TEMA 10.

SITUAŢIA DE CRIZĂ LA ÎNTREPRINDERE

Conţinut:
Dificultăţile financiare ale întreprinderii, cauzele apariţiei.
Insolvabilitatea şi falimentul la întreprindere.
Metode de analiza a riscului de faliment.
Necesitatea reorganizării sau a restructurării întreprinderii.

Obiective de referinţă:
• să determine noțiunea și factorii situaţiilor de criză;
• să identifice caracteristica procesului de insolvabilitate;
• să determine diferenţa dintre reorganizarea şi restructurarea întreprinderii;
• să identifice indicatorii de estimare a situaţiilor de criză;
• să aplice metodele de evaluare a riscului de faliment.

Termeni-cheie: insolvabilitate, faliment, criză, procedură de insolvabilitate, reorganizarea

întreprinderii, restructurarea întreprinderii.

În viaţa economică a întreprinderii pot apărea situaţii de regres şi chiar de eşec, care tind
spre punerea sub supraveghere financiară, reorganizare, restructurare şi, în final, la lichidare.
Eşecul poate fi interpretat în mai multe feluri, în funcţie de problemele pe care le implică sau de
situaţia cu care se confruntă întreprinderea.
Eşecul economic este cauzat de mai mulţi factori, dintre care putem enumera:
1. evoluţia nefavorabilă a pieţei;
2. incompetenţa şi greşelile de conducere;
3. fenomenele (calamităţile) naturale: incendii, cutremure;
4. alte cauze.
Situaţiile de criză, ce apar în lipsa măsurilor de preîntâmpinare respective, pot conduce la
dezechilibrul excesiv al economiei întreprinderii şi la incapacitatea de a asigura în continuare
asigurarea financiară a procesului de producţie, ceea ce se califică drept faliment al
întreprinderii.
Conform legalităţilor economiei de piaţă se prezintă şi caracterul ciclului vital al
întreprinderii, care denotă, de asemenea, procesele de apariţie a situaţiilor de criză şi a
falimentului. Fiecare întreprindere are o anumită limită de creştere a volumului de activitate.
Concomitent, unele şi aceleaşi procese pot fi şi stimulatorii şi factori de frânare a dezvoltării.
Conceptul de criză are un caracter mai mult ideologic decât unul real, care este utilizat la
elaborarea politicilor economice de dezvoltare.
În viziunea contemporană, conceptul de criză dispune de mai multe interpretări, dintre care
menţionăm următoarele:
 Criza constituie o stare critică, care prezintă doar două soluţii: trecerea la un nivel
nou, unul mai performant şi eficient, sau încetarea activităţii în calitatea prezentă;
 Criza reprezintă un punct de trecere, de cotitură a unui proces, a unei sfere de
activitate sau a societăţii în întregime;
 Criza exprimă o acută insuficienţă, penuria unei anumite resurse materiale, financiare,
umane etc.
Crizele la nivel micro- şi macroeconomic sunt strâns legate între ele, de aceea, pericolele şi
problemele importante, care survin la nivel macroeconomic sau la nivel mondial, în mare parte,
generează cauzele crizelor ce apar la nivel microeconomic.
 Factorii principali care stau la baza desfăşurării unui ciclu economic sunt investiţiile şi
inovaţiile. Trecerea de la o fază la alta a ciclului economic este exprimată, în primul rând, prin
dinamica investiţiilor.
Cea mai importantă fază a ciclului este criza. De regulă, criza evoluează în felul următor:
 supraproducerea mărfurilor, comparativ cu cererea reală la aceste mărfuri, ceea ce,
automat, conduce la creşterea stocurilor materiale;
 micşorarea rapidă a preţurilor;
 încetinirea rotaţiei capitalului, micşorarea investiţiilor capitale, deficitul de lichidităţi,
căderea cursurilor la titlurile de valoare, creşterea ratei dobânzii;
 falimentarea în val a întreprinderilor mici şi mijlocii, creşterea şomajului etc.

Conform Legii Insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012, Monitorul Oficial nr.193-197,
insolvabilitatea este o situaţie financiară a debitorului, caracterizată prin incapacitatea de a
onora obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie.
Procedură de insolvabilitate – procedură prin care debitorul intră, după o perioadă de
observaţie, în procedură de restructurare sau în procedură a falimentului.
Falimentul este o procedură juridică pentru reorganizarea sau lichidarea întreprinderii şi
reprezintă incapacitatea debitorului de a-şi plăti creanţele, de achitarea datoriilor din cauza
insuficienţei sau indisponibilităţii de mijloace băneşti pentru plată. Falimentul apare cel mai des
în cazurile când nu au fost gestionate eficient sursele disponibile ale întreprinderii ce au majorat
cheltuielile acesteia, depăşind veniturile pe o perioadă îndelungată de timp.
Falimentul poate fi de două tipuri:
 voluntar, când întreprinderea înaintează cererea instanţei judecătoreşti.
 involuntar, când creditorii înaintează cererea instanţei judecătoreşti şi dovedesc că
debitorul nu onorează datoriile.
Procedură a falimentului – procedură de insolvabilitate concursuală colectivă şi egalitară
care se aplică debitorului în vederea lichidării
patrimoniului acestuia pentru acoperirea pasivului.
Procedură simplificată a falimentului – procedură prin care debitorul intră direct în
procedura falimentului după o perioadă de observaţie sau odată cu intentarea procedurii de
insolvabilitate.
În practica economică, există metode care pot fi aplicate în cadrul gestiunii anticriză,
problema constând în aplicarea corectă a acestora şi la timpul potrivit, în caz contrar, efectul lor
putând duce chiar la înrăutățirea situaţiei.
Alegerea unei sau altei metode a gestiunii anticriză este dependentă de următorii factori:
 Variabilitatea mediului extern al întreprinderii;
 Profunzimea şi caracterul crizei;
 Calitatea managementului financiar la întreprindere;
 Gradul de asigurare tehnico-informaţională;
 Posibilităţile financiare ale întreprinderii.
Toate metodele de gestiune a crizei la întreprindere pot fi divizate în două grupe principale:
1.Metode de preîntâmpinare, evitare, diminuare a crizei la întreprindere.
2.Metode de depăşire a crizei la întreprindere.
Reieşind din experienţa mondială şi autohtonă, evaluarea şi diagnosticul activităţii
întreprinderii pot fi efectuate prin utilizarea instrumentelor menţionate schematic:
 Schema 17. Instrumente de evaluare şi diagnosticare a întreprinderii
Sursa: Elaborată de autori.

Diagnosticul crizei sau al falimentului întreprinderii prezintă o însemnătate-cheie pentru

gestiunea anticriză şi este un obiectiv important. Totuşi, pentru conducerea întreprinderii,
obiectivul final nu constă în diagnosticarea crizei, ci în evitarea acesteia, ceea ce înseamnă că, în
baza rezultatelor obţinute în urma diagnosticului efectuat, întreprinderea trebuie să ia decizii
corecte ce ar permite evitarea crizei sau cel puţin diminuarea ei. Elaborarea acestor decizii
constituie nucleul gestiunii anticriză.
În faza crizei de lichiditate sau a celei financiare, întreprinderea, deja, este aproape de starea
de faliment. Ca acest lucru să nu se realizeze, managementul trebuie să aplice un spectru de
instrumente şi metode de depăşire a situaţiei de criză, care au ca obiectiv:
1. Recăpătarea capacităţii de plată a întreprinderii;
2. Redobândirea stabilităţii financiare a întreprinderii;
3.Asigurarea echilibrului financiar într-o perspectivă de lungă durată.
Studiile întreprinse în SUA şi Franţa au arătat că în vederea previzionării falimentului unei
întreprinderi pot fi utilizate metode contabile şi metode bancare. Metodele contabile (cantitative
şi analitice) se folosesc în cazul analizelor comparative în timp în scopul estimării evoluţiei
viitoare a activităţii.
Metodele bancare propun detectarea timpurie a vulnerabilităţii şi riscului de faliment prin
intermediul unor note de risc sintetice obţinute pe baza unor metode statistice de analiză
discriminantă, care permit determinarea unei funcţii-scor, a cărei valoare (scor) clasifică
întreprinderile în: vulnerabile şi sănătoase.
Calculul funcţiei-scor se bazează pe ratele financiare obţinute pe grupuri de întreprinderi care
s-au comportat diferit faţă de riscul de faliment. Se cunosc mai multe metode-scoring de evaluare a
riscului de faliment: modelul Altman, Conan-Holder ş.a.
Modelul Altman a fost elaborat în anul 1968 în SUA, fiind prima funcţie-scor care a permis
anticiparea a 75% din falimente cu 2 ani înaintea producerii lor. Modelul este aplicabil în special
întreprinderilor cotate la Bursa de valori, funcţia-scor (Z) comportă 5 variabile (rate) şi are
următoarea expresie:

Z=1,2X1+1,4X2+3,3X3+0,6X4+1,05X5

A . circulant
X1= ,
Total active
 Profit reinvestit
X2= ,
Total active
Profit brut
X2=
Total active
Valoarea de piaţă a capitalului
X 4=
Datorii pe termen lung
Cifra de afaceri(CA)
X5=
Total active
Tabelul 1. Vulnerabilitatea întreprinderii în funcţie de scor
Valoarea scorului Situaţia Riscul de
întreprinderii faliment (%)
Z < 1,8 Rea - insolvabilitate Maxim
1,8 – 2,7 (2,675) Precară – dificultate Înalt
2,8 – 2,9 Bună – solvabilitate Redus
Z ≥ 3,0 Foarte bună Foarte scăzut
Sursa: [30, p.249].

Modelul Conan-Holder de prognoză a riscului de faliment. Conan-Holder au elaborat un

model de analiză discriminantă prin care se determină probabilitatea ca o firmă să ajungă în stare
de faliment. Funcţia-scor, aferentă acestui model, este particularizată pe ramuri de activitate şi se
aplică întreprinderilor industriale cu un număr de salariaţi intre 10 şi 500. Modelul a fost realizat
prin observarea a 31 de rate pe un eşantion de 190 de întreprinderi mici şi mijlocii din care 50%
au dat faliment. Pentru industrie, funcţia-scor are următoarea formulă:

Z = 0,24X1 + 0,22X2 + 0,16X3 – 0,87X4 – 0,10X5,

în care:
X1 – rezultatul brut al exploatării/datorii;
X2 – capitalul permanent /activ total;
X3 – valorile realizabile şi disponibile/activ total;
X4 – cheltuielile financiare/cifra de afaceri;
X5 – cheltuielile cu personalul/cifra de afaceri.
Astfel, probabilitatea falimentului este stabilită în funcţie de valoarea funcţiei-scor, aşa cum
urmează:
 Tabelul 2. Probabilitatea falimentului
în funcţie de valoarea funcţiei-scor
Parametrii Situaţia posibilă
Z < -0,05 situație foarte rea,
probabilitate de faliment peste 90%
-0,05 < Z < 0,04 situație nefavorabilă,
probabilitate de faliment 65-90%
0,04 < Z < 0,10 situație incertă,
probabilitate de faliment 30-65%
0,10 < Z < 0,16 situație favorabilă,
probabilitate de faliment 10-30%
Z > 0,16 situație foarte bună,
probabilitate de faliment sub 10%
Sursa: [20, p.249].

Nu toate modelele pot fi aplicate în condiţiile țării noastre, respectiv, nu toate dau rezultate
adecvate. Reieşind din aceasta, a fost elaborat un model nou, care ţine cont de toate condiţiile
economiei naţionale, conform specificului perioadei sale de dezvoltare, bazându-se, în acelaşi
timp, pe o statistică recentă a rezultatelor activităţii întreprinderilor. Modelul nou cuprinde patru
variabile considerate a fi cele mai reprezentative pentru determinarea stării de criză financiară a
întreprinderii.
Ecuaţia funcţiei-scor formate are următoarea formă:

Z = 2,94 – 1,077X1 – 1,813X2 – 0,318X3 – 0,733X4

în care exprimă:
X1 – Venitul din Vânzări / Total Activ (rotaţia activelor);
X2 – Profitul net / Capital Propriu (rentabilitatea financiară);
X3 – Total pasiv / Total Datorii (solvabilitatea generală);
X4 – Activ curent / Total Datorii (activ curent la 1 leu datorii).

În funcţie de scorul realizat, în baza modelului alcătuit, firmele se ierarhizează în trei nivele,
şi anume:
o nivelul I: firme solvabile pentru Z ∈ (-∞, -1), pericolul falimentului fiind minim;
o nivelul II: firme cu dificultăţi financiare temporare (firme aflate în zona gri) pentru Z ∈ (-
1; 1), existând un pericol mediu de faliment pentru aceste întreprinderi;
o nivelul III: firme falimentare pentru Z ∈ (1, +∞), pericolul de faliment pentru aceste
întreprinderi fiind foarte ridicat.

Înlăturarea incapacităţii de plată a întreprinderii reprezintă una dintre cele mai dificile sarcini
ale gestiunii anticriză. Stabilitatea financiară completă poate fi atinsă doar atunci, când
întreprinderea, în procesul dezvoltării sale economice, şi-a asigurat un echilibru financiar pe un
termen lung şi o creştere continuă a valorii de piaţă.
Este foarte important să se determine o structură optimă a măsurilor de influenţă, necesare
ca întreprinderea pentru început să nu-şi încheie activitatea, ca după aceasta să se treacă la alte
măsuri de anticriză. În această direcţie, întreprinderea poate utiliza următoarele măsuri şi acţiuni
de depăşire a situaţiei de criză:
  Reducerea consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii;
 Majorarea şi accelerarea intrărilor de mijloace băneşti la întreprindere;
 Restructurarea sau reeşalonarea datoriilor financiare;
 Stabilirea unei noi strategii de dezvoltare a întreprinderii în direcţia depăşirii crizei;
 Efectuarea reorganizării sau restructurării întreprinderii;
Restructurarea datoriilor este un proces de pregătire şi realizare a unor măsuri între
întreprindere şi creditorii săi, al cărei scop principal constă în obţinerea diverselor cedări din
partea creditorilor, precum: reducerea sumei datoriilor, eliberarea de plata dobânzilor sau
reducerea acestora, amânarea plăţii datoriilor.
Principalele metode de restructurare a datoriilor sunt accentuate în următoarea schemă:

Schema 18. Principalele

metode de restructurare a datoriilor
în cadrul întreprinderii
Sursa: Elaborat de autori.

Strategia întreprinderii în situaţia de criză reprezintă, prin sine, o categorie economică

multilaterală, care descrie tehnologia de funcţionare a întreprinderii, în direcţia depăşirii crizei.
Reorganizarea întreprinderii constituie un proces complex de elaborare şi realizare a
proiectului de schimbări radicale ale stării unei întreprinderi, ale structurii ei. Potrivit
prevederilor art.69 al Codului civil, întreprinderea se poate reorganiza prin fuziune (contopire şi
absorbţie); dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare.
Reorganizarea presupune stabilirea unor acţiuni strategice concrete şi formarea unui nou
portofoliu al companiei însoţit de modificări semnificative ale formei ei organizatorico-juridice.
Specificul realizării reorganizării constă în schimbările globale legate de poziţionarea pe
piaţă a produselor strategice, schimbarea profilului întreprinderii etc.
Restructurarea întreprinderii – una dintre procedurile procesului de insolvabilitate, care se
aplică debitorului şi care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui
plan complex de măsuri în vederea remedierii financiare şi economice a debitorului şi achitării
datoriilor acestuia conform programului de plată a creanţelor.
Ea poate fi privită ca o serie de măsuri de adaptare a activităţii întreprinderii în corespundere
cu condiţiile externe şi cu strategia de dezvoltare aleasă. Aceasta poate include un complex de
acţiuni, îndreptate spre: perfecţionarea structurii organizatorice şi a funcţiilor de gestiune;
modernizarea tehnico-tehnologică a producerii; perfecţionarea politicilor economico-financiare;
micşorarea consumurilor şi cheltuielilor; eficientizarea utilizării resurselor întreprinderii;
formarea sistemului informaţional modern etc.
 După cum s-a menţionat, există o multitudine de metode şi căi care pot fi utilizate în
gestiunea situaţiilor de criză la întreprindere. Putem afirma că managementul întreprinderii
trebuie să fie capabil să le aplice corect şi la momentul oportun în vederea evitării şi depăşirii
crizei. Dacă, cu toate acestea, conducerea nu reuşeşte să-şi reanimeze afacerea, este cazul să fie
acceptat falimentul întreprinderii. Nu trebuie, însă, să ne înfricoşeze prea mult acest lucru,
deoarece, deseori, chiar şi falimentul poate fi privit ca o metodă de gestiune a crizei la
întreprindere, reprezentând ultima posibilitate de salvare a întreprinderii de la ruinarea
economică şi ultima şansă pentru creditori şi acţionari de a-şi salva măcar o parte din capitalul
lor. Aici este vorba de procedura-plan, pe care Legea Insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012 o
defineşte ca procedura aplicabilă întreprinderii în cadrul procesului de insolvabilitate,
reprezentând modalitatea de satisfacere a creanţelor creditorilor prin realizarea unui plan
complex de măsuri de remediere financiară şi economică a întreprinderii.
Cu toate acestea, trebuie luat în consideraţie faptul că, în cadrul procedurii-plan,
întreprinderea este condusă din exterior şi, în prim-plan, stau interesele creditorilor, dar nu ale
acţionarilor, de aceea, recurgerea la această procedură trebuie efectuată în ultimă instanţă şi
anume când celelalte metode nu au declanşat efectul scontat în vederea depăşirii crizei.