SONETE

De SHAKESPEARE

Variantă românească
de George Voica și George-Rareș Voica

Dedic această carte prietenilor mei,

Dr. Verginia și Dr. C-tin Ionițescu

Editura Hoffman, Caracal

2022
Tehnoredactare computerizată: Dana-Alina Tăcutu

Copertă: Irina Comănescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

 Sonetul 1

O, din tot ce e mlădiu, să crească-ar vrea,

ca rozele, ce moarte n-au în gând...
Vigoarea-i pală și pâlpâie de-abia,
moștenitori de n-oi avea curând!

Tu, însă,-nchide a ochilor vedere,

lumina pură te hrănească iar,
belșugului nedându-i înviere!
Devoră-n tine liniști din altar!

Tu, care acuma ești ca aurora,

vestind izvoru-n dulcele murmur,
îngroapă în adâncu-ți tainic ora;
risipei dă-te celor dimprejur!...

Dă-i lumii milă; de asta lacom fii,

căci lumea o mănâncă mormintele pustii!

Sonetul 2
3
Pe frunte, ani, vreo 40, veni-vor;
gândește-te cât de frumos ai fost;
că tinerețea cea iute de picior,
ți-o fi, de-acum, o tristă zi de post!

Te-ntreabă: „Frumusețea un'se duse

cu-alaiul ei de frăgezimi vuind?”
Ți s-o răspunde că amurgul nu se
lasă pradă nici laudei cu jiind!

Cât nesfârșită-i unduirea, toată,

aș spune doar: „Ea e copilul meu!”
De ar rămâne așa, netulburată,
și proaspătă, și tot mereu, mereu...

Ea va renaște fără să aștepte,

când sânge cald s-o năpusti pe trepte!

Sonetul 3
4
Te uită-n pahar și chipulu-i spune
că e clipa schimbării la față;
de-acum se întâmplă o trează minune:
o mamă binecuvântă o viață...

Prea Sfântă Fecioară, pură, curată,

rodul țărânei în pântec nu ai?
Cine mormânt n-o avea niciodată,
lumii jertfindu-se, grăbind înspre Rai?

Tu ești al chinului mamei pahar;

aduci aprilul în inima ei.
Întrezărești cât de adânc și amar
fi-va vinul ce urmează să-l bei!

De încă trăiești, amintește-ți de vânt;

umbra nu moare; e cu noi, pe pământ!

Sonetul 4
5
De ce risipirii tu goală te dai,
neîmplinită iubire vădană?
De floare, mireasma se ține ea scai,
fiind sigur că le este și rană.

Ori, negură, de ce mai neagră te faci,

când ai în tine lumină, belșug?
Nu ești tu cămătar în lanul de maci,
de gemi, bogat, cu grumazul în jug?!

Ale tale, cu toate, iată,-le sânt,

dar dulcele sine iară-ți înșeli.
Atunci, când te strigă întregul pământ,
tu fugii te dai, scrâșnind de-ndoieli?

Îngroapă-ți sămânța iubirii-n țărână,

ca rodu-i urmașilor tăi să rămână!

Sonetul 5

6
Acele ore adormite-n spații
și în sălașul ochilor tăcuți,
străfulgera-vor pe tirani de nații
și-n tine, că ai vrea să ți-i săruți;

că-n ei, de-a pururi, vara ta rămâne,

chiar dacă-n iarnă te afunzi mereu;
că seve urcă, peste-ngheț stăpâne,
zăpezile mușcând din curcubeu...

Distilăria verii-i, hăt, departe ─

vivrațiile sticlei, prizonier ─;
culorile-s tot vii, deși sunt moarte;
cu toate-s duse; totu-i efemer...

Dar florile tresar pe sub ninsoare!

Dar dulce-mi e această sărbătoare!

Sonetul 6

7
Nu defăima coborârea-nspre moarte,
în vremea tinereții ce trece!
Dulce e clipa de care-avem parte!
Cât vie-i frumusețea, petrece!

Nu pot cămătarii nicicum să mi-o ia,

deși de bunăvoie-mprumută,
că-n mine lumina petrece și bea;
de zece ori, zece ori mă sărută!...

Înzecită bucuria îmi este,

de zece inși trădării m-au dat!
Altfel, cum moartea ar mai fi o poveste,
când, noaptea, doarme cu mine în pat?!

Mereu amintește-ți, însă, de moarte!

Și viermii o știu, că toate-s deșarte!...

Sonetul 7

8
În Orient, când milostivul soare,
pletele-i scaldă capul arzător,
e un omagiu pentru fiecare;
de măreția sa, eu mă-nfior!

Tu dă-i privirii dealul ceresc, abrupt,

ca tinerețea-n floarea vârstei dulci!
Cât timp zăgazul privirilor nu-i rupt,
tu pleoapa ta n-o-nchide, să te culci!

În slavă, sus, când obosit el pare,

ca truditorul slab și abătut,
timizii ochi, tu iar să-ți scalzi în soare,
gândindu-te la câte-ai petrecut:

Deci, te scufundă-n lumina de amiezi,

de vrei amurgul vieții să ți-l vezi!

Sonetul 8

Ți-e muzica în haine-ndoliate?

9
Dulceața nu e-n vrajbă cu dulceți.
De ce iubești ce toate ți-au fost date,
sau vrei să spui că toate le regreți?

Când sunete se-mbrățișează, bine,

îngenunchindu-ți calde-n trupul viu,
te fac s-auzi doar unduiri, suspine,
singurătăți de-amurg trandafiriu...

C-o sfoară dulce zarea o măsoară;

din tine, izvorască mângâieri...
Nu morții-s dați un Prunc și o Fecioară
și nici cel Tată, care-a fost doar ieri!...

Ce cântec mut, cum înflorit e mărul!

Tu, singur, nu afla-vei adevărul!

Sonetul 9

Nicicum să uzi, tu, ochiul de vădană,

că risipirii viața o să-i dai!
10
De te vei stinge, ah, fără prihană,
ca soața, lumea va striga: Vai! Vai!”

A ta vădană fi-va lumea toată,

deși, în urmă, umbra n-ai lăsat,
cum o vădană soțu-n prunc și-l cată:
în ochii lui își vede-al ei bărbat!

Ce nepăsare,-n lume, se petrece;

nimic din Tine nu a mai rămas;
ce-a fost frumos, de-acuma este rece;
dorm amintirile la parastas!...

Când doru-o plânge, fără să se-audă,

trădarea-i ucigașă,-așa de crudă!...

Sonetul 10

Nu fi ca moartea, ce rușine n-are

să bată-n poarta orișicui vrea ea!
Tu milostiv să fii cu fiecare!
11
Vei fi iubit, iar asta vei vedea!

Fii blând și bun și stăpânește-ți ura;

cât poți, aceasta, să te străduiești!
Tăcerea să-ți colinde toată gura;
altminteri, robul supărării ești!

O, schimbă-ți gândul care te apasă:

ca urii, iute, cale să îi faci!
Fă binele, când te întorci spre casă!
Fii lan de grâu, împurpurat de maci!

Mai lasă-te milostivirii pradă,

cât tinerețea-ți este-n cruciadă!

Sonetul 11

Cu orice clipă, te înalți în slavă;

te-ndepărtezi de lumea cea de jos,
de parcă lumii-ntregi ai zice: „Na-vă
12
sângele tânăr, cald și viguros!

El este rodu-nțelepciunii mele,

al frumuseții, dulcii nebunii...
De aș porni cu primăveri spre stele,
Al treilea an, m-ar întreba: << Mai vii? >>’’

Cei încruntați de la natură, poate,

așa de plicticoși, atât de sterpi,
scrâșnind din dinți, o să își tragă coate;
m-or răsplăti cu șuierat de șerpi...

Mulți ți-or scuipa inelul cu pecete!

Tu, tipărind, trăiești mereu, poete!...

Sonetul 12

Când dau crezare clipei ce mă minte,

ce ziua-n noapte mi-o scufundă iar,
amurgul violet de mai-nainte,
se risipește-n bucle ca de var...
13
Când’nalți copaci își scutur frunze ude
ce-n calde baldachine vin sub rami,
verdeața verii nu se mai aude...
O, suflete al meu, cum te destrami!

Te-ntreb de frumusețe, unde-mi este?!

A timpului cărare e la fel.
Mireasma verii a trecut și peste
cel mai din urmă-al ierbii firicel...

De-al coasei timp, cine se poate- ascunde,

când țărmii sparg a valurilor unde?

Sonetul 13

O, ai trecut, iubire, pe la mine!

Tot fragedă, asemeni, ai rămas!
Nu voi să știi de hohote, suspine!
Mi-e dor de șoapte și de al tău glas!

14
De miere, faguri, tu mi-ai dat în rate,
fără să-ți pese că eram pustiu!
Când m-ai văzut, la umeri, în păcate,
m-ai îndemnat de tine iar să scriu...

Cum poți lăsa o casă în ruină,

ce-ți amintește c-ai trăit în ea?!
Acum, oare, are ea vreo vină,
c-a morții haină e atât de grea?!

Mi-ai fost, iubire, ca un drag părinte!

Mi-e dor de tine!-S fiul tău cuminte!

Sonetul 14

Nu pot să spun că am eu stea în frunte,

deși văd bine stelele pe cer,
norocului spre mine că-ntind punte
de răni, anici și anotimpi ce pier...

15
Nu pot a plânge-nsângerarea clipei
ori s-o alung în ploaie și în vânt;
părinților a spune că aripei
nu-n Rai și-o frânge zborul, ci-n pământ!

Da'-n ochii Tăi eu văd înțelepciune;

sferele, toate, mie asta-mi spun:
norocul, frumusețea-s o minune
de-n mine însumi eu de-acum le-adun!

Luați aminte la câte eu v-am spus:

Norocul sorții ți-e scris de Cel de Sus!

Sonetul 15

Când mă gândesc la ce se naște, crește,

eu văd în toate-un lucru minunat,
căci valea cerului mă îmboldește:
„Vezi, stele, mii, în ea s-au adunat!”...

Și înțeleg că oamenii, ca plante,

16
aplaudați cu toții sunt de cer;
că seva urcă-n rochii elegante,
țintind spre soare,-n vastu-i șantier...

Apoi, vicleană, îngâmfarea suie

cu tinerețea roșie-n obraz,
fără să știu că, ce se vede, nu e
decât amurgul zilei cea de azi.

Și-s toate-n vrajbă, cu-acest timp ce trece,

voind și ierbi, și oameni să aplece!...

Sonetul 16

Suflete-al meu, mai bucuros te-aș duce

să faci război c-un sângeros tiran!
Perfecțiune fii, jertfit pe cruce,
căci rima mea-i ca un samarinean...

Stăpân, acum, pe ore fericite,

17
pe verzi grădini, în legănări de vânt,
aștepți ca să-ți aducă, înflorite,
culori sonore,-nveșmântând cuvânt...

Ar trebui ca, pe cărări de viață,

a timpului amprentă să ți-o lași;
arborii tineri, ce se pierd în ceață,
în ochii tăi rămâne-or chiriași!

Te străduiește, suflete! Te-ardică

în lumea dulce, dar așa de mică!...

Sonetul 17

Cine-o mai crede-n versurile mele,

chiar de-o simți că l-am reînviat,
când Răul știe, izvorând din stele,
că ești pe jumătate-nmormântat?!

O, de-aș descrie ochii tăi, adâncii,

18
și strălucirea lor să o cuprind,
n-ar crede că nu mint până și pruncii
și-n ceruri ar cânta un nou colind.

Îngălbenite file, versuri line

disprețuite, demolate-ar fi;
poetul, însă, cu mânie-n sine:
„Nu știți de metrul antic, bieți copii!...”

Un prunc de-al meu, de-ar fi, pe-atunci, în

viață,
rima-i va fi de două ori dulceață...

Sonetul 18

Să te compar c-o blândă zi de vară?

Dar tu ești mult mai dulce decât ea!
De vântul scutura-va boboci iară,
tu vei rămâne numai vara mea!...

19
Ochiul cel Rău străluce-ades'fierbinte,
întunecând arama-n ochiul tău,
precum prin târguri, clopotele sfinte
un dangăt lung revarsă ele-n hău!

Dar vara ta n-o să se sting' vreodată,

nici nu va pierde stăpânirea ei;
de moarte n-ai să fii în veci furată,
cât versurile mele-ai să le bei.

Cât timp respiri și ochii pot să vadă,

vara e-n noi și curge în cascadă!

Sonetul 19

Și sfâșie leul timpul în salturi;

pământul, mierea din fagurii săi,
și tigrul, cu colți ascuțiți, de bazalturi;
dați Pasărea Phoenix vâlvătăi!

20
Vesel regretate clipa, ca flota;
la drum, te-ndeamnă mai iute picior;
din dulcea lume aruncă-ți ciubota!
Ferește-te de un singur amor!

Nu pune riduri pe fruntea iubirii;

nici chiar în anticul vers să n-o faci!
E-n cursul curat al vieții și-al firii
mantie feniciană să-mbraci!

Deși greșelile m-au frânt, m-au răpus,

pe versuri, iubirea mereu mi-am adus!

Sonetul 20

O, fața ta pictată e de-o mână!

Așa mi-apare, mândră, că ar fi,
căci peste toate tu îmi ești stăpână
și schimbătoare de la zi la zi!

21
 Lumină lină ochiul tău colindă;
eu străluciri de aur văd în el;
orice bărbat te-ar vrea la el, în tindă,
cum multele femei, un tinerel!

Pentru-o femeie te-ai luat la ceartă;

de ea erai așa de-ndrăgostit!...
Tu n-ai știut că și-alții-au stat la poartă,
dar asta, la nimic n-a folosit!

Lunecătoare-s femeile-n minciuni!

Ay, ce vâlvătăi mocnesc pe sub tăciuni!

Sonetul 21

Cum aș putea ca iar să fiu ferice,

când tot ce am mai bun mi-a fost negat?!
Până și noaptea-mi trage multe bice,
iar ziua sunt mereu persecutat!...

Disprețuire este-n cele două,

22
dar zi și noapte s-au unit, mă-mpung
și nici că știu ce să vă spun eu vouă,
dar nici la Tine n-am cum să ajung!

De strălucirea-Ți ' naltă-i sunt eu zilei,

că Tu o luminezi, afar' de-i nor,
iar noaptea fără stele o dau milei,
de chipu-i trist, spunându-i că mi-e dor!

Dar chinul zilei, ziua-l vrea nestins,

iar bezna nopții, doar de neguri nins!

Sonetul 22

Când noaptea vine, grăbit în pat m-arunc,

odihnă dulce pleoapelor s-o dau
și somn mă prinde, așa cum prinde-un prunc,
că trupu-i frânt, dar mintea pe coclau...

Cum gândul meu este aici, aproape,

23
spre Tine vine, în pelerinaj,
și pleoape strâng, cum cercurile-n ape;
ca orbul vine, cu un nou mesaj!...

Cu ochiul minții, Te-am găsit eu iute

și umbra Ta e mare-n Univers,
că luminează nopți adânci și mute
și chipul antic-îl face de neșters!

Ziua alerg și noaptea-o prind prin spații,

iar grijii Tale îi aduc ovații!...

Sonetul 23

Vasal ți-am fost și fi-voi cât mi-e vremea;

lumina Ta m-a luminat, o știu;
am spus-o-ntruna, că Tu ești steaua mea;
că Te slujesc, pân'intru în sicriu...

E grea povara, când cugetarea-i glod

24
și vorbe simple-nțepenesc în gât;
știu că n-o să fii Tu gordianul nod,
în inimă să-Ți țină de urât!...

Când steaua mea se va slăvi în ceruri,

m-o ferici cu faima ce n-o am,
iubirii, straie de mai multe feluri
i-o da, dar și mirozne dulci, de hram!

Atuncea voi a spune că-n iubire,

am ctitorit o albă mănăstire!

Sonetul 24

Cei ce au fost ei dăruiți cu stele,

se tot fălesc cu titluri și onori;
destinul meu e, însă, din surcele,
că nu mi-a dat strălucitorii sori!...

Măreții prinți, petale-și scald în rouă,

25
cum gălbenelele și ele-și fac...
Eu văd c-a lor trufie nu e nouă
și-amurgul li-e ca florile de mac...

Iar cel faimos, în lupte o să moară,

deși a biruit de mii de ori;
de e învins, din cronici-i dat afară
și e uitat, de toți, adeseori!

Dar eu iubesc; mereu iubirea cânt;

nici alungat, nici izgonit nu sunt!

Sonetul 25

Cum pictorii, azi, ochii mei pictară

frumoasa-ți formă, dulce infinit,
căci trupul tău e ca o primăvară;
și mai gingaș s-o face-n răsărit!

Nu pot picta eu, însă,-așa de bine

26
un trup ce,-n lume, n-are el egal,
că sânul meu ți-e patul cu rubine,
iar ochii-ți strălucesc ̶ un foc bengal!

Sunt ochii care n-au slujit trufia;

ai mei te-au desenat, plutind, când vii;
în fața lor, eu saltu-mi pălăria,
ca soarele să râdă, cum copii!...

Dar ochii-aceștia, despre care scriu,

pictează trupul, inima?! Nu știu!

Sonetul 26

Cum, pe o scenă,-actoru-și pierde firea

și rolu-și uită, fiind îngrijorat,
la fel și fiara, de e rănită-i rea:
se prăbușește, ca un prunc, din pat!

Ne’ncrezător în lumea asta toată,

27
cuvinte de iubire ̶ fragi pe-un pai ̶
înșiruiesc, mă-ndrăgostesc îndată,
împovărat de-amaru-acestui trai!

Privirea mea e, însă,-n doruri dusă;

din inimă, cuvintele tot curg
și recompensă-așteaptă (Ce intrusă!),
când ele se vor pierde în amurg!

Iubirii-i cere,-n fiecare zi,

s-auzi cu ochii și-nțelept să fii!

Sonetul 27

În ochii tăi, chip de femeie-adus-ai,

ce, peste ei, ți i-ai făcut stăpân;
doar ea mai știe câte ceva de trai;
cu-atât mai mult, șiretul rău și spân!

Și nu-s vicleni ai ei ochi așa tandri,

ce străluciri și ochilor tăi dau;
28
din casă-o scot bărbații, cum leandrii,
când vremea-i bună și ei floare au...

Ursită-a fost și fi-va-n veci femeia,

ca, după tine, să se țin’ cu drag;
m-a păgubit, de aur, având cheia,
pentru-n netrebnic ̶ fire de iobag!

De m-o scruta femeia, ca și lupul,

a mea să fie mierea și-al ei trupul!

Sonetul 28

Și ghearele de leu, tu, timp, toci-vei;

pământu-ai să-l întorci fără habar;
scoți colți de tigru, dacă trofeu tu-i vrei,
și Phoenixul îl faci renască iar!...

Tu zbori prin anotimpuri fără teamă;

29
tot ce-ți dorești, tu faci ca un fachir...
Cât lumea-i largă, frumuseți te cheamă,
dar nu poți pune-n cupa crimei mir!...

Tu nu brăzda a frunții mele slavă;

cu-al tău creion, nu-l devasta deloc;
mai bine spune ochilor mei: „Na-vă
altarul jertfei mele de noroc!”

Ei, timpule, tu-mbătrânești mereu,

dar veșnic tânăr fi-va versul meu!

Sonetul 29

Să te compar c-o zi de vară, nu pot!

Tu ești cu mult mai caldă decât ea!
Când fragezi muguri, de vânt, căpșoru-și scot,
din cer, albastrul tot ar vrea să-l bea!

Și tot străluce a-l soarelui ochi dulce;

adesea, însă, se ascunde-n nori;
30
de-i obosit, nu poate să se culce...
Din voia sorții oarbe ai să mori!

Dar vara ta-i eternă, că-mi ești dragă;

asemeni ei, întruna strălucești!
Tu, umbra nopții bag-o în deseagă;
în versul meu, îmi torni iubirea-n cești!

Cât oameni sunt, te văd așa de clar,

poemul meu o viață-ți dă în dar!

Sonetul 30

În viitor, cine-o să-mi creadă versul,

chiar dacă-ar licări, ca stele-n cer,
căci un mormânt de liniști-i Universul,
iar omu-i om, așa de efemer!...

De Tu exiști, arată-Te și mie!

Dac-ai vorbi, eu ochii blânzi Ți-aș vede;
31
stihul mi-ar fi mirată păpădie;
nici că voi-vor urmașii-a crede,

că-n lumea asta există doar minciuni;

că vin din neguri, năluci și iele;
de-aramă frunze, tot cad în rugăciuni,
iar disprețul vine după ele...

Fixează-ți zarea unde vrei s-ajungi,

oricât potecile ar fi de lungi!...

Sonetul 31

Ea jură că-i din adevăr făcută

și eu o cred, că e iubirea mea!
Neprihănirea pare că-i țesută
cu fir de aur, pe o catifea...

Neînvățat cu ale lumii mreje,

mă crede tânăr și nepriceput;
32
că nu m-au prins a’timpului vârteje,
și eu o cred mereu, de la-nceput...

Eu știu că și minciuna e o artă;

așa că, nici nu-i spun că sunt bătrân...
Năravu-acesta n-o să ne despartă...
Anii nu-mi știe; eu le sunt stăpân!...

Astfel o mângâi cu frăgui cuvinte!

Minciuna este un copil cuminte!...

Sonetul 32

Vă jur că ochii m-au mințit întruna!

Părelnică e arta ce o au!
Disprețuiesc și-a inimii, minciuna,
că ochilor le spune ce nu vreau!...

Auzul mi-e-alinat de dulci cuvinte;

nici mâna, lin, nu vrea să o mângâi;
33
miros și gust, acest duet mă minte,
cu ele, la ospăț, dacă rămâi...

Cinci minți, cinci simțuri...Cine să-nțeleagă?!

Un sclav, din inimă, eu cum să-mi fac?
Cu bărbăție bați o lume-ntreagă,
dar rob, pedepsei, n-o să-i fiu pe plac!

Mâhnirea, doar, atâta-mi mai rămâne!

Fărădelegii nu mă voi supune!...

Sonetul 33

O, primăvara ta departe-mi este,

pe când april dorește-a reveni...
Un duh al tinereții-așa celeste,
Saturn îl absorbea, cât ai clipi...

Nici flori suave nu mă mai încântă,

lucind înmiresmate împrejur;
34
 aromele, care se iau la trântă,
nu le-am trecut prin sită sau prin ciur!...

Nu m-a mirat zăpada de la tâmple

și n-am slăvit de-ajuns eu trandafiri,
când numai ei ar fi putut să umple
doar vara noastră,-a unei mari iubiri,

căci, de departe, un ecou tot vine...

Se-aude iarna! E în prag, la mine!

Sonetul 34

Când, stors de vlagă, sub așternut mă bag,

ce-i dulcea plată-a trudei de o zi,
un drum plăcut mă-ndeamnă spre-alt meleag...
De-mi zace trupul, mintea-i printre vii!

Din depărtări, ea vine înspre tine

cu pasul sprinten, pelerin vioi,
35
prin pleoapele pe care mi le ține
deschise-n bezna negurii, șuvoi...

Doar că stafia care-apare-ndată,

e a făpturii-ți vrăjitoare;-o știu!
Ce giuvaer privirii mi se-arată,
că-ntinerești, tu, suflet azuriu!

Vezi, timpul, ziua, către tine-ar vrere,

iar, noaptea,-n pace,-i fără de durere!

Sonetul 35

Tu vezi în mine un anotimp ̶ amarul,

cu frunze-ngălbenite și arari;
prin ceața rece,-mi rupe brăcinarul;
cu el mă spânzură-n înalți stejari...

Treptat, în mine, vezi cum amurgește

o zi în urma soarelui, ce-ncet
spre noaptea surdă iară mă-mbrâncește,
36
că moartea i-a promis că-i dă șerbet!

În mine vezi cenușa pâlpâindă,

în jurul tinereții, dând în scrum,
de parcă-n patul morții-ar sta-n oglindă,
văzându-se cum se prelinge-n drum...

Tu, azi, pătrunde tainicul tău gând,

că moartea va veni cât de curând!

Sonetul 36

De-ar fi al tău, timpul ți-ar spune multe,

dar timpul vieții e și el puțin...
Sfârșitul ți-este pregătit s-asculte
rotundul sferelor care te țin...

Fără de margini, frumuseți veni-vor;

într-o clipită, toate roabe-or fi,
37
când iar lumina va învăța ea zbor;
icoanele,-n amurg, vor ști pluti...

Cine-ar lăsa în tristă părăsire,

conac ce are reazem un bărbat?!
Nu l-a-ntări cu zid de mănăstire,
ca morții să nu fugă, noaptea,-n sat?

Te-ai dat, ca timpul, risipirii-ndată!

Lasă-ți un fiu! La rându-i, va fi tată!

Sonetul 37

Cuvinte stranii, somnul mi-l agită;

s-au reîntors din visul ce-l veghez:
pe jumătate este o ispită;
cealaltă-i zâmbet searbăd, de burghez.

Cele cuvinte, inimi-mpietrite,

contur de aripi, însă, nu-i trimit,
38
dar văd cum zboară-obiecte-așa grăbite
și mă feresc, ca să nu fiu lovit...

De liniște nu am deloc eu parte;

privirea mi se umple de năluci;
lumină, beznă, gingășii sunt sparte
și-ți văd icoana, cum cu ele-o duci...

Rănit de tine, de cuvinte stranii,

ochii-mi veghează trecerea și anii!...

Sonetul 38

Ale sirenei lacrimi, eu băut-am

și iadu-nșelător al astei lumi,
speram, în taină, că fi-va-mi un balsam;
că nu-ndrăzneai, tu, moarte, mă sugrumi!

Cum poate fi o inimă cuminte,

39
când se aruncă-n vad până la gât?!
Cum să nu-mbrace negrele veșminte,
când ochii-mi spun c-am devenit urât?!

Acuma, iată, mă-nvoiesc cu boala

și cu osânda, să mă lase-n pat...
Iubirea-mi este neagră, ca și smoala;
îmi istovește glasul blestemat...

În zori, cu cazna repede mă-mpac,

lăsându-mă, de trei ori, câte-un veac!

Sonetul 39

O, dragoste, în cap ce ochi tu pus-ai,

de adevărul nu-l mai văd deloc?!
Te zdruncini toată, rămasă fără grai,
și judeci strâmb al lumilor soroc!...

Dar e plăcut, când ochii mei, în zare

40
văd lumea tânguindu-se mereu...
Știu: nu-i frumos, că nu e sărbătoare,
când viitoarei dragoste-i e greu!...

Nici ochii mei n-ar mai putea să vadă,

când sunt trudiți de lacrime fierbinți;
nici soarele, pornit în cruciadă,
văz limpede nu ar mai da la sfinți!

Și dragostea cu lacrimi mă adapă...

Din vina ei, în dânsa mă îngroapă!

Sonetul 40

Nu-i între inimi un răgaz cât viața

și nimenea nu poate le opri!
De i-aș schimba eu focul și dulceața,
fugarul, liniștit tot nu ar fi!...

Iubirea este oarbă, cum se știe;

41
corabie-n furtună, îndrăznind;
o stea lucind pe-a cerului câmpie;
a’mele mâni spre dânsa se întind!...

Iubirea nu-i paiață cu zorzoane;

o floare dată coasei, spre tăiat;
ea nu pălește, pusă la icoane;
aceeași e, de-aș fi și supărat!

Iar dacă versu-n minte mi-e greșit,

nescos la soare, nu va fi iubit!...

Sonetul 41

Sub pleoape moi, ea soarele-l ascunde;

pe buze are miere și nectar;
de nea-i e sânul, murmurând în unde
și neguri are-n părul ei barbar...

Ca albe-a’trandafirului petale
42
și fraged crin este obrazul ei;
veșmânt ea are-arome-orientale
și mă inspiră, chiar de vrei, nu vrei!

Pecetea frumuseții-i stă de pază

cu-atât de limpede, frumosu-i chip!
Și, totuși, ea îmi datorează-o rază
pentru aceste versuri ce-nfirip!

Umbra iubirii mă aține-n loc;

eu, însă,-o văd, cum vede un proroc!

Sonetul 42

Mărturisesc că-al Tău este tot harul,

voința mea e, însă, mai nimic;
mi-aș rumega cuvântul în paharul
în care chipu-mi văd, atât de mic...

Nici poarta nu-mi deschizi, nici harul pleacă,

43
deși-i robit de artă, ca de sete;
mi-ar fi aparținut și astăzi, dacă
s-ar fi semnat cu sânge pe perete...

Pecetea frumuseții-i stă de pază

cu semnătura-i limpede, de crin,
și iată-mă ajuns, acum, l-amiază,
purtarea mea doar Ție să Ți-o-nchin!

Plătindu-Ți tot ce am pierdut în viață,

eu Te urmez, umil; mă pierd în ceață!...

Sonetul 43

Oarba iubire mi-a luat vederea!

Privesc și parcă nu mai văd deloc...
Și rău, și bun sunt cum amară mierea;
frumosu-ncearcă să mă vadă-n foc!

Eu m-am scăldat în apele greșelii

44
și-am rătăcit sub felinare vechi,
și parte i-am făcut chiar îndoielii,
spre ea ciulindu-mi blegile urechi...

Cum să nu-mi placă ce Îți aparține,

o pajiște deschisă,-n verde crud?!
De ce, în ochi, mă văd venind spre Tine?!
Tot nu mă crezi, că eu Te văd, Te-aud?

Dar inimă și ochi de se cunună,

adeseori te-aruncă în furtună!...

Sonetul 44

Cu grijă cresc alesele ființe!

Sortite-s să nu moară niciodat’,
cum desfrânatutu-n lunge pocăințe,
păstrează poza tatălui plecat!...

Vezi strălucirea stelelor hoinare!

45
Hrănește cu lumină al tău duh!
Oprește-a vremii dulce-nfometare
și timpul crud, stăpân și pe văzduh!

Tu, care-acuma, a vieții grijă-mi porți,

mereu îmi prevestești doar primăveri,
nu-mi da paloarea pe care-o dai la morți,
ci Te adoarme-n mine,-n mângâieri!...

De milă este lumea și mâinile-i-s legate,

pân’rugile Te strigă, iar Tu le faci dreptate!

Sonetul 45

Când patruzeci de ani te asaltează,

a ta sprânceană ce frumoasă-ți-e!
Podoaba tinereții-i la amiază
și tremură, ca-n iarbă, rour’le!

De întrebat vei fi unde sunt anii,

46
minunăția și comoara lor,
tu le răspunde precum spun țăranii:
„Rușinea mi-am ascuns-o sub covor!...”

Ca floarea de măceș ți-o fi obrazul,

de sincer vei răspunde, și curat;
pedeapsa verii ți-o trozni grumazul,
iar doru-ți fi-va scândură de pat!...

Acuma-s vechi acele vremi, bătrâne!

Izvoare,-arar, mai murmură-n fântâne!

Sonetul 46

Te strigă-oglinda, să-i arăți tu chipul;

de mult nu te-a văzut și-i este dor...
Ea crede, pașii, ți-au furat nisipul,
tot încercând al vremilor pripor!...

Vei vrea să vezi icoana cea frumoasă,

47
disprețuindu-ți truda ce te-a frânt,
sau poate vrei să stai cu-amici la masă,
iubirii înălțându-i iar un cânt...

Tu ești ca mama care ți-a dat viață;

același chip atâta de suav!...
Așa că, prin fereastra clipelor, prin ceață,
tu vezi-i riduri, ca la om bolnav!

De vei mai fi în viață și amintiri te cheamă,

privește-te-n oglindă și vezi acolo-o mamă!

Sonetul 47

De ce-ai furat și unde-a fost ea dusă,

frumoasă moștenire de demult?
Când a naturii lege e răpusă,
inimi curate, dezgolite-ascult.

De ce zgârcenia o pui la masă,

48
când bogății pe umerii tăi duci?
Când zvon de moarte peste tine-apasă,
tu, suflete al meu, pe unde-apuci?!

’ț’-vei aminti că ai cântat de tine,

atunci când anii-ți vor chema zăpezi?
Cum vei răspunde recii ghilotine?
Că frumusețea trece și n-o vezi?

Ar trebui să fii ca niciodată:

ca tinerețea iar în poartă-ți bată!

Sonetul 48

Arama, piatra, neclintită, rece,

sunt sub puterea morții,-i de-nțeles...
Cum ar putea o floare ca să plece,
lăsându-și chipul în al meu eres;

duhul de miere,-al verii, să îndure

49
prea îndrăznețe vânturi, asprul ger?
Nici stâncile nu sunt atât de dure,
în gheara timpului, scăpând din cer!

Un vânt amar învârtejește anii...

Cin’să scufunde amintirea-n vin?
Cin’rugă să înalțe-n Ghetsimani,
ca frumusețea, focului s-o-nchin?

Nimeni căderii nu-i știrbește mersul,

iar de-o pieri, tot o păstrează versul!

Sonetul 49

Nu cred în piedici puse de soroace,

unirii celor ce în floare dau.
Iubirii numai ce-i frumos îi place!
Sunt trădători doar cei care n-o au...

Iubirea-i farul de pe țărm, în noapte,

50
furtunile și bezna înfruntând,
când navele se pierd pe mări, ca șoapte,
ducând comori ce nu visezi nicicând...

Iubirea nu e o tarabă-a vieții;

nici păpădii, ce cad sub coasa ta;
nu o clintesc nici anii bătrâneții,
ce vor veni-ncurând spre dumneata!

Nu spun minciuni și nu e amăgire:

în scris și-n viață-am fost numai iubire!...

Sonetul 50

Și ochi și inimă-s mereu în ceartă,

ca să împartă frumusețea-n trup...
Ochiul o vrea pe inimă deșartă;
inima-l vrea, și ea, sub chiup!

Inima zice că are ascunziș;

51
vederii,-acesta, este el ascuns,
însă pârâtul, ca dintr-un des tufiș,
știe că el e cel care te-a uns!

Un juriu-ar trebui, dreptatea-mpartă,

al inimii avânt, al ei răsfăț,
că inima-i mereu numai la poartă
și bârfei, ochiul ea i-l pune-n băț!

Prin ochi pătrunde chipul tău în mine

și inima-mi te-așteaptă, să te-aline!

Sonetul 51

Când văd mereu că toate cresc, au viață,

îmi pare, pentru-o clipă,-adevărat.
A lumii scenă,-atât de vorbăreață,
spectacolul, de stele e legat!

Oamenii-i văd cum se trudesc sub soare;

52
cum plantele se-nalță în răsfăț.
O, cum nechează anii, gloabe chioare,
și faimă n-au, ca să și-o pună-n băț!

Gândind la câte ochiu-n lume vede,

îmi vin în minte-atâtea gânduri reci:
De ce și timpul, moartea, ele-ar crede,
că viața-ar fi ca vântul pe poteci!

Și lupt cu timpul, însă nu-l pot frânge;

și el, și moartea sunt flămânzi de sânge!

Sonetul 52

Nu poți cu timpul să te iei la trântă,

că el doar primu-a fost în Univers!
De-ai să încerci, soarta-o-să-ți fie frântă
și singură, precum e al meu vers!

Acum, când primăvara e mireasă,

53
multe grădini cu ochiul verde-ți fac...
Cu tine seamănă oricare floare-aleasă,
dar trupul lor e-atâta de sărac!...

Doar prin urmași, noi primăveri s-or naște,

că viață fi-va, astfel, pe pământ!
Cum gândul morții cam pe toți ne paște,
pruncii-or păzi al taților mormânt...

Deci, dacă vrei ca-n ochii lor rămâi,

grijește-oglinda vieții tale-ntâi!

Sonetul 53

Cin'să mă creadă că nu-i alta-n lume,

pe care să o laud îndeajuns?
Ar zice-oricine că mă țin de glume...
De mine-ar râde, ca de-un popă tuns!

Cu-a'tale doruri, nu-mi găsesc cuvinte,

54
virtuțile să-ți campăr, nu le-ngrop.
Ar spune toți: „Poetul ăsta minte
ori el nu vede...Sigur e miop!...”

Și vor mai zice că scriu versuri proaste;

că-s un bătrân atâta de inept;
că lauda ce-ți fac, e sulă-n coaste;
că stau la poartă și pe moarte-o aștept!

O, de-ai avea urmași tu de la mine,

tu ai trăi! Te-ar lăuda oricine!

Sonetul 54

Ușor mi-ar fi să-ți spun că vara, soră

îți e, dar tu mai dulce ești ca ea,
că,-n vară, vânt și negură,-ntr-o oră
și timpul trece prea curând, că vrea!

Iar ochii tăi, sub ceruri n-au pereche;

55
genele tale sunt așa mlădii!...
Frumosul, tot, pare de modă veche
și-și schimbă haina, când te văd că vii!

Dar vara ta nu va păli vreodată,

căci frumusețea-i anotimp rebel...
Nici moartea n-o umbrește! N-o să poată,
căci versu-mi legănare-ți dă astfel!

Cât suflet fi-va-n mine și în vers,

și tu trăi-vei cât un Univers!...

Sonetul 55

De la natură ai tu har, poete!

Al tău Stăpân, în inimă-ți l-a pus!
Și suflet cald, ca de femeie,-ți dete,
ca ele ți-l iubească îndeajuns!

Ai ochiul viu, ca șoimu-n vârf de stâncă;

56
tot strălucește împrejurul tău!
Bărbat ales, ce-n luptă se aruncă,
iar pe femei nu le vorbești de rău...

Natura a creat și pe femeie,

iar ea, de tine, blândă, s-a lipit,
dar nicidecum, prin cap, vreo idee
n-a răscolit-o: că s-a-ndrăgostit!

Astfel, ca lotrul, i-ai furat iubirea,

în ea zidind întreagă omenirea!...

Sonetul 56

Deci, eu nu cred că sunt poetul care

e încântat de-al frumuseții grai!
Doar Raiu-i cea mai mare sărbătoare;
frumos e numai ce tu crezi că ai...

Iubirea, s-o compare, unii-ncearcă,

57
cu soarele, când dă năvală-n cer;
cu mugurii de-april', ce rami încarcă;
ce cresc în Rai, anume,-ntr-un ungher...

În dragoste sunt sincer, cum mi-e firea...

Iubirea nu-i frumoasă în papuci!
E ca un prunc, ce mândră-i e privirea,
că, în lumină, înspre stele-l duci!...

Vorbească alții, bârfitorii, poate...

Eu laud doar iubiri adevărate!

Sonetul 57

Bătrân fiind, oglinda n-o să-mi spună,

cât stau cu tinerețea și petrec!
Când riduri îmi vor zice: „Noapte bună!”,
o să-nțeleg: spre moarte mă aplec!

Frumoasă-mi este firea! O mândrețe!

58
Iar inima ─ veșmântul meu de preț,
trăiește-n mine numai în ospețe...
Cum, în oglindă,-aș fi un moșuleț?!

De-aceea, te ferește de risipa

a anilor ce tu iubirii-i dai,
că nici visezi ce nemiloasă-i clipa,
ce anii ți-i înșiră toți pe-un pai!...

Iar de-o muri, tu inima-napoi

să n-o mai ceri. Ea s-a făcut șuvoi!...

Sonetul 58

Ca un actor ce și-a uitat succesul

și-aplauzele, ce veneau, duium;
ca animalul, care-n crângul, desul,
rănit își linge sângele, molcum,

așa și eu, uitând, lăsai în urmă

59
a dragostei mărămi de borangic,
îngenuncheat, ca cerbul care scurmă
al dragostei altar atât de mic.

Învățătură nu-mi dădu vreo carte;

mulți mesageri m-au îndemnat s-o fac;
cântând iubirea, ei avură parte!
Eu, decât vorbe; în urechi, bumbac!...

Ce-a scris iubirea-n tinerețea ei,

e ca la nunți, în Caana Galilei!...

Sonetul 59

Spre tine cată ochiul trist, vezi bine,

frumoasa mea, ce mă privești de sus!
Chipului meu, eu cred, i se cuvine
nu-n ramă stea, ci ochiului supus,

că doar prin mine, care-s pus în ramă,

60
ai să găsești privirile ce-mi cați
și-n ochii mei, cred c-ai să bagi de seamă,
îi vezi pe-ai tăi, atâta de mirați!

Stând ochi în ochi, tăceri nebănuite,

ai mei te-au desenat ca verzii sori,
pe când ai tăi, chiar fără să se uite,
în inimă-au vărsat ei roua-n flori!

Iubirile, când vin ca un prăpăd,

ochii pictează numai ce ei văd!

Sonetul 60

Cei ce norocul l-au primit din stele,

nume să-și poarte pe acest pământ,
o să-și arunce soarta sub pingele,
de nu vor ști că este-un lucru sfânt!

Cei răsfățați și așa plini de sine,

61
sunt luminoși, ca floarea de salcâm,
dar cine se încruntă la oricine,
trufia și-o târăsc pe caldarâm!

Orice viteaz, ce-n lupte-a dat el sânge,

dacă-i înfrânt și capu-i e tăiat,
arareori istoria îl plânge;
la lada de gunoi e aruncat!

Sunt fericit că am primit din stele

tot harul sfânt al versurilor mele!

Sonetul 61

Stăpân al meu, căruia eu I-s slugă,

și de al cărui merit sunt legat,
Îți scriu acest mesaj ca pe o rugă,
că-Ți sunt supus și capul mi-e plecat.

Atâta vreme să Îți slujesc întruna,

62
căci inima mi-e goală mai mereu,
dar cred că,-n măreția Ta, furtuna
domoală da-vei sufletului meu!...

Până ce steaua ce străluce-n spații,

mă va-ndruma ce cale să aleg,
iubirii Tale Tu mă ia în grații
și, demn, respectul Tău să-l înțeleg!...

Și cât iubirea-Ți mă va lumina,

doar în genunchi în fața Ta voi sta...

Sonetul 62

De muncă frânt, las patul să mă cheme,

repaosul să-mi dea așa plăcut,
și-atunci aud chemarea peste vreme,
când timpul mi-e ca un rănit pe scut,

căci gândurile mele-ncep să zboare;

63
încep pelerinajul, iar și iar,
și pleoape-mi țin deschise ca o floare,
să-i fiu înțelepciunii cărturar...

Și în închipuirea minții mele,

în bezna nopții, umbra Ta o văd,
că-n miezul nopții-apăsătoare, grele,
eu luminoasă toată o-ntrevăd!

Și zi, și noapte, mintea, trupu-i-mparte;

de liniște, mă vezi că nu am parte!...

Sonetul 63

Cum să revin la harul bucuriei,

de vreme ce odihna nu-mi găsesc;
când noaptea o dă, ziua, elegiei
și-amar se-ncruntă, dacă se-ntâlnesc?

Dușmance sunt, ca două fete-n horă;

64
să mă hrănească, mâna însă-și dau!
M-aș vrea în mantii, ziua, în agoră!...
Cu mine,-acolo, cum aș vrea te iau!...

O, bucurie, care dar ți-ar place?

Precum, strălucitor, o peruzea,
ca noaptea,-n ea, să cânte și să joace,
așa cum clipocește steaua mea?

Dar ziua, dorul înspre tin’mă-ncearcă;

în toiul nopții, chiar mai puternic, parcă!

Sonetul 64

Când unde line, liniștea-nconjoară,

chem amintirile celor ce-au fost...
Pentru ce-a fost sufăr întâia oară...
O, timp pierdut, rămas-ai fără rost!

În lacrimi, ochiul mi se-neacă-o vreme

65
pentru amici, ce noaptea i-a-nghițit...
Deplâng iubirea ce a trecut și geme;
îmi vaiet sufletul, ce-a vestejit!

Cu jale-l plâng, dar nimeni nu m-aude,

că trist e azi, cum n-a fost el nicicând!
M-am mai văitat, dar parcă n-au fost crude,
cum astăzi sunt, când sunt așa plăpând!...

Dar amintirea ta mă-nviorează

și jalea, parcă, nu mai e-așa trează!

Sonetul 65

Sfârșitul vieții mele de l-ai prinde,

acoperă-mi țărâna mea cea grea!
Citește-mi versul, care-atunci s-o vinde,
iar, dacă-i prost, tu singur vei vedea!

Măsoare-le cu timpul ce te strânge!

66
Vezi poezia, dacă veche e!
Cu drag păstreaz-o-ntr-al culorii sânge,
de moda o aruncă repede!

Promite-mi, gândul că ți-o fi ca neaua,

de-o zână va avea al meu amic,
ce l-a creat, ea arătându-i steaua,
și-o sta cu mari poeți de borangic!

Pe ei îi vei citi, atuncea, poate!

Pe mine, nici măcar pe jumătate!

Sonetul 66

Frumoase dimineți i-am dat vederii,

cu soare, multe,-adesea, strălucind,
dând un sărut poienii, mângâierii
și râului, din unde clipocind...

Adesea, însă, am văzut și norii,

67
ce umbra-și întindeau peste pământ
și peste lume aducând fiorii,
dar tălpășița-și luau, când bătea vânt...

La fel în zori, cu aurori splendide,

ce, ireale, fața-mi luminat,
o oră, pentru mine-au fost hlamide!
Nori grei, de-acuma, le-au întunecat!

Cât, de iubire, nu am dus eu lipsă,

chiar de-a intrat și soarele-n eclipsă!

Sonetul 67

De ce-ai promis o zi așa frumoasă

și m-ai făcut să umblu dezbrăcat,
lăsându-mi norii, ca o haină groasă;
răcoarea nopții,-n dulcele meu pat?

68
Acum, eu cred, suficient nu este
s-alungi tu ceața de pe fața mea!
Nimeni n-acceptă, minții-i sară peste
rana ce-mi urcă dincolo de stea...

Rușinea ta, durerea nu-mi alină,

deși tu pocăinței i te dai!
Regretul e al celui cel de vină;
din parte-mi, leacul nu îl poți să-l ai!

Dar lacrimile tale sunt ca perle,

când ele mă răscumpără din gherle!...

Sonetul 68

Cum să te cânt, când știi câtă sfială

aștern sub talpa ta de catifea,
că lauda de sine-i ca și-o boală!
Nu e-ngâmfarea, știi, de partea mea!

Acestea, toate, fost-au ele zise,

69
ca dragostea s-o aruncăm în foc,
de vreme ce, ea mie pare-mi-se,
nu dragă ți-e, nici plină de noroc!

Eu nu credeam că rea ai fi din fire,

răgazului tu singur să mă lași,
timpu-mi petrec cu gândul la iubire;
că-n timpul ăsta tu mă înșelași!...

Mă-nveți, acum, ce nu credeam se poate:

cântându-te, durerea-mi pot abate!

Sonetul 69

De ce ești trist, tu, sufletul meu, spune?

Nu știi că trandafirii au și-ei țepi?
Eclipsa, soare, lună, le răpune,
iar mucegaiul e și-n flori, pricepi?

Cu toți greșim în trecătoarea viață;

70
eu te aprob prin pilde. Ce să zic?!
Pe mine mă corupi; mă bagi în ceață,
să-ți iert păcatul, că-i așa de mic!

Sfioasa-ți vorbă-mi pare-așa normală,

când sânii, mai cu seamă, ți-i înfoi,
deși ești doar o cântăreață cheală,
ce vrea iubiri și ură, de război!...

La toate astea, tu mă vrei complice,

cum hoțului ce l-aș ierta de bice!...

Sonetul 70

O, despărțirea-i cea mai bună cale,

cu toate că, noi ne-am iubit de-ajuns...
Păcatele le beam eu din pocale,
căci până-n măduvă ele-au pătruns!

Fiind singur cu iubirea mea săracă,

71
 cărările, de-acum, mi se despart;
iubirea nu mai știe ce să facă!
Numai nectarul ei ne e furat!...

Salutul meu nu-ți voi putea a-ți dare,

că te-aș răni, și asta nu aș vrea;
nici pentru mine nu ar fi vre-onoare,
să umplu,-a lumii, doldora, boccea!...

Nici tu nu face inima ce-ți spune,

că-n casa ei este al nost’renume!

Sonetul 71

Cum tata-i fericit de-un fiu ce-l are,

c-acesta face lucruri tinerești,
eu, cel lovit de soartă, pe cărare,
admir sinceritățile firești!

Sinceritatea este-n frumusețe,

72
în naștere și-n mintea-oricărui om,
îndepărtat de toate, cin’mă-nvețe
iubiri ce regretam, când vream s-adorm?

Nici jalnic, nici sărac, nu pot a spune

c-aș fi, cât eu în umbra ta rămân,
căci trupul gol mi-adoarme în căpșune,
iar gloriei știu că-i voi fi stăpân!...

Eu îmi doresc ca liniștea să vină

la mine-n suflet și-n a ta lumină!

Sonetul 72

Cum să nu fie vorba mea blajină,

când Tu respiri adânc în al meu vers?
Dulcele-Ți har nu-i pasăre străină,
al cărei glas e-mpiedicat la mers...

73
Întregul merit Ți-aparține Ție!
Să Te-nțeleg, nu știu dacă rezist,
căci cine-i prost, să nu poată să scrie
de câte, toate, Tu mi-ai hărăzit?!

A zecea muză de zece ori ar fi

cât cele nouă, de au fost întâi.
Acela care cetate-Ți va zidi,
lumea întreagă fi-va-i căpătâi!

De muza-mi da-va faguri de albine,

munca-i a mea, dar gloria la Tine!...

Sonetul 73

O, când ai plecat, ce grijuliu am fost,

orice nimic sub lacăt să îl pun;
să-l știu că este în tainic adăpost,
de mâini viclene, rele, de nebun!

74
Harule, tu, cel mai de preț din toate,
mi-ești, însă, chin, fără de margini chiar,
preocuparea mea nu se abate ̶
singura pradă a unui hoț avar!

Cum eu nu te-am închis în vreo cutie,

te simt mereu că ești unde nu ești:
în pieptul meu, nu în vreo colivie;
tu poți veni, pleca, precum dorești!...

Dar când eu n-oi mai fi, și-atunci mi-e teamă,

că hoții te-or fura; te-or pune-n ramă!...

Sonetul 74

Nimic nu-i nou, că toate sunt păstrate

din vremuri vechi, dar văd cum ne-nșelăm!
Prin trudă credem că au fost create,
când toate, însă, singuri le-nvățăm...

Dacă în cronici am privi mai bine,

75
de ani, cinci sute, cam ce vremi au curs,
în ele, cred, te-oi regăsi pe tine,
atunci când mintea-o face ea recurs!

Ce-a spus ea, lumea; ce ziduri lăsat-a,

de chipul tău e-așa de minunat;
la fel de buni au fost, ca mama, tata:
aceeași roată, poate,-a-alergat?

Dar pot să jur că-n vremurile acele,

oricare om primea lumini din stele!

Sonetul 75

Mă rog lui Dumnezeu ca bârfa lumii,

a talei pofte să nu fiu chezaș,
în scris să-ți cer că mă vei da chiar humii,
eu, fiind vasal, ea fi-va-mi și lăcaș!

76
Fă-mă să-ndur, cât viață am în mine!
Captiv mă simt, că te-ai eliberat!
În mine simt cum crește-un mărăcine
și iar te iert, deși-s nevinovat!

Ai bogății, călătorești oriunde

și timpul ți-l petreci doar în plăceri;
orice-ți dorești, acela și-ți răspunde;
iertare-ți iei, dacă-ai greșit chiar ieri...

Eu doar aștept și viața-mi trece, trece,

dar nu doresc plăcerea ta să plece!

Sonetul 76

Eu te slujesc ca robul care tace

și-orice dorință, vezi, ți-o împlinesc
și nu mai cheltui pe la iarmaroace
și tot ce-mi ceri, îți dau, că e firesc!

Lumea n-o cert, că nu ar fi cuminte,

77
dar văd cum vremea trece ne’ncetat
și lipsa ta n-o cert, că n-am cuvinte,
deși tu, robul ți-ai abandonat!

Și nu te-ntreb cu gând gelos, ca moartea,

ce faci acum și unde ai sălaș!
Eu, ca un rob smerit, ce-ți ține partea,
cei ce te frâng, eu le voi fi vrăjmaș!

Iubirea-i, însă, dureros de proastă,

că ea nu-ți pune-n gând nicio năpastă!

Sonetul 77

Iubire dulce, ce arcul ți-l întinzi,

să fii ca foamea, dacă s-ar putea;
de-nfuleci totul, eu știu că te destinzi,
iar mâine iarăși demâncare-ai vrea...

Deci, dacă drag eu ție sunt întruna

78
și ochiul tău de mine e flămând,
și mâine mă frământă, ca furtuna,
ca dragostea să moară suspinând!

Și-acest răgaz să fie ca oceanul,

pe țărm cu tineri logodiți, bronzați,
ca timpu-n loc rămână el, vicleanul,
neîndrăznind să-i vadă cununați!...

Iar mie, iarna bătrâneții-mi pare

o vară nesfârșită, cu răcoare!...

Sonetul 78

Nici marmura regală, mozaicuri

nu vor dura cât versul ce eu scriu;
vei străluci cu albe borangicuri,
când timpul tău s-o duce sub sicriu...

Și oameni, mii, aminte- or să-și aducă,

79
și ziduri groase vor cădea, pe rând,
și vâlvătăi vor arde, o nălucă,
nu, însă, amintirea ta! Nicicând!

Tu vei călca pe moarte, ca pe ape,

și frumusețea ta va dăinui;
va ști oricine că mi-ai fost aproape,
când lume-aceasta n-o mai frăgui!...

Dar pân’la judecata care vine,

în vers și-n ochi ești numai lângă mine!

Sonetul 79

Tot ce-i frumos nu pare c-așa este,

chiar de-adevăr de este-mpodobit,
căci trandafiru-i mai ceva poveste,
că de parfum e dânsul însoțit...

80
O floare de măceș ce grații are,
la fel ca trandafiru-mparfumat;
nici adierea verii nu îi doare,
când zorii curg pe chipul lor curat!

Frum’ sețea li-e, cum feciorelnic pasul;

nu e curtată de judecători;
murind, nu are cin’ le-audă glasul;
pe trandafir l-or plânge dulci ninsori!

La fel și tu, azi, tânăr; mâine, ceară;

mireasma-n vers, nicicând nu poa’să piară!

Sonetul 80

O, trup al meu, mă-ntreb din ce substanțe

ai fost făcut, de umbre te slujesc,
căci toate-acestea, fără de speranțe,
doar prin vigoarea ta se-nsuflețesc?!

Eu merg, sfios, pe calea ce mi-e dată;

81
tu ești o copie după model...
Elena-i chip cum n-a mai fost vreodată,
iar tu ̶ veșmânt grecesc, la fel!...

Și toamne, primăveri se tot repetă

prin umbra ce în urmă tu ți-o lași...
Belșug de frumuseți de pe planetă,
din tine fac un mare bogătaș!

Și-n tot ce e frumos, te văd ca-n rouă:

și inimă, și trup în haină nouă!...

Sonetul 81

Necontenit bat valurile-n țărmuri,

spărgându-se-n noianul de pietriș;
se stinge unul, alt val iar bate-n muri
și glas răsună,-acolo, pe prundiș...

Un copilaș se-nalță-ncet, de parcă,

82
fără să știe că va fi matur;
eclipse multe, viața i-o încarcă
și trupu-o să-l dezbrace, ca un fur!

Ba o să-i ia tot ce i-a dat o viață

și brazde mari îi va lăsa pe chip,
hrănindu-se cu tot ce-a fost verdeață;
în urma lui rămâne doar nisip!...

Da’-n versul meu, tu, timp, ești fără vlagă.

Eu cânt iubirea; tu ești doar o ghioagă!

Sonetul 82

De gând aș fi, ar trebui ca trupul

nu mă rețină,-așa, cum o vrea el;
spre tine,-n salt, aș alerga ca lupul,
și mângâieri să-i dau, în fel și fel...

Eu nu mă tem, piciorul mi s-o frânge,

83
că-n margine de lume,-acolo, stai,
căci gândul meu îndată te ajunge,
când vieții mele, ̶ avânt tu tot îi dai!

Dar gândul meu l-aș vrea o întrupare,

că trebuie să merg, să te găsesc;
că sunt pământ și apă din născare
și vremi veni-vor, ca să-mbătrânesc!

De-aceea-aș vrea și trup, și gând să-mi fie,

nu lacrimi grele; numai poezie!...

Sonetul 83

Vederii mele i se arată tot,

în orice zi, eu văd numai prostii;
când te visez, eu te privesc, că pot,
și ard în noapte, precum mari făclii...

Cu umbra ta, apar noi umbre dese,

84
ce forma ta o duc pe-ntreg pământ...
Pe față ai lumini, ca la mirese,
și ochii tăi se scaldă într-un cânt...

Dar eu te văd ca ziua, când e soare!

Cum aș putea să spun că nu exiști,
când umbra ta stă, noaptea, în picioare,
în timp ce dorm, iar tu ai vrea mă miști?

Și ziua mi-e o noapte nesfârșită,

iar, noaptea,-mi ești, necontenit, ispită!

Sonetul 84

Nu-i supărată că acum te are,

cu toate c-am iubit-o-așa de mult
și că tu ești al ei, un oarecare;
că dragostea-i nu pot să-i mai ascult...

Dar eu vă iert iubirea asta nouă,

85
fiindcă-o iubim la fel, noi, amândoi,
dar mă rănește-atunci când luna nouă
ți-aruncă,-amice,-n față cu noroi!

Dacă te-alung, eu întorcându-ți spate;

pe ea, la fel, de o alung, eu știu,
povara mi-o voi duce-o jumătate;
mă jupuiți voi, amândoi, de viu!...

Dar cum iubirea-i blândă și dezmiardă,

în suflet, tot mereu ea o să-mi ardă!

Sonetul 85

M-aș da mereu duioaselor păcate,

dar inima mi-e blândă; nu le am,
căci tinereții m-am vândut în rate;
șiretele ispite-mi bat în geam...

Sunt dulce și gentil cu fiecare;

86
splendoarea, însă, îmi mai dă și ghes;
când o femeie vrea o sărutare,
ea se preface-n floare de măceș!

Dar șarmul meu, ea ar putea să-l lase;

la fel și-elanu-acesta, tineresc,
căci tu greșești, ca multele frumoase,
în două legăminte, nefiresc:

Al tău, văzându-mă că sunt frumos;

al meu, vazându-te un chiparos!

Sonetul 86

Iubitele ce le-am avut sunt luate

de tine,-amice, și-ai ajuns bogat,
și asta, nu c-ar fi nevinovate,
dar poate că ești mult mai bun bărbat...

Iubirea, prin iubită, trece marea,

87
iar pentru asta, eu nu te acuz,
însă greșești, văzându-mi supărarea,
când guști ce-ai refuzat așa confuz!

M-ai jefuit ca hoțul, fără milă;

mă furi, chiar dacă vezi că sunt sărac!
Eu, însă, știu: iubirea-i o copilă;
trădarea este cel mai negru drac!

Dar dulci tăceri sunt oamenii gingași!

Mai bine mor, decât să fim vrăjmași!

Sonetul 87

Nu irosi tot ce natura-ți dete;

tot ce ai bun și ochii tăi frumoși!
Natura dă noroc fără regrete,
doar celor blânzi, și calzi, și generoși...

Avar frumos, tu abuzezi de toate,

de-acest belșug, ce ți s-a dat din plin!
88
Zaraf avar, tu, poate, ai dreptate:
deși bogat, poți să trăiești puțin!...

Deși vrei totul numai pentru tine,

nu-ți pasă, că averea ți-ai ascuns,
iar când natura trage-va cortine,
cum vei putea ca tu să-i dai răspuns?!

De ce frumosul, gropii să i-l dai,

când, prin urmași, tu scapi de putregai?!

Sonetul 88

Valoarea, să ți-o cânt, nu am putere,

când partea cea mai bună ești doar tu
și la ce bun talentu-mi umble-n sfere?!
Tot nu mă-nalț, chiar de o fac sau nu!

Atuncea, despărțirii-om face cruce,

trăind iubirea noastră separat,
89
ca, astfel, când departe ne vom duce,
să-ți dai ce meriți cu adevărat:

Tortură dă-i singurătății tale,

căci nepăsarea-n vene ți s-a scurs,
stârnind la mine gânduri imorale,
ce nu le pot expune-ntr-un discurs!

Tu mi-ai răspunde că, de fapt, eu-s doi,

căci tot îmi pari un fagure-n oloi!

Sonetul 89

Cum să nu fiu eu inspirat de muză,

când Tu exiști, de veci, în Univers?!
Doar Tu îmi ești în viață călăuză,
că mirți mirositori îmi pui în vers!

Să-Ți mulțumesc, e prea puțin, știi bine;

m-aș bucura să-Ți placă ce am scris,
90
căci, să compună, poate orișicine,
de-i dai Lumina Ta, cea din abis...

Fii, Tu, cea muză ce le poate-ntrece

pe celelalte nouă, dacă-or fi!
Pe cel ce Te invocă, fă-l s-aplece
doar crengile cu poame dulci, zglobii!

Când muza mea adesea mă inspiră,

slava-i a Ta, dar asta nu mă miră!

Sonetul 90

Sărac e tatăl ce-i pune pe umeri

fiului său, mândria, grămadă,
iar ea, cu spaime ce nu le poți numeri,
nu fi-va bucuriei o pradă!...

Căci ale Tale sunt averile, toate,

și frumusețea, și gândul duios;
91
corola lumii, cu dulci nestemate,
pe frunte o porți! Ce har prețios!

Și, totuși, schilod nu cred că aș zice

c-aș fi, când umbra Ta mă apleacă;
sunt cel ce iubește vremuri antice:
se-adapă la fântâna cea greacă!

Ție Îți dau tot belșugul din vers!

Doar astfel, din „Cartea Vieții” nu-s șters!

Sonetul 91

Eu știu că suntem amândoi în viață;

că, în iubire,-alcătuim un tot,
dar, de-mi vei rupe cea subțire ață,
eu, ajutor să-Ți cer, nu cred că pot!

Două iubiri merg pe aceeași cale,

chiar dacă timpul nu le e egal;
92
el nu ne duce dragostea la vale,
ci-o toarnă, limpede, într-un pocal!...

Teamă îmi e că n-aș putea permite

voinței mele să se-agite-n van;
încerc, cât pot, să nu-mi găsești slăvite
aceste versuri scrise chiar la han!

Dar ești al meu și Te iubesc cuminte!

Prin Tine, alții m-or găsi-n cuvinte!

Sonetul 92

Tu, întristării, nu cumva te lasă;

uiți că și rozele-au și ele spini;
nori și eclipse fac aceeași casă;
că viermi scârboși au florile-n grădini?

Oamenii-s oameni; greșelii se supun!

Eu ți-am îngăduit să faci păcat
93
și nimănuia n-am îndrăznit să spun,
ținând ascuns ce mult am regretat!...

Că ai greșit, e datorită ție,

căci avocat ți-am fost, nelegiuit;
singur mi-am pus pe capul meu tichie;
iubire-ură se luptau cumplit!

Astfel, complice-am devenit, se pare,

al unui hoț ce mi-a furat o floare!

Sonetul 93

Tu, vremi mi-ai spus că voi avea, frumoase;

făr' de manta, pot să pornesc la drum,
când norii negri-ajung să-mi curgă-n oase,
lumina Ta se-năbușe de fum...

Nu e de-ajuns că norul mă străpunge

și chipul Tău în ceață, mi-L ascunzi?
94
Oricui, acceasta i-ar putea ajunge!
Și mai adânc în rană mă scufunzi!...

Și, totuși, cred că milă Ți-e de mine!

Te simt că ești atâta de mâhnit!...
Vina-i a celui fără de suspine
pentru Acel pe Cruce răstignit!

Când, însă,-n lacrimi singur s-a vărsat,

răscumpărat a fost el de păcat!...

Sonetul 94

În viață, zori de zi, privirii mele,

eu am văzut și chiar mi-au fost stăpâni
roze-aruncând pe pajiști și-n cișmele,
și aur mult, păstrat din timpi bătrâni!

Vederii, însă, i s-au dat și nouri,

ce-aveau și chip pe-al șesurilor cer,
95
căci îi vedeam învârtejiți în rouri,
chiar și-n amurg, cu sânge pe jungher...

Soarele, însă, a strălucit din plin,

iar raza lui pe fruntea mea a pus.
Păcatul verde mi-a zâmbit puțin;
un nor hidos, pe dată l-a răpus!...

Iubirii, însă, nu i-am pus zăplaz,

că-n cer e soare; -n lume e necaz!

Sonetul 95

Eu voi trăi și după ce m-oi duce,

că moartea vrea țărâna-mi intre-n gât
și, dacă,-ntâmplător, mă vezi pe cruce,
acest verset, doar eu l-am izvorât!

De vrei, alăturea le pune cu-alte;

vezi dacă alți poeți m-au întrecut...
96
Din dragoste, valoarea-o să le salte,
deși mai bine-a scris cel priceput!

Un gând trimite-mi, să-nțeleg că-ți place,

și-amic cu muza ta îmi ești de-acum.
Mormântului, onoare mare-ai face,
că-s renumit, un cerșetor de drum!...

Azi, când sunt mort, poeme nu mai scriu;

poeții, însă, mă vor crede viu!...

Sonetul 96

Iubit sufletul Tău va fi de-a pururi,

de inimi care au murit demult,
că-n el, Tu ai zidit iubirii mururi
prietenilor ce-Ți purtau un cult!...

Și câte lacrimi sfinte- au fost furate

din ochii mei, ce Te iubesc nespus!
97
Ce plată pentru inimi zbuciumate,
ce-au fost cândva și care-acuma nu-s!

Mormânt Tu ești, cu amintiri grămadă;

izbândă-mbelșugată Tu le-ai dat.
Din Tine, ei crescură ca o mladă;
pe ei îi ai pe veci, cu-adevărat!...

În Tine, chipul eu îl văd și-acuma!

Pe min' mă ai, cu lacrimile, numa!

Sonetul 97

Când gândurile,-n sfat, le cer să vină,

ca să-mi aducă-aminte ce-am făcut,
oftez, că am plecat fără lumină;
dureri mai vechi le iau de la-nceput!

Scufund un ochi ce n-a știut a plânge,

că-amicii mei se prăpădesc pe rând,
98
jelind iubiri ce n-au putut ajunge,
căci le-au pierdut, spre ele nechezând...

Și mă mâhnesc de toate câte fură,

iar grijile le număr cu temei,
că pentru ele n-am avut măsură
și-achit acum datornicilor mei...

Dar, dacă gândul m-a chemat, tăcut,

achit acuma tot ce am pierdut!...

Sonetul 98

Când chipul tău ți-l vezi într-o oglindă,

un altu-n ea ar trebui a fi,
dar, dacă tu îl spânzuri de o grindă,
înșeli o născătoare de copii!...

Cei ce pândesc, fără ca rod să poarte,

n-ar vrea sămânța în pământ le pui,
99
căci de copii nu vor să aibă parte,
iar la mormânt, nu-i pese nimănui!

Orice copil, oglindă-i pentru-o mamă,

căci tinerețea pare-a fi un cânt;
când ridurile vei băga în seamă,
îți vei lăsa, greu, capul în pământ!

Dar când trăiești fără să lași urmași,

uitat vei fi și singur ucigaș!...

Sonetul 99

Bătut de soartă, disprețuit de-ai tăi,

adesea mă căiesc, ca-ntr-un pustiu,
iar ceru-i surd, văzând cum oameni răi,
destinul mi-l blesteamă pe-un rachiu...

Aș vrea s-adun iar risipiri, speranțe,

alăturea să am numai amici;
100
viața nu-mi fie sărutări de clanțe,
ci doar lumini de seri cu licurici...

Aceste gânduri înfloresc odată,

când tu mă bucurai așa nespus;
erai cum ciocârlia-nfiorată,
cântând la porți de Rai, în ceruri, sus!

Căci mi-amintesc iubirea ta și-acuma,

când peste mine-ncepe-a cade bruma!

Sonetul 100

De ești în aer ori în foc, eu nu știu,

însă alături mai mereu îți sunt,
căci gândul meu trăiește, e-atât de viu,
cum pletele scăldându-se în vânt!

Și aer, foc în mine te frământă,

grăbind spre tine cu sprințarul pas;
101
două din patru, în lumina sfântă,
și-n amintirea morții am rămas...

Când vieții iară îi vei fi fecioară,

reînvierii tale-am să mă-nchin
și voi rosti, în grabă,-ntâia oară:
„Hei, tinerețe, ia mai stai puțin!”

De voi afla că dincolo-i tot viață,

m-oi bucura de tihnă și verdeață!

Sonetul 101

Ce vrajbă e-ntre inimă-vedere!

Să te împartă, trupule, ar vrea!
Inima, ochiu-l duce-n negre sfere,
iar ochiul, însetat, lumină-ar bea.

Și inima, ce gândurile-mi țese,

mi-aruncă peste pleoape cețuri reci,
102
c-atâtea șoapte, vorbe ne-nțelese
se risipesc pe tristele poteci,

cercând să afle a cui este vina.

Atunci și gându-n inimă a stat,
cum încordată stă în crâng felina,
și inimă și ochi s-au împăcat.

Astfel, neșters ți-e trupul din privire;

doar inima s-o umple de iubire.

Sonetul 102

Azi, ochiul meu și inima-s în pace,

încât oricui eu dăruiesc cu drag,
căci ochiu-a strălucit, așa-i și place,
când inima e,-n vânt, un roșu steag...

De chipul tău mi-e inima-nsetată

și-i veselă, așa cum n-a mai fost,
103
încât și ochiul ea îl cheamă-ndată
și amândoi iubirii-s adăpost!

Prin amintiri, imagini și vibrații,

trăiești în mine, chiar dacă te-ai dus
și n-ai să scapi, de te vei pierde-n spații,
căci gândul călător te cată sus!

Iar de va fi ca inima să-mi doarmă,

el, ochiul, nu, că încă doru-l sfarmă!

Sonetul 103

Când am plecat, punând sub tălpi cărare,

n-aveam de ce prevăzător să fiu,
s-ascult talentul, ca pe-o fată mare;
tâlhari nu-mi frângă trupul mei mlădiu.

Dar tu ești mândru, harul meu, știu bine,

și-s bucuros; doar sufletu-i mâhnit,
104
căci grija peste mine-adesea vine:
toți hoții-acuma s-au călugărit!...

Eu nu te-am pus în cufăr cu lăcate;

așa că poți umbla buimac, hai-hui,
că nu te-o umple lumea de păcate;
te duci și vii; să nu spui nimănui!

Dar frică mi-e, că iernile-s pe-aproape

și lacome ninsori or să te-ngroape!...

Sonetul 104

Știu, va veni cândva, și vremea-n care

din cer vedea-vei umbra-mi pe pământ;
iubirea Ta n-o să mă scalde-n soare
și-ai să mă judeci lângă-al meu mormânt!

Acele timpuri, când străin vei trece

și ochiul Tău, prieten nu-mi va fi,
105
în alte inimi, vesel va petrece,
căci focul Lui va arde-n orice zi...

Din calea clipelor mă trag de-acuma;

pustietate e-n lăuntrul meu;
înveninarea vorbelor, ca spuma,
îndreptățesc cuvântul Tău cel greu!

Mi-e dată clipa despărțirii, iată!

Iubirii-Ți rob mai fi-voi vreodată?

Sonetul 105

Mă pregătesc, că vremea nu se știe

prielnică de-o fi, când mă găsești;
nu poate dăinui în păpădie,
mireasma-n auriile-i calești...

Mă pregătesc, când o să treci nălucă,

106
frecându-Ți ochiul cu amurg de fragi;
iubirea veche,-n mantii de lăptucă,
și-o aminti de toate cele dragi...

De-acuma, însă, mă pregătesc în taină,

comoara mea, să-mi pun la adăpost;
pe umeri să-mi arunc o nouă haină;
Ș-aștept să-mi spui de-am viețuit cu rost!

Mă pregătesc! Deșertăciuni sunt toate!

Sunt două lumi: iubiri adevărate!

Sonetul 106

Acele ore ce-au venit întruna,

cu nepăsare făurindu-mi chip,
vor fi tiranii, precum, neagră, luna,
ce m-or sluți în mască de nisip.

Că timpul mișcător tot mută vara

înspre hidoasa iarnă de coșmar,
107
ce-și va întinde înspre mine gheara
și mă va face-un cub de gheață,-amar!

În urmă, vara va rămâne-n spații,

cum, în vitralii, arbori arămii,
iar duhul frumuseții, în vibrații,
de frică, zice-mi: „Haide! Nu mai vii?!”

Chiar dacă iarna trupul florii-l frânge,

doar chipu-și pierd; mireasma nu se stânge!

Sonetul 107

Acele ore, ce mângâieri au dat

privirii mele, unduiri mlădii,
precum tiranii, s-or umple de păcat,
slujindu-și furtișagul, zi de zi,

căci timpul prinde verile de gheznă

și le aruncă-n iernile cu ger,
108
ca seva-nghețe, orbecăind în beznă
și trupu-mi se chircească,-așa stingher...

O vară-ntreagă-n cântec, pe coline,

și, ca de rouă, e paharul plin,
încât aud o toamnă care vine
și bea din el, puțin câte puțin...

Chiar de s-o frânge floarea sub ninsoare,

mireasma ei rămâne, și-asta doare!...

Sonetul 108

Îngândurat, călătoresc departe,

s-ajung acolo, unde mi-am propus,
dar somnul, murmurând, mă tot desparte
de toate cele ce în cap mi-am pus...

Iar bietul cal, sătul să mă slujească,

se mișcă greu, cu capul aplecat;
109
el știe, însă, gândul să-mi citească:
pe-ntreaga lume, astăzi,-s supărat!

Afurisitul pinten mă asmute,

în pielea calului să mă avânt
și geme calul, sub dureri tăcute,
de parcă am deschide un mormânt...

Durerea lui mi-o dă, pedeapsă, mie:

ca viața să ne-o ducem cu mânie!

Sonetul 109

Iubirii mele, eu îi cer iertare,

că am pornit spre ea cu pas molâu.
De am lăsat-o, n-are-un preț mai mare
și n-o să schimb al calului meu frâu...

Dar când mă-ntorc, cu pintenii, în coaste,

am să-l îndemn, că merge-așa greoi;
110
năpraznic să alerge, ca la oaste,
că doar mă vede câtu-s de vioi!

Nu poate el cu doru-n jug să tragă;

de-aceea dorul o să-l certe iar,
când cap plecat, între urechi și-l bagă,
dar dragostea îl iartă;-i armăsar!

Venind spre tine, se simțea o slugă,

ce, sub icoane,-ngenunchease-n rugă!

Sonetul 110

Tu să nu lași a iernii mână rece,

să-ți stingă tinerețile-s de jar!
Bea vin, mănâncă, joacă și petrece!
Nu-ți arunca tu anii pe cântar,

chiar de i-ai luat cu împrumut din spații,

să-ți bucure o noapte de plăceri.
111
E datoria ta, ca toți bărbații:
să lași vreo zece prunci, de mângâieri!...

Atunci, vedea-vei, te-i bucura, ca viu,

privindu-te, cum zece copilași,
toți ți-or așeza ciolanele-n sicriu;
de zece ori trăi-vei prin urmași!

De-aceea, cumpătat să fii în toate!

De zămisliri de prunci nu te abate!

Sonetul 112

Sătul de toate, moartea-și vrea să-mi vină!

Mă îngrozește orice cerșetor!
În mine bate-o inimă străină;
credința, biata, umblă-ntr-un picior!...

Văd mantii aurii trecând prin ceață;

virtuții pure, doar bezele-i fac...
112
Perfecțiunea are-o altă față;
pentru un leș nu mai există leac!

Trecutu-mi văd! Ce sufocat îmi este!

E invadată ștința de prostii!
Disprețuit vei fi, de-ajungi pe creste
și robul lor te-ar vrea ca să le fii!

Sătul de toate, toate le-aș lăsa,

de n-ar fi-n lume ea, iubita mea!

Sonetul 112

În zori, când cerul soarele-l trezește,

atât pe el cât tot acest pământ,
oricare pasăre-a văzduhului slăvește
lumina lui și discul său cel sfânt!

Năvalnic urcă, prin genuni, fierbinte,

ca un viteaz ce luptă-n bătălii!
113
Să-l laud, însă, n-am de-ajuns cuvinte
ce strălucesc, ca ochii-i aurii!...

Precum și calul istovit în lupte,

începe pasul să și-l miște greu,
ochii-i smeriți ar vrea să se înfrupte
cu-amurgu-n care, singur, doarme-un leu!

La fel și tu, când bătrâneți te-apasă,

urmași să lași! De altceva ce-ți pasă?!

Sonetul 113

Când sufletu-ți inundă muzici calde

în ritmuri blânde, atâta de voios,
de ce ai vrea ca eul să ți-l scalde
în plictiseli cu straiul neguros?

De armonia-ți pare-a fi străină,

când două trupuri s-au unit pe veci,
114
te-or inunda suspine, ce-or să vină,
căci singur cânți pe tristele poteci!

De-atingi perechea coardelor de strună,

ele vibrează îndelung și blând,
de parcă tată, mamă și copii se-adună;
pe trepte de-aur i-ai vedea ei stând...

Tu versuri scrie! Dă-le armonie!

Dar nu-i de-ajuns! Fă prunci! Ce bucurie!...

Sonetul 114

Ai vrea, burlac, să-ți risipești tu viața;

la cap, la moarte, să n-auzi nici pâs?
Când din mosor s-o termina și ața,
doar lumea te-o jeli cu glasul stâns.

Poate că lumea va vărsa șiroaie,

ori vreo vădană care n-a născut;
115
alte femei vor legăna copaie
cu prunc ce-a răsărit dintr-un sărut,

iar cel ce-i pus mereu pe risipire,

visând doar albe scânduri de la pat,
e bine ca să știe că-n iubire
și frumusețea-i scoasă la mezat!

Deci, cum să poți iubiri să ai destule,

când ție însuți spargi în cap pendule?!

Sonetul 115

Privesc la hronic și nu-mi vine -a crede

că frumusețea se slăvește iar;
distinsă Doamnă înspre ierni purcede,
într-un cortegi de cavaleri, bizar!

Atunci îmi spun că și picior, și mână

și buze, ochi și frunte le-am cântat.
116
Străvechii barzi cu mine-or să rămână,
să scriu eu versuri despre-un vechi păcat!

Cântecul lor e o poveste tristă

a timpului ce fost-a sfărâmat...
Cum chipul tău nu e în vreo revistă,
în inimă mereu eu te-am purtat!

Chiar și acum, când îmi aduc aminte,

stăm ochi în ochi, dar fără de cuvinte!...

Sonetul 116

Lipsindu-mi Tu, cu mintea mi Te-nchipui,

căci mintea mea Te crede că exiști;
în parte,-s teafăr, dar, ca să spun, n-am cui,
că ochii mei Te văd, deși sunt triști!

Din vina Lui, mi-e inima în vaier;

nici floarea-nfloare; păsările tac;
117
icoana lor o văd plutind prin cer;
nici umbră n-am, s-o pui în vârf de ac!

Căci tot ce văd, ce-i gingaș ori năpraznic,

chip ca de înger sau de monstru crud;
ori zilei, nopții, de le-aș fi eu praznic,
cum aș putea, vorbindu-Ți, să le-aud?!

Lipsindu-mi Tu, cu mintea mi Te-nchipui;

că, după-o vreme, voi fi al nimănui!...

Sonetul 117

Ce leac băui din lacrima prelinsă

prin filtre diavolești, așa de fine?!
Mi-e spaima vis și visul cale-ntinsă
înspre câștigul verde, de arine?!

Al inimii trecut îmi șterge toate,

ca un nemernic, roua din iubiri;
118
orbitele-mi sunt goale, jumătate,
cum pe genunchi ai rupe cei doi miri!

Nici bine, nici mai bine nu trecură

al casei prag; doar răul mi-a trecut!
Iubirea e vădană și murmùră
și-nmugurește iar, ca la-nceput!

Slujit de rău, am risipit destule

și, întreite, s-or întoarce-n hule!...

Sonetul 118

O, sufletele mari nu au hotare;

iubirea nu-ntr-u totul e de jar,
că,-n sărbători, ea alte haine are
și, dacă pleci, ea doarme-n nenufar!

Iubirea e cât ochi cuprinde zarea;

furtuni și beznă strânge la un loc;
119
e stema navelor ce străbat marea,
comori ducând; prea rar având noroc!

Ea nu-i nebunul vremilor ce cură,

obraji și buze roșii arătând.
Se scaldă-n mângâiere și în ură,
oricât e firea ei de lup flămând!

Dar totul e o născocire, barde,

și viața e, ce-n vâlvătaie arde!...

Sonetul 119

Fii josnic, cum e lumea asta acră!

A fi sau a nu fi, tot una e,
când bucuria-ți este-așa săracă
și toți te mint atât de repede!

De ce se-ndeamnă-atâția ochi să vadă

sângele-mi tânăr, clocotind ne-nvins,
120
ce mârșăvia o aruncă-n stradă?!
De ce tot Rău-mi vrea lămpașul stins?!

Nu sunt ce sunt, iar asta știu că-i doare,

și nu împart cu nimeni, de-am tristeți;
nu pot fi drept cu cel zdrobind o floare;
mi-au murdărit ocheanu-acestei vieți!...

Văd Răul cum răcnește și asudă,

iar oamenii, ca pe răsad, îl udă!...

Sonetul 120

N-o să te lauzi niciodată, moarte,

că vântului eu robul lui aș fi;
că sunt ciudat și că n-aș face parte
veșmântului curat, în orice zi!

Trăind puțin, te-ai bucura, tu, poate,

un chip chiar nou, la haine ai să dai;
121
la noi, tăcerea este ruptă-n coate;
făr' de ecou, bocirea ta s-o ai!

Înfrunt răbojul tău de mortăciune!

Prezentul și trecutul mi-s la fel.
Ne minți, crezând că faci vreo minune,
în mers și-n scheunatul de cățel!...

De-aceea cinstea-i singura mea cale,

de-a curmezișul coasei casei tale!

Sonetul 121

Ay, iubirea mea, aș vrea să fii copil,

pe Căi Lactee fluierând, hoinar;
iubit sau frânt sub liliac de-april,
ori prin tăcerea verde, de frunzar...

Dar nu-i așa! Ești mai presus de toate!

Nimeni nu are straiu-nrourat...
122
Cei josnici merg cu capete plecate,
pe mâini având ei sânge închegat...

Aceasta-i rătăcirea vremeii, iată,

dar nu ne sperie năravul ei...
Iubirea-i singura nevinovată;
aceeași, totdeauna, vrei, nu vrei!

Nicicând nebunii nu-i vor fi chezașii,

căci morții-s dați, trăind ca ucigașii!

Sonetul 122

La ce mi-a folosit a mea născare?!

Că sunt, acum, de lume-așa slăvit?
La scurgerea de vremi, cea trecătoare,
voi pune-o temelie de granit?!

Și ce câștig au cei ce se răsfață,

când ei vor pierde tot ce au avut?
123
Dulcegării le-amestecă-a lor viață
cu gânduri mari, într-un hilar sărut!

Tu lasă-mă să-mi pregătesc eu calea!

Primește-mă ca jertfă, dacă vrei!
Inima-mi spune: „Plângerii-i e Valea,
de-n pieptul Tău n-o bate, de n-o iei!”

O, teamă mi-e că Tu mă minți întruna!

Că, fiind cinstit, mi-ai sfărâmat cununa!

Sonetul 123

Copile drag, ce ai venit pe lume

și-n gheara vremurilor ai fost prins,
îmi pari a fi trandafirii profume,
iar cei din jur vorbesc în șoapte, stins!...

Și dacă soarta, care ți-a fost dată,

va domoli al anilor tumult,
124
tu îți păstrează inima curată;
trezește timpul adormit demult!

Tu drag I-ai fost, de când te-a-mpins în lume!

El ține la comoara Sa în veac
și când Te va striga chiar El pe nume,
vei merge singur și nespus sărac!

Te uită peste lume și vezi bine!

Deșertăciunea ai s-o duci cu tine!

Sonetul 124

Nu-s ochi mai dulci decât ai dragei mele,

nici roșul buzelor de trandafir;
nici ca obrazu, ─ omăt pe rămurele ─
și păru-i negru,-ngenuncheat în mir!

Știu, roșii, albe, roze sunt destule,

dar fața ei e mai presus de-atât,
125
chiar dacă aurore nesătule,
parfumul ei l-ar vrea tot zăvorât!

Îmi place s-o ascult când gângurește;

când mă adie cu orice cuvânt!
Nu știu fecioare antice,-n grecește,
cum pasă, dar al ei e jurământ!

De-acuma știu că n-are asemănare;

c-a fost sortită-n zi de sărbătoare!...

Sonetul 125

Privindu-ți ochii, tot ce mă-nconjoară;

pe cei ce-atâta mă compătimesc,
Te văd cum plângi pentru întâia oară
și lacrimi cad pe globul pământesc!

Nici soarele, atuncea, nu mai suie

pe cer, cum face, dimineața,-n zori;
126
nici steaua-n roză floare de gutuie
și-n straie albe, calde, de ninsori...

Privirea Ta, Tu, Ți-o arunci în spații,

văzându-mă cât sunt de efemer
și milă Ți-e, de mă primești în grații,
căci fără Tine, știi că pot să pier!...

E-o nesfârșită frumusețe neagră!

Doar mintea Ta mai poate s-o-nțeleagă!

Sonetul 126

Frumoase trupuri ai zămislit din lut

și gingășie tuturor le-ai dat.
Din pruncul meu, urmaș eu mi-am făcut,
purtându-mi umbra-atât de apăsat!

Și ochii Tăi privesc cu bucurie,

cum flacăra-Ți îi arde, vâlvătăi;
127
înfometați, nu cer cuiva chirie;
nu știu că pot avea și vânătăi!...

Tu, care ești podoaba lumii Tale

și prooroc al vremilor ce vin,
prin frumuseți, culori Îți faci Tu cale
și risipești amurg de roșu crin...

Ai milă-Ți cer și gura-Ți să m-aline,

căci gura de mormânt spre mine vine!

Sonetul 127

Ierni, patruzeci, s-au dus pe neștiute,

brazde adânci săpând pe fața ta!
Se duse tinerețe-așa de iute,
că pari o zdreanță lângă o sofa!

De-oi fi, cumva,-ntrebat de frumusețe,

unde-am ascuns-o, de ei n-o mai văd,
128
vei da răspuns că ochii știu să-nvețe
trufiei să nu cadă, ca prăpăd!...

Ce poate fi mai demn în astă lume,

decât să spui: „Acest copil e-al meu!
Vezi ce frumos-îi; poartă al meu nume!...
El, veșnic tânăr! Eu, bătrân mereu!...

De sânge cald, când mă va lua cu frig,

la patul meu, copilul am să-l strig!...”

Sonetul 128

Omule drag, de ce tu, risipirii,

frum' sețea toată ți-o arunci, nătâng?!
De la natură ai ce-ți este-al firii...
Ai inimă voioasă, ca un crâng!

Splendid avar, tu ai primit podoabe,

dar una nu ai dat tu nimănui...
129
Ai fi putut să-mparți la robi, la roabe,
dar pofta lor ai pus-o toată-n cui!

Și zi, și noapte te gândești la tine;

în felul ăsta, singur te-ai trădat.
În Ziua Judecății, care vine,
ce ai să spui, când fi-vei întrebat?

Cu hat și bogății vei merge-n groapă?!

Fii milostiv și sufletul ți-l scapă!

Sonetul 129

Vezi văduva zdrobită de ruină!

Vrei să fii singur, tot așa ca ea?
Chiar de urmașii n-or putea să vină,
lumea te-o plânge, dacă-așa o vrea!

Vădană lumea îți va fi și ție;

va șușoti că n-ai lăsat nimic,
130
iar o femeie ca o efigiè,
va legăna odorul ei cel mic!

Ce cheltuiește omu-n lumea largă,

rămâne-n urmă-i numele de om.
Căzând, orice pocal o să se spargă;
tăcerea-o să se-așeze-așa molcom!...

Iubire e-n vădană, la icoană!

Când nu o ai, tu însuți ești o rană!

Sonetul 130

De nou n-ar fi nimic, cum de aș scrie?

Doar mintea mea n-a fost ea cea dintâi...
Gândindu-mă la toate, câte-au putut să fie,
Ea naște-un Prunc, ce-a fost, va fi și îi!

De ar putea, din cronici să apară,

dând Soarele-napoi cu-atâtea vremi,
131
Icoana Ta cea sfântă, de Fecioară,
Ea Duh a prins, dar fără să Te temi!

Abia atunci ai înțeles că-n ceruri,

Te preamăreau pe Tine îngeri, mii;
nu-s mai presus (deși-s de multe feluri)
ca Tine, Născătoare de copii!

Și singur sunt, ca-n vremile uitate,

când Ființe,-n cer, erau așa curate!

Sonetul 131

Nu e o minte princiară care

viață să aibă, precum versul meu,
căci miezul lui va străluci mai tare
decât ciolane în mausoleu!...

Războaie crunte-or sfărâma statui

și ziduri mari, de piatră, de bazalt,
132
dar focul, dârz în vâlvătaia lui,
numele meu nu mi-l va lua cu-asalt!...

Tu, moarte,-n versu-mi vei rămâne ciuntă,

iar lumea care vine după noi,
ne-o arunca pe brațe, ca la nuntă,
spre dincolo de Ziua de Apoi!

Dar până când o să revin din moarte,

doar versurile ochii or să-mi poarte!

Sonetul 132

De dragostea de sine stai departe,

tu, inimă, ce viața mi-o susții!
De mântuire nu înveți din carte,
ci milostiv în orice zi să fii!

Nu-i chip mai plin de armonii divine,

decât acela care are har!
133
Iubesc miresmi ce urcă pe coline
și vântu-n plete-mi, alergând, ștrengar!

Dar când oglinda, viața-n față-mi pune,

și-o văd cât lumea a lovit în ea,
iubirea, parcă, n-are ce-mi mai spune
și nici cu mine,-alăturea, nu vrea!...

Iar eu sunt Tu, căci Tu mi-ai dat de toate,

și de la Tine nu mă pot abate!...

Sonetul 133

Sătul de toate, de acuma, iată,

n-aș vrea să văd pe nimenea slăvit;
nici pe săracul ce-n gunoaie cată,
nici pe cel rău, ce pare om cinstit!...

Curat fiind, de cine ai tu teamă,

precum fecioara ce e prinsă-n laț?!
134
Orice-mplinire are și-ea o mamă!
Cu neputința n-o să merg la braț!

Și arta de-a lovi cu pumnii-n coaste,

și doctori rațiunii-n târguri mici,
și adevărul despre târfe caste,
îmi spun că omenia este-aici?!

Sătul de toate, morții eu m-aș da,

dar, dacă mor, cui las iubirea mea?!

Sonetul 134

Că ești vorbit de rău, să nu îți pese

Doar bârfa râde-n cârciume mereu!
Podoaba frumuseții la mirese,
corbulu-i face negrul și mai greu!...

Când ești desăvârșit, mai plin de daruri,

ele te fac să fii și mai slăvit,
135
dar nu uita: și marea are maluri
și viermii rod și-un mugure-nverzit!

Tu ai trecut de pragul tinereții

și asaltat de ea n-o să mai fii!
Nu pe oricine-ncântă faima vieții;
vor fi destui cei care te-or bârfi!

Dar, dacă-n bârfe nimeni nu te-ar pune,

„Domn” numai ție însuți doar ți-ai spune!

Sonetul 135

Când voi muri, destin al meu, mă plânge!

Mari clopote răsune în văzduh!
Această lume n-a putut mă frânge;
doar viermi murdari s-au repezit spre duh!

De vei citi, cândva, a mele versuri,

să-ți amintești ce mână le-a durat,
136
Iubind, mai bine, ale lumii mersuri,
n-o să mai fii atâta de-ntristat!

De o să-nveți un vers, măcar, ce-ți place,

când eu, țărână, în țărană-oi fi,
să-ți amintești sărmanu-mi nume-n pace;
că și-n mormânt, iubiri voi risipi!

Te feri de răi, că gurile li-s pline,

să râdă, când vei plânge după mine!

Sonetul 136

Când voi fi mort, mă plânge cu durere;

clopote mari, văzduhul să îl spargă,
vestind că schimb o lume ce mă cere,
în care viermii nesătui aleargă!

De vei citi, cândva, aceste gânduri,

nu-ți aminti de-al vremilor necaz;
137
iubindu-te mai bine, rânduri, rânduri,
ți-or înflori bujorii în obraz...

Vei reciti din versurile mele,

iar eu te-oi auzi și din mormânt;
să-ți amintești că ceru-i plin de stele
de bate vânt, cădea-vor pe pământ!...

De te încearcă lacrimi și suspine,

vor râde răii, că tu plângi de mine!...

Sonetul 137

De ce, mă-ntreb, a mele versuri-s pale,

mereu aceleași, fără de elan;
de ce nu ard, ca vinul în pocale,
și-și risipesc podoabele în van?!

De ce tot scriu, ce am mai scris' nainte,

despre nobleți și zdrențe, la cântar,
138
ca poezia-l zică în cuvinte,
de unde eu aș fi originar?!

Iubirea mea, te dă de mine-aproape!

De tine și de dragoste ascult!
Îmbrac cuvinte noi, spălate-n ape,
ce le păstrez din tinereți, de mult!

Cum soarele se duce la hodină,

și dragostea de gâtul meu se-anină!

Sonetul 138

Acele ore, ce-au desenat culori

privirii ochilor, au un stăpân ─
tiran al vremilor, până-ai să mori;
frumos și tandru-n urmă nu-i rămân,

căci timpul poartă vara ca pe-o slugă,

înspre hidoasa iarnă de coșmar;
139
îngheață sevele căzute-n rugă,
splendoarea îngropându-i sub altar...

Mireasma verii, speriat se-ascunde

în colorate sticle de parfum.
O, tinerețe risipită-n unde,
în amintirea clipelor, duium!...

În iarnă, flori de sticle, ca-n vitralii,

prind iarăși corp; parfum cu trup de dalii!

Sonetul 139

Nu da, tu, pas, ca iarna vara-ți frângă,

pân' ce lumina nu te-a invadat;
flacoanele ce-ți poartă chipul, lângă
tine să stea, căci timpu-i vinovat!

Poți ferici pe cel ce te citește;

pe cel ce bani va da pe al tău vers,
140
căci vine vremea când te părăsește
orice mireasmă dulce-n univers!

Mai câștigat ai fi atuncea, poate,

dacă din tine-ar izbucni trei sori,
că noaptea n-o să te mai poarte-n spate
și vei trăi de zeci de mii de ori!

Cum ești frumos, nu te gândi la moarte!

În loc de prunci, de viermi vrei să ai parte?!

Sonetul 140

Priviți, în zori, cum ceru-ntreg murmùră

și slavă-i dă el discului de foc;
el laudă lumina lui cea puăă;
de sus, spre noi, șuvoaie-i curg pe scoc!...

Abrupta baltă-o urcă și-o coboară,

ca un oștean, cu forță și avânt;
141
lumea-l admiră, ca pe o fecioară,
ce, în văzduh, i-s pletele în vânt!

Când barca sa va-ncepe să se-ncline,

ca omul vlăguit de a sa muncă,
aceiași ochi admirativi, spre tine,
în brațele-ți iubirii se aruncă!

Când moartea-n poartă va veni să-ți bată,

uitat să fii?! Ești Soare! Niciodată!...

Sonetul 141

De ce ești trist când muzica te cheamă?

Ce-i bun e bun, încă de la-nceput!
De ce iubești ce nu ai luat în seamă?
De ce să prețuiești durerea, mut?

Vibrațiile notelor perfecte

te tulbură acuma-așa de mult,
142
căci ele curg pe-aceleași vechi traiecte
și singur ești; lipsit ești de tumult!

Când vezi citera cum vibrează-n strune,

și totul e așa de-armonios,
ai crede Tatăl, Fiul, Mama-ar spune
că-n corul lor e-un Univers frumos!

O, de-aș mai sta, să-i mai ascult un pic!

Și-mi spun în gând: „Ce singur sunt, și mic!”

Sonetul 142

Să nu iubești pe nimeni, i-o rușine,

când inima te-ndeamnă să o faci!
Mult te iubești, se pare, doar pe tine!
În schimb, să nu iubești pe cei săraci,

e semn că stăpânit ești tu de ură!

Eu văd că-n tine însuți duci război,
143
căci casa-n care stai e-o-nfundătură,
în loc să fii destoinic și vioi!

Schimbându-ți gândul care te frământă,

ții parte urii, și iubirea-n prag!
Fii drept și bun și nu te lua la trântă
cu cel ce fericirea-ți dă cu drag!

Tu fă-ți curat în casa cu suspine,

căci frumusețea s-o grăbi spre tine!

Sonetul 143

Cei ce-ar putea răni, știi că n-or face,

că nu sunt cruzi, pe cât ar vrea a fi.
Cei ce se pierd de teamă, nu au pace;
ispita-i va atrage în pustii...

Primesc cereasca, dulcea-Ți moștenire,

și-al lumii rost să-l cheltuiesc aș vrea.
144
Tu, Domnitor ești peste-ntreaga fire;
ceilalți, doar slugi; în crâng, o rămurea...

Și floarea verii, vara o îmbată,

trăind și viața dându-ți-o ca dar,
dar când de cer, ea nu e rezemată,
ce preț mai are, de nu-i e stejar?

Tu darnic fii, căci darurile tale,

mai dulci vor fi ca roua pe petale!...

Sonetul 144

Chiar dacă viața iute ți s-ar duce,

precum e umbra, urmele-ți rămân,
al tinereții sânge,-urcând pe cruce,
va dăinui și când vei fi bătrân!

În asta-i toată, multă-nțelepciune

și frumusețea-ntregii tale firi...
145
De-ar fi ca tine, toți, la-ngropăciune,
s-ar scutura din ceruri trandafiri!

Să piară îndârjiții în prostie,

răi și urâți, și idioți, destui!
Dat tu, ce calci desculț pe păpădie,
iubește-ți darul! Mulțumește-i Lui!

Ca un sigil, tu harul să ți-l porți;

el ți-o deschide-a veșniciei porți!...

Sonetul 145

Te văd cum scazi, dar umbra-ți tot mai lungă,

din locul care-l lași în urma ta,
iar sângele nu știu de-o să-ți ajungă,
că darnic ești cu însuți dumneata!

La tine-i sporul minții,-nțelepciunea;

altfel, prostie, bătrânețe grea...
146
De toți ca tine-ar fi, însăși genunea
în lumea asta ar coborî ar vrea!

Pe cei cu mintea rătăcind prin beznă,

în amintire n-or avea ei loc.
Când te scufunzi în rouă pân' la gleznă,
natura-ntreagă-o strâng eu de mijloc!

Sigiliul ei, în suflet să-ți rămână

și, tipărind, vei rupe-a morții mână!...

Sonetul 146

Când timpul îl măsor și-l văd prin ceață,

cum ziua cade-n noapte,-ntr-un târziu;
când violete se-ofilesc la față
și negre plete dau în argintiu;

când văd copacii risipind podoaba,

ce turmele, în vară, au umbrit
147
și în căruța, care-o trage-o gloabă,
e aruncată ca un leș sfrijit,

atunci gândesc la frumusețea-ți toată;

și aruncată fi-va ea în car!
Iubiri și frumuseți de altădată
s-or stinge ca lumina-n felinar...

Nu poți opri ai timpului largi pași,

doar, după tine, dacă-ți lași urmași!...

Sonetul 147

De-ai fi tu însuți cela din oglindă,

dar chipu-acela nu e-al tău nicicum!
Fii pregătit, când moartea o să-ntindă
chipul acela așternut la drum!

Splendoarea ta, ce-o ai acum, s-o pierde;

n-ar dispărea, de-ai ști să ți-o păstrezi;
148
când moartea-o șuiera din frunză verde,
învață forma singur să-ți păstrezi!

Cine-o să-și lase casa în ruine,

când, prin voință, singur ar putea
s-o apere de iarna care vine;
de-a bătrâneții apăsare, grea?

Doar prostul face lângă groapă glume...

Fiului, însă, tu să-i lași un nume!

Sonetul 148

Nu de la stele-mi iau înțelepciune,

deși astronomie-am învățat.
Noroc sau ghinion, aș putea spune,
nici foametei, nici bolii nu m-au dat!

Despre averi, v-aș spune că sunt rele,

deși n-am spus-o încă nimănui;
149
nici chiar părinților,-azi, oale și ulcele!
Vreun semn ceresc nu am, dar știu destui!...

În schimb, în ochii tăi găsesc eu semne

și-atâtea stele pentru arta mea!
Splendoarea lor n-a încetat să-ndemne,
ca viața-mi fie fiilor cișmea!

Dar eu prezic (și am și legământ!),

că fiii mei m-or plânge la mormânt!

Sonetul 149

Ce lacom ești tu, timp fără de moarte,

de faci pământul să înghită prunci,
căci fălci de tigru, tu le faci deșarte
și, din cenuși, tu Phoenixu-l aduci,

ca-n zboru-i lung să facă anotimpuri

și bune, rele, după cum tu vrei
150
să faci ca lumea asta-n fel și chipuri,
da'- ți interzic un lucru cu temei:

Pe frunte, riduri să nu am vreodată,

nici linii pe obrazu-mbujorat;
te-ndepărtează și pe altu-l cată,
în lumea largă, pe un alt bărbat!

Chiar rău de-mi faci, tu, timpule, bătrâne,

în versul meu, tot tânăr voi rămâne!

Sonetul 150

Iubire, ia-mi iubirile, pe toate!

Ce ai, acum, mai mult din ce-ai avut?
Iubiri, deloc, că toate-au fost furate!
Ca să le apăr, uite, n-am putut!

Iubirea mi-o răpești cu giuvaere!

Te cert că folosești iubirea mea.
151
Din partea ei, știu că n-ai mângâiere...
Nu te iubește! Banii tăi doar vrea!...

Trec cu vederea furtișagul care

din sărăcie vine-așa viclean.
Amanții știu că gura vrea mâncare!
Trădarea în iubire-i un ocean!...

Lascivă-i lumea în negrul anteriu;

nicicând iubirii, dușman nu am să-i fiu!

Sonetul 151

Ce grele-mi par trădările! M-apasă,

când inima ți-ai luat-o de aici
și-ai dus-o-n patul dintr-o altă casă,
a unor nobili ce-s așa de mici!

De este nobil, știe că asaltul

e numai bun pentru femei de rând...
152
El se pricepe, cum e nimeni altul,
să se prefacă într-un lup flămând!

Puteai, mai bine, să te abții, amice,

dar tinerețea-ți este fără minți!
Ce te făcu, ca fapta ta să strice,
ce între noi sunt două jurăminți:

Al ei, când ai atras-o către tine;

al tău, când necinstit ai fost cu mine!...

Sonetul 152

Nu-mi pasă-acum că ți-ai făcut-o-amantă,

cu toate c-am iubit-o de nespus
și ai făcut-o-atât de elegantă;
de nu mai pot eu capu-l ține sus!

Tâlharilor, vă iert, deși-i devreme!

Te văd c-așa de mult tu ți-o dorești!
153
Trădarea țipă-n mine și tot geme,
că prinsă ești de-amicul meu în clești!

Că te-am pierdut, așa a fost să fie;

norocu-a dat peste al meu amic!
Pe amândoi îi pierd în veșnicie,
iar eu rămân, durerea să-mi dumic!

Și, totuși, suntem una, toți tustrei,

cât lumea duce-n cârcă-atâți mișei!...

Sonetul 153

Cu ochii-nchiși, eu te privesc mai bine,

că alte bucurii nu pot să am;
te văd ca între faguri de albine;
lumină, noaptea, îmi aduci la geam...

Tu, printre umbre, mi te pierzi departe,

dar chipul tău întruna eu ți-l văd
154
și mă întreb: „De dincolo de moarte,
eu, printre stele, chipu-ți întrevăd?!”

Ce fericiți mi-s ochii tăi atuncea,

când ei te văd frăguie, surâzând!
O, din miez de somn te-aș smulge, de-aș putea;
de tine,-n vis, mă simt așa flămând!...

Că nu te văd, te caut, noaptea,-n vis,

căci te-ntrupezi din el și din abis!

Sonetul 154

Întruna cată ochii mei spre tine,

căci toată ziua văd numai prostii,
dar când adorm, icoane bizantine
te văd, sub ele, în genunchi cum vii...

Cu umbra ta, ce strălucire varsă,

când ea apare, ca binețe-mi dea,
155
lumina zilei pare că e-ntoarsă,
lumina ochilor ca să ți-o bea!

Cu ochii mei, flămânzi de dor, de sete,

privindu-te, ei nu mai pot clipi,
când umbra ta, prin noapte,-ar vrea mă-mbete,
spre mine, astfel, te grăbești să vii!...

Și zi, și noapte, gându-mi te răsfață!

O, de-aș putea, cum ți-aș mai da o viață!

De același autor:

1. Dialog cu mestecenii: versuri. Craiova: Editura Scrisul

Românesc, 1982, 95 p.
2. Universuman: povestiri şi nuvele. Bucureşti: Editura
Eminescu, 1984, 148 p.
3. Pasăreanumităviaţă: roman. Cluj-Napoca: Editura Dacia,
1985, 248 p.
4. Întâmplărineaşteptate: roman. Bucureşti: Editura
Eminescu, 1986, 248 p.
5. Elegii de dragoste: versuri. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Sfintei Episcopii a Râmnicului, 1997, 128 p.
6. Cei din Valea Otăsăului: povestiri. Râmnicu-Vâlcea:
Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului, 1997, 122 p.
156
7. Făt-Frumos şi prieteniisăi: basme. Râmnicu-Vâlcea:
Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului, 1998, 54 p.
8. Prizonierii infernului: roman-document. 2 vol. Râmnicu-
Vâcea: Editura Antim Ivireanul, 1998, vol. 1: 224 p.; vol. 2: 204 p.
9. Poeme de dragoste: versuri. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Papirus, 1999, 104 p.
10. Surpate-monografielirică. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Papirus, 1999, 104 p.
11. Psalmi din Casa de Rouă: versuri religioase. Râmnicu-
Vâlcea: Editura Conphys, 1999, 100 p.
12. Maria – 100 de sonete. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Conphys, 2000, 108 p.
13. O.K. Haraşo!: roman. Râmnicu-Vâlcea: Editura Conphys,
2000, 108 p.
14. Mama: roman. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2001, 204 p.
15. Mădusei pe deal cu murgul: antologie de folclor literar din
Surpate. Râmnicu-Vâlcea: Editura Patrimoniu, 2004, 346 p.
16. Maranata (Domnulnostru vine): studiu ştiinţific.
Râmnicu-Vâlcea: EdituraAlmarom, 2004, 398 p.
17. George Voica - Poet al metaforei: repere bibliografice şi
antologie de autor. Râmnicu-Vâlcea: Editura Almarom, 2005,
112 p.
18. Faguri de rouă: versuri. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Conphys, 2007, 114 p.
19. Poem despreRâmnic: schituri şi mănăstiri vâlcene.
Râmnicu-Vâlcea: Editura Conphys, 2008, 189 p.
20. Epistolă către veneţieni. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Conphys, 2009, 197 p.
21. Elegii în amurg: distihuri. Râmnicu-Vâlcea:
EdituraConphys, 2009, 119 p.
22. 1100 Aforisme. Râmnicu-Vâlcea: Editura Conphys, 2009,
218 p.

157
23. Tăbliţele de la Tărtăria; Inelul de la Ezerovo; latina
primară. Râmnicu Vâlcea: Editura Conphys, 2010, 252p.
24. Se legănau mestecenii în vânt...; Icoane din Surpate:
versuri. Râmnicu Vâlcea: Editura Conphys, 2011, 154 p.
25. Vânătorul de cerbi: versuri. Turnu Severin: Editura
Lumina, 2012, 225 p.
26. Subiecte pentru doctorat: şarje balcanice. Sibiu: Editura
Cenaclul de la Păltiniş, 2012, 80 p.
27. Eram mişto, cucoană, şucar!: versuri. Râmnicu Vâlcea:
Editura Fortuna, 2013, 100 p.
28. Şi-am trecut, lume, prin tine!: memorii. Iaşi: Editura
Rotipo, 2014, 670p.
29. Rădăcinile neamului românesc: lucrări istorice. Iaşi:
Editura Rotipo, 2015, 649 p.
30. Rugă pentru neamul meu. Iaşi: Editura Rotipo, 2016,
470 p.
31. N-am să mai fiu tânăr niciodată. Iaşi: Editura Rotipo,
2015, 108 p.
32. Cancerul poate fi învins?! (coautor: Dr. C-tin Ionițescu).
Iaşi: EdituraRotipo, 2016, 292p.;
33. Plante medicinale și leacuri din moși-strămoși
(coautori: Dr. C-tin Ionițescu și Prof. Daniela Ionițescu). Iaşi:
Editura Rotipo, 2016, 300p.
34. Venim din vâltoarea istoriei. Iaşi: Editura Rotipo, 2017,
251p.
35. Legănare de suflet, la Râmnic! Iaşi: Editura Rotipo,
2017, 269p.
36. Se-ntâmplă lucruri ciudate: povestiri despre daimoni și
extratereștri. Iaşi: Editura Rotipo, 2017, 321p.
37. Les Prisonniers de l' Enfer─ Roman-document ─ . Iaşi:
Editura Rotipo, 2017, 281 p. (în limba franceză).
38. Elegii. Iaşi: Editura Rotipo, 2018, 126 p.

158
39. Istoria nu plânge niciodată! Iaşi: EdituraRotipo, 2018,
376 p.
40. Elegii Piranas. Iași: Editura StudIS, 2019, 260 p.
41. Parodii. Băile Olănești: Editura Mircea cel Bătrân, 2019,
166 p.
42. Tăblițele de plumb de la Sinaia. Iaşi: Editura Rotipo,
2019, 613 p.
43. Inima mea nu mai e fată mare. Iaşi: Editura Rotipo,
2020, 207p.
44. Din Carpați până la Troia. Slatina: Editura Hoffman,
2021, 407 p.
45. Prizonierii infernului: roman-document, Vol. I, Ediția a 2-
a: Slatina: Editura Hoffman, 2021, 220 p.
46. Prizonierii infernului: roman-document, Vol. II, Ediția a
2-a: Slatina: Editura Hoffman, 2021, 220 p.
47. Surpate ̶ satul copilăriei mele ̶ . Râmnicu Vâlcea:
Editura Proșcoala, 2022, 147 p.
48. Treziți-vă! ─ pamflete ─. Râmnicu Vâlcea: Editura
Proșcoala, 2022, 112 p.
49. Oameni pe tot pământul! . Râmnicu Vâlcea: Editura
Proșcoala, 2022, 188 p.
Sponsori:

─ Fam. Dr. Verginia și Dr. C-tin Ionițescu, Rm. Vâlcea.

─ Av. Elena Iordache, Rm. Vâlcea.
─ Ec. C-tin Argeșanu, Rm. Vâlcea.
─ Pr. Ionuț Rădulescu, Parohia Frâncești

159
 Tuturor le mulțumesc pentru sprijinul acordat în
tipărirea acestei cărți!

160