DACIA LITERARĂ (1840)

            Perioada de mari prefaceri sociale şi culturale dintre anii 1830 – 1860, în centrul căreia se află cea
mai amplă mişcare de emancipare naţională – Revoluţia de la 1848 – este cunoscută în literatura română
sub denumirea de “perioada paşoptistă”. Specifică pentru această perioadă este lupta pentru realizarea
marelui ideal al unirii.
  Majoritatea tinerilor învaţă cu dascăli particulari şi îşi continuă studiile la Paris, unde fac cunoştinţă
cu ideile estetice clasice şi romantice, care vor pătrunde concomitent în cultura română. Activitatea
marilor oameni de cultură este bogată şi multilaterală. Ei dau atenţie deosebită mijloacelor de influenţare
şi ridicare culturală a poporului. Pentru aceasta era nevoie de un învăţământ puternic, de ziare şi  reviste,
teatru naţional şi fireşte, de literatură naţională.
            Secolul al XIX-lea este secolul publicisticii. În Ţara Românească, în 1829 apare la Bucureşti
primul ziar – “Curierul românesc”, scos de Ion Heliade Rădulescu. În acelaşi an, în Moldova apare
“Albina românească”, ziar scos la Iaşi, de Gheorghe Asachi, iar în Transilvania, în 1838, la Braşov, apare
“Gazeta de Transilvania”, scoasă de Gheorghe Bariţiu.
            Acestea, aşa cum va demonstra Mihail Kogălniceanu în articolul – program, apărut în primul
număr al revistei “Dacia literară” (1840), au mai mult sau mai puţin o culoare locală, de aceea era nevoie
de o revistă care să se îndeletnicească “numai cu literatura naţională” , “fie din orice parte a Daciei”. Aşa
a luat fiinţă “Dacia literară”, prima revistă literară a românilor, promovând în jurul ei un curent naţional –
poporan.
            În articolul – program, intitulat “Introducţie”, apărut în primul număr al revistei, în 1840, Mihail
Kogălniceanu trasează liniile şi defineşte orientarea noului curent literar. În primul rând, “Dacia literară”
îşi propune să unească limba şi cultura românilor din toate provinciile într-un singur loc, motiv pentru care
revista este suspendată după numai trei numere.
            Principalele puncte formulate de Kogălniceanu în “Introducţie” sunt:
            1. Necesitatea unei literaturi originale – Originalitatea fiind “însuşirea cea mai preţioasă a unei
literaturi”, sunt criticate traducerile care “nu fac o literatură” şi imitaţia, care a devenit “o manie
primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”.
            2. Se cere scriitorilor să se inspire din realităţile noastre naţionale, din trecutul istoric, din
frumuseţile patriei şi din folclor: “Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt
destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi
sujeturi de a scris  fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.”
            3. Revista va lupta pentru unitatea limbii şi literaturii tuturor românilor: “aşadar foaia noastră va fi
un repertoriu general al literaturii româneşti în care, ca-ntr-o oglindă se vor vede scriitorii moldoveni,
munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său…În sfârşit
ţălul nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.
            4. Un loc important acordă Kogălniceanu criticii literare, care va aprecia fără părtinire valoarea
reală a operei – “Critica noastră va fi nepărtinitoare: vom critica cartea, iar nu persoana.”
            Scriitorii paşoptişti contribuie la crearea unei literaturi ce se apropie tot mai mult de valorile
literaturii universale. În contextul acestei realităţi s-a spus despre articolul “Introducţie”, apărut în primul
număr al revistei “Dacia literară” că este articolul – program al romantismului românesc. În primul rând
pentru că se promovează aici în prim-plan patriotismul revoluţionar, dar mai ales pentru că îndeamnă la
inspiraţia din folclor, din istoria naţională, din realităţile şi frumuseţile patriei – idei regăsite în estetica
romantică: “Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari,
obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de a
scris…”
            În paginile revistei este publicată pentru prima dată o parte din epopeea “Ţiganiada” de Ion Budai
Deleanu. Grigore Alexandrescu aduce acum în literatură epistole, fabule, meditaţii şi poezii lirice
patriotice. În spiritul promovat de Dacia literară, scriitorii s-au aplecat asupra trecutului. Atraşi, ca toţi
romanticii, de culoarea locală şi de umbra misterioasă a evului mediu, ei s-au preocupat de utilizarea
istoriei ca armă politică.
1
 Poeţii reînvie momente de seamă ale trecutului, abordând tema preromantică a ruinelor în meditaţii
nemuritoare precum: „Umbra lui Mircea. La Cozia”, „Răsăritul lunii. La Tismana”, „Mormintele. La
Drăgăşani”, de Grigore Alexandrescu. „Ruinurile Târgoviştii”,  de Vasile Cârlova. Dimitrie
Bolintineanu descoperă o specie nouă, amestec de baladă şi legendă şi scrie volumul „Legende istorice” în
versuri sculpturale, de o sonoritate gravă, unele dintre ele adevărate efigii: „Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai
vor / Merită să-l poarte spre ruşinea lor.” V. Alexandri scrie legende istorice: „Dan, căpitan de plai”,
„Dumbrava roşie”, dar şi legende etiologice, de inspiraţie folclorică (mitologică) precum „Legenda
rândunicăi”.  Poeţii romantici paşoptişti preiau şi prelucrează în manieră proprie mituri folclorice precum
Ion Heliade Rădulescu în balada „Zburătorul”, relevând mitul erotic al zburătorului, aşa cum este el
perceput în popor. Nu lipseşte nici satira romantică, ironia fină la adresa societăţii contemporane, precum
„Satiră. Duhului meu”, de Grigore Alexandrescu, considerat La Fontaine al nostru, pentru perfecţiunea
clasică a fabulelor sale („Boul şi viţelul”, Câinele şi căţelul”, „Vulpea liberală” etc.). V. Alecsandri
atinge perfecţiunea în pastelurile sale îmbinând arta clasică cu cea impresionistă.
          Proza aduce o realizare ieşită din comun: nuvela romantică de inspiraţie istorică, „Alexandru
Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi. Deşi prima nuvelă din literatura română, o adevărată perlă, prin
intensitatea dramatică a confruntărilor, dimensiunea shakespeariană a personajului. Drama romantică de
inspiraţie istorică atinge apogeul prin „Răzvan şi Vidra”, de Bogdan Petriceicu Hasdeu şi „Despot-vodă”,
de Vasile Alecsandri. Dar şi comedia clasică este reprezentată cu cinste de V. Alecsandri, mai ales prin
ciclul Chiriţelor. Ziarele pariziene ale vremii consideră personajul “coana Chiriţa”, creat de domnul
Alecsandri ca fiind cel mai reuşit din această categorie, foarte “la modă” de altfel. Astfel, toate genurile şi
speciile literare îşi fac loc în literatura română, realizându-se un pas însemnat pe calea evoluţiei literaturii
noastre naţionale.
................................................................................................................................................

APLICAŢII:
           ,,Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară duhul naţional. Această
manie este, mai ales, covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba
românească. Dar ce folos ! că sunt numai traducţii din alte limbi şi încă şi acele de ar fi bune. Traducţiile
însă nu fac o literatură. [...] Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul
de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi
de scris...”           (Introducţie la Dacia literară)
a. Prezintă rolul articolului Introducţie pentru direcţia literară promovată de revista ieşeană.
b. Menţionează sursele de inspiraţie recomandate de revista Dacia literară, folosind drept suport textul de
mai sus.
c. Ilustrează conceptul operaţional de romantism (curent literar), pornind de la ideile din fragmentul citat.
REZOLVARE:
a.         Secolul al XIX-lea este secolul publicisticii. În Ţara Românească, în 1829 apare la Bucureşti
primul ziar – “Curierul românesc”, scos de Ion Heliade Rădulescu. În acelaşi an, în Moldova apare
“Albina românească”, ziar scos la Iaşi, de Gheorghe Asachi, iar în Transilvania, în 1838, la Braşov, apare
“Gazeta de Transilvania”, scoasă de Gheorghe Bariţiu.
            Acestea, aşa cum va demonstra Mihail Kogălniceanu în articolul – program, apărut în primul
număr al revistei “Dacia literară” (1840), au mai mult sau mai puţin o culoare locală, de aceea era nevoie
de o revistă care să se îndeletnicească “numai cu literatura naţională” , “fie din orice parte a Daciei”. Aşa
a luat fiinţă “Dacia literară”, prima revistă literară a românilor, promovând în jurul ei un curent naţional –
poporan.
            În articolul – program, intitulat “Introducţie”, apărut în primul număr al revistei, în 1840, Mihail
Kogălniceanu trasează liniile şi defineşte orientarea noului curent literar. În primul rând, “Dacia literară”
îşi propune să unească limba şi cultura românilor din toate provinciile într-un singur loc, motiv pentru care
revista este suspendată după numai trei numere.
            Principalele puncte formulate de Kogălniceanu în “Introducţie” sunt:

2
            1. Necesitatea unei literaturi originale – Originalitatea fiind “însuşirea cea mai preţioasă a unei
literaturi”, sunt criticate traducerile care “nu fac o literatură” şi imitaţia, care a devenit “o manie
primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”.
            2. Se cere scriitorilor să se inspire din realităţile noastre naţionale, din trecutul istoric, din
frumuseţile patriei şi din folclor: “Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt
destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi
sujeturi de a scris  fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.”
3. Revista va lupta pentru unitatea limbii şi literaturii tuturor românilor: “aşadar foaia noastră va fi un
repertoriu general al literaturii româneşti în care, ca-ntr-o oglindă se vor vede scriitorii moldoveni,
munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său…În sfârşit
ţălul nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.
            4. Un loc important acordă Kogălniceanu criticii literare, care va aprecia fără părtinire valoarea
reală a operei – “Critica noastră va fi nepărtinitoare: vom critica cartea, iar nu persoana.”
            Scriitorii paşoptişti contribuie la crearea unei literaturi ce se apropie tot mai mult de valorile
literaturii universale. În contextul acestei realităţi s-a spus despre articolul “Introducţie”, apărut în primul
număr al revistei “Dacia literară” că este articolul – program al romantismului românesc. În primul rând
pentru că se promovează aici în prim-plan patriotismul revoluţionar, dar mai ales pentru că îndeamnă la
inspiraţia din folclor, din istoria naţională, din realităţile şi frumuseţile patriei – idei regăsite în estetica
romantică: “Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari,
obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de a
scris…”
            În paginile revistei este publicată pentru prima dată o parte din epopeea “Ţiganiada” de Ion Budai
Deleanu. Grigore Alexandrescu aduce acum în literatură epistole, fabule, meditaţii şi poezii lirice
patriotice. În spiritul promovat de Dacia literară, scriitorii s-au aplecat asupra trecutului. Atraşi, ca toţi
romanticii, de culoarea locală şi de umbra misterioasă a evului mediu, ei s-au preocupat de utilizarea
istoriei ca armă politică.
            Poeţii reînvie momente de seamă ale trecutului, abordând tema preromantică a ruinelor în meditaţii
nemuritoare precum: „Umbra lui Mircea. La Cozia”, „Răsăritul lunii. La Tismana”, „Mormintele. La
Drăgăşani”, de Grigore Alexandrescu. „Ruinurile Târgoviştii”,  de Vasile Cârlova. Dimitrie
Bolintineanu descoperă o specie nouă, amestec de baladă şi legendă şi scrie volumul „Legende istorice” în
versuri sculpturale, de o sonoritate gravă, unele dintre ele adevărate efigii: „Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai
vor / Merită să-l poarte spre ruşinea lor.” V. Alexandri scrie legende istorice: „Dan, căpitan de plai”,
„Dumbrava roşie”, dar şi legende etiologice, de inspiraţie folclorică precum „Legenda rândunicăi”.
Poeţii romantici paşoptişti preiau şi prelucrează în manieră proprie mituri folclorice precum Ion Heliade
Rădulescu în balada „Zburătorul”, relevând mitul erotic al zburătorului, aşa cum este el perceput în
popor. Nu lipseşte nici satira romantică, ironia fină la adresa societăţii contemporane, precum „Satiră.
Duhului meu”, de Grigore Alexandrescu, considerat La Fontaine al nostru, pentru perfecţiunea clasică a
fabulelor sale („Boul şi viţelul”, Câinele şi căţelul”, „Vulpea liberală” etc.). V. Alecsandri atinge
perfecţiunea clasică în pastelurile sale, dar percepţia luminii este de factură impresionistă.
            Proza aduce o realizare ieşită din comun: nuvela romantică de inspiraţie istorică, „Alexandru
Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi. Deşi prima nuvelă din literatura română, o adevărată perlă, prin
intensitatea dramatică a confruntărilor, dimensiunea shakespeariană a personajului. Drama romantică de
inspiraţie istorică atinge apogeul prin „Răzvan şi Vidra”, de Bogdan Petriceicu Hasdeu şi „Despot-vodă”,
de Vasile Alecsandri. Dar şi comedia clasică este reprezentată cu cinste de V. Alecsandri, mai ales prin
ciclul Chiriţelor. Ziarele pariziene ale vremii consideră personajul “coana Chiriţa”, creat de domnul
Alecsandri ca fiind cel mai reuşit din această categorie, foarte “la modă” de altfel. Astfel, toate genurile şi
speciile literare îşi fac loc în literatura română, realizându-se un pas însemnat pe calea evoluţiei literaturii
noastre naţionale.
b.         „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile
noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris...”          

3
c.         ROMANTISM ≈ Termenul provine din fr. romantisme. R. se prezintă sub aspect: 1. istoric, de 
curent literar; 2. categorial sau tipologic, ca arhetip ce exprimă o coordonată eternă a sensibilităţii şi a
imaginaţiei umane. R. apare în Franţa în ultimele decenii al secolului al XVIII-lea, ca reacţie la clasicism.
Ideile estetice ale R. sunt sistematizate de V. Hugo în prefaţa dramei Cromwell. Având antiteza la baza
doctrinei estetice, oricare dintre principiile estetice ale romantismului se constituie în opoziţie cu 
principiul clasic corespunzător. De pildă, dacă literatura clasică era concepută ca rezultat al raţiunii, cea
romantică se subordonează sentimentului şi fanteziei creatoare; dacă scriitorul clasic era obligat să se
exprime prin stilul înalt, pur, neamestecat, cel romantic e liber să-şi îmbogăţească stilul apelând la toate
straturile limbii. Romanticii şterg semnul egal dintre bine şi frumos, mergând până la reabilitarea
personalităţii umane,  înfăţişată în toată complexitatea ei contradictorie, pătimaşă şi animată de mari
ambiţii personale sau idealuri colective; sparg regula celor trei unităţi – loc(1 loc), timp(1 zi), acţiune(1
fir). Personajul romantic poate fi recrutat din orice mediu social, fiind întotdeauna un erou excepţional,
aflat în situaţii excepţionale, complex, în transformare, şi de cele mai multe ori construit în antiteză cu alt
personaj. Alte principii estetice: interesul pentru frumuseţea naturii, care devine locală, interesul pentru
folclor şi tradiţia locală, naţională, interesul pentru istoria naţională şi pentru eroii ei, expansiunea eului
plasat în centrul universului (Marele Tot), libertatea totală în abordarea oricărei specii literare şi chiar
amalgamarea lor. R. va impune o serie de specii precum: elegia, meditaţia, romanul, drama, unele
neacceptate de clasici. În operele romanticilor se remarcă: nemulţumirea faţă de prezent, dragostea pentru
trecut, reîntoarcerea la Evul Mediu, melancolia, cultivarea solitudinii, a visului, a tenebrelor, a
demoniacului, voluptatea suferinţei, predilecţia pentru obscuritate şi mit. Natura la romantici este
percepută ca stare de spirit, particularizându-se în funcţie de stările afective ale eroului; ea este eternă, în
comparaţie cu omul – muritor, trecător prin viaţă. Temele preferate sunt: ruinele, personajul excepţional,
aflat în situaţii, de asemenea, excepţionale, geniul etc.