2. Mimica – Mimica este tradusă prin trăsăturile feței care trădează trăirile unei
persoane. Expresia feței trebuie întotdeauna corelată cu tonul, cuvintele și mesajul
general.
Zâmbetul ne ajută să atragem bunăvoința publicului deoarece poate transmite apropiere,
prietenie, siguranță de sine. Zâmbetul cumpără totul și nu costă nimic.
Încruntarea arată concentrare, atenție maximă dar și rigiditate și încordare, ceea ce poate
transmite o stare de tensiune.
Rictusul, adică schimonosirea feței poate arăta o stare de nesiguranță, inducând
publicului ideea că vorbitorul nu cunoaște foarte bine ceea ce vorbește.
Contactul vizual este legătura pe care trebuie să o realizăm cu ochii care ne privesc. Prin
acesta spunem publicului că suntem interesați de el și de ceea ce crede el, se câștigă bunăvoință
și încredere.
Trebuie să învățăm să apreciem dacă și cum ne ascultă „spectatorii” pentru că unii
asimilează totul fără a da impresia că o fac, alții sunt cu gândurile în altă parte simulând totuși
concentrarea.
4. Proximitatea – În anii ’60, Eduard Hall, fondator al unei discipline noi numită
„proxemică”, studiază proprietățile educaționale ale spațiului, precum și
modalitățile de folosire optimă a acestor proprietăți.
Spațiul este și el interpretat în comunicare: în afaceri este în relație directă cu rangul,
încălcarea spațiului înseamnă și încălcarea autorității persoanei respective. La un interviu nu
trebuie să ne așezăm lucrurile personale ca geanta, truse personale, etc. pe masa celui care ne
pune întrebările pentru a nu-i încălca teritoriul. Există de asemenea firme care își plasează
angajații pe niveluri, cu un spațiu bine definit în funcție de poziția pe care aceștia o ocupa. Ideea
nevoii de spațiul propriu, cuprinsă în cartea „Teritoriul necesar” a lui Robert Audrey este
comparată cu cea a animalelor care își păzesc teritoriul. Chiar și în spațiile publice oamenii au
tendința atunci când pot alege să stea cât mai departe de străini.
Teoria este că fiecare persoană are o nevoie firească de a-și revendica propriul spațiu,
spațiul din jurul corpului său, pe care și-l imaginează ca spațiu personal, ca o prelungire a
propriului corp. Indivizii sunt lezați atunci când această zonă este încălcată, provocând
disconfort, rușine și chiar stări conflictuale. Fiecare persoană preferă să mențină o barieră
psihologică între el și alte persoane sau lucruri. Acesta generează o „zonă tampon” de o anumită
dimensiune, formă sau permeabilitate, care servește sarcini psihosociale cruciale, cum ar fi
protecție, confidențialitate, siguranță, odihnă și visare cu ochii deschiși. „Ține-l la distanță” sau
„prieten apropiat” sunt expresii tipice care ilustrează modul în care conexiunile interpersonale
pot fi descrise spațial. Păstrăm o zonă mai mare în jurul nostru pentru străini sau antipatii, dar
coborâm această barieră pentru persoanele apropiate sau cei iubiți. Orice încălcare a oricărei
forme de relație implică un decalaj specific între indivizi.
În lumea afacerilor, de exemplu, spațiul este în relație directă cu rangul individului: pe
măsură ce avansează în funcție, cresc dimensiunile biroului său. În privința spațiului familial (al
casei de locuit), accesul persoanelor străine este extrem de selectiv, în funcție de tipul de relații
pe care acestea le au cu proprietarul. Unele persoane sunt primite doar în vestibul, altele în
bucătărie, altele în sufragerie sau altele în dormitor.
Spațiul poate fi împărțit în patru zone distincte:
Zona intimă: de la suprafața corpului până la o distanță de 46 cm. Cea mai importantă
zonă pentru om și cea mai apărată. Le este permis accesul în ea doar celor mai apropiați
emoțional (îndrăgostiți, soț, soție, copii, părinți).
Zona personală: cuprinsă între 46 cm și 1,22 m. Asigură comunicarea verbală optimă și
ne protejează față de atingerea celorlalți.
Zona socială: Desemnează spațiul personal pe care-l menținem atunci când intrăm în
relații oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, în relațiile de serviciu, relații față de
necunoscuți, relații din care elementul de intimitate este înlăturat total.
Zona publică: Peste 3,60 m, e distanţa corespunzătoare atunci când ne adresăm unui
grup mare de oameni, în care comunicarea şi-a pierdut aproape în totalitate caracterul
interpersonal. Este totodată distanţa care se menţine (în sălile de tribunal) între politicieni
şi ziarişti la conferinţele de presă, între comandant şi trupă.
Pe lângă toate aceste elemente, comunicarea non-verbala poate fi analizata și din punct de
vedere al interpretării tăcerii, spațiului sau timpului.
Astfel, tăcerea poate fi „de aur ” sau nu. În comunicare atunci când cineva ne pune o
întrebare si răspundem prin tăcere însemna că nu știm sau nu vrem sa răspundem. Tăcerea de la
finalul unui discurs poate fi interpretată ca plictiseală, dezaprobare, respingere, aprobare. Tăcerea
poate construi ziduri în comunicare pentru că suntem ființe sociale și avem nevoie de
confirmarea celor din jur că ne ascultă și nu ne ignoră. Ea are și un aspect pozitiv atunci când
este utilizată în timpul ascultării unui discurs. Tăcerea reprezintă astfel un adevărat limbaj în
comunicare.
5. Timpul are și el propriul limbaj în comunicare fiind perceput diferit de oamenii
de afaceri care se concentrează asupra săptămânii comerciale, de comercianții
sezonieri care pun accent pe perioada din an care-i interesează, etc.. Valoarea
timpului poate fi interpretată prin cuvinte ca: așteaptă un minut, când voi termina
treaba, sau prin schimbarea orei de întâlnire, întârzierea la o întâlnire.
Culoare Informație
Bleu Inventivitate
Bleumarin Superioritate
Galben Deschis la discuții
Verde Doritor de schimbare
Negru Sigur pe propriile fapte
Portocaliu Organizare bună
Roșu Sentimente aprinse
Roz Doritor de ajutor și atenție
În timp ce sistemul de limbaj verbal este un cod puternic, descoperim că oamenii au la
dispoziție un număr mare de alte coduri. Aceste coduri pot fi folosite în scopuri instrumentale, la
fel ca limbajul. Și, de fapt, se pare că anumite informații sunt mai ușor de transmis într-un cod
non-verbal analogic decât într-un mod verbal digital. De exemplu, pe un pașaport sau act de
identitate, vrem o fotografie, o semnătură sau o amprentă. Un nume sau o descriere verbală a
persoanei nu este satisfăcător.
Comunicarea non-verbală este o parte foarte complexa dar în același timp integrală a
abilităților generale de comunicare. Însă oamenii sunt adesea total inconștienți de
comportamentul lor non-verbal.
O înțelegere de bază a strategiilor de comunicare non-verbală, cu mult peste ceea ce se
spune de fapt, poate ajuta la îmbunătățirea interacțiunii cu ceilalți. Cunoașterea acestor semne
poate fi folosită pentru a încuraja oamenii să vorbească despre preocupările lor și poate duce la o
mai mare comprehensiune comună, care este, până la urmă, scopul comunicării.
BIBLIOGRAFIE