Sunteți pe pagina 1din 7

TEMA 2: CONIŢIILE DE VALIDITATE

ALE CONTRACTULUI

§ 1. Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de validitate ale contractului


1.1 Definiţia. Orice contract, pentru a produce efecte, urmează a fi încheiat valabil.
Pentru considerarea valabilităţii încheierii contractului, este necesar respectarea anumitor
condiţii care sunt determinate drept condiţii de validitate ale acestuia.
Literatura de specialitate defineşte condiţiile de validitate a contractului, ca fiind acele
elemente structurale, obligatorii pentru orice contract, care sunt determinate de lege drept
elemente obligatorii, respectarea lor fiind impusă sub sancţiunea nulităţii1. Totodată, lista
acestor condiţii poartă caracter exhaustiv şi sunt stabilite prin lege. În practica încheierii
contractelor sunt cunoscute multe cazuri în care părţile, la negocierea clauzelor contractuale pot
stabili şi alte condiţii decât cele pe care le stabileşte legislaţia. Astfel, pentru exemplu, putem
vorbi despre contractul de locaţiune a unui bun imobil încheiat între două persoane, la care
termenul de locaţiune nu depăşeşte trei ani, iar respectiv legea nu cere înregistrarea cadastrală a
acestuia. La acest contract părţile au stabilit obligativitatea înregistrării drept condiţie a
constatării validităţii, iar mai mult ca atât – considerarea valabilităţii încheierii contractului –
momentul înregistrării acestuia. În această ordine de idei vorbim despre faptul, că în unele
cazuri părţile pot stabili şi condiţii suplimentare pentru care se va putea induce valabilitatea
contractului, iar în rezultat şi producerea efectelor.
Astfel, după cum doctrina, aşa şi legislaţia în vigoare enunţă, condiţii de validitate a
contractului, care privesc:
- Legalitatea;
- Capacitatea contractuală;
- Consimţământul la încheierea contractului;
- Obiectul contractului;
- Cauza sau scopul contractului;
- Forma contractului.
1.2 Clasificarea condiţiilor de validitate ale contractului.
În literatura de specialitate s-a realizat o diversă clasificare a condiţiilor de validitate a
contractului. Cea mai amplă clasificare a condiţiilor de validitate este expusă de către
cercetătorul român Gh. Beleiu, care clasifică condiţiile de validitate ale actului juridic, iar prin
urmare şi a contractului în funcţie de aspectul la care se referă, în funcţie de obligativitatea
prezenţei lor şi în funcţie de sancţiunea nerespectării lor2.
Astfel, în funcţie de aspectul la care se referă, deosebim condiţii de validitate de fond
şi condiţii de validitate de formă. Condiţii de validitate de fond sunt acele care ţin de conţinutul
contractului - capacitatea părţii de a contracta, consimţământul valabil exprimat, obiectul şi
cauza contractului. Forma în care are loc încheierea contractului constituie o condiţie de formă.
În funcţie de obligativitatea condiţiei de validitate deosebim condiţii de validitate
esenţiale şi neesenţiale.
În funcţie de sancţiunea nerespectării condiţiilor de validitate, deosebim condiţii,
nerespectarea cărora duce la nulitatea contractului şi condiţii de validitate, nerespectarea cărora
duce la ineficacitatea contractului.

1
A. M. Luca, Drept civil. Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile, Iaşi, 1994, pag 78.
2
Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag.
137
În contextul celor enunţate mai sus, ţinem să menţionăm, că de fiecare dată, atribuirea
unei sau alteia din condiţiile de validitate la una din categoriile enunţate mai sus, poate fi făcută
în funcţie de conţinutul reglementărilor legale.
În acest sens, încercăm să redăm succint conţinutul fiecăreia din condiţiile de
validitate a contractului.

§ 2. Legalitatea
Legalitatea drept condiţie de validitate prezumă corespunderea conţinutului şi
efectelor produse de contract prevederilor legislaţiei în vigoare. Totodată condiţia respectivă
stabileşte că contractul nu trebuie în fond să contravină legii. Astfel în afară de tipurile de
contracte reglementate în Codul Civil, persoanele pot încheia şi alte tipuri de contracte, dar care
nu contravin legislaţiei în vigoare. Însăşi condiţia de legalitate a încheierii contractului rezultă
din principiul legalităţii în desfăşurarea raporturilor civile. Astfel, legalitatea este definită ca un
principiu fundamental de drept, în baza căruia orice subiect de drept trebuie să respecte, şi când
este cazul, să aplice legile şi celelalte acte normative. În acest context, doctrina stabileşte, cu
referire la coraportul stat – persoană că cetăţeanul este liber să se manifeste sau să întreprindă
orice, în afară de ceea ce-i interzis prin lege, iar respectiv autoritatea de stat este în drept să
desfăşoare acele activităţi, care-i sunt autorizate prin lege. Este de menţionat faptul, că acest
principiu şi-a găsit cea mai mare apreciere în perioada sovietică şi constituia unul din pilonii
doctrinei sovietice. În sensul acesta legalitatea urma să elucideze aspectul, care deşi nu era
propriu după natura şi conţinutul său deplin structurii instituţionale sovietice, respectarea în
integru a prevederilor legislaţiei. În acest sens, tractarea principiului legalităţii asigura
posibilitatea săvârşirii a aşa tip de acţiuni, care erau permise de către lege, excluzându-se
posibilitatea aplicării principiului “Se permite totul ceea ce nu interzice legea”. Odată cu
revizuirea poziţiilor în ceea ce priveşte posibilitatea persoanei de a opera în contextul
corespunderii acţiunilor sale prevederilor legislaţiei în vigoare, respectiv este privit sub alt
aspect şi principiul legalităţii. Astfel, legalitatea este privită drept “…un principiu realizarea
căruia duce la instituirea ordinii de drept, ultima fiind o parte a ordinii sociale” 3. În acelaşi
context, se afirmă, că “starea de ordine, în desfăşurarea raporturilor sociale rezultată din
atitudinea de respectare a legilor este definită ca legalitate”4 sau că “Legalitatea este un
principiu exprimat prin îndatorirea de a respecta regulile de drept şi ordonarea tuturor regulilor
de drept într-un unic şi unitar implicând conformitatea celor inferioare faţă de cele superioare” 5.
Acest fapt, dă reala posibilitate de a privi legalitatea, inclusiv şi în domeniul raporturilor
contractuale, cel puţin sub două aspecte – dinamic şi static, unde aspectul dinamic reflectă
situaţia în care acţiunile legate de încheierea şi executarea contractului urmează să nu
contravină legislaţiei, iar aspectul static priveşte situaţia în care toate efectele şi scopul realizat
prin contract urmează a fi conform legislaţiei.

§ 3. Capacitatea contractuală.
Capacitatea contractuală reprezintă condiţia care reflectă posibilitatea persoanei de a
avea calitatea de parte la contract. Această capacitate derivă din aptitudinea acesteia de a
dobândi şi exercita calitatea de parte prin acte proprii, fie prin reprezentant, inclusiv şi în cazul
lipse de capacitate de a dobândi şi exercita calitatea de parte prin acte proprii. Este necesar de a
face diferenţiere între capacitatea de a încheia contractul şi aptitudinea persoanei de a fi parte la
contract. Astfel, minorul ce nu a împlinit vârstă de 14 ani, din numele căruia a fost încheiat
3
Законность, обоснованность и справедливость судебных актов, Krasnodar, 1974, pag. 42.
4
Ioan Huma, Introducere în studiul dreptului, Iaşi, 1993, pag.133.
5
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.1, Iaşi, 1993, pag. 70.
contractul de vânzare-cumpărare a imobilului este parte la contract, însă el nu are capacitate de
a încheia contractul personal. În aşa fel distingem două elemente ale capacităţii contractuale –
capacitatea de a fi parte la contract şi capacitatea de a dobândi şi exercita calitatea de parte
prin acte proprii, sau altfel spus – capacitatea de a încheia contractul prin acte proprii.
Prin capacitate de a încheia contracte se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil
de a deveni titular de drepturi subiective şi obligaţii civile prin încheierea personal a contractelor.
Condiţia principală a deţinerii capacităţii de a încheia contractul este prezenţa discernământului.
În funcţie de categoria de subiect, prezenţa capacităţii de a încheia contractul este posibil de a fi
constatată în mod diferit. Astfel, la persoanelor fizice, capacitatea de a încheia contractul le poate
fi constatată la atingerea anumitei vârste, de care legislaţia în vigoare leagă posibilitatea de a fi
parte la contract, fie la prezenţa unei atitudini psihice, care corespunde capacităţii persoanei de a
conştientiza natura, valoare şi efectele contractului ce îl încheie. Totodată, legislaţia poate
determina pentru anumite categorii de persoane incapacitatea de a contracta în funcţie de natura
contractului. Astfel, spre exemplu, calitatea de vânzător la încheierea contractului de franchising
nu o poate avea decât persoanele ce comercializează bunurile ce vor constitui obiect al
franchisingului sau persoana ce produce aceste bunuri. Pentru celelalte categorii de persoane
legiuitorul le declară incapacitate contractuală, chiar dacă întrunesc condiţia de vârstă şi de
capacitate psihică de a evalua corect natura lucrurilor.
Regula generală, însă, care guvernează capacitatea de a contracta este, că «poate
contracta orice persoană, dacă nu este limitată capacitatea sa prin lege.». În acest sens, putem
determina incapacitatea persoanelor fizice şi incapacitatea persoanelor juridice. Astfel, sunt
considerate drept persoane incapabile acele persoane fizice, care în virtutea minorităţii legea îi
conferă incapacitatea sa, precum şi persoanele fizice, care sunt recunoscute prin hotărâre
judecătorească şi devin incapabile în virtutea incapacităţii sale psihice 6. Capacitatea persoanei
juridice de a contracta este guvernată de principiul «este admis totul este prescris prin actul de
constituire sau lege». De asemenea prin lege se poate prescrie în mod expres incapacitatea
persoanei juridice7. Astfel, se poate constata incapacitatea persoanei juridice de a încheia un
contract, dacă aceasta contravine scopurilor existenţei acesteia sau dacă prin încheierea
contractului se constată lezarea interesului pentru care există această persoană juridică.

§4. Consimţământul
Consimţământul constituie acea condiţie esenţială de fond şi generală a contractului
care constă în hotărârea părţilor de a încheia contractul prin atingerea acordului de voinţă.
Având în vedere faptul, că consimţământul este nu altceva decât o exteriorizare a unui act de
voinţă interior şi real8, este necesar ca manifestarea acestuia să fie realizată cu respectarea
anumitor condiţii.
Astfel, în vederea constatării valabilităţii consimţământului este necesar de a respecta
următoarele condiţii9:
6
În literatura juridică de specialitate aceasta este determinată drept incapacitate naturală (A se vedea:
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998,
pag. 143)
7
Exemplu poate servi prevederile articolului 6 al Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-
cumpărare a pământului, care stabileşte, că persoana juridică în care unul din fondator este persoană
străină, nu poate avea calitatea de cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare a terenurilor cu
destinaţie agricolă.
8
În acest sens a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag. 140-141
9
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998,
pag. 143.
* să provină de la o persoană cu discernământ;
* să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
* să fie exteriorizat;
* să nu fie viciat.
În ce priveşte discernământul, condiţia respectivă a fost enunţată în subîntrebarea de mai
sus.
Intenţia de a produce efecte priveşte certitudinea exprimării voinţei de a încheia
contractul şi de a produce prin acesta efectele concrete. Astfel nu se consideră că a fost iniţiată
contractarea întru producerea efectelor dacă:
* e constatată fictivitatea contractului;
* manifestarea de voinţă a fost făcută vag;
* manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;
* manifestarea de voinţă a fost făcută sub condiţie potestativă;
Consimţământ exteriorizat. Pentru atestarea valabilităţii contractului, iar în unele cazuri
însăşi faptul încheierii lui este necesară respectarea anumitei forme. Astfel contractul deseori
îmbracă o haină distinctă: simpla manifestare de voinţă într-o formă verbală, un în scris sau
săvârşirea unui act, cum ar fi spre exemplu, transmiterea bunului ce constituie obiect al
contractului etc.
Vicierea consimţământului constituie o situaţie de exprimare a actului de voinţă însă în
virtutea unor împrejurării, numite vicii, acest act fiind alterat. Astfel, sunt considerate vicii de
consimţământ eroarea, dolul, violenţa şi leziunea10.
Eroarea constituie o falsa reprezentare a realităţii la încheierea unei contract. Aceasta
poate fi:
1) Eroare asupra naturii actului, atunci când o parte crede că încheie un contract de
înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe viaţă, iar cealaltă parte crede că încheie un act de donaţie.
2) Eroarea asupra identităţii obiectului, atunci când o parte gândeşte că convine la un anumit
bun, iar cealaltă - cu privire la alt bun.
3) Eroarea în substanţă sau în natura obiectului, atunci când o persoană crede că convine
asupra transmisiunii unui bunului de o anumită calitate şi caracteristică, pe când în realitate este
realizată transmisiunea altui bun de o altă calitate şi caracteristici.
4) Eroarea în persoană, atunci când se gândeşte că se contractează cu o persoană, iar în
realitate se contractează cu altă persoană sau cu o persoană fără capacitate de a contracta.
5) Eroarea indiferentă fiind o falsă reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea contractului şi care nu afectează însăşi valabilitatea acestuia.
6) Eroarea de fapt ce constituie falsa reprezentare a unei situaţii de facto la încheierea
contractului.
7) Eroarea de drept este falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme de drept.
Unii nu admit eroarea de drept, fundamentându-se pe faptul că însăşi necunoaşterea dreptului
nu poate fi temei de admitere a erorilor în relaţii.
Pentru ca eroare să fie constatată drept situaţie în care se va considera nevaliditatea
consimţământului, este necesar ca elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost
hotărârilor, determinat, să fi influenţat aşa încât cunoaşterea lui ar fi dus la refuz de a încheia
contractul şi partea.
Dolul este viciul de consimţământ ce constă în inducerea în eroare a unei persoane
prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic 11. În literatura
de specialitate se vorbeşte despre dolul principal sau grav, care se referă la elementele
10
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti,
1998, pag. 145.
determinante la încheierea contractului şi de regulă atrage nulitatea contractului şi dolul
incident sau uşor, care priveşte elementele nedeterminante la încheierea contractului şi atrage
nevalabilitatea doar acelor clauze care au fost stabilite în mod dolosiv. Pentru ca dolul să fie
considerat drept un viciu de consimţământ este necesar ca acesta să fie determinant la
încheierea contractului, să provină de la cealaltă parte şi să nu fie presupus.
Violenţa. Constituie acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care
altfel nu l-ar fi putea încheiat12. După natura sa violenţa poate fi fizică şi morală. Pentru ca
violenţa să fie considerată drept un viciu de consimţământ este necesar ca acesta să fie
determinantă şi să fie nelegitimă.

§5. Obiectul contractului.


Obiectul contractului. Problema obiectului contractului este examinată în mod diferit în
literatura de specialitate. Referindu-ne la obiectul contractului, putem utiliza regula generală,
conform căreia obiect al contractului constituie tot ceia cu privire la ce părţile îşi asumă
obligaţii şi dobândesc drepturi. Contractul, ca orişicare altă categorie de raporturi apar şi se
realizează în vederea obţinerii unui careva obiectiv. În teoria dreptului, referitor la obiectului
raportului juridic există divergenţe. Problema e în aceea că unii autori apreciază că obiect a
unui raport juridic poate fi o conduită pretinsă de subiectul activ către subiectul pasiv. Alţi
autori consideră că obiectul unui raport juridic nu totdeauna este obţinerea unei conduite
respective ci şi obţinerea cărorva rezultate chiar şi materiale. Suntem de părerea că drept obiect
al raportului juridic contractual constituie o conduită urmărită de subiectul activ faţă de
subiectul pasiv. Aceasta rezultă din acele considerente că dacă în primul rând vorbim despre
caracterul social al oricărui raport juridic, iar prin urmare excludem factorul material.
Totodată, nu putem vorbi că contractul se încheie doar de dragul acţiunilor sau
abstenţiunilor. Părţile deseori urmăresc un anumit rezultat material concret, cu privire la care de
asemenea îşi asumă obligaţii şi stabilesc drepturi. În acest sens, pornind de la ideea, că orice
contract constituie un raport juridic, corespunzător este necesar de a ne referi la faptul, că
contractul este caracterizat prin obiect intrinsec şi obiect extrinsec. Astfel pentru exemplu, în
contractul de vânzare-cumpărare obiectul intrinsec al contractului îl constituie transmisiunea
proprietăţii asupra bunului şi achitarea preţului, pe când obiectul extrinsec îl constituie însăşi
bunul vândut şi preţul.
Pentru ca obiectul în contract să fie valabil, acesta este necesar să existe, să fie în
circuitul civil, să fie determinat ori determinabil13, să fie posibil, să fie licit şi moral.

§6. Cauza şi forma contractului


Cauza sau scopul contractului este acea condiţie a contractului ce reprezintă obiectivul
(finalul) urmărit la încheierea acestuia. Pentru ca o cauză a contractului să fie valabilă, aceasta
este necesar să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală. Anume cauza contractului identifică;
de cele mai dese ori, natura juridică a acestuia. Prin prisma identificării scopului pe care l-au
urmărit părţile la încheierea contractului putem identifica dacă acestea au convenit, spre
exemplu, asupra unui contract de donaţie sau asupra unui contract de înstrăinare a bunului cu
condiţia întreţinerii pe viaţă.

11
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti,
1998, pag. 147.
12
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti,
1998, pag. 149.
13
Articolul 206 Cod civil al Republicii Moldova
Forma contractului constituie acea condiţie de validitate care reflectă modalitatea de
exteriorizare a manifestării acordului de voinţă făcut între părţi. După cum am mai menţionat mai
sus, legislaţia în vigoare determină mai multe forme ale contractelor 14, cum ar fi cea scrisă
(simplă, notarială, asimilată celei notariale), verbală şi tacită.
Trebuie, însă să reţinem că legiuitorul stabileşte condiţia formă a încheierii
contractului, stabilind consecinţe juridice diferite, pe care le produce una sau alta din forme în
care se cere încheierea contractului. Astfel, în unele cazuri o anumită formă a încheierii con-
tractului este cerută pentru valabilitatea acestuia, iar alteori pentru opozabilitatea acestuia 15. În
acest sens, nerespectarea formei contractului cerută pentru validitatea lui este sancţionată cu
invaliditatea (nulitatea) acestuia. Nerespectarea formei contractului cerută pentru opozabilitate
nu contestă valabilitatea şi faptul încheierii contractului, ci îl face inopozabil, cât în ce priveşte
faptul încheierii lui atât şi a condiţiilor acestuia.

§7. Nulitatea ca efect a nerespectării condiţiilor de validitate a contractului.


7.1 Definiţie. Efectul principal al nerespectării condiţiilor de validitate a contractului este
nulitatea acestuia. În literatura de specialitate nulitatea este determinată drept o sancţiune care
lipseşte contractul sau unele clauze ale sale de efectele contrarii normelor juridice stabilite
pentru încheierea sa valabilă. În acest sens vorbim, că nulitatea survine atunci când nu se
respectă cel puţin una din condiţiile de validitate a contractului. În asemenea caz contractul se
consideră că nu a fost încheiat, iar clauza nulă - că nu a fost stabilită. În literatura de specialitate
instituţia nulităţii, comparativ cu alte instituţii de tipul rezilierea, rezoluţiunea, caducitatea etc.,
este privită prin prisma efectelor specifice pe care le creează - declararea faptului că contractul
nu a fost încheiat şi respectiv nu a produs efecte. Anume aceasta este destinaţia principală a
nulităţii.
7.2 Clasificarea nulităţii. Atât legislaţia în vigoare cât şi literatura de specialitate
disting mai multe categorii ale nulităţii. Astfel, în funcţie de natura interesului apărat, deosebim
nulitate absolută şi nulitate relativă. În funcţie de întinderea efectelor nulităţii, deosebim
nulitate parţială şi nulitate totală. După modul de consacrare legislativă deosebim nulitate
expresă şi nulitate implicită. După tipul condiţiei de valabilitate nerespectată, deosebim nulitate
de fond şi nulitate de formă.
Nulitatea absolută constituie acel efect, care sancţionează nerespectarea unei norme
ce ocroteşte un interes general obştesc sau duce la lezarea unui drept absolut, cum ar fi spre
exemplu, limitarea capacităţii de exerciţiu sau încheierea contractului ce are ca efect lezarea
intereselor statului. Nulitatea relativă constituie acel efect, care sancţionează nerespectarea unei
norme ce ocroteşte un interes particular sau aduce atingere unui drept relativ. De regulă,
contractul lovit de nulitate absolută devine nul prin prescrierea legii, pe când contractul lovit de
nulitate relativă poate fi considerat nul prin cererea părţii. La aceste două contracte se aplică
sintagmele «nul de drept» şi corespunzător - «anulabil».
Nulitatea parţială constituie acel efect, care priveşte încetarea doar a unor clauze ale
contractului, fără ca întreg contractul să fie lovit de nulitate. Spre exemplu, în cazul în care la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui teren agricol, părţile stabilesc obligaţia
achitării preţului în altă valută decât leul moldovenesc, această clauză în conformitate cu
prevederile Legii cu privire la bani, devine nulă, neafectând totodată valabilitatea întregului
contract. Nulitate totală constituie acel efect, care priveşte încetarea contractului în integru.
Astfel, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a aceluiaşi teren agricol, dar unde în

A se vedea articolele 208-215 ale Codului civil al Republicii Moldova


14

15
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti,
1998, pag. 161.
calitate de cumpărător figurează o persoană juridică mixtă, în virtutea prevederilor Legii privind
preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului, este lovit de nulitate în integru.
Nulitate expresă constituie acel efect, care este prevăzut în mod expres prin lege. Pentru
exemplu, aliniatul (1) al articolului 213 Cod civil, declară în mod expres, că nerespectarea
prevederilor ce privesc forma autentică a contractului duce la nulitatea acestuia. Nulitate
implicită constituie acel efect, care rezultă din regimul aplicabil unei condiţii de valabilitate.
Astfel, spre exemplu, articolul 6 al Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-
cumpărare a pământului declară, că calitatea de cumpărător într-un contract de vânzare-
cumpărare a unui teren agricol nu o poate avea o persoană juridică mixtă. Această normă, însă,
nu declară într-un mod expres faptul, că nerespectarea acestei condiţii duce la nulitatea
contractului, dar faptul dat rezultă implicit din conţinutul acestui articol.
Nulitate de fond constituie acel efect, care intervine în caz de nevalabilitate a unei
condiţii de fond (conţinut). Nulitate de formă constituie acel efect, care intervine la nerespectarea
formei contractului.
7.3 Efectele nulităţii. Regula principală care guvernează efectele nulităţii este că
«contractul lovit de nulitate se consideră că nu a fost încheiat, iar clauza lovită de nulitate se
consideră că nu a fost stabilită». Această regulă atrage după sine o serie e urmări, cum ar fi cele,
că părţile restituie toate prestaţiile ce le-au fost executate, se anulează toate actele subsecvente
acestui contract, cu excepţia contractelor ce privesc dobândirea de bună credinţă16.

16
Totodată legislaţia priveşte şi cazuri, când actele subsecvente ce privesc dobândirea de bună credinţă
deasemenea sunt lovite de nulitate. Este vorba în asemenea caz de bunurile proprietate publică a
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, care fac parte din categoria bunurilor inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile.

S-ar putea să vă placă și