Bioarheologia Çatalhöyük neolitic dezvăluie tranziții

fundamentale în sănătate,
mobilitate și stil de viață la primii fermieri
Titlu scurt: Bioarheologia neoliticului Çatalhöyük
Autori: Clark Spencer Larsen, Christopher J. Knüsel, Scott D. Haddow, Marin A. Pilloud,
Marco Milella, Joshua W. Sadvari, Jessica Pearson ,Christopher B. Ruff, Evan M. Garofalo,
Emmy Bocaege, Barbara J. Betz, Irene Dori, Bonnie Glencross.

Abstract

Tranziția de la o dietă umană bazată exclusiv pe plante sălbatice și animale la una care
implică dependența de plantele crescute și animalele domestice a început între anii 10.000 –
11.000 în partea de sud-vest a Asiei și a generat o serie de profunde modificări în ceea ce
privește sănătatea, stilul de viață, socialul, cultura, comportamentul, influențând
comportamentul uman al comunităților din întreaga lume. Investigațiile biologice desfășurate
pe situl arheologic situat în sud-centrul Anatoliei (Turcia) din neoliticul Çatalhöyük (7100 –
5950 BC) dezvăluie aspecte importante ale dinamicii umane, asupra sănătății, reglări
comportamentale, conflicte interpersonale; a tuturor aspectelor care oferă acestui stil de viață
atributele unui pseudo-oraș. Studiile desfășurate la Çatalhöyük dezvăluie o creștere în
numărul membrilor comunității, ceea ce implică creșterea gradului de expunere la boli, dar și
a forței de muncă în agricultură pentru a întreține un număr atât de mare de locuitori.
Afirmarea importanței
Analizele bioarheologice ale rămășițelor umane din neoliticul Çatalhöyük, Turcia, contribuie
la realizarea unei imagini de ansamblu asupra relației dintre oameni și mediul lor biologic și
socio-cultural. Aceasta implică înțelegerea dependenței de plante și animale domestice,
munca necesară pentru achiziționarea de hrană și alte resurse, impactul vieții comunității avut
asupra sănătății, dar și evoluția modurilor de viață până în prezent.
Deși tranziția de la o economie prădalnică la una cultivatoare pare a fi un proces lent, în
contextul a celor 200.000 de ani de istorie a hominizilor această schimbare s-a petrecut într-o
perioadă scurtă de timp. Această tranziție este importantă în înțelegerea sistemelor sociale și
bioculturale în baza cărora se înființează și organizează o civilizație, dar este semnificativă și
pentru a înțelege perioada de declin a sănătății comunităților antice: boli cardiovasculare,
cancer, infecții orale, care afectează mii de oameni pe parcursul acestei etape.
Necesitatea cultivării plantelor se transpune și în prezent: societatea actuală a perpetuat
cultivarea plantelor, motiv pentru care este de datoria noastră să înțelegem acest proces pentru
a observa similitudinile cu comunitățile preistorice.
Cu toate că elementele bioculturale sunt importante în acest proces de cunoaștere, foarte rar
ele sunt regăsite în totalitate într-o singură populație. De cele mai multe ori, nivelul de
dezvoltare al comunităților diferă, cu toate că au coexistat în aceeași perioadă și probabil în
același teritoriu.
O comunitate ideală trebuie să:
a. Fie bine definită în timp, oferind astfel oportunitatea de a urmări evoluția bioculturală
(schimbări în dietă, schimbări în ceea ce privește condițiile de existență, organizarea
socială și economică) pe parcursul a mai multor generații;
b. Permită studierea unei relații între oameni și mediul lor biologic și sociocultural.
O astfel de comunitate care îndeplinește aceste condiții este și neoliticul Çatalhöyük, localizat
în Câmpia Konya din Platoul Anatolian din sud-centrul Turciei. Çatalhöyük include
rămășițele a mai multor situri reprezentate de un tell de mari dimensiuni, însumând 13 hectare
cu aproape 21 de metri de nivele de civilizație pe parcursul a 1150 de ani de continuă ocupație
(cca 7100 – 5950 BC). Çatalhöyük însumează extraordinar de bine viața neolitică, fapt revelat
de descoperirile arheologice care dezvăluie detalii cu privire la analiza mediului înconjurător,
a riturilor funerare, a circumstanțelor în care se desfășoară existența și nu în cele din urmă a
analizelor rămășițelor animale, agricole și umane.
Comunitatea: Descoperire și context

James Mellart este cel care a coordonat săpăturile desfășurate la Çatalhöyük, datorită cărora
au fost obținute informații prețioase cu privire la cultura acestei civilizații: au fost descoperite
picturi murale, figurine de oameni și animale sculptate în piatră, numeroase morminte care
conțin oase umane bine conservate.
Inventarul funerar al comunității Çatalhöyük este reprezentat în special de rămășițele a 470 de
schelete umane descoperite în primul strat, urmând a fi completate de descoperirile a 272 de
indivizi din stratul doi, respectiv stratul trei funerar. Majoritatea sunt situate sub pereții
nordici sau estici ai camerelor centrale, iar ritul funerar nu prezintă diferențe în întreg situl
arheologic, fapt care sugerează o anumită percepție asupra morții a acestei comunității:
predecesorii decedați care își continuă existența sub cei vii, fiind astfel situați pe o treaptă
inferioară acestora. Spre finalul epocii de ocupație însă, ritualul funerar se schimbă
substanțial: se adoptă ritul inhumației, iar numărul scheletelor găsite sub podelele caselor
scade. Cu toate acestea, legătura dintre cei vii și cei decedați este menținută intactă:
necropolele sunt redeschise, anumite părți ale scheletului, în special craniul și mandibula, se
păstrează, astfel încât comunitatea Çatalhöyük menține o legătură atât fizică, cât și spirituală
cu cei decedați.
Înălțarea, Apogeul și Declinul comunității Çatalhöyük

Pentru a compara mai ușor evenimentele majore ale acestei comunități, am divizat cei 1150 de
ani de existență în trei mari perioade:
1. Perioada timpurie (7100 – 6700 BC)
2. Perioada mijlocie (6700 – 6500 BC)
3. Perioada târzie 6500 – 5950 BC).
Comunitatea a început drept o așezare mică, alcătuită din câteva case din chirpici locuite de
un grup mic format din adulți și copii. În momentul în care o casă era abandonată, podeaua
era curățată, acoperișul și pereții erau demolați și o nouă casă era construită pe fondația
acesteia (acest proces s-a înregistrat de până la patru ori).
Comunitatea Çatalhöyük și-a crescut numărul de locuitori, ajungând la 3500-8000 de indivizi
în Perioada mijlocie, urmând însă ca în Perioada târzie numărul acestora să se reducă
considerabil. Principala cauză a reducerii numărului de locuitori ai acestei comunități este
considerată a fi scăderea natalității, la care se adaugă dispunerea neorganizată și strămutarea
membrilor comunității în alt loc, factori care au contribuit la declinul populației.
Interioarele caselor construite de aceste comunități au o serie de caracteristici care i-au ajutat
pe arheologi să înțeleagă condițiile de sănătate și de prosperitate ale comunității. Spre
exemplu, zidurile interioare și podelele erau tencuite și tencuite din nou de mai multe ori cu
argilă calcaroasă albă. Podelele caselor erau relativ curate. Cu toate acestea, analiza micro
statică a pereților casei, a podelelor și a necropolelor a arătat prezența materiilor fecale
animale și umane pe aceste suprafețe. Mai mult decât atât, pubelele, latrinele și țarcurile
animalelor se aflau în imediata apropiere a casei. Analiza solului a dezvăluit ouă de paraziți,
provenite cel mai probabil de la oi, care au reprezentat la vremea respectivă un pericol real
pentru comunitatea umană. Aceste circumstanțe demonstrează faptul că igiena și sănătatea
erau compromise printre membrii comunității.
Dieta comunității Çatalhöyük și dinamica populației

Rezultatele analizelor arheologice, biogeochimice, geologice și economice au format o

imagine de ansamblu cu privire la condițiile de viață din această perioadă importantă a
evoluției umane. În comunitățile Çatalhöyük s-a înregistrat producerea, prepararea și
consumarea culturilor de cereale (în special grâu, însă mai era folosit orzul și secara).
 Cerealele au reprezentat nucleul hrănitor al Neoliticului, în mare parte datorită avantajelor
pe care le prezentau: erau ușor de conservat, puteau fi folosite atât pentru o producție
nouă, cât și pentru a prepara mâncare cu ele.
Un remarcabil depozit de oase de animale demonstrează domesticirea acestora, în special
a oilor, însă și a caprelor, pe parcursul întregii existențe a acestei comunități. Ulterior au
fost domesticite și bovinele, care au asigurat o sursă importantă de hrană, însă indivizii se
ocupau și cu vânatul animalelor (măgari, iepuri de câmp, căprioare, pești și crustacee).
Această varietate de alimente a presupus o creștere a mobilității pentru membrii
comunității, în special în cadrul comunităților pastorale, care migrau pentru ca turmele să
aibă iarbă bogată în proteine.
Creșterea și dezvoltarea comunității Çatalhöyük: volumul de muncă și mobilitatea
obținerii mâncării și a altor resurse

Morfologia scheletului unui individ supus atât la munci fizice, cât și la deplasarea pe distanțe
mari pentru a-și procura hrana caracterizează stilul de viață și dezvăluie activitățile fizice
desfășurate de acesta (ridicat, cărat). Structura osoasă este modificată în urma muncilor fizice
pe care le prestează membrii comunității Çatalhöyük. Descoperirile arheologice demonstrează
implicarea copiilor în activități destinate adulților, astfel încât scheletul lor, aflat încă în
dezvoltare, se uzează. Principalul motiv al modificării morfologiei scheletice îl reprezintă
deplasarea pe distanțe foarte lungi în căutarea de hrană, de la care nu erau scutiți nici copiii,
nici adulții.

Cu toate că schimbările climatice reprezintă principala cauză a redistribuirii resurselor

alimentare, un factor important îi este atribuit și omului, care epuizează prea rapid aceste
resurse, fiind în permanentă căutare de altele. În ciuda cauzei care a dus la scăderea muncii
fizice și la creșterea mobilității în căutarea hrănii, un lucru este cert: nicio categorie socială nu
era scutită de la aceste deplasări îndelungate.

Creșterea și dezvoltarea membrilor comunității Çatalhöyük: Implicații pentru sănătate

în contextul suprapopulării și provocările nutriționale

Tranziția și dependența crescândă de agricultură de-a lungul Holocenului a venit cu costuri

însemnate pentru sănătatea comunităților din întreaga lume. Apropierea față de animalele
domestice, posibili purtători de paraziți, precum și ignorarea igienei a contribuit la declinul
treptat al sănătății acestor comunități. Creșterea și dezvoltarea normală a scheletului sunt
întrerupte de dificultățile muncii fizice, însă acest lucru nu reprezintă un impediment pentru
comunitățile neolitice: toți sunt obligați să muncească în mod egal pentru a asigura un mediu
de trai cât mai favorabil comunității. Civilizația Çatalhöyük nu a fost însă afectată de factorii
exterior, de stresul reprezentat de munca fizică, astfel încât nu se observă modificări în
structura lor scheletică: resursele disponibile au fost suficiente pentru a întreține creșterea și
dezvoltarea relativ normală în rândul comunității.

Consecințele suprapopulării: infecții, boli infecțioase și expunerea la agenții patogeni

Infecțiile de la nivelul scheletului oferă informații prețioase cu privire la provocările pe care le

presupune conviețuirea într-o comunitate suprapopulat. Schimbările survenite în comunitatea
Çatalhöyük prezintă oportunități de transmitere a microbilor patogeni de la persoană la
persoană. Bolile infecțioase cauzate de microorganismele patogene, inclusiv bacterii, paraziți
sau viruși, au reprezentat vreme îndelungată un adevărat pericol pentru sănătatea umană.
Având în vedere dimensiunea relativ mică a grupurilor sociale, felul în care era dispusă
populația și suprapopularea așezărilor, este puțin probabil ca membrii comunității să fi fost
feriți de transmiterea unor agenți patogeni de la o persoană la alta. La aceste elemente
enumerate mai sus se adaugă și lipsa unei igiene de bază, dar și a unei diete echilibrate (dieta
acestor indivizi era bazată exclusiv pe bază de carbohidrați).

Traiul într-o comunitate suprapopulată: evaluarea violenței și confl ictele

interpersonale

Analiza leziunilor craniene a demonstrat faptul că traiul într-o comunitate suprapopulată și

sedentară produce inevitabil conflicte interpersonale. Printre factorii care cauzează aceste
conflicte se numără resursele limitate, care sunt intens conservate și protejate, aglomerarea
populației pe un teritoriu restrâns și lipsit de resurse și stresul social provenit în urma
muncilor prestate. Comunitatea Çatalhöyük demonstrează proporțiile pe care le pot lua
conflictele interpersonale: din 93 de cranii analizate, 25 prezentau urme de leziuni. Analiza
acestora sugerează faptul că leziunile au fost cauzate de lovituri la cap care implică obiecte
rotunde, dure (chiar și bulgării de lut întărit ar fi putut reprezenta arma ideală în acest sens).

Majoritatea victimelor sunt bărbați care prezintă leziuni pe suprafața superioară și posterioară
a cutiei craniene, fapt care sugerează că aceștia au fost luați pe nepregătite, fără a avea
posibilitatea de a se apăra sau de a contraataca.

Cu toate că nu este susținută de dovezile arheologice, teoria potrivit căreia există o legătură
între circumstanțele sociale și conflictele interpersonale este veridică, cel puțin în cazul unor
comunități precum este Çatalhöyük.

Concluzii
Studiul extrem de contextualizat al rămășițelor umane din Çatalhöyük contribuie la formarea
unei imagini de ansamblu a efectelor pe care tranziția de la economia prădalnică la cea de
subzistență le-a avut asupra comunităților care au adoptat această formă de agricultură.
Trecerea de la un mod de viață bazat exclusiv pe vânătoare la unul care implică creșterea
plantelor și domesticirea animalelor a fost un proces lent raportat la perioada neolitică, însă
raportat la întregul proces de evoluție prin care a trecut omenirea ea reprezintă doar o clipă.

În ciuda acestui aspect, nu pot fi ignorate contribuțiile fundamentale pe care domesticirea

animalelor și cultivarea plantelor le-au adus în alimentație, în condițiile de viață și în cele
sociale în cei aproximativ o mie de ani de viață ai acestei comunități neolitice. Dezvoltarea
acestora s-a realizat în deplină concordanță cu contextul biocultural, social și comportamental,
astfel încât perioada de prosperitate sau de declin a comunității Çatalhöyük trebuie analizată
mereu prin prisma acestor factori.