe fibră optică.
Cel mai simplu mod de a obţine lumină polarizată a fost demonstrat de
Brewster. El a constatat că iluminând sticla sub un unghi de circa 570, care îi
poartă numele, rezultă două raze polarizate ortogonal (fig. 1.12). Pentru reuşita
experimentului se foloseşte ca rază incidentă I’ lumina parţial polarizată
obţinută prin reflexia pe o primă oglindă. Raza reflectată R este polarizată într-
un plan perpendicular pe planul de incidenţă, iar raza refractată T este
polarizată în planul de incidenţă. În această situaţie raza reflectată este
perpendiculară pe raza refractată.

Fig. 1.12. Polarizarea luminii prin reflexie.

21
 Valoarea de 570 se obţine aplicând legea lui Snell în punctul O:

n aer ⋅ sin θ Br = n sticla ⋅ sin θ R = n sticla ⋅ cos θ Br (2.10)

n sticla
tgθ Br = (2.11)
n aer
n sticla
θ Br = arctg ≅ 57° (2.12)
n aer
Ultima egalitate este relaţia de definiţie a unghiului Brewster, la care are
loc polarizarea totală a celor două raze emergente.

1.3.8. Interferenţa luminii

Interferenţa luminii a fost demonstrată de Young cu dispozitivul care îi
poartă numele (fig. 1.13). Lumina de la sursa S este trecută printr-o diafragmă
îngustă de pe panoul PO1 pentru a obţine o sursă cvasi-punctiformă. Conform
principiului lui Huygens orice punct de pe o suprafaţă de undă este centrul unei
noi unde elementare, astfel încât înfăşurătoarea tuturor undelor elementare va
fi o suprafaţă de undă într-un moment ulterior. Cele două diafragme înguste de
pe panoul PO2 constituie două surse secundare de lumină: S1 şi S2. Undele
provenite de la aceste două surse interferează pe un ecran. Folosind o lentilă
convergentă franjele devin mai nete.

Fig. 1.13. Experimentul lui Young pentru evidenţierea interferenţei luminii.

22
 Există două situaţii posibile ale compunerii undelor pe ecran:

- dacă cele două unde sunt defazate cu 1800, va avea loc o interferenţă
distructivă rezultând franje întunecate;
- dacă cele două unde sunt în fază, va avea loc o interferenţă constructivă
rezultând franje luminoase.

Experimentul lui Young demonstrează că undele coerente interferează.

El reprezintă cel mai simplu mod în care se pot obţine două unde coerente
dintr-o sursă unică. Este o dovadă a caracterului ondulatoriu al luminii.

1.4. Lentile
Lentilele sunt dispozitive din sticlă, plastic sau alte materiale
transparente care focalizează sau împrăştie razele de lumină. Constituie un
subiect atât de amplu încât o întreagă literatură de specialitate le este dedicată.
Numai materialelor din care se fabrică le-au fost dedicate numeroase cărţi.
Lentilele sunt descrise prin forma suprafeţelor care le mărginesc:
convexe, plane, concave sau combinaţii ale acestora.
Lentilele convergente colimează un flux de lumină divergent, adică
adună într-un fascicol subţire de raze paralele razele divergente, sau focalizează
un fascicol paralel (fig. 1.14).

Fig. 1.14. Acţiunea lentilelor convergente.

23
 Ca şi caracteristică constructivă generală, lentilele convergente sunt
“mai groase la mijloc” şi pot fi plan-convexe, biconvexe sau menisc convergent
(fig. 1.15).

Fig. 1.15. Tipuri de lentile convergente.

Lentilele divergente pot transforma un fascicol convergent într-unul plan

paralel, sau pot împrăştia un fascicol paralel (fig. 1.16).

Fig. 1.16 Acţiunea lentilelor divergente.

Ca şi caracteristică constructivă generală, ele sunt “mai groase la

margine” şi pot fi plan-concave, biconcave sau menisc divergent. (fig. 1.17).

Fig. 1.17 Tipuri de lentile divergente.

24
 Indicele de refracţie depinde de material şi de lungimea de undă a
radiaţiei aplicate. Aceasta poate să însemne că diferite culori sunt focalizate în
puncte diferite (aberaţie cromatică), ceea ce constituie o problemă serioasă în
tehnica video / foto. Aceasta presupune corecţia fenomenului descris în
adâncime, în lungul axului optic principal, rezultând ansambluri de lentile în
locul uneia singure. Obiectivul unei camere de luat vederi, sau al unui aparat de
fotografiat, reduce aproape toate aberaţiile cromatice.

1.5. Surse de radiaţie

Sursa punctiformă de lumină este o sursă fără dimensiuni o abstracţie pe
care realitatea poate doar să o aproximeze: o stea aflată la distanţă de ani
lumină, un far îndepărtat etc. Razele de lumină sosite de la astfel de depărtări
sunt plan paralele. Ele pleacă însă în multe direcţii de la sursă (SA, SB, SC, ...)
(fig. 1.18).
O sursă extinsă de lumină generează radiaţii luminoase pe o suprafaţă
(fig. 1.19), iar obiectul P este iluminat din mai multe direcţii, de mai multe
puncte care trimit unde luminoase spre P. O lampă fulger (flash sau blitz) este o
sursă extinsă de lumină. Dacă însă este văzută de la distanţă mare (de exemplu
200 m) ea seamănă cu o sursă punctiformă.

Fig. 1.18. Sursă de lumină punctiformă.

Fig. 1.19. Sursă de lumină extinsă.

25
Constanta solară

Există surse de lumină naturală primare – soarele, stelele, aurora etc. şi

surse de lumină secundară – planetele şi sateliţii lor. Intensitatea radiaţiei solare
în vid este de cca. 140 mW/cm2. Aceasta se numeşte constanta solară sau
radianţa solară.
Soarele emite radiaţii într-un spectrul larg de lungimi de undă, din care,
cele din domeniul optic sunt cuprinse între 5nm şi 4mm:
- infraroşii (IR) 750nm … 4mm;
- unde vizibile 390nm … 750nm;
- ultraviolete (UV) 5nm … 390nm.
Aceste radiaţii sunt uneori numite lumină; dar doar radiaţiile din spectrul
vizibil sunt cu adevărat luminoase. Constanta solară include radiaţiile infraroşii
şi pe cele ultraviolete.
Instrumentele care măsoară radiaţiile vizibile se numesc fotometre iar
tehnica de măsurare fotometrie. Măsurarea intensităţii radiaţiilor invizibile
adiacente spectrului vizibil – infraroşii şi ultraviolete – se face cu radiometre,
iar domeniul se numeşte radiometrie.

1.6. Mărimi şi unităţi

1.6.1. Intensitatea unei surse punctiforme
Vom reaminti noţiunea de unghi solid. Fie S proiecţia unui obiect P pe
o sferă de rază R cu centrul în punctul O (fig. 1.20):

Fig. 1.20. Unghiul solid.

Unghiul solid corespunzător obiectului P este unghiul solid delimitat de

suprafaţa laterală a conului cu centrul în O, având ca bază suprafaţa S:

26
 S
Ω= [ sr ] . (1.13)
R2

Unitatea de măsură a unghiului solid este steradianul (sr). Înlocuind în

ecuaţia (1.13) aria suprafeţei S cu aria sferei 4πR2 obţinem unghiul solid
maxim: 4π sr.
Fotonii emişi de o sursă creează un fluxul luminos, care corespunde unei
anumite puteri radiante. Intensitatea luminoasă a unei surse punctiforme este o
mărime radiometrică şi reprezintă puterea luminoasă emisă în unitatea de unghi
solid. Ea se măsoară în W/sr:

P
IR = [W / sr ] , (1.14)
Ω
unde P [W] reprezintă puterea radiaţiei.

În fotometrie, intensitatea unei surse punctiforme se măsoară în candele

sau lumeni/steradian (1cd = 1 lm/sr):

Φ
IL = [cd ] , (1.15)
Ω
unde Φ [lm] reprezintă fluxul luminos.

1.6.2. Intensitatea luminoasă a unei surse superficiale

Intensitatea unei surse extinse, numită şi exitanţă sau radianţă, se
măsoară în W/cm2 şi reprezintă cantitatea de flux emisă pe unitatea de
suprafaţă:

P
BR = [W / cm 2 ] , (1.16)
S
unde este P este puterea luminoasă iar S este aria sursei.

Intensitatea unei surse extinse se măsoară în unităţi fotometrice în

lm/cm2:
Φ
B L = [lm / cm 2 ] , (1.17)
S

27
1.7. Experimente care evidenţiază natura
corpusculară a luminii
Există două experimente clasice care nu pot fi explicate pe baza teoriei
ondulatorii a luminii:
- efectul fotoelectric extern – pus în evidenţă de Heinrich Hertz în 1887 şi
de Hallwachs în 1888;
- efectul Compton, care constă în schimbarea lungimii de undă a
radiaţiilor Röntgen la împrăştierea pe atomi uşori de grafit, descoperit de
Compton în 1923.

1.7.1. Efectul fotoelectric extern

În 1887, Heinrich Hertz folosea înaltă tensiune pentru a genera unde
electromagnetice prin scântei. Pentru aceasta încărca electrostatic două sfere de
metal. Hertz a observat că descărcarea prin arc electric este mult uşurată de
iluminarea uneia dintre sfere cu lumină ultravioletă.
Un an mai târziu, Hallwachs constată că o placă de zinc electrizată
negativ sau neelectrizată, se pozitivează sub radiaţie ultravioletă.
Efectul fotoelectric extern se demonstrează cu dispozitivul din figura
1.21: un tub similar unei diode cu vid, care are în plus o fereastră de cuarţ prin
care e posibilă iluminarea spaţiului dintre anod şi catod.

Fig. 1.21. Dispozitivul pentru demonstrarea efectului fotoelectric extern.

Experimentul a dovedit că:

- radiaţia ultravioletă stimulează conducţia; chiar la VAK = 0, există un
curent pe seama electronilor smulşi de radiaţie;
- lungimea de undă a radiaţiei ultraviolete este determinantă pentru
amplitudinea curentului. La creşterea frecvenţei (din fluxul ultraviolet
incident, frecvenţa / lungimea de undă dorită se selectează cu filtre

28
 plasate în fereastra tubului), curentul creşte. Curentul depinde, de
asemenea, de mărimea fluxului incident, dacă frecvenţa este constantă;
- există o valoare de prag a frecvenţei radiaţiei ultraviolete, sub care
fenomenul nu are loc.

Aceste proprietăţi pot fi explicate numai făcând apel la noţiunea de

foton. Ele nu pot fi explicate pe baza teoriei ondulatorii a luminii.
Max Planck a avut la începutul secolului revelaţia că energia asociată
electronilor poate varia numai în trepte. O singură “porţie” de energie a primit
denumirea de cuantă. Ulterior (1905) Einstein a introdus o particulă denumită
foton, care este o cuantă de energie, cu atât mai mare cu cât frecvenţa sa este
mai mare. Energia unui foton se scrie:

W = h ⋅ν (1.18)
unde:
h = 6,225 ⋅10 −34 [ J ⋅ s ] (1.19)
este constanta lui Planck.

Pe baza interpretării corpusculare a naturii luminii, efectul fotoelectric

extern poate fi interpretat în felul următor. Materialul catodului din tub este
bombardat de fotonii fascicolului de lumină UV transmis prin fereastra de
cuarţ. Fotonii absorbiţi excită atomii care îi captează, adică trec electronii
acestor atomi pe nivele superioare de energie, acolo unde sunt mai slab legaţi
de nucleul atomilor de care aparţin. Sub imperiul tensiunii de sute de volţi
aplicate, o parte din electroni se desprind din catod, îndreptându-se în mod
accelerat (deplasare în câmp electric uniform) spre anod. Cum energia
transmisă de fotoni depinde de frecvenţa lor ν, şi energia foto-electronilor
depinde de frecvenţa respectivă. Lucrul mecanic de ieşire (de extracţie a
electronilor din materialul catodului) va fi cu atât mai uşor de asigurat cu cât
frecvenţa ν este mai mare. Curentul maxim prin microampermetru va reflecta
acest fapt. Pentru ν = constant vor exista cu atât mai mulţi fotoelectroni, cu cât
fluxul incident va fi mai intens.
Toate aceste proprietăţi pot fi explicate doar admiţând existenţa
fotonului şi nu pe baza teoriei ondulatorii.

1.7.2. Efectul Compton

A fost descoperit în 1923 de Compton pe când acesta experimenta
difracţia razelor X pe atomi uşori.
Un fascicol Röntgen obţinut dintr-un kenotron, relativ colimat prin
trecerea printr-un perete cu fantă (oricum razele X rămân divergente), cade pe

29
o bucată de grafit, material cu greutate atomică redusă. Rezultatul interacţiunii
este evaluat cu ajutorul unui spectrometru la diverse unghiuri θ în jurul probei
de grafit (fig. 1.22). Se constată în acest fel că în radiaţia emergentă se
regăseşte frecvenţa incidentă, dar şi o nouă frecvenţă mai joasă (lungime de
undă mai mare), numită frecvenţă (lungime de undă) Compton.

Fig. 1.22 Experimentul lui Compton

Efectul Compton nu poate fi explicat cu ajutorul teoriei ondulatorii.

Conform acestei teorii, radiaţiile electromagnetice împrăştiate ar avea aceeaşi
lungime de undă ca şi radiaţiile incidente.
Explicarea acestui fenomen a fost dată de către Compton pe baza
interacţiunii dintre un foton şi un electron al substanţei împrăştietoare.
Considerând ciocnirea foton-electron ca o ciocnire elastică şi impunând
respectarea legilor de conservare a energiei şi impulsului, Compton calculează
că trebuie să apară o deviaţie a lungimii de undă dependentă de unghi şi
independentă de materialul împrăştietor:

θ
∆λ = 2 ⋅ Λ ⋅ sin 2 , (1.20)
2
unde:
h
Λ= , (1.21)
m0 ⋅ c
se numeşte lungimea de undă Compton, iar
m0 – masa fotonului în repaus şi
c – viteza luminii în vid.

Aceste proprietăţi au fost în primul rând stabilite experimental.

Explicarea lor cu ajutorul relaţiei (1.21), dedusă în ipoteza fotonică a luminii,
constituie încă o dovadă a valabilităţii acestei ipoteze.

30