Osteologia – știința despre sistemul osos

Aparatul locomotor alcătuit dintr-un complex de organe cu structură și funcții diferite

(segmente osoase, articulații și mușchi striați), înzestrate cu nervi, vase sangvine și
limfatice.
Scheletul dur - format din oase de diferite forme , 200-220 de oase. Atribuie forma
general și proporțiile corpului omenesc.
Scheletul moale – constituit din ligamente,tendoane, fascii, membrane interosoase,
aponevroze. Asigură funcția de sprijin, de integrare mecanică și biologică a tuturor
organelor și sistemelor de organe.
- Axial craniul (29oase), coloana vertebrală(26oase), și
cutia toracică(25 oase)

Scheletul
- Complementar oasele membrului superior (64 oase) și oasele
membrului inferior (62 oase)

Țesutul osos alcătuiește scheletul dur și constă din celule osoase și substanță
intercelulară.
Oseina – este substanța fundamentală a țesutului osos.
Scheletul prezintă depozitul principal de Ca, P și acidul citric în organism.
Țesutul osos se compune din 3 tipuri de celule osoase:
- Osteoblaste – celule osoase tinere;
- Osteocite – celule osoase mature;
- Osteoclaste - sincitii celulare policariotice.
Osul este constituit din:
 Țesut osos
 Țesut cartilaginos
 Țesut conjunctiv
La baza scheletului stă țesutul osos.
Țesutul cartilaginos include : cartilagele articulare și cartilagele coastelor.
Țesutul conjunctiv – formează periostul și endostul.
Deosebim 2 tipuri de țesut osos:
Compact – în diafizele oaselor lungi și scurte, la suprafața epifizelor și în cele două
lame osoase ale oaselor craniului;
Spongios – localizat în epifizele oaselor tubulare lungi,vertebrele, oasele carpiene și
tarsiene și diploia oaselor craniene.
diploё – substanța spongioasă care execută funcția de protecție; ea se află între 2 plăci
osoase din țesut compact a oaselor bolții craniului.
Țesutul osos compact e format din osteoni. Osteonul constă din lamele osoase
dispuse spiralat în jurul unui canal central îngust – canalul Havers și reprezintă
unitatea morfofuncțională a osului. Canalul Havers conține vase sangvine și nervi.
Lamelele osoase sunt de două tipuri:
- din fibre colagene plate, plasate concentric;
- țesut lax, dispus cilindric.
În structura osului pot fi evidențiate 3 tipuri de osteoni:
- Osteoni în dezvoltare;
- Osteoni maturizați;
- Osteoni în stare de resorbție.
Osteonul se reînnoiește histologic odată la maximum 6 luni.

Periostul – este o membrană osoasă alcătuită din 3 straturi: estern – adventiceal,

bogat în vase sangvine, nervi și terminațiuni nervoase; indermediar – fibroelastic și
extern – cambial sau ”stratul proliferativ”.
• În perioada osteogenezei – participă la formarea de țesut osos.
• La adult – are rol în nutriția osului și creșterea lui în grosime.
• Prin conținutul său vasculo-nervos, asigură nutriția și inervația osului – organ.
• Prin bogăția de osteoblaste și osteoclaste contribuie la osteogeneză, osteocicatrizare.
Endostul - este o membrană cu proprietăți asemănătoare periostului, realizează
funcțiile de transport și metabolice. Aceste celule reprezintă o verigă a barierei
hemato-osoase, ce joacă un rol important în menținerea homeostazei minerale.
Măduva osoasă – componenta principală a osului-organ. Se dezvoltă din celulele
țesutului osteogen și căptușește cavitatea canalului medular și cavitățile substanței
spongioase.
 Măduva osoasă apare în luna a 2-a a vieții embrionare în claviculă, în a 3-a lună – în
oasele plate și puțin mai târziu – în oasele tubulare.
Deosebim :
Măduvă roșie și măduvă galbenă.
Măduva roșie(sau hematogenă) – participă la osteogeneză și hematopoeză. La făt și
nou-născuți toate oasele sunt căptușite cu măduvă roșie.
Măduva galbenă – în ea predomină celulele lipidice; joacă rolul unui depozit de
energie. Apare în diafizele oaselor tubulare la sfârșitul 1-ei luni de viață extrauterină.
În anemii poate redeveni hematogenă.
Măduva gelatinoasă sau cenușie – bogată în țesut conjunctiv, este specifică
bătrânilor.
Funcțiile măduvei osoase:
- participă la edificarea țesutului osos în perioada osteogenezei;
- exercită rolul de organ hematopoetic;
- asigură procesele de reparare osoasă la adult;
- reprezintă unicul izvor de celule imunocompetente;
- servește drept rezervor de grăsime al organismului.

Clasificarea oaselor
După localizare:
- oasele craniului;
- oasele trunchiului;
- oasele membrelor ( centurilor și membrelor libere).

După stuctură și formă:

 Oase tubulare constituie scheletul membrelor și execută
funcții de pârghii. La ele se disting: corpul/diafiza și două
epifize – proximală și distală.
Ele se clasifică în oase tubulare lungi (humerus, ulna, radius
femur, tibia, fibula)
Oase tubulare scurte (falangele degetelor,oasele metatarsiene
și metacarpiene).
  Oase spongioase
 Lungi (sternul și coastele).
 Scurte (vertebrele, oasele carpiene, tarsiene) și cele
 Sesamoide (periarticulare, intratendinoase)

 Oase plate
 Oasele bolții craniene (frontalul, parietalul).
 Oasele centurilor (scapula, coxalul).

 Oasele aerofore sau pneumatice

 Frontalul, sfenoidul, etmoidul, maxila.

 Oase sesamoide
 Rotula, pisiformul

 Oase fonticulare și suturale – apar la nivelul fontanelelor

sau în suturile craniului, în special în sutura lambdoidă.
6. Exemple de oase monoepifizare – oasele metacarpiene,metatarsiene și falangele
degetelor.
Vertebrele sunt dispuse în 4 segmente topografice sau coloane: cervical, toracal,
lombar și sacrococcigian.
Vertebrele aflate între două segmente întrunesc în structura lor caracterele ambelor
acestor segmente între care se găsesc, fiind numite vertebre de tranziție. Vertebrele
care și-au păstrat independența și mobilitatea (cele cervicale, toracale și lombare), se
numesc vertebre adevărate, iar cele sacrale și coccigiene, fiind sudate între ele,
alcătuiesc două formațiuni osoase – sacrul și coccisul, și sunt numite vertebre false.
8. Părțile componente ale vertebrelor
Vertebra este constituită din două părți principale:
a) anterioară – corpul vertebrei, de formă rotunjită, cu două fețe intervertebrale –
superioară și inferioară.
b) posterioară – reprezentată de arcul vertebrei, format din doi pediculi și două
lame. De la arc pornesc apofizele articulare superioare și inferioare pare,
apofizele transversale și apofiza spinoasă. Apofizele articulare sunt înzestrate
 cu fețe articulare. Legătura arcului cu corpul vertebral are loc prin intermediul
pediculilor.

9. Vertebrele cervicale I și II.

Prima vertebră cervicală – atlasul. Nu are corp deoarece acesta s-a sudat cu corpul celei de-
a 2-a vertebră cervicală, formându-i apofiza odontoidă. Atlasul e comstituit două mase
laterale unite prin două arcuri (anterior și posterior). Arcul anterior este mai mic şi prezintă
la partea lui anterioară un tubercul – tuberculul anterior. Arcul posterior este mai mare decât
cel anterior şi are pe partea posterioară tubrculul posterior. Masele laterale sunt aşezate între
cele două arcuri şi au formă ovoidă. Atlasul se articulează cu condilii occipitali.
Vertebra cervicală II – axis. Elementul caracteristic al acestei vertebre este apofiza odontoidă
sau dintele axisului. Pe dinte se află o față articulară anterioară pentru articularea cu fața
articulară pentru dinte de pe atlas, și o față posterioară pentru ligamentul transvers al
atlasului. La această vertebra lipsesc apofizele articulare superioare.

10. La vertebra cervicală VI - tuberculul anterior este mai pronunțat și e denumit carotid,
pe care poate fi comprimată artera carotidă comună în scop de suspendare a hemoragiei.
Vertebra cervicală VII – vertebra de tranziție, se caracterizează prin lungimea apofizei
spinoase, îngroșate la capăt. Această vertebra se numește proeminentă, apofiza spinoasă
poate fi ușor palpate pe viu, servind punct de reper la enumerarea vertebrelor.
11. Vertebrele toracice
Vertebra toracală I – corpul ei prezintă apofizei unciforme, iar pe marginea superioară a
feței posterolaterale a corpului se găsește câte o fosetă costală completă pentru capetele
primei perechi de coaste și semifosete pe marginea lui inferioară pentru articularea cu coasta
a II-a.
Vertebra toracală X – are câte o singură semifațetă articulară pe marginea superioară a
corpului.
Vertebrele toracale XI și XII – seamănă mai mult cu vertebrele lombare, corpul lor este
mai voluminos, pe părțile laterale ale acestora se află câte o singură fosetă articulară
completă.
12. Vertebrele lombare – corpul este voluminos, reniform, cu diametrul transversal mai
mare decât cel ventro-dorsal; orificiul vertebral este mai larg decât cel al vertebrelor toracale
și are o formă triunghiulară; apofizele articulare sunt situate în plan sagital, la cele
superioare fețele articulare sunt orientate medial, iar la cele inferioare – lateral. Pe apofiza
articulară superioară se află apofiza mamilară; iar pe fața dorsală a apofizelor transversale
se găsesc proeminențe, numite apofiza accesorie și apofiza costiformă.
15. Curburile în plan sagital sunt orientate fie cu convexitatea înainte şi se numesc lordoze,
fie cu convexitatea înapoi şi se numesc cifoze. La CV aceste curburi sunt în număr de patru:
lordozele – cervicală şi lombară, cifozele – toracală şi sacrală.
Scheletul toracelui e format de 12 vertebre toracale, 12 perechi de coaste și stern, situat
ventral pe linia mediană.
Sternul – este un os spongios lung constituit
din 3 părți: superioară – manubriul,
medie – corpul și inferioară – apendicele
xifoid.
Coastele – sunt oase spongioase lungi în
număr de 12 perechi, la care deosebim: partea
posterioară – osoasă și anterioară mai scurtă –
cartilaginoasă. Coaste adevărate – se unesc
nemijlocit cu sternul, primele șapte perechi de
coaste (I-VII). Coastele false – perechile VIII-
X, care se unesc cu cartilajul coastei a VII-a.
Coaste flotante – perechile XI și XII, părțile
cartilaginoase ale cărora se termină în mușchii
peretelui abdominal.
Coasta I este scurtă, are o poziție orizontală,
două fețe – superioară și inferioară; două
margini – medială și laterală. Pe fața
 superioară se află tuberculul mușchiului scalen anterior, anterior de tubercul trece
șanțul venei subclaviculare , iar posterior – șanțul arterei subclaviculare.
Coasta a II-a este scurtă. Pe fața supero-laterală a ei se află tuberozitatea mușchiului
dințat anterior. Nu are șanț costal.
Coastele XI și XII nu au tuberculi costali, iar capul lor nu are creastă, deoarece se
articulează cu o fosă deplină pe corpul vertebrelor respective.

Oasele membrului superior

Membrul superior e format din: centura scapulară și membrul superior liber (scheletul
brațului, antebrațului și mâinii).
Centura membrului superior (centura pectorală) este formată din claviculă situată anterior
și omoplat situat posterior.
Clavicula – este orientată transversal, la limita dintre gât și torace. Prezintă un corp, două
extremități și două curburi inegale, care îi dau forma literei ”S” culcat.

Scapula – este un os plat, de formă triunghiulară , atașat la partea posterioară a

osteotoracelui, între spațiul intercostal I – baza scapulei, și coasta VII-VIII – vârful.
Are 3 margini:
 - medială – spre coloana vertebrală.
- laterală – orientată lateral de CV.
- superioară – în partea laterală cu incizura scapulei.
Are 3 unghiuri:
- superior
- inferior
- lateral

Explorarea manuală. Clavicula este usor accesibilă palparii. La explorare se remarcă

forma osului, se pot explora corpul claviculei, extremitatea sternală și cea acromială.
Explorare manuală. Pot fi explorate urmatoarele repere ale omoplatului:
• fața posterioară oferă la palpare spina scapulei și acromionul;
• la persoanele slabe poate fi explorată cu ușurință marginea medială;
• unghiul inferior;
• procesul coracoidian este palpabil în porțiunea superioară a șantului
deltoidopectoral sau fosa subclaviculară.

Scheletul brațului
Humerusul – este un os tubular lung care prezintă o diafiză și două epifize – proximală și
distală.
Explorare manuală. Corpul humerusului poate fi palpat de ambele părți ale mușchiului biceps
brahial. La nivelul epifizei distale
a humerusului se pot palpa
epicondilul medial, epicondilul
lateral, precum și capitulul
humeral.

Oasele antebrațului
Antebrațul e constituit din două
oase tubulare lungi: Ulna sau
cubitusul – situat medial; și Radiusul – situat lateral.

Ulna sau cubitusul – are 2 apofize: una posterioară, numită olecran și alta anterioară
numită apofiza coronoidă. Între aceste apofize se află incizura trohleară – se articulează cu
trohlea humerusului. Fața laterală a apofizei
coronoide prezintă o suprafață articulară,
numită incizura radială – se articulează cu
capul radiusului.
Explorare manuală. La nivelul epifizei
proximale a ulnei se explorează olecranul, la
nivelul epifizei distale se explorează capul
ulnei și procesul stiloidian.

Radiusul – epifiza lui superioară e compusă

din trei elemente: capul, colul și tuberozitatea
radiusului.
 Explorarea manuală. În mișcările de rotație, sub epicondilul lateral al humerusului, prin
palpare poate fi explorat capul radiusului, iar la extremitatea distală se palpează apofiza
stiloidă.

Scheletul mâinii
Oasele mâinii sunt dispuse în trei grupe:
- oasele carpului (în rândul proximal:
scafoidul, semilunarul, tricvertul și pisiformul; în rândul distal:
trapezul, trapezoidul, capitatul și osul cârlig)
- oasele metacarpului (5 oase tubulare scurte – metacarpiene, cu o
singură epifiză (oase monoepifizare). Formate din: cap corp și bază)
- oasele degetelor sau falangele degetelor Mâna posedă 5
degete numerotate de la I la V: degetul mare sau policele, indicele,
mijlociul, inelarul și degetul mic.

Oasele membrului inferior

Membrele inferioare sunt destinate staticii și locomoției și sunt formate din centura pelviană și
scheletul membrului inferior liber.
Centura pelviană, centura membrului inferior – e formată din cele două oase coxale,
care leagă membrul inferior liber cu coloana vertebrală, constituind împreună cu osul sacru și
vertebrele coccigiene – bazinul osos sau osteopelvisul.
Coxalul – este un os plat, structurat din 3 oase: ilionul- situat cranial, dorsal și lateral;
ischionul – amplasat caudal și dorsal; și pubisul – dispus ventral.

Scheletul membrului inferior liber e format din 3 segmente:

- scheletul coapsei (femurul)
- scheletul gambei (tibia și fibula)
- scheletul piciorului (tarsul, metatarsul și oasele degetelor)
 Scheletul capului
Craniul – adăpostește encefalul și organele de simț.
Craniul e alcătuit din:
- neurocraniu – porțiunea superioară și posterioară a craniului.
Format din 8 oase: frontalul, etmoidul, sfenoidul, occipitalul, 2 oase
parietale și 2 oase temporale.
- viscerocraniu – porțiunea inferioară.
 bolta craniului
Neurocraniul:
  baza craniului

Bolta craniului – e formată de: scuamele frontalului, occipitalului și temporalului,

oasele parietale și aripile mari ale sfenoidului, articulate prin suturi.
o Sutura sagitală – formată la joncțiunea marginilor sagitale a oaselor parietale.
o Sutura coronală – formată între scuama frontalului și marginea frontală a
oaselor parietale.
o Sutura lambdoidă – dintre scuama occipitală și marginea occipitală a oaselor
parietale.
o Sutura scuamoasă – între partea scuamoasă a osului temporal și osul parietal.
o Suturile zimțate – la unirea aripilor mari cu oasele vecine – temporal, parietal
și frontal.
Baza craniului – e constituit din oasele: frontal, etmoid, sfenoid, occipital și cele 2
oase temporale. Fața internă a bazei craniului – endobaza. Fața externă – exobaza.
Endobaza e împărțită în trei fose cerebrale:
 Fosa craniană anterioară – formată de părțile orbitale ale oaselor frontale,
lamela cribroasă a etmoidului, creasta de cocoș, anterior de ea se află
orificiul orb și creasta frontală.
 Fosa craniană medie – formată de șaua turcească, aripile mari ale
sfenoidului, fața anterioară a piramidei și fața cerebrală a scuamei
temporalului. În această fosă deosebim: Fisura orbitală superioară – prin
care trec nervii oculomotor (III), trohlear(IV), abducens(VI) și oftalmic.
Orificiul rotund – nervul maxilar (V). Orificiul oval – nervul mandibular
(V). Orificiul spinos – prin care trece artera meningeală medie. Orificiul
lacerat.
 Fosa craniană posterioară – formată de osul occipital, fețele posterioare ale
piramidelor și fața internă a apofizelor mastoidiene ale temporalului.
Distingem următoarele orificii: occipital mare, jugular, mastoidian, auditiv
intern și canalele: condilar și al nervului hipoglos.

Oasele craniului cerebral

Osul frontal – os median și nepereche
Miologia