Regina Maria a României

Ediție specială sub Auspiciile Familiei Regale a României

 2
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

SUMAR
ÎN LOC DE ARGUMENT/ 3
RĂZVAN THEODORESCU ● PROFILUL DE NEUITAT AL UNEI MARI DOAMNE/ 4
AURA CHRISTI ● CÂND VORBEŞTE SUFLETUL.../ 5
CONSTANTIN TOADER ● REFLECŢII DESPRE CENTENARUL ÎNCORONĂRII/ 8
NARCIS-DORIN ION ● MARIA A ROMÂNIEI. PORTRETUL UNEI MARI REGINE/ 10
REGINA MARIA. POVESTEA VIEŢII MELE/ 19

Constantin Toader
Reflecţii despre Centenarul Încoronării
„Dacă va fi să murim, măcar să se ştie
că nu murim ca nişte neghiobi orbi!”
Regina Maria, Jurnal
de război (II), 1917–1918
Î
ntr‑o duminică ploioasă de toamnă, în
Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia,
lăcaş de cult ridicat la sugestia lui Nico-
lae Iorga, Ferdinand şi Maria au fost
încoronaţi ca regi ai României Mari. Festivităţile
8 din 15 octombrie 1922 marcau momentul istoric
al desăvârşirii idealului naţional al unirii tuturor
românilor într‑un singur stat. Regi ai destinului,
suveranii au împlinit proiectul paşoptist al unită-
ţii naţionale, proiect început cu Unirea Principa-
telor în 1859. Strategia paşoptistă a realizării ide-
alului naţional pe etape, în funcţie de conjunctura
internaţională şi cu sprijinul unor mari puteri s‑a
dovedit una de succes, realismul şi perseverenţa
a şapte decenii de eforturi şi sacrificii fiind răs-
plătite prin miracolul din 1918. Continuitatea
de efort constructiv a fost remarcabilă, regii reu-
şind să‑l finalizeze triumfător. Să mai spunem că
Marea Unire a fost un act de
voinţă al naţiunii, pentru că
la Chişinău, Cernăuţi şi Alba
Iulia românii s‑au exprimat
democratic, plebiscitar, pen-
tru un stat întregit, acesta
nefiind primit cadou de la
soartă, nici realizat prin forţă
militară.
Proiectul desăvârşirii
Unirii a fost adoptat de Ferdi-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
nand şi Maria încă de la urca-
rea pe tron, în 1914. Când, în
august 1916, Petre P. Carp i‑a
reproşat alegerea Antantei,
ceea ce însemna sacrificarea
intereselor dinastiei din care
făcea parte, Hohenzollern‑Sig-
maringen, Regele Ferdinand
i‑a răspuns ferm, arătând
că leagă destinul dinastiei
de soarta ţării: „…Dinastia
va urma soarta ţării, învin‑
gătoare cu ea sau învinsă cu
ea. Deoarece mai presus de
toate, să ştiţi, domnule Carp,
că dinastia mea este română!
Rău aţi făcut că aţi numit‑o străină, germană.
Nu, este românească! Românii nu au adus aici
pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o
dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie
naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea
de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care
acest popor i‑a încredinţat‑o”. Dovedind voinţă
şi patriotism, cei doi monarhi au reuşit să facă
faţă unor situaţii-limită, unor încercări extrem
de grele, unor adevărate ameninţări existenţiale
pentru naţiune şi stat.
Cum studierea izvoarelor istorice şi a lucră-
rilor de referinţă nu se află la mare cinste în pre-
zent, este firesc să se ignore faptul că, în anii răz-
boiului mondial, România s‑a aflat de mai multe
ori ameninţată cu dispariţia, fiind salvată atât de
eroismul colectiv, cât şi de curajul şi deciziile inspi-
rate luate de rege şi regină. Şi după realizarea
Marii Uniri, regii au dovedit merite incontestabile
în lupta pentru recunoaşterea internaţională şi
consolidarea noului stat. Departe de a fi fost rodul
întâmplării, ori al norocului istoric, Marea Unire
a fost posibilă pentru că paşoptiştii au gândit o
strategie inteligentă, pusă în practică cu perseve-
renţă de două generaţii de politicieni, pentru că
patriotismul a permis românilor să facă faţă celor
mai grele încercări, pentru că Regele Ferdinand şi
Regina Maria, alături de Ionel I.C. Brătianu, au
găsit cele mai bune soluţii unor probleme extrem
de dificile, luptând cu hotărâre pentru a duce la
bun sfârşit proiectul paşoptist.
Drumul spre Alba Iulia.
Audentes fortuna iuvat
Petre P. Carp afirma că „România are prea
mult noroc pentru a mai avea nevoie de politici‑
eni”. Deşi această judecată este nedreaptă şi rigu-
ros falsă, o vedem tot mai des reluată de diferiţi
lideri de opinie ignoranţi. Poate că nu ar fi lipsit
de interes să verificăm dacă aşa au stat lucrurile,
studiind cu atenţie realitatea istorică. Şi la o pri-
vire superficială ar trebui să constatăm că, până
la realizarea miracolului Marii Uniri, România
s‑a aflat de mai multe ori în situaţii critice.
Prima situaţie de criză majoră a apărut ime-
diat după intrarea în război, în 1916, România
înregistrând destul de repede o serie de înfrân-
geri în serie. Deşi situaţia ameninţa să ducă la
o înfrângere dezastruoasă, Regele Ferdinand nu
şi‑a pierdut cumpătul, combătând cu fermitate
atitudinile defetiste şi resemnate, în acelaşi timp
intervenind cu hotărâre pentru demiterea ofiţeri-
lor incompetenţi din corpul de comandă. S‑a reuşit
astfel evitarea capitulării, Moldova fiind transfor-
mată în centrul rezistenţei naţionale. Un dezastru
asemănător a fost evitat de sovietici în războiul
împotriva Germaniei naziste prin Ordinul nr. 227
Dovedind voinţă şi patriotism, cei
doi monarhi au reuşit să facă faţă
unor situaţii-limită, unor încercări
extrem de grele, unor adevărate
ameninţări existenţiale pentru
naţiune şi stat
din 28 iulie 1942, cunoscut sub numele „Nici un
pas înapoi!” Totuşi, Ferdinand, spre deosebire de
Stalin, nu a avut nevoie de „unităţi‑barieră”, care
să deschidă focul asupra militarilor aflaţi în retra-
gere fără ordin.
Anul 1917 a fost şi mai cumplit, prin epide-
mia de tifos exantematic, prin problemele infer-
nale provocate de iarnă, suprapopulare şi lipsa
alimentelor, prin pericolul adus de infiltrarea
unor agitatori bolşevici, aceştia îndemnându‑i
pe militarii demoralizaţi să abandoneze lupta
şi să se ridice împotriva „exploatatorilor”. Ne
aflam din nou pe marginea prăpastiei. În aceste
condiţii, regele şi regina au contribuit la susţine-
rea efortului de război şi la păstrarea moralului
armatei. Regina Maria a dat întreaga măsură a
curajului şi ataşamentului pentru români, în spi-
talele Crucii Roşii îngrijind şi veghind pe solda-
ţii răniţi, bolnavii de tifos şi tuberculoză, ducând
hrană şi îmbrăcăminte familiilor din satele Mol-
dovei şi orfelinatele de copii. Îmbrăcată în uni-
forma de soră medicală sau în cea militară, Maria
a rămas în conştiinţa românilor ca „Regina sol-
Încăpăţânarea Reginei Maria de a
nu se finaliza pacea şi refuzul lui
Ferdinand de a promulga tratatul au
salvat România de la dispariţie şi au
conservat drepturile ei ca stat aliat,
meritele acţiunii regelui şi reginei
în luarea şi ducerea la îndeplinire
a acestei decizii extrem de dificile
fiind unanim recunoscute
dat” sau „Mama răniţilor”. La rândul său, Regele
Ferdinand a depus eforturi susţinute în direcţia
reorganizării, dotării şi instruirii armatei, precum
şi a elaborării unui plan de acţiune militară, care
urma să fie pus în aplicare în primăvara anului
1917. Intuind pericolul enorm
reprezentat de propaganda
bolşevică (s‑a văzut foarte
repede că aceasta a dus la
„dizolvarea” imensei armate
ruse), regele şi‑a reafir-
mat, prin discursul ţinut la
Răcăciuni în faţa soldaţilor
(23 martie/ 5 aprilie 1917),
voinţa de a realiza reforma
agrară şi a votului univer-
sal. Prin aceasta, regele a
consolidat frontul intern şi
a imunizat armata în faţa
propagandei bolşevice, lucru
observat cu furie şi de Lenin.
Unii au văzut în discursul
regelui încheierea unui con-
tract sui‑generis de servicii
de apărare cu soldaţii‑ţărani,
apreciind că marile victorii
de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz s‑ar fi datorat promi-
siunii regelui de realizare a
reformei agrare. În realitate,
nu a existat o astfel de condi-
ţionare a sacrificiului pentru ţară de înfăptuirea
împroprietăririi. Reforma fusese votată, aplica-
rea ei fiind amânată de declanşarea războiului.
Cum am arătat, regele le‑a garantat soldaţilor
aplicarea reformei, în contextul propagandei bol-
şevice, nu a căutat să le cumpere patriotismul şi
disponibilitatea pentru sacrificiu cu pământ. De
 România s‑a aflat de mai multe
ori ameninţată cu dispariţia, fiind
salvată atât de eroismul colectiv, cât
şi de curajul şi deciziile inspirate
luate de rege şi regină. Şi după
realizarea Marii Uniri, regii au
dovedit merite incontestabile
în lupta pentru recunoaşterea
internaţională şi consolidarea
noului stat
altfel, în mărturiile eroilor din vara anului 1917
nu există referiri la împroprietărire. Ei se consi-
derau soldaţi ai destinului, spunând că au luptat
pentru existenţa neamului românesc, pentru ca
România să nu dispară din istorie. Să mai amin-
tim şi faptul că, în cursul marilor bătălii, regele şi
regina s‑au aflat în mijlocul soldaţilor care luptau
în cele mai grele sectoare ale frontului. De aseme-
nea, suveranii şi guvernul au reuşit să găsească
cele mai bune soluţii pentru supravieţuirea ţării
şi păstrarea capacităţii combative a armatei, res-
pingând propuneri fanteziste, cu un mare grad de
risc. Prima prevedea evacuarea trupelor şi chiar
a instituţiilor statului în Rusia. A doua viza ca
armata română să reziste cu orice preţ, până la
ultimul om şi la ultimul tun, într‑un „triunghi al
morţii”, având Prutul drept bază şi cuprinzând
Iaşii, Huşii şi Vasluiul. Nu avem nevoie de mari
exerciţii de istorie contrafactuală, pentru a rea-
liza ce s‑ar fi întâmplat dacă aceste proiecte ar fi
fost puse în practică. Astfel de presiuni erau per-
manente, regii fiind obligaţi să găsească şi să‑şi
asume decizii dificile, să înfrunte permanent situ-
aţii de mare risc.
Protocronist în materie de corectitudine isto-
rică, cancel culture şi prezentism, pseudo‑istoricul
Lucian Boia, iniţiatorul festivalului „Demitizarea
României”, prin care a reuşit să marginalizeze
învăţământul istoric de după 1998, afirma, într‑o
lucrare doldora de aberaţii cu privire la istoria
noastră1, că eroii Războiului pentru Întregire
Naţională erau lipsiţi de orice urmă de conştiinţă
naţională şi de sentimente patriotice, ei nefiind
interesaţi de Transilvania, de unitatea naţională,
luptând mânaţi de la spate de politicieni cinici
şi iresponsabili, care au sacrificat inutil sute de
mii de români, când puteau să aştepte sfârşitul
războiului pentru a câştiga, la Roata Norocului
Istoric, mult mai mult decât s‑a obţinut prin ani
de sacrificii dureroase. România s‑ar fi aventurat
nepregătită într‑un război, pe care în realitate l‑a
pierdut, primind în schimb cadouri de la soartă
şi aliaţii săi. Într‑un cuvânt: epopeea formării
României Mari este o poveste tristă, care n‑ar fi
trebuit să existe. Cine îl contrazice pe domnul
Boia în debitarea acestor grozăvii şi blasfemii?
Istoria însăşi şi exact acei oameni simpli, consi-
deraţi a fi lipsiţi de conştiinţă naţională, care o
duceau greu, dar care, în momentul când au
îmbrăcat haina militară, s‑au sacrificat pentru
ţară fără să clipească. Astăzi putem vorbi de lipsa
patriotismului, de abdicarea de la datorii, de dez-
interes faţă de soarta ţării, atunci însă lucrurile
stăteau radical diferit. Deşi n‑au beneficiat de o
educaţie modernă, de pedagogia constructivistă
şi de şcoli active axate pe competenţe, de eseurile
domnului Boia, soldaţii de la Mărăşeşti, educaţi
în şcolile lui Spiru Haret, aveau sentimentul isto-
riei şi au dat dovadă de un eroism uimitor, recu-
noscut şi de adversarii lor. Dacă nu erau animaţi
de patriotism şi nu doreau unirea, pentru ce au
luptat atunci? De ce nu s‑au dezintegrat armatele
române, precum cele ruse sub efectul propagan-
dei bolşevice, pentru că unitatea naţională repre-
zenta pentru soldaţii români o cauză străină,
care nu‑i interesa, o cauză a câtorva intelectuali
şi politicieni cinici, aşa cum afirmă propagandis-
tul Boia? Vara anului 1917. Dispunând de o forţă
de lovire de 12 divizii cu peste 1.100 de tunuri,
având una dintre cele mai mari densităţi de foc
ale războiului, germanii au încercat nimicirea
Armatei Române. Generalul german Curt von
Morgen arăta în memoriile sale că: „Rezistenţa…
românilor a fost neobişnuit de dârză şi s‑a mani-
festat prin 61 de contraatacuri (…) în decursul
1
Lucian Boia, Primul Război Mondial: controverse, para-
doxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la
lupta cu baioneta”. Germanii au aruncat în luptă
unităţi de elită, conduse de feldmareşalul August
von Mackensen, „spărgătorul de fronturi”, la lupte
participând şi căpitanul Erwin Rommel, viitorul
feldmareşal, ce‑şi va căpăta supranumele de „vul-
pea deşertului”, realizând un jurnalul de front,
publicat în 1937 sub titlul de „Infanteria atacă”.
Nu ştiau pentru ce luptă eroii de la Mărăşeşti?
Dacă ei n‑ar fi avut conştiinţă naţională şi n‑ar fi
fost „intoxicaţi” cu „mituri”, atunci nu ar fi consi-
derat fraternizarea cu soldaţii lui Mackensen sau
fuga în spatele frontului mai utilă decât lupta la
baionetă? În mod cert, România nu ar fi existat,
fiind împărţită între vecini, că tot ne explica dom-
nul Boia că este o ţară „de frontieră”, „făcută din
bucăţi”, o creaţie artificială, care n‑ar fi trebuit să
existe. Până la urmă, planurile germanilor au fost
dejucate de forţa morală, de patriotismul şi erois-
mul soldaţilor români, acuzaţi astăzi de lipsă de
conştiinţă naţională!
Regi ai destinului, suveranii au
împlinit proiectul paşoptist al
unităţii naţionale, proiect început
cu Unirea Principatelor în 1859
În 1918, rămasă singură pe Frontul de Est,
România a fost nevoită să încheie la 7 mai 1918
la Bucureşti o pace separată cu Puterile Centrale.
Brătianu a avut geniul să‑i încredinţeze puterea
lui Averescu pentru negocierea unei păci, prin
care se încerca evitarea unui dezastru total prin
pierderea armatei şi a nucleului statal. Sacrifica-
rea lui Alexandru Marghiloman, încăpăţânarea
Reginei Maria de a nu se finaliza pacea şi refuzul
lui Ferdinand de a promulga tratatul au salvat
România de la dispariţie şi au conservat drep-
turile ei ca stat aliat, meritele acţiunii regelui şi
reginei în luarea şi ducerea la îndeplinire a aces-
tei decizii extrem de dificile fiind unanim recunos-
cute. În urma victoriilor Antantei pe Frontul de
Vest, tratatul cu Puterile Centrale a fost anulat.
Patriotismul faptelor, atunci şi
acum
În condiţiile dramatice din primăvara anu-
lui 1918, când existenţa României era în joc, s‑a
reuşit unirea Basarabiei cu patria mamă. Dacă
norocul ar guverna istoria, atunci ar fi trebuit ca o
ocazie, precum aceea a destrămării URSS în 1991,
să ducă la unirea României cu Republica Moldova.
Deşi americanii şi ruşii erau favorabili acestei
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Proiectul desăvârşirii Unirii a fost
adoptat de Ferdinand şi Maria încă
de la urcarea pe tron, în 1914
acţiuni (ruşii aveau doar condiţia renunţării la
Transnistria), politicienii de pe ambele maluri ale
Prutului nu au fost la înălţimea momentului şi
au ratat şansa ivită. Ghinion. În schimb, Helmut
Kohl a ştiut să profite de şansă şi să realizeze reu-
nificarea Germaniei, chiar plătindu‑se un anumit
preţ. În 1918, când contextul a devenit favorabil,
el a fost valorificat prin realizarea Marii Uniri.
Cum „norocul” nu era suficient, a fost nevoie de o 9
adevărată bătălie diplomatică pentru recunoaşte-
rea actului de la Alba Iulia, Regina Maria jucând
un rol extrem de important.
În perioada postdecembristă, iscusiţii noştri
politicieni au negociat aderarea la UE în genunchi,
încredinţând unor firme de stat occidentale mono-
polurile şi resursele aflate în administrarea sta-
tului român. Altfel spus, s‑a acţionat ca la Buftea,
în mai 1918, numai că atunci am fost obligaţi să
acceptăm monopolul german asupra petrolului
românesc pe 90 de ani, precum şi multe alte con-
diţii dure, în timp ce astăzi am înstrăinat de bună-
voie petrolul şi gazele statelor succesoare Aus-
tro‑Ungariei, ca să dăm doar un exemplu. Având
norocul de a i se fi făcut cadou petrolul românesc,
OMV Austria obţine astăzi profituri fabuloase, în
timp ce românii beneficiază de cele mai mari pre-
ţuri la energie, neavând parte de valorificarea pro-
priilor resurse. Prin poziţia geopolitică şi bogăţia
resurselor, ar fi trebuit ca România să profite din
plin de norocul acestor avantaje într‑o situaţie de
criză. Graţie clasei politice însă, am ajuns săraci
într‑o ţară bogată. Nu mai vorbim de faptul că,
atunci când au votat Legea offshore, având pre-
vederi contrare interesului naţional, politicienii
afirmau senin că au pus în practică politica „prin
noi înşine”, când în realitate era vorba de politica
„porţilor deschise”. Dacă înaintaşii au luptat pen-
tru unitate, independenţă, suveranitate, au făcut
acest lucru pentru a avea norocul de a ne bucura
de ceea ce este al nostru. Astăzi, avem miniştri
zglobii, dornici să arunce la gunoi Constituţia,
pentru a face loc supremaţiei dreptului european.
Din nou ghinion. Dacă în Europa România nu
are o voce, în schimb orice recomandare aberantă
venită de la Bruxelles este pusă în practică ime-
diat, aşa cum a fost cazul cu închiderea minelor
în plină criză energetică. Cu astfel de politicieni,
avem abonament la ghinion. Poate că nu degeaba
Vergiliu, în Eneida, spunea că norocul îi ajută pe
cei îndrăzneţi. Da, Marea Unire s‑a datorat unei
mari şanse istorice, unei conjuncturi excepţionale,
dar în egală măsură şi unor regi şi politicieni,
având curajul şi înţelepciunea să o valorifice.