FLOARE ALBASTRĂ - MIHAI EMINESCU

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15

ianuarie 1850–d. 15 iunie 1889) a fost un poet,
prozator și jurnalist român, considerat, în
general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă
personalitate din literatura română.A publicat un
singur volum antum, Poesii, compus din poemele
publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri
literare a societății Junimea, din care Eminescu
făcea parte. Printre operele notabile se numără
Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci
Scrisori (I, II, III, IV și V).

„Floare albastra”este o poezie

scrisă de Mihai Eminescu și publicată la
1 aprilie 1873 în revista Convorbiri
literare. Poezia „Floare albastră”
constituie, după cum spunea Vladimir
Streinu „primul mare semn al operei
viitoare”.

Poezia „Floare albastră” este o meditație pe tema iubirii, o idilă

desfășurată într-un cadru feeric, în care visul romantic prefigurează
peisajul, putându-se confunda cu natura, dar și o eglogă pe tema
fericirii și a iubirii ca formă de cunoaștere.
Titlul poeziei
Titlul poeziei este alcatuit din doua cuvinte “floare”, reprezentand
delicatetea si “albastru” sugerand infinitul . Titlul este o metafora
simbol, un motiv romantic.

Tema poeziei
Poezia “Floare albastra” face parte din tema iubirii si a naturii. Tema
romantica reflecta aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre
perfectiune, care nu se poate implini.

Structura poeziei
Poezia este construita pe doua planuri : un plan al femeii, ilustrand,
iar celalalt al barbatului . Femeia este o copila naiva, dornica sa se
maturizeze prin iubire, iar barbatul este un contemplativ, sedus de
dulceata jocului innocent, dar preocupat de idei filozofice.

Expresivitatea poeziei
Expresivitatea se realizeaza prin:

1.Figuri de stil:

 metafore: “campii asire”, “intunecata mare”, “piramidele-

invechite”;
 metafore personificatoare: “izvoare plang”; epitete ornante: “bolta
cea senina”, “trestia cea lina”, “foi de mure”;
 epitete cromatice: “de-aur parul”, “rosie ca marul”;
 aliteratii: “senina”-“lina”;
 asonante: “caldura”-“gura“,
 comparatii: “ca un stalp eu stam”, “rosie ca marul”.

2.Imagini artistice:

 vizuale : descrierea naturii si autocaracterizarea fetei

 auditive : “izvoare plang in vale”, “si mi-i spune”
 tacitle : “mi-oi desface de-aur parul/sa-ti astup cu dansul gura”

Romantismul
„Floare albastră” poate fi considerată o poezie-nucleu a
romantismului eminescian datorita temelor si motivelr abordate, dar,
totodata, si antitezei ca figura de stil predomianta.

Poezia apartine romantismului multumita temelor ce le dezvoltă

(iubirea și natura, condiția geniului, aspirația spre absolut). Citatele
„Sufletul vieții mele” și „Fericirea ta, iubite” intruchipeaza tema
iubirii feminine pentru geniu („Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori
și-n ceruri nalte?”). Dorinta spre cunoaștere este accentuata și de
metafora „râuri în soare/Grămădește-n a ta gândire”. Însă,specific lui
Eminescu, iubirea celor doi se desfășoară în cadrul natural reprezentat
de motive din campul lexical al acesteia :„verdeață”, „izvoare”,
„pădure”.

Antiteza pe baza căreia este contruită poezia ține de romantism.

Poemul are o compoziție romantică, fiind structurată cu ajutorul unor
opoziții precum : eternitate-viață, masculin-feminin, geniu – ființă
terestră, vis-realitate, trecut-prezent.
Idei poetice
Poezia " Floare albastra " este o medidatie pe tema iubirii, o idila
desfasurata intr-un cadru feeric. Viziunea romantica este data de tema
si motivele literare, simbolul central al poeziei referindu-se la mitul
fericirii prin iubire si aspiratia spre ideal.

Simboluri
“Floarea albastra"-poate fi simbolul iubitei, iubire, dorul de dragoste

"Ceruri inalte"-aspiratie spre idei superioare, cunoastere absoluta

"Stele"-cosmogonia, motiv astral

"Norii"-cosmogonie, motiv astral

"Campiile asire"-univers al culturii, inaltimi spirituale

"Intunecata mare"-element al genezei universului, mister

Compozitie
Compozitia romantica se realizeaza prin alternarea a doua planuri, de
fapt confruntarea a doua moduri de existenta si ipostaze ale
cunoasterii: lumea abstractiei si a cunoasterii absolute, infinite, si
lumea iubirii concrete si a cunoasterii terestre. Cele doua lumi li se
asociaza doua ipostaze umane (masculin-feminin), Ca in lirismul de
masti, eul liric imprumuta pe rand cele doua ipostaze, masculin-
feminin.

Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric

al fetei, care exprima lumea ei lumea lui, punctat de cele doua reflectii
ulterioare ale barbatului. Monologul fetei ia, in primele trei strofe,
forma reprosului si contine simbolurile eternitatii-mortii. Meditatia
barbatului, din strofa a patra, poarta ideea din final, “Totusi este trist
in lume!”, si segmenteaza monologul fetei, care se continua cu chemarea
la iubire in spatiul terestru, cadrul natural feeric.

Prima secventa poetica (strofele I-III) infatiseaza lumea rece a ideilor,

“lumea lui”. Monologul fetei incepe cu reprosul realizat prin adverbul
“iar” plasat la inceputul poeziei.. Termenii populari “incalte, nu cata”
sustin adresarea familiara, iar cele doua apelative, “sufletul vietii
mele” si “iubite” exprima iubirea sincera a fetei.