PLUMB – GEORGE BACOVIA

-apartenență la simbolism-

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o reacție
împotriva poeziei retorice a romanticilor, a impersonalității reci a parnasienilor și a naturalismului,
acesta caracterizându-se prin cultivarea simbolului, muzicalitate, cromatică, sugestie și principiul
corespondențelor. Poetul simbolist evocă şi sugerează printr-o serie de mijloace ca: muzicalitatea sau
sonoritatea cuvintelor strâns legate de tonul emoţional şi realizată prin cadenţă, ritm lăuntric, repetiţie,
refrene, armonii, folosirea simbolurilor, preferinţa pentru imagini vagi, fluide, fără contur, uzitarea
unui limbaj cu multe resurse sugestive, cultivarea cu predilecţie a versului liber. Simbolismul
românesc, parte integrantă a simbolismului european, cunoaşte patru etape, fiecare dintre ele fiind
marcată de activitatea unui scriitor. Astfel, participarea lui Al. Macedonski la revista „Literatorul”
marchează prima etapă a simbolismului, momentul experienţelor şi al tatonărilor, cea de-a doua etapă,
„direcţia pseudosimbolistă”, este promovată de revista „Viaţa nouă” , apărută în anul 1905 sub egida
lui Ovid Densusianu, „simbolismul exterior minulescian” reprezintă cea de-a treia etapă, fiind
caracterizată de poezia lui Ion Minulescu, iar ultima, „simbolismul autentic, bacovian” aduce cea mai
profundă schimbare în viziunea poetică asupra realului şi implicit asupra conceptului de poezie.
Un reprezentant de seamă al simbolismului românesc este George Bacovia, care, aidoma lui
Eminescu, poet care „a supt toate sevele romantismului”, a valorificat toate procedeele specific
simboliste, reuşind să depăşească tiparul ideologic şi să anticipeze poezia modernă. Acesta cultivă un
simbolism depresiv, implicând teme și motive specifice acestei orientări: târgul provincial,
singurătatea, nevroza, peisajul interiorizat, amurgurile gri, toamna bolnavă, spleenul, nebunia, plânsul.
Devenirile lirismului bacovian sunt anunțate de poezia „Plumb”, care deschide volumul
omonim din 1916 și care exprimă trăsăturile bacovianismului, atât ca viziune, cât și ca mijloace de
expresivitate specifice. Poezia se înscrie în lirica simbolistă prin muzicalitate, sugestie, cultivarea
simbolului și prin principiul corespondențelor.
Stratul fonetic și prozodic, atent modelat de poetul căruia nu-i erau deloc străine
instrumentalismul și audiția colorată, constituie un argument ce susține caracterul simbolist al
versurilor, prin ideea de muzicalitate. Mesajul grav al operei este susținut prin frecvența și dispunerea
în text a anumitor consoane sau vocale, dintre care „u” și „î” adâncesc ideea de claustrare. Linia
melodică este asigurată de stridențele vocalei „i” sau de consoanele „f”, „v”, „s”, iar rostirea sumbră,
apăsătoare este facilitată de ritmul imabic, de rima îmbrățișată și de măsura de 10 silabe. Sursele
muzicalității sunt, așadar, multiple: imaginile auditive, asonanțele, aliterațiile și repetițiile, laitmotivul.
Apartenența poeziei la simbolism este validată și de utilizarea sugestiei. Simboliștii folosesc
această tehnică pentru a reda vagul, imprecizia și obscurul. Poetul induce un concept, spre exemplu
moartea, prin elementele din câmpul semantic al morții, precum ”cavoul”, ”funerar veșmânt”,
”sicriele”. Astfel, nu afirmă propriu-zis, ci doar induce starea pe care dorește să o transmită. În acest
sens, poetul Mallarme afirma că: ”a numi un obiect, înseamnă a suprima două treimi din frumusețea
sa”.
Un prim element semnificativ de compoziție al discursului liric îl constituie titlul poeziei,
Plumb, fiind reprezentat de un lexem nearticulat, repetat de șase ori pe parcursul poeziei, acesta fiind
totodata și un simbol ce are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează
stări sufletești precum: apăsarea sufletească – greutatea metalului, monotonie – culoarea cenușie,
toxicitate – moarte, iar sonoritatea surdă a cuvântului, care este alcătuit din patru consoane și o singură
vocală, sugerează închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire. Potrivit
„Dicționarului de simboluri” (J. Chevalier, Alain Gheerbrant), plumbul este un simbol saturnian care
ar semnifica „obstacolele de orice fel, opririle, neșansa, neputința”. Paleta cromatică, reprezentativă
pentru lirica simbolistă, se conturează datorită mărturisirii poetului, conform căreia „Plumbul dă
precipitat galben. Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu.”, această culoare
inducând senzaţia de isterie, angoasă şi culminând şi ea cu moartea.
 Un alt element semnificativ este geneza poeziei, poetul rămănând marcat de vizita la cavoul
Sturzeștilor din anul 1900, cu prilejul înmormântării unei rude, unde a fost impresionat de atmosfera
de plumb, ceea ce a condus la strigătul interior, ca idee centrală a poeziei.
Tema o reprezintă condiția poetului într-o societate meschină, lipsită de aspirații. Lumea ostilă
și stranie, rece ca un cavou, conturată de câteva pete de culoare este proiecția universului interior, de
un tragism asumat cu luciditate. Subtema este moartea prin împietrire, iar motivele literare ce susțin
tema sunt plumbul, florile, coroanele și sicriele, cavourile, strigătul interior, toate acestea fiind
specifice simbolismului.
Cele două catrene ale poeziei sunt corespunzătoare celor două planuri ale realității,
reprezentative temei: realitatea exterioară, cimitirul si cavoul, și realitatea interioară, simbolizată de
sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.
O primă idee poetică relevantă pentru temă o constituie strofa întâi, ce exprimă simbolic spațiul
închis, sufocant în care trăiește poetul, care poate fi societatea, mediul, propriul suflet, destinul, oricare
dintre acestea fiind sugerate de sicriele de plumb, cavou. Elementele naturii primordiale, frigul şi
vântul, produc disonanţa materiei şi sunt sugestii ale sfârşitului continuu bacovian. Prima imagine
surprinde astfel elementele cadrului spaţial închis, apăsător, în care eul poetic, chiar dacă va reuşi să
evadeze din trupul lui, simbolizat de „sicriu”, nu va nimeri decât într-un alt spaţiu închis, „cavoul”,
simbol al lumii ostile în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului:
„Dormeau adânc sicriele de plumb/ Stam singur în cavou”. Elementele decorului funerar sunt „sicriele
de plumb”, „veşmântul funerar”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, artificii funerare tipice.
Repetarea epitetului metaforic „de plumb” are multiple sugestii, insistând asupra existenţei dure, triste,
lipsite de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării. Singurul element care sugerează mişcarea este
vântul, însă produce efecte reci, ale morţii: „şi era vânt”, „şi scârţâiau coroanele de plumb”. Verbele la
imperfect: dormeau, stam, scârțâiau, traduc durativul stării eului liric. Starea poetului de solitudine
este sugerată de sintagma stam singur, care alături de celelalte simboluri creează pustietatea
sufletească și susțin atmosfera tipic simbolistă.
Cea de-a doua imagine poetică apare în a doua strofă a poeziei și surprinde spațiul poetic
interior, prin sentimentul de iubire ce dormea întors, sugerând disperarea poetului. Lexemul „întors”
constituie misterul poeziei şi vizează o idee care va fi teoretizată de Lucian Blaga conform căreia „a fi
întors înseamnă a fi cu faţa spre moarte”. Eul liric îşi contemplă sentimentul ca un spectator în lumea
ostilă în care nimeni nu poate trăi, Nicolae Manolescu chiar afirmând că „poetul se priveşte din afară şi
pe sine, ca pe un obiect. Privelişti-obiecte, stări de suflet-obiecte, eul liric-obiect”, în opera bacoviană
totul fiind reificat, împietrit. „Aripile de plumb” presupun un zbor în jos, propensiunea telurică fiind
specific bacoviană, în contrast cu cea eminesciană, conturându-se astfel imaginea poetului ca un Icar
crucificat. Așadar interiorul și exteriorul sunt în consonanță, ilustrându-se astfel corespondența,
principiu specific simbolist.
Simetria versurilor-cheie „Dormeau adânc sicriele de plumb”/„Dormea întors amorul meu de
plumb”, „Stam singur în cavou... și era vânt”/ „Stam singul lângă mort... și era frig”, element
compozițional esențial al discursului liric, dată de paralelismul sintactic, proiectează eul liric într-un
plan al depersonalizării, al ieșirii din sine, al unei înstrăinări.
Această dilatare a eului, vizibilă la fiecare nivel de expresivitate, este posibilă datorită
prezenţei acestei vibraţii a interiorului, adică a lirismului. În această poezie este uşor detectabil
lirismul subiectiv printr-un deixis personal reprezentat de sistemul verbal şi pronominal al persoanei I:
„stam”, „am început” şi adjectivul posesiv „meu”.
Concluzionând, putem afirma că Plumb de George Bacovia este o poezie reprezentativă pentru
universul bacovian și pentru estetica simbolistă, ilustrând poezia pură a simbolismului autentic, în care
își găsesc locul, în ciuda discursului minimal, atât corespondențele, simbolurile, stările, sugestiile și
muzicalitatea tipice curentului, cât și disonanțele stilistice, ermetismul și ambiguitatea, ca semne ale
progresului, ceea ce l-a determinat pe Nicolae Manolescu să afirme : „Simbolist prin formație, Bacovia
își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne, ca unul dintre marii precursori.”