Obiectivul nr.

1.1 Anatomia prostatei

Prostata este un organ musculo-glandular, impar, situat în jurul uretrei, sub vezica
urinară, în loja prostatică. Se formează din muguri endodermici cu origine în canalul vezico-
uretral şi sinusul urogenital definitiv şi mezenchimul din jur în care aceştia prolifereză.

Prostata este o glandă anexă a aparatului genital masculin având forma unei castane
turtite în sens antero-posterior. Structura sa interioară, glandulară, poate fi comparată cu un
ciorchine de strugure, în care boabele reprezintă glandele prostatei iar ciorchinele propriu-zis
reprezintă canalele excretoare ale glandelor.

Situată în pelvis, sub marginea inferioară a simfizei pubiene și anterior de ampula rectală,
prostata are forma unui trunchi de con turtit și răsturnat. Superior, baza prostatei are raporturi cu
trigonul și colul vezical. Uretra o străbate de la bază spre apex și realizează un unghi de 35° la
verumontanum (colicul seminal). Pe versanții laterali ai coliculului, de o parte și de alta a
utriculei prostatice, se deschid canalele ejaculatoare, conducte care străbat deasemeni glanda.
(vezi anexa 1)

Dimensiunile normale ale prostatei la adult sunt de 4/3/2 cm având o greutate de 15-20
grame. Prostata este constituită din 30-40 de glande tubulo-acinoase înglobate într-o stromă
fibro-conjunctivo-vasculara. Glandele se deschid pe peretele posterior al uretrei prostatice prin
canalicule proprii. Deși prostata pare să aibă o structura omogena, unele studii au arătat că există
4 zone diferite: zona periferică l, zona centrală, zona tranzițională și zona fibro-misculară. (vezi
anexa 2)

Zona periferică cuprinde 75% din ţesutul glandular și înconjoară uretra prostatică
submontanală și zonele glandulare deasupra coliculului seminal, posterior și lateral. Canalele
zonei periferice drenează separat, în segmentul distal al uretrei prostatice. Această zonă a
prostatei este accesibilă examenului digital rectal (EDR), permițând dignosticul adenomului de
prostată și a cancerului într-un stadiu incipient. În această zonă cel mai frecvent se dezvoltă
adenocarcinomul de prostată

Zona centrală reprezintă 25% din volumul prostatic și este străbătută de canalele
ejaculatoare. Aproximativ 10% din cancere își au originea în aceasta zona, iar procesele
inflamatorii o afectează cu predilecție. Cuprinde 20% din ţesutul glandular fiind în contact cu
uretra numai în zona de deasupra lui verum montanum.

Zona tranziţională reprezinta 10% din volumul total al prostatei. E compusă din doi lobi
laterali care, împreuna cu glandele periuretrale, supramontanale și intrasfincteriene (sfincter
neted), sunt situați între colul vezical si verumontanum. Este locul de origine al HBP și
aproximativ 20-25% din cancere.

Zona fibro-musculară este alcătuită din elemente dispuse pe suprafaţa anterioară a

prostatei având rol în funcţia de sfincter exercitată de uretră.

Țesutul prostatic este învelit de capsula prostatică care este formată dintr-un țesut
conjunctiv, dens, ce conține numeroase fibre elastice și un număr mare de celule musculare
netede. De pe fața profundă capsule se desprind septe despărțitoare canjunctivo-musculoase
elastice care împart parenchimul glandular in lobuli.

Cartografierea prostatei ne arată că prostata este împărțită în doi lobi (lobul stâng și lobul
drept), iar fiecare lob la rândul său este împărțit în 3 zone (bază, mijloc și apex). Această
împărțire este foarte utilă în cazul puncției de prostată efectuată pentru diagnosticarea
adenocarcinumului de prostată. Cei doi lobi sunt uniți de istmul prostatic care reprezintă o punte
glandulară subțire situată înaintea uretrei fiind format din țesut conjuctivo-muscular.

Prostata normală este compusă din elemente glandulare epiteliale și din elemente
stromale. Celulele epiteliale tapetează acinii glandulari și secreția lor reprezintă 20-25% din
lichidul seminal. La nivelul prostatei există și o secreție internă, reprezentată de antigenul
prostatic specific (PSA), fosfataze acide, prostaglandine, enzime proteolitice, fibrinolizine,
electroliți (Mg, Zn). Pe lângă celulele epiteliale secretorii, există și celule bazale, considerate
drept celule-sușă. Între distrugerea și proliferarea celulară există un echilibru care, în condiții
patologice, poate fi perturbat. Acinii și canaliculele sunt înglobate într-o stroma fibro-misculară,
de care-i separă membrana bazală. Stroma conține fibre musculare netede, fibroblaști și țesut
conjunctiv. Fibrele musculare au o inervație adrenergica si prezinta receptori f-adrenergici.

Unele studii au identificat o interacțiune biologică importantă între componenta stromală

și cea epitelială. Această interdependență funcțională, modulată de factori de creștere reglatori,
pare a fi implicată în patogeneza cancerului și a hiperplaziei benigne de prostată.

Vascularizația arterială a prostatei este asigurată din ramuri din artera vezicală inferioară
care se divid în două ramuri principale în apropierea glandei. Arterele ureterale asigură irigația
prostatei având traiecte perpendicular pe uertră. Arterele capsulare trec deoparte și de alta,
postero-lateral de prostată împreună cu nervii cavernoși, formand bandelete neurovasculare și se
termină la nivelul diafragmului pelvin. Venele drenează în plexul periprostatic și ulterior în vena
iliacă internă. Drenajul limfatic primar este în ganglioni obturatori și iliaci interni, secundar se
drenează în grupul presacral și mai rar in ganglioni externi.

Inervația este asigurată de fibre simpatice și parasimpatice care provin din plexul pelvic
prin nervul cavernos. Nervii parasimpatici inervează secreția glandulară iar fibrele simpatice
coordonează contracția musculaturii netede a capsulei și stromei. La nivelul țesutului prostatic
au fost descoperiți și neuroni peptidergici și neuroni cu oxid nitric care pot influența relaxarea
musculaturii netede. Nervii aferenți ajung la nivelul centrului spinal toraco-lombar.

1.2 Fiziologia prostatei

Prostata este o glandă exocrină, al cărei produs de secreţie participă la formarea spermei.
Secreţia prostatei constituie o treime din volumul total al lichidului spermatic şi conţine
numeroase enzime, cu rol în creşterea mobilităţii spermatozoizilor.
 John Hunter afirmă că dezvoltarea normală a prostatei depinde de prezenţa testiculilor,
descriind şi obstrucţia subvezicală dată de mărimea de volum a prostatei. Prostata normală se
dezvoltă și funcționează într-un mediu multihormonal și reacționează la un lung lanț de factori
reglatori, cei mai importanți sunt androgenii. Testiculele reprezintă sursa a 95% din androgeni,
restul avându-și originea în glandele suprarenale.

La nivelul celulelor prostatice, testosteronul este metabolizat în dihidrotestosteron (DHT)

prin actiunea 5f-reductazei. DHT este activ la nivelul stromei și celulelor epiteliale. Deși
testiculele secretă estrogeni, cea mai mare parte a estrogenilor circulanti provine din
metabolismul periferic al testosteronului și androgenilor suprarenalieni.

Prolactina și estrogenii favorizează efectele biologice ale androgenilor printr-o acțiune

sinergica. La nivelul stromei, sub stimulare androgenica și estrogenică, se formează o serie de
factori de creștere: factor de creștere epidermala (EGF) și factor de crestere fibroblastica (FGF).
Aceștia sunt peptide care, prin mecanisme autocrine sau paracrine, favorizează (FGF, EGF)
proliferarea celulară la nivelul stromei și epiteliului.
 Obiectivul nr. 2

2.1 Definitie

Adenomul de prostată este o tumorã benignã cu o incidență semnificativă la nivel

mondial fiind considerată una dintre cele mai frecvente patologii întâlnite la sexul masculin după
varsta de 50 de ani. Cu toate cã se cunoaşte dependenţa bolii de vârstã, etiologia rãmâne
imperfect cunoscutã. Adenomul de prostată este cunoscut şi sub denumirea de hipertrofie
benignă de prostată (H.B.P.).

2.2Clasificare

Clasificarea adenomului de prostată se face în funcție de volumul adenomului și de

prezența sau absența lobului median.

2.3Etiologie

Etiologia HBP este insuficient clarificată. În prezent există două ipoteze care încearcă să
explice apariția acestei tumori benigne:

Ipoteza numărul 1 face referire la reinducția capacității mezenchimului sinusului uro-genital de

a prolifera și de a forma țesut prostatic sub stimulare androgenica.

A doua ipoteză pleacă de la observația că HBP însoțește procesul de îmbatrânire și că apariția sa

presupune o secreție testiculară normală, în primul rând de testosteron, precum și posibilitatea
convertirii acestuia, la nivelul prostatei, în DHT. Castrarea chirurgicala sau chimica înainte de 40
de ani determină atrofia glandei iar deficiența congenitala a 5f-reductazei are un efect
asemanator, împiedicând apariția HBP.

Pe masura înaintarii în vârsta, se produce un dezechilibru androgeno-estrogenic, explicat

prin scăderea progresivă a secreției de testosteron concomitent cu creșterea estrogenilor.
Creșterea estrogenilor rezultă din conversia testosteronului la nivelul țesutului adipos. Sub
stimulare androgenică și estrogenică este inițiată hiperplazia stromală si secreția unor factori de
creștere (EFG, FGF) care, prin mecanism autocrin și paracrin, vor determina continuarea
procesului de hiperplazie stromala și inițierea hiperplaziei benigne de prostată.

2.4Simptomatologie

Simptomatologia HBP evoluează în trei faze: Simptome de tract urinar inferior (LUTS- Low
urinary tract syndroms), retenție cronică incompletă fără distensie și retenție cronică incompletă
cu distensie vezicala.

LUTS, corespunzătoare hipertrofiei detrusorului, caracteristică este polakiuria nocturna (2-3

mictiuni), manifesta mai ales în a doua parte a nopții. Mictiunea poate fi prelungită și forța
jetului urinar este uneori diminuată. Unii factori externi (ingestie de băuturi alcoolice, excese
alimentare, expunere prelungită la frig), pot accentua aceasta simptomatologie pentru o durată
variabilă. În aceasta faza se mai pot observa: senzatie de corp străin în rect, erectii și polutii
nocturne. Simptomatologia de tract urinar inferior a fost împărţită în trei categorii:

- simptomele fazei de stocare (de umplere vezicală, iritative): polakiurie diurnă,

polakiurie nocturnă (nocturia), imperiozitate micţională, pseudoincontinenţă prin
imperiozitate micţională.
- simptomele fazei micţionale (de evacuare, obstructive): iniţierea dificilă a micţiunii,
urinarea dificilă (disurie), jet urinar subţire, slab proiectat, jet urinar intermitent,
„dribling” terminal (jet cu debit mic şi prelungit în finalul micţiunii).
- simptomele postmicţionale: „dribling” postmicţional (apare după încheierea micţiunii),
senzaţie de golire vezicală incompletă.
 Retenția cronică incompletă fără distensie este însoțită de polakiuria diurnă, iar disuria se
accentuează. Vezica nu se golește complet. Determinarea reziduului vezical se face prin
ecografie sau pe cistografia urografică postmicțională. .

În faza de retenție completă de urina cu distensie apare urinarea prin prea plin, globul
vezical fiind evident la inspecția abdomenului. Sunt prezente semne de insuficiență renală:
paloare, sete, edeme ale membrelor inferioare, somnolență, grețuri, vărsături, etc.

2.5Diagnostic

Examenul clinic comportă mai multe etape:

✓ examenul urinii la emisie permite observarea caracteristicilor actului micţional
(întârziere de apariţie, jet întrerupt şi slab proiectat etc) şi evaluarea aspectului urinii
(limpede, normocromă sau intens hipocromă; urină tulbure sau hematurică);

✓ inspecţia şi palparea regiunii hipogastrice, cu evidenţierea eventuală a globului vezical,

de obicei atunci când reziduul vezical depășește 300 ml;

✓ examinarea organelor genitale externe, pentru a exclude o stenoză a meatului uretral

sau o formaţiune uretrală palpabilă;

✓ examenul digital rectal (EDR) – tuşeul rectal: prostată mărită de volum, globuloasă,
bine delimitată, netedă, nedureroasă, cu şanţul median şters, de consistenţă ferm-elastică
şi uniformă.

✓ EDR combinat cu palpare hipogastrică poate evidenţia un glob vezical mai mic şi
evalua supleţea pereţilor vezicali.

✓ examinare neurologică, pentru a exclude afecţiuni specifice, care pot determina o

simptomatologie urinară joasă similară.
✓ Ultrasonografia este explorarea paraclinică de elecţie. Efectuată pe cale suprapubiană
sau transrectală, furnizează informaţii multiple şi importante. În plus, ecografia ajută la
depistarea unei patologii asociate, determinată sau nu de HBP: litiază vezicală, diverticuli
vezicali, ureterohidronefroză bilaterală, tumoră vezicală. Efectuată postmicţional,
identifică şi măsoară reziduul vezical.
 ✓ Debitmetria urinară (uroflowmetria) poate fi utilă în precizarea diagnosticului, în
stabilirea indicaţiei terapeutice şi în evaluarea tratamentului.
✓ Examenele de laborator completează datele necesare evaluării pacientului. Sunt
obligatorii, deoarece apreciază funcţia renală globală (creatinina serică, ionograma
sanguină), evidenţiază o infecţie urinară sau hematuria (examen de urină, urocultură) şi
evaluează terenul (diabet, aparat cardiovascular, respirator, funcţia hepatică); sunt
deasemeni importante în perspectiva intervenţiei (grup sanguin, probe de coagulare etc).
✓ Determinarea antigenului specific prostatic (PSA) seric în cazul pacienţilor cu HPB este
justificat de posibilitatea coexistenţei cancerului de prostată şi de depistarea precoce a
acestuia

Diagnostic diferenţial. O simptomatologie asemănătoare cu cea întâlnită în HBP se observă

şi în alte afecţiuni: cancer de prostată; scleroza colului vezical; stricturile uretrale; vezica
neurogenă; prostatita acută şi cronică.

2.6Evolutie si prognostic

Evoluția HBP este foarte variabilă. Boala este cronică cu o evoluție bine tolerata. Poate
avea perioade de exacerbare a simptomatologiei, mergând pâna la retenție completă acută de
urină, accidente care apar în anumite circumstanțe favorizante (expunere la frig, alcool,
alimentație copioasă). Aceste episoade se remit sub tratament si simptomatologia se atenuează.

2.7Tratament

Tratamentul adenomului de prostata este dependent de severitatea simptomelor (scorul

simptomatologiei) și de prezenta complicatiilor. Exista mai multe procedee terapeutice, fiecare
cu indicații specifice. Informarea corecta a pacientului și consimțământul acestuia sunt necesare
în adoptarea unei decizii terapeutice. Deși implica riscuri mai mari, tratamentul chirurgical este
singurul care, realizând ablatia adenomului, determina o ameliorare semnificativă a
simptomatologiei.

Tratamentul hiperplaziei benigne a prostatei poate fi împărțit în 4 categorii

1. Supravegherea atentă a pacientului – este recomandată pacienţilor cu simptome

moderate, care nu au un impact major asupra activităţii zilnice. Pentru că probabilitatea
progresiei bolii și a apariției complicațiilor nu este previzibilă, se impun controale periodice, la
6-12 luni pentru reevaluarea simptomatologiei, efectuearea tușeului rectal și ultrasonografie.

2. Tratamentul cu medicamente. Sunt două clase de medicamente ce pot fi prescrise

pacientului cu adenom de prostată.

a. Inhibitori de 5-α-reductază (ce transformă testosteronul în DHT): – pot reduce volumul

prostatei cu 20-30%, îmbunătăţesc scorul simptomelor cu 15% şi determină ameliorări ale
fluxului urinar; medicamentul este mai activ la pacienţii cu prostata mai mare de 40g, iar efectele
maxime se ating după minim 6 luni de tratament continuu;

b. Alfa-blocantele (Tamsulosin) – acţionează asupra componentei dinamice a obstrucţiei din

HBP provocată de tonicitatea crescută a fibrelor musculare netede localizate la nivelul prostatei,
uretrei şi, mai ales, la nivelul colului vezical

3. Tratamentul chirurgical –deși mai agresiv, oferă posibilitatea vindecarii durabile și previne
evolutia posibila spre insuficienta renala. Are următoarele indicații.

● episoade repetate de retenţie acută de urină;

● retenţie cronică completă de urină;
● reziduu vezical important (peste 100ml) sau infectat;
● sângerare importantă de la nivelul adenomului;
● litiaza vezicală secundară;
● distensia aparatului urinar superior (ureterohidronefroza);
● preferinţa pacientului pentru un tratament cu rezultate imediate şi de durată;
 Tratamentul chirurgical poate fi clasificat în 2 categorii: tratament endoscopic și tratament
chirurgical

Tratamentul endoscopic este reprezentat de:

● rezecţia endoscopică a prostatei (TUR-P) ce reprezintă „standardul de aur” al

tratamentelor actuale în HBP; se adresează adenoamelor de dimensiuni mai reduse (sub
60g), care pot fi rezecate în mai puţin de 60 de minute – pentru a se preveni apariţia
sindromului post-TUR-P.
● Incizia transuretrală a prostatei (ITUP) – indicată în adenoamele mici (20-30g) şi o
lungime a uretrei prostatice scurtă; alte două indicaţii speciale ale ITUP sunt reprezentate
de pacienţii tineri în plină activitate sexuală pentru păstrarea ejaculării anterograde, şi
bolnavii vârstnici cu comorbidităţi severe ce nu suportă o rezecţie de prostate sau o
operaţie deschisă;

Adenomectomia transvezicala, operatie chirurgicala clasica, deschisa, presupune

enucleerea digitală sau instrumentală a adenomului, hemostaza și drenajul temporar (8-9 zile) al
vezicii cu sonda uretrala Foley. Are indicații mai limitate: adenoame mari, peste 60-70g;
diverticul vezical; litiaza vezicala (calculi mari, multipli). Spitalizarea este mai lungă, datorită
procesului mai lent de vindecare al cistostomiei si plagii hipogastrice, rezultatele fiind în
majoritatea cazurilor bune.

4. Alte tratamente utilizate în HBP:

● tratamentul cu LASER – se bazează pe efectul termic al radiaţiei care produce o distrucţie

tisulară prin necroză de coagulare. Este recomandat pacienţilor care se află sub tratament
cu anticoagulante şi celor ce doresc să menţină o ejaculare normală;
● termoterapia cu microunde transuretrală (TUMT) – induce necroza în ţesutul prostatic,
fapt benefic pentru deblocarea colului, dar însoţit de riscurile inerente privind distrugerea
filetelor nervoase intraprostatice sau a alfa-receptorilor;
● criochirurgia – prin răcire cu azot lichid la -1600C timp de 4-6 min. se produce o
cristalizare a apei intra- şi extracelulare cu distrucţie tisulară; nu necesită anestezie şi nu
există risc hemoragic.
 ● ablaţia ţesutului prostatic utilizând radiofrecvenţe joase (TUNA) ce produc necroză
tisulară;
● injectarea intraprostatică de etanol – pe cale percutanată perineală sub ghidaj ecografic
sau transuretral;
● „simpla” montare de sondă uretro-vezicală – la bolnavii gravi, taraţi, vârstnici;

2.8Complicatii

Evolutia aceasta lent progresivă a adenomului de prostata poate fi marcată si de apariția

următoarelor complicatii:

● infecţioase: adenomita (accentuare a polakiuriei și disuriei, febra; la tuseu rectal prostata

este mare, globuloasă, moale, dureroasă), orhiepididimită, cistită (manifestată prin piurie
microbiană, dureri micționale, accentuare a polakiuriei), pielonefrita (este favorizată de
staza uretero-pielocaliceala. Se caracterizează prin dureri lombare, febră și piurie);
● retenţia de urină: retenţia incompletă de urină fără distensie vezicală, retenţia
incompletă de urină cu distensie vezicală, retenţia completă cu glob vezical dureros sau
cu glob vezical „moale”, flasc, nedureros – la bolnavul cu insuficienţă renală cronică
● hematuria macroscopică – prin ruperea vaselor de sange de la nivelul mucoasei ce
acoperă adenomul sau „ex vacuo” (după cateterism evacuator) datorată hemoragiei
capilare ce rezultă prin decomprimarea bruscă şi dilatarea vaselor până atunci colabate de
către hiperpresiunea intravezicală;
● litiaza vezicală consecință a stazei și infecției urinare, exacerbează simptomatologia și
determină dureri micționale cu iradiere în glandul penian.
● diverticuli vezicali secundari
● ureterohidronefroza – cu evoluţie spre insuficienţă renală
● Complicaţii postoperatorii: hemoragii, infecţii urinare favorizate de prezenţa sondei
uretro-vezicale, orhiepididimita, infecţii parietale, fistule vezico-cutanate, incontinenţă
urinară, tulburări de ejaculare.

O complicatie post operatorie imediată este reprezentată de sindromul post tur-p.

 Sindromul post TUR-P apare in rezecțiile endourologice și corespunde unui complex de
manifestări neurologice, circulatorii și metabolice consecutive trecerii lichidului de irigație în
circulație. Trecerea lichidului de irigație se poate realiza în mai multe moduri după cum
urmează:

1) Direct: prin efracția plexurilor venoase vezico-prostatice.

2) Indirect: prin resorbția lichidului trecut în spațiul subperitoneal în urma ruperii capsulei
prostatice, sau mai rar prin trecerea lichidului din cavitatea peritoneala, ca urmare a
lezării vezicale.

Factorii favorizanți:

1) Natura lichidului de irigație.

a) Apa distilată a fost utilizată pentru calitatea sa de transparență, dar absorbându-se în
cantitate mare este responsabilă de apariția hiponatremiei de diluție ce favorizează
apariția hemolizei acute.
b) Serul fiziologic și soluția Ringer sunt bine tolerate, dar aceste soluții electrolitice
facilitează dispersia curentului electric de la rezectoscop.
c) Sorbitol, manitol.
2) Durata endoscopiei: practic se recomandă să nu se depășească 60 de minute.
3) Presiunea lichidului de irigare vezicală: lichidul aflat deasupra mesei de operației
determină o presiune hidrostatica, ce permite trecerea lichidului în venele și sinusurile
prostatei. Această presiune se recomandă să fie sub 60 mm Hg față de nivelul presiunii
intravezicale pentru a reduce cantitatea de lichide resorbite.
4) Amploarea rezecției: se recomandă să nu se rezece mai mult de 50 g țesut de prostată
într-o singură ședință.
5) Alți factori favorizanți: dimensiunea adenomului, prostata neoplazica, infecția și
congestia prostatei, amploarea sinusurilor deschise.

Consecințele fiziopatologice

Hiponatremia și hipoosmolaritatea sunt consecințele resorbției de lichid de irigație

în circulație. Hiponatremia este consecința resorbției de lichid fără electroliți, iar
glicocolul 1,5% și mai puțin 2,1% induce hipoosmolaritate plasmatică în paralel cu
hemodiluția putând genera edem cerebral cu manifestări neurologice specifice.

Glicocolul (aminoacid neesențial) are și manifestări toxice (stări de rău, greață,

vărsături, cecitate tranzitorie) prin produșii săi metabolici.

Glicina și amoniacul au impact asupra neurotransmițătorilor cu influențarea stării de

veghe și chiar fenomene de encefalopatie ce pot imita tabloul clinic al „intoxicației cu
apa”.

SEMNE ȘI SIMPTOME CE APAR ÎN SINDROMUL POST TUR-P

1) Hiponatremia asimptomatică poate fi întâlnită în peste 50% din cazuri, pe când

sindromul post TUR-P este detectabil clinic la numai 2% din cazuri.
2) Primul semn ce poate să apară în sindromul post TUR-P este icterul scleral și
tegumentar datorită procesului intens de hemoliză.
3) Semne cardio-vasculare – hipertensiune arterială urmata de hipotensiune arterială,
și bradicardie reflexă, iar în unele forme severe chiar stări de șoc, aritmii, ischemie
miocardică.
4) Semne respiratorii: dispnee, cianoza, EPA
5) Semne neurologice: tulburări vizuale, agitație, iritabilitate, obnubilitate și confuzie, grețuri,
vărsături, somnolență până la comă, iar uneori convulsii generalizate datorită edemului
cerebral, tulburări de vedere.
6) Semne hematologice și renale: hiponatremie, hipoosmolaritate, acidoză metabolică,
hiperglicemie, hemoliză, insuficiență renală.

Tratamentul sindromului post TUR-P

Profilaxie

a) Durata intervenției chirurgicale să nu depășească 1 oră.

b) Presiunea de irigare a vezicii sa nu depășească 60 mm Hg pentru a reduce
 resorbția lichidiana
c) Amploarea rezecției să nu depășească 50 de grame de țesut prostatic.
d) La primele semne de intoxicație cu apă se va măsura natremia și osmolaritatea și
se va institui terapie cu diuretice și restricție de lichide.
e) Încălzirea lichidului de irigare pentru e preveni hipotermia în general la pacienții
cu anestezie loco-regională.
f) Folosirea rezectoscopului bipolar care utilizează ser fiziologic și care reduce riscul
de apariție a sindromului post-TUR-P. În cazul rezecțiilor cu rezectoscopul
monopolar se foloseste apa sau sorbitolul care se absorb rapid în circulație și care
cresc riscul de apariție a sindromului post-TUR-P.

Tratamentul curativ

1) Tratamentul disfuncțiilor circulatorii și respiratorii severe consecutive

supraîncărcării hidrice:
- Diuretice de ansă ( Furosemid)
- Oxigenoterapie
- Respirație artificială în caz de disfuncție respiratori severă.
2) Tratamentul hiponatremiei și a hipoosmoairtății
- Hiponatermie moderată ( 120-130 mmol/l) nu necesită restricție severă de
lichide asociată la terapia antidiuretică.
- Hiponetarmia severă ( mai mică de 120 mmol/l) pune probleme legate din
punctul de vedere al vitezei de corectare și al soluțiilor utilizate.

O corectare prea rapidă este considerată de unii autori ca responsabilă de leziunile de

demielinizare cerebrale. Se consideră că la producerea leziunilor de demielinizare mai
contribuie și alți factori: episoade de anoxie cerebrală, pacienți denutriți, cirotici.

Corectarea prea lentă a hiponatremiei, uneori întârziată din cauza convulsiilor și a

stopului respirator, are de asemenea consecințe nefavorabile asupra creierului uneori mai
grave decât corectarea prea rapida (> 2 mmol/litru/ora).

- Hiponatremiile severe (< 120 mmol/l) necesita administrare de ser hiperton

(3 %) sub rezervă, ca amploarea corecției sa nu depășească 25 mmol/l în 48
ore. Se pare ca serul hiperton accelereaza regresia encefalopatiei, dar la
supraîncărcați crește riscul de EPA ăi necesita diuretic de ansă (furosemid).
3) Tratamentul edemului cerebral prin administrarea de Manitol.
4) În cazul convulsiilor se vor administra anticonvulsivante.

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN SINDROMUL POST TUR-P

Asistenta medicală are principalul rol în monitorizarea și supravegherea pacientului în

perioada post-operatorie.

Orice pacient trebuie monitorizat si supravegheat foarte atent în perioada imediat

postoperatorie.

În cazul pacienților cu hipertrofie benignă de prostată, ce au fost operați endoscopic

(TUR-P), și durata operației a fost mai mare de 1 oră sau s-a folosit rezectoscopul
monopolar, se impune o supraveghere mult mai atentă deoarece aceștia au un risc mare
de a dezvolta sindrom post TUR-P.

Asistenta medicală va monitoriza:

1) Colorația sclerelor și a tegumentelor

2) Tensiunea arterială
3) Respirația
4) Pulsul
5) Temperatura
6) Starea de conștiență
7) Apariția senzației de greață și eventual a vărsăturilor.
În cazul în care apar modificări în statusul hemodinamic al pacientului, asistenta
medicală va anunța medicul curant în vederea efectuării investigațiilor paraclinice
necesare (recoltarea ionogramei, RA, HLG, gazelor sanguine), și inițierii tratamentului.
( administrarea de diuretice ( Furosemid, Manitol ) ser fiziologic hiperton 3%, etc.
ANEXA 1 – Localizarea prostatei ( Atlas de anatomie, editura Corint)

ANEXA 2- Anatomia prostatei ( Urologie- IoIart Iasi)

Bibliografie

1. Burghele Th.: Patologie chirurgicală. Ed. Medicală, Bucureşti, 1972. Pag 174-183
2. Debre B. et Teyssier P.: Trataite d’urologie. Ed. Medicale Pierre Fabre, 1988. Pag 215
3. Ioiart I.: Sindroame Urologice. Ed. “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2000. Pag 65-73
4. Ioiart I.: Valoarea PSA-ului în depistarea şi terapia cancerului prostatic. Prostata, Vol. I, nr.2,
Ed.“Vasile Goldiş” 2001 pag.14-18.
5. Nicolescu D.: Urologie. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990. Pag 221-230
6. Proca E.: Tratat de patologie chirurgicală, Vol VIII, Urologie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1984.
Pag 196-199
7. Zech P., Perin P. et Laville M.: Nefrologie - Urologie, Ed. MEDSI/McGraw-Hill, 1990. Pag
134-139.
8. Tivlea F. Atlas scolar de anatomie, Ed Corint, Bucuresti 2002, pag 47