1

BASMUL CULT

Termenul de basm vine din slava veche (basnŭ) şi înseamnă „născocire”, „scorneală”.
Definiţie: Basmul desemnează o specie a epicii populare şi culte, în proză, mai rar în versuri, în care
personaje imaginare (regi, zâne) traversează întâmplări fantastice şi în care forţele Binelui triumfă întotdeauna
asupra Răului.
Clasificare
După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa elementelor miraculoase
sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în
- fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o pregnanţă a
fenomenelor miraculoase,
- animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante
sau unele obiecte simbolice,
- nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o puternică inserţie a aspectelor
reale, concrete de viaţă.
După autor, basmele pot fi
- populare, creaţie a colectivităţii anonime,
- culte, creaţie a unui autor cunoscut.

Basmul fantastic. Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, când
a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieşi, adică într-un timp mitic. Despre
veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi insondabil chiar cu percepţia omului modern,
există accepţiunea: „nu credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai
mici cred c-aşa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o
ştiut carte.” Inserţia în timpul mitic este dată de formule iniţiale şi finale, care fixează timpul narativ în care
se proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul real.
Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive şi dezvoltate, precizând şi atitudinea naratorului faţă
de faptele povestite şi caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin
temporal: „A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita
micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de
când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne
aducea poveşti: De când scria musca pe perete, / Mai mincionos cine nu crede.” Sau o formulă de final: „Iar eu,
isprăvind povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a
spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după şea,
aştept un bacşiş de la cine mi-o da: Basm băsmuit, /Gura i-a trosnit, / Şi cu lucruri bune i s-a umplut".
Formulele mediane menţin discursul narativ în acelaşi timp al fabulei, făcând conexiunea între secvenţele
narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit: „Şi se luptară, / Şi se luptară, / Zi de vară până
seară” sau „Zi de vară / Până seară, / Cale lungă, / Să-i ajungă.”
Basmul nuvelistic este o naraţiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o
vârstă a împlinirii în viaţă. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândeşte alte măriri. Eroul combină, în acest
tip de basm, inteligenţa cu viclenia, reuşind, în cele din urmă, să depăşească orice întâmplare potrivnică. Din
punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând şi o anume
demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice populare
sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă.
Basmul cult. Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia
motivele şi tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre
Ispirescu, care actualizează şi recreează basmul, păstrând funcţiile principale, formule fixe, oralitatea, anumite
expresii, dar adăugând o tentă uşor moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei
înşişi autori de basme, cunoscuţi fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu,
Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
 2
Basmul cult, împlinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, îşi armonizează structurile
narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând viziunea scriitorului şi integrînd teme şi motive
caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura şi tipologia basmului popular, dar poate
aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a treia cu persoana întâi şi a doua, creând o
comunicare mai directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţă subiectivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se pot
identifica particularităţi ale stilului, modalităţi portretistice şi motive proprii autorului în scenariul basmului,
care îi conferă originalitate şi atractivitate.
Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul şi fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate,
şi în acelaşi timp reduce caracterul convenţional al unor secvenţe narative, adaugîndu-le semnificaţii şi efecte
specifice literaturii culte.
Criticul literar G. Călinescu în lucrarea Estetica basmului numea basmul “oglindire a vieţii în moduri
fabuloase”. „Basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanu, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală
etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale. […] Când dintr’o
naraţiune lipsesc acesti eroi himerici, n’avem de a face cu un basm.”

Basmul a apărut în epica populară, ulterior pătrunzând şi în literatura cultă (în sec. al XIX-lea, în perioada de
afirmare a esteticii romantice). Specie a epicii (culte), naraţiune amplă, implicând supranaturalul sau fabulosul.
Personajele (oameni, dar şi fiinţe himerice) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele
lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie, de obicei, prin victoria forţelor binelui. Pe lângă aceste
două forţe (binele şi răul), mai există şi două tărâmuri cel real şi cel fantastic. Personajul pozitiv aparţine
tărâmului real şi este reprezentat de om (aspect antropomorfic), de regulă împăraţi, regi etc. Forţa răului (aspect
zoomorfic) aparţineteritoriului fantastic. Eroul (protagonistul) este ajutat de fiinţe supranaturale, animale
fabuloase sau obiecte magice şi se confruntă cu un adversar (antagonistul). Eroul poate avea trăsături omeneşti,
dar şi puteri supranaturale (de exemplu, capacitatea de a se metamorfoza). Clasificarea sau funcţiile
personajelor, prin raportare la erou (în basmul popular): răufacatori (produc o daună care trebuie corectată de
erou), donatori sau furnizori (personaje întâlnite întâmplător de erou, care îi dăruiesc un obiect miraculos ce-l va
ajuta la nevoie), ajutoare (se pun la dispoziţia eroului care duce la bun sfârşit o sarcină, cu sprijinul lor).
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale sau momentele
subiectului: situaţia iniţială de echilibru, intriga (evenimentul care dereglează echilibrul iniţial), acţiunea de
restabilire a echilibrului (călătoria eroului, apariţia donatorului şi ajutoarelor, trecerea probelor), deznodământul
(refacerea echilibrului, răsplata eroului şi pedepsirea răufăcătorului).
Caracteristicile basmului popular:
- Basmul îşi are punctul de plecare în realitate pe care o transformă în suprareal;
- Spaţiul şi timpul sunt nedeterminate;
- Intâmplările se desfăşoară într-o anumită ordine: o situaţie iniţială de echilibru (un crai are 3 feciori),
un eveniment sau mai multe care dereglează echilibrul iniţial (imparatul verde are nevoie de un
moştenitor), refacerea echilibrului prin răsplătirea eroului.
- Existenţa unor motive specifice:
1. motivul împăratului fără urmaşi de sex masculin;
2. motivul cifrei 3 şi a multiplilor ( 3 fete, 3 fii, 3 probe, 3 zile, de 3 ori îl roagă bătrâna să o miluiască ,
9 mări, 9 ţări şi 9 ape mari );
3. motivul superiorităţii mezinului = eroul de basm este al treilea frate ( prâslea ) = aparent cel mai
neajutorat. El creşte într-un ritm neobişnuit. Este rezultatul unei naştei miraculoase ( o boabă de piper,
un măr, un os de peşte ). Este isteţ, bun, are simţul dreptăţii şi este viteaz.
4. motivul interdicţiei ( tatăl îl sfătuieşte să se ferească de spân = fără păr, barbă şi mustăţi şi de omul
roş = roşcat. În credinţele româneşti, orice fiinţă însemnată, adică marcată de un defect fizic, de un
defect fizic, de un semn oarecare, are puteri oculte, iar unii, mai cu seamă oamenii cheli şi roşcaţi,
sunt rău prevestitori.
5. motivul drumului = al călătoriei = are rolul unei iniţieri, obstacolele întâlnite maturizându-l pe erou.
Îl ajută pe erou să cunoască pe alţii şi pe el însuşi . Este o aluzie la destinul omului, toată viaţa omului
fiind o călătorie.( + motivul codrului ); Harap-Alb trebuie să străbată un drum de iniţiere, să
 3
acumuleze experienţă, să se formeze pentru viaţă în lupta cu forţele malefice şi să obţină o
înţelepciune ca să acumuleze filosofia despre viaţă, adevăr, dreptate, luptă, despre iubire, prietenie etc.
Când va ajunge împărat va crede celor necăjiţi şi asupriţi”.
6. motivul încălcării interdicţiei;
7. motivul supunerii prin vicleşug;
8. motivul celor 3 probe depăşite cu ajutorul unor personaje miraculoase ( animale recunoscătoare=
furnici, albine ): 1. proba salăţilor, 2. p. cerbului şi 3. p. aducerii fetei împăratului Roş ( proba focului
din casa înroşită, proba mâncării şi a băuturii, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, proba
recunoaşterii miresei, aducerea apei vii şi moarte de către cal şi turturică );
9. motivul izbânzii binelui;
10. motivul pedepsirii răului;
11. motivul căsătoriei- Întâlnirea cu fata împăratului – de fapt supunerea ei, “o farmazoană cumplită
căreia trebuie să-i strâmbi gâtul oleacă, să se înveţe ea altă dată a mai purta lumea pe degete”, este
necesară întemeierii unei căsnicii în care femeia trebuie să asculte de bărbat.

- Textul este marcat de formule specifice

A) de început: ( ne introduce în lumea imaginară ): „a fost odată ca niciodată”, „Amu cică era odată într-
o ţară un craiu”. ( timp fabulos + spaţiu imens = cuprins între cele două margini ale pământului );
↑→Incertitudine = timp îndepărtat de momentul vorbirii;
B) de mijloc: ( naratorul controlează relaţia cu publicul ): “…dar cuvântul din poveste, înainte mult mai
este”;
C) de încheiere ( sfârşit ): ( ne readuce în lumea reală ): “”Incălecai pe-o şa”; „ş-am încălecat pe-o şa, şi
v-am spus povestea aşa”
“Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă, cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi,
cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.

- Criticul literar V.I. Propp împarte personajele basmului în următoarele categorii: răufăcătorii
(spânul), ajutoarele sunt personajele care îl însoţesc pe erou (calul năzdrăvan), câştigate datorită unor
fapte bune sau prin simpatie ( personaje cu puteri supranaturale, personaje animaliere ) şi donatorii
sunt personajele care îi ofera eroului ceva care îl va ajuta la un moment dat să depăşeasca un impas
(craiul).
- Elemente magice: apa vie şi apa moartă, cele 3 smicele de măr dulce ( pentru învierea lui Harap-Alb ),
obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, pielea ursului, armele şi hainele de mire ale tatălui;
- Amestec de real şi fabulos: La început calul este „o răpciugă, dupuros şi slab”, dar se dovedeşte a fi
năzdrăvan. Are însuşiri excepţionale: zboară, vorbeşte, se metamorfozează, anticipă faptele stăpânului, ştie
rezolvările pentru încercările la care este supus acesta. Bătrâna cerşetoare =Sfânta Duminică.

In basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizează evenimentele stereotipe
conform viziunii sale artistice şi propriului său stil. Basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din
basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului. Oralitatea este poate cea mai importantă trăsătură a operei.
Creangă nu povesteşte doar, ci dialoghează cu cititorul, comentează acţiunile şi vorbele personajelor şi chiar pe
ale sale, se mustră sau se îndeamnă la povestire: “Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul
poveştii”; Comentariile autorului sunt întărite de proverbe, zicători, adesea introduse prin formula stereotipă
„vorba ceea”, care creează impresia de adresare directă, familiară: “Vorba ceea: Părinţii mănâncă aguridă şi
fiilor li se strepezesc dinţii”. “Şi vorba ceea: La calic slujeşti, calic rămâi”. Vorbirea este în stilul oralităţii,
Harap-Alb, fiu de crai, grăieşte asemenea oamenilor obişnuiţi, din spaţiul rural; La început basmele se
spuneau la şezători.
► Ele păstrează aspectul de text vorbit prin:
A) interjecţie: măi;
B) onomatopei, expresii onomatopeice: zbrr, a găbui;
 4
C) locuţiunile verbale dau pregnanţă ideii şi tensiunii psihice “ a ţine seama de vorbele
cuiva”, “a ajunge slugă la dârloagă”, “a-i fi capul în primejdie”.
D) exclamaţie: ptiu, drace!;
E) interogaţie: Ei, apoi şagă vă pare”;
F) înşirare de fraze rimate şi versuri populare: “Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata
împăratului Roş nici nu gândiţi””.

Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu
acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou.
Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la
erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin
atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente
clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea
cu dialogul şi descrierea.

Caracteristicile basmului cult:

- clişee compoziţionale: formule tipice (iniţiale, mediane, finale);
- motive narative diverse: călătoria, lupta, victoria eroului, probele depăşite, demascarea şi pedepsirea
răufăcătorului, căsătoria şi răsplata eroului etc.;
- specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) şi spaţiale (tărâmul acesta şi tărâmul celălalt) - sunt
vagi, imaginare, redate la modul general ;
- stil elaborat, îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea;
- cifre magice, simbolice;
- obiecte miraculoase;
- întrepătrunderea planurilor real - fabulos; fabulosul este tratat în mod realist;
- convenţia basmului (acceptată de cititor): acceptarea de la început a supranaturalului ca explicaţie a
întâmplărilor incredibile.