PIAŢA, PREŢUL ŞI CONCURENŢA

1. PIAŢA: CONCEPT, FUNCŢII ŞI FORME

2. PREŢUL CONCEPT ŞI FUNCŢII
3. CONCURENŢA

1. PIAŢA: CONCEPT, FUNCŢII ŞI FORME

În general, piaţa este locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor,
prima reprezentând forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de piaţă, iar cererea
cumpărătorilor reprezentând nevoia umană solvabilă, deci nevoia însoţită de capacitatea
oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile pentru ei.

Piaţa îndeplineşte numeroase funcţii dintre care cele mai importante sunt:
- funcţia de verificare a concordanţei sau neconcordanţei dintre volumul, structura şi calitatea
ofertei şi volumul, structura şi calitatea cererii ca formă de manifestare a nevoii sociale;
- piaţa oferă informaţii tuturor agenţilor economici participanţi la ea cu privire la utilitatea
activităţii, eficienţă, tendinţele ce se manifestă în nevoia socială şi în ce priveşte perspectivele
activităţii economice;
- funcţia de confruntare între producători şi consumatori, între ofertanţi şi beneficiari, ca şi între
diferitele categorii ale acestora.
Pentru ca piaţa să îndeplinească aceste funcţii sunt necesare anumite premise:
- autonomia de decizie a agentului economic în ceea ce priveşte alocarea şi utilizarea resurselor,
organizarea şi conducerea activităţii şi modul de valorificare a rezultatelor activităţii;
- transformarea pieţei în regulatorul principal al producţiei, repartiţiei, schimbului şi
consumului;
- intervenţia statului prin pârghii economice (impozite, taxe, credit, subvenţie şi comenzi
publice).
Tipuri de piaţă:
1. Din punct de vedere al naturii economice a bunurilor distingem:
- piaţa satisfactorilor (a bunurilor de consum); piaţa bunurilor materiale, cât şi piaţa serviciilor.
- piaţa prodfactorilor (a factorilor de producţie); piaţa bunurilor capital, piaţa resurselor
naturale, piaţa muncii, piaţa capitalului (care include şi piaţa financiară) şi piaţa monetară.
2. Din punct de vedere al formei obiectului tranzacţiei:
- piaţa bunurilor omogene;
- piaţa bunurilor eterogene.
3. Din punct de vedere al spaţiului geografic:
- piaţa locală; piaţa zonală; piaţa naţională; piaţa internaţională (mondială).
4. Din punct de vedere al tării fizice a obiectului tranzacţiei:
- piaţa reală (au loc tranzacţii cu bunuri);
- piaţa fictivă (se tranzacţionează titlurile de proprietate).
5. Din punct de vedere al momentului în care se face transferul bunului tranzacţionat:
- piaţa la termen; piaţa la vedere.
6. Din punct de vedere al numărului şi poziţiei participanţilor la tranzacţie:
- piaţa cu concurenţă perfectă; piaţa cu concurenţă imperfectă.
7. Din punct de vedere al raporturilor dintre cerere şi ofertă:
- piaţa vânzătorilor; piaţa cumpărătorilor.

1
 Toate aceste pieţe se întrepătrund şi formează un tot organic. Ele se influenţează, se determină
reciproc, astfel încât evoluţia şi mutaţiile din oricare parte a pieţei se reflectă şi afectează evoluţia şi
mutaţiile în celelalte segmente de piaţă şi, implicit, al pieţei de ansamblu. Din această perspectivă
piaţa trebuie privită ca un sistem de pieţe, cu o structură complexă, care reflectă sintetic
complexitatea vieţii economice în ansamblul ei, precum şi multiplele legături de intercondiţionare şi
dependenţă existente.
Ca urmare, echilibrul sau dezechilibrul unei pieţe trebuie să fie analizat şi considerat nu numai
prin prisma mecanismelor proprii pieţei respective, a proceselor ce au loc în cadrul ei, ci şi ca efect a
ceea ce se întâmplă pe alte pieţe.

2. PREŢUL

2.1. Conţinutul categoriei de preţ

Preţul reprezintă forma monetară cea mai complexă de măsurare a bunurilor care circulă într-o
economie de piaţă. Existenţa preţurilor nu a implicat întotdeauna existenţa monedei. Preţul a apărut
înaintea banilor, în condiţiile schimbului direct (troc), când a reprezentat cantitatea dintr-o marfă
obţinută în schimbul altei mărfi: x marfă A= y marfă B.
După ce moneda a devenit instrumentul general al schimbului, preţul reprezintă suma de bani ce
trebuie plătită pentru procurarea unei mărfi. Din acest punct de vedere, preţul este expresia
bănească a valorii bunurilor sau serviciilor care fac obiectul schimbului.

PUV = CTM + pu
Ca o categorie economică, preţul exprimă relaţiile băneşti care apar şi se derulează între
agenţii economici, între aceştia şi populaţie, între cetăţeni, între diferite firme şi state etc., cu
privire la exprimarea în bani a valorii mărfurilor care fac obiectul schimbului. În prezent, însă,
preţul nu se limitează numai la valoarea bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimbului, ci
cuprinde în sfera sa şi alte acte şi fapte, putând vorbi astfel de : preţul acţiunilor, al obligaţiunilor şi
al altor titluri de valoare, preţul concesiunilor( redevenţa), preţul locaţiilor de gestiune, preţul
capitalului împrumutat, dobânda sau al celui utilizat (amortizarea, chiria etc.).

Existenţa preţurilor este legată de procesul schimbului, piaţa fiind condiţia indispensabilă
a formării preţurilor. Esenţiale pentru categoria economică de piaţă sunt: existenţa unor
unităţi economice autonome, independente unele faţă de altele; legăturile directe de vânzare
cumpărare între aceste unităţi; existenţa preţului liber, indispensabil în procesul schimbului
în care se confruntă permanent cererea şi oferta; manifestarea liberă a concurenţei loiale.

Legătura cu statul se realizează prin impozite şi taxe.

Preţurile se formează ca rezultat al comportamentului specific al agenţilor economici, al

modului în care aceştia reuşesc să cunoască mai bine piaţa şi să folosească aceste cunoştinţe în
activitatea proprie pentru a-şi asigura câştigurile nete, uneori chiar supravieţuirea.
2.2. Funcţiile preţului
Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor constă în aceea că prin
intermediul preţurilor sunt evidenţiate dimensiunile cantitative şi structural – calitative ale evoluţiei
diverselor activităţi.
PUV = CTM + pu
2
 Funcţia de informare. Preţul exprimă şi măsoară raritatea bunurilor şi serviciilor, cât şi a
factorilor de producţie. El orientează atât opţiunile şi deciziile producătorilor – privind activităţile şi
investiţiile cele mai eficiente – cât şi cele ale consumatorilor privind cele mai avantajoase cumpărări
de bunuri şi servicii.
Funcţia de stimulare a producătorilor. Preţul constituie componenta motivaţională principală
a acţiunilor întreprinzătorilor pe linia perfecţionării continue a condiţiilor de producţie şi a
opţiunilor consumatorilor.
Funcţia de distribuire a veniturilor. Aceasta presupune, în primul rând, ca prin nivelul lor,
preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.

2.3. Formarea preţurilor în economia concurenţială contemporană

Preţul este un element fundamental al mecanismului economic. Mecanismul economic
cuprinde ansamblul elementelor de reglare şi autoreglare a vieţii economice.
În funcţie de preponderenţa elementelor ce-l alcătuiesc , mecanismul economic poate fi:
- administrativ, în care organizarea economică se realizează prin acţiuni ale factorului de
conducere, instrumentul de bază fiind planul centralizat; este caracteristic economiilor centralizate;
- de piaţă, spontan, dacă preponderente sunt elementele de autoreglare provenite din
funcţionarea pieţei. Acest mecanism nu exclude, însă, prezenţa elementelor de reglare care
acţionează într-o formulă liberă, informativă, de organizare şi conducere a vieţii economice.
-
Formarea preţurilor este guvernată de următoarele legităţi:
- preţul este efectul modificării raportului dintre cererea şi oferta unui bun.
Pornind de la preţurile date, dacă cererea creşte, iar oferta rămâne neschimbată, atunci preţurile
cresc. Dacă oferta creşte, cererea rămânând neschimbată, preţurile vor scade. Cererea şi oferta pot
avea şi o influenţă opusă: să scadă cererea şi să scadă şi oferta, împrejurare în care preţurile vor
avea şi ele o evoluţie diferită de cea prezentată anterior. În concluzie, evoluţia cererii într-un sens
sau altul determină la nivelul preţurilor, o evoluţie de acelaşi sens, pe când evoluţia ofertei conduce
la o mişcare de sens invers în nivelul preţurilor: creşte oferta, scade preţul; scade oferta, creşte
preţul.
În realitate, se modifică deseori, în ritmuri diferite, atât cererea cât şi oferta, evoluţia preţului
fiind consecinţa poziţiilor concrete ale forţelor pieţei .
Amploarea şi intensitatea influenţelor exercitate de modificarea cererii şi ofertei asupra
preţurilor sunt diferite în timp.
Pe termen scurt, deoarece producţia (oferta) nu se poate modifica, cererea constituie factorul
principal al formării preţului.
Pe termen lung, dimpotrivă, oferta reprezintă factorul predominant al evoluţiei preţurilor.
- Modificarea preţurilor unui bun devine cauza modificării raportului dintre cererea şi
oferta acelui bun. Această legitate arată influenţa preţurilor asupra cererii şi ofertei. Atunci când
preţul creşte, cererea se restrânge şi invers, la o creştere a preţului, oferta tinde să crească. În situaţia
opusă, dacă preţurile scad cererea de bunuri şi servicii va creşte, în timp ce oferta se va reduce;
- Vânzarea-cumpărarea de bunuri şi servicii are loc când cererea şi oferta unui anumit
bun coincid ca mărime şi tind spre echilibru. Preţul de echilibru format în această situaţie,
mulţumeşte şi producătorul şi cumpărătorul şi asigură efectuarea celor mai multe tranzacţii. Această
situaţie este caracteristică pieţei cu concurenţă pură, perfectă. Este o formă de piaţă în care preţurile
nu pot fi alese liber de producători şi consumatori, ei trebuind să le accepte.
- Modificarea cererii, ofertei şi preţului unui bun oarecare atrag după sine modificarea
cererii, ofertei şi preţului de piaţă la celelalte bunuri. Această legitate arată interdependenţa dintre

3
preţurile diferitelor bunuri. Relaţia este directă pentru bunurile complementare şi substituibile,
precum şi pentru bunurile şi serviciile de producţie ca elemente componente în producerea altor
bunuri.
Mecanismul formării preţurilor în economia concurenţială se află sub acţiunea conjugată a celor
patru legităţi.
În economia concurenţială contemporană, formarea preţurilor este influenţată şi de intervenţia
statului. Aceasta se adaugă jocului liber al concurenţei pentru a dirija nivelul producţiei, al
preţurilor şi restabilirea echilibrului pieţei cu ajutorul preţului, al impozitelor indirecte sau al
subvenţiei.
3. CONCURENŢA
3.1. Concept, funcţii, forme, strategii concurenţiale

Concurenţa reprezintă principala formă de manifestare a liberei iniţiative a agenţilor economici,

iniţiativă generată de proprietatea particulară.
În general, concurenţa reprezintă confruntarea specifică dintre agenţii economici vânzători
(ofertanţi) pentru a atrage de partea lor cumpărătorii (clienţii), fiind modul specific de
comportament al proprietarilor în condiţiile economiei de piaţă.
Concurenţa îndeplineşte următoarele funcţii:
- stimulează realizarea progresului în accepţiunea sa generală, şi în special a progresului tehnico-
economic;
- prin mecanismul pieţei stimulează preocupările pentru creşterea, diversificarea, îmbunătăţirea
calităţii ofertei şi adaptarea ei la dinamica cerinţelor cererii;
- asigură alocarea raţională a resurselor între variantele utilizării lor solicitate de piaţă;
- prin concurenţă se descoperă mărimea şi structura activităţii care pot menţine cel mai uşor
costul pe unitatea de produs sau serviciu, la un nivel cât mai mic;
- asigură stabilirea preţurilor la niveluri reale, favorizând raţionalizarea costurilor ca mijloc de
sporire a profiturilor;
- are rol direct asupra psihologiei agenţilor economici, stimulându-le creativitatea, făcându-i să
se preocupe permanent de maximizarea profitului, de eficientizarea activităţii şi implicit de
satisfacerea nevoilor de consum.

Concurenţa se realizează prin utilizarea unor metode variate de confruntare. Aceste metode pot
fi clasificate în două categorii:
1. instrumente şi metode economice – este vorba despre folosirea unor pârghii economice
cum ar fi: reducerea costului bunurilor sub cele ale concurenţilor; reducerea preţului de vânzare;
creşterea calităţii şi, în general, a competitivităţii produsului atât pe piaţa internă cât şi pe cea
externă; acordarea unor facilităţi consumatorilor (ex: vânzarea în rate); asigurarea de asistenţă în
funcţionarea unor bunuri sau pregătirea de personal pentru utilizarea bunurilor complexe;

2. instrumente şi metode extraeconomice, cum ar fi: furnizarea de informaţii generale

pentru toţi clienţii; sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional;
presiuni morale sau religioase; specularea situaţiilor critice (ex. războaie, crize); eludarea
legilor prin evaziune fiscală şi vamală.

4
În funcţie de instrumentele folosite în lupta de concurenţă distingem două forme de concurenţă:
- concurenţă loială – bazată exclusiv pe instrumente şi pârghii economice;
- concurenţă neloială - constă în mărirea artificială a cererii pentru propriile produse prin
măsuri extraeconomice.
Concurenţa loială are numeroase virtuţi printre care: stimulează progresul tehnic; determină
reducerea preţului de vânzare şi, deci, o mai bună satisfacere a nevoilor; determină tendinţa de
egalizare a veniturilor reale; stimulează progresul economic şi creşterea eficienţei economice.
Uneori, lupta concurenţială, mai ales când se folosesc pârghii extraeconomice, poate determina
şi efecte negative, atât generale cât şi la nivelul fiecărui agent economic, cum ar fi: tendinţa de
reducere a salariilor; uneori agenţii economici, în lupta pentru reducerea costurilor, se sustrag
obligaţiilor de a face cheltuieli pentru protecţia mediului; reducerea (deteriorarea) calităţii;
falsificarea produselor; dispariţia (falimentul) unor agenţi economici.
Datorită acestor efecte negative în ţările cu economie de piaţă dezvoltată statul are menirea de a
lua măsuri în vederea îngrădirii lor.

În funcţie de numărul şi puterea participanţilor la piaţă, gradul de diferenţiere a bunurilor,

restricţiile la intrarea într-o ramură, conjunctura internaţională, distingem mai multe forme de
concurenţă grupate în două mari categorii:
 concurenţa perfectă (pură);
 concurenţa imperfectă.

Manifestarea concurenţei se reflectă în practicarea unor strategii concurenţiale care au ca

obiectiv atragerea unui număr cât mai mare de cumpărători şi creşterea profitului.

Există trei tipuri principale de strategii concurenţiale:

a) strategia efortului concentrat care exprimă acţiunile firmei ce urmăreşte să obţină
supremaţia asupra vânzării unui produs, a unei pieţe de vânzare sau segment de piaţă;
b) strategia elitei care exprimă acţiunile firmei ce promovează pe piaţă un produs de
excepţie, de calitate superioară produselor substituibile;
c) strategia costurilor care exprimă acţiunile firmei de a promova un produs pe piaţă la
preţuri scăzute, justificate de cheltuieli de producţie mici.
Orice firmă poate folosi simultan elemente ale mai multor strategii de piaţă, poate elabora şi
adopta şi alte tipuri de strategii sau combinaţii ale acestora.

3.2. Piaţa cu concurenţă perfectă

Concurenţa perfectă presupune un asemenea raport de forţe pe piaţă încât, pe de o parte, toţi
ofertanţii (vânzătorii) să-şi vândă întreaga cantitate de marfă la preţul pieţei fără ca vreunul din ei să
poată influenţa hotărâtor acest preţ şi, pe de altă parte, toţi cumpărătorii să-şi poată procura întreaga
cantitate de bunuri dorite la preţul pieţei fără a putea influenţa în mod hotărâtor acest preţ.
O asemenea piaţă cu concurenţă perfectă presupune anumite particularităţi, cum ar fi:
a) atomicitate perfectă. Prin atomicitate se înţelege acea situaţie în care consumatorii şi
producătorii sunt de puteri aproximativ egale şi în număr mare, de obicei număr mare şi putere
mică;

5
b) transparenţa perfectă - ceea ce înseamnă că toţi producătorii şi toţi consumatorii dispun de o
cunoaştere perfectă a cererii şi ofertei, astfel încât pot obţine cel mai bun produs sau cel mai bun
preţ;
c) omogenitatea produsului – ceea ce înseamnă că pe piaţă există produse echivalente, identice (de
exemplu, un autoturism ar trebui să aibă exact aceleaşi calităţi indiferent de firma care îl produce);
d) intrarea şi ieşirea liberă pe/de pe piaţă - prin aceasta se înţelege situaţia de determinare a
eficienţei producătorului exclusiv prin mijloacele economice de piaţă. Astfel, întreprinderea
producătoare “intră” pe piaţă numai atunci când costul este inferior preţului de vânzare şi “iese“ de
pe piaţă când preţul este inferior costului.
e) perfecta mobilitate a factorilor de producţie – ceea ce presupune ca toţi întreprinzătorii-
producători şi consumatori să poată găsi liber şi nelimitat capitalul şi forţa de muncă de care au
nevoie la un moment dat.
Concurenţa perfectă are o existenţă teoretică, deoarece în practică este imposibil să fie reunite
concomitent cele cinci particularităţi care definesc în mod real acest tip de concurenţă.

Preţul care se formează pe această piaţă este preţul de echilibru.

Punctul de echilibru al pieţei

P
50
45 Surplus
40
35
3
25 Preţul de echilibru
20
15 Penurie
10
0 2 4 6 8 10 14 16 18 20 22 Q
12

Prin urmare, trăsăturile caracteristice ale preţului de echilibru sunt:

- apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei, în acel punct în care se egalizează
cantităţile cerute şi oferite din bunul dat;
- formarea preţului de echilibru este legată şi de situaţia pieţelor interdependente;
- echilibrul pieţei nu înseamnă stagnare respectiv absenţa schimburilor.

6
 3.3. Piaţa cu concurenţă imperfectă

Concurenţa imperfectă este acea formă de concurenţă care se caracterizează prin inexistenţa
oricăreia dintre particularităţile concurenţei perfecte.

Piaţa cu concurenţă monopolistică

Piaţa cu concurenţă monopolistică păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte, cu excepţia
omogenităţii produselor, care este înlocuită cu diferenţierea produselor. Într-o asemenea situaţie,
cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc (dintr-o anumită categorie), iar
vânzătorii au posibilitatea să impună preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de
produse, deosebit de cele vechi.
Trăsăturile fundamentale ale pieţei cu concurenţă monopolistică sunt:
a) numărul producătorilor este suficient de mare, astfel încât nu este posibilă subordonarea
reciprocă a firmelor;
b) diferenţierea produselor din punct de vedere al calităţii;
c) inexistenţa unor restricţii la intrarea în ramură a altor firme.
Pe această piaţă, fiecare firmă fixează în mod autonom preţul propriilor bunuri economice luând
în considerare reacţia cererii la modificarea preţului. Astfel, la modificările mici ale preţului, cererea
este inelastică. La modificări importante ale preţului, cererea faţă de bunurile oferite de către o
anumită firmă, devine elastică sau foarte elastică datorită abundenţei de bunuri substituibile dar ale
căror preţuri nu s-au modificat: când preţul creşte substanţial, o parte importantă a clienţilor
tradiţionali se orientează spre bunurile de acelaşi tip oferite de concurenţă.
Astfel, în condiţii de concurenţă monopolistică preţul se formează la nivelul fiecărui agent
economic în parte, în funcţie de raportul dintre cererea pentru produsele sale şi oferta firmei.
Ca urmare, pe piaţa monopolistică, cumpărătorii se vor confrunta cu preţuri diferenţiate datorită
costurilor diferite suportate de producători, condiţiile de producţie specifice fiecăruia generând
niveluri de preţ maximizatoare de profit diferite.

Piaţa cu concurenţă oligopolistă ( de oligopol)

Piaţa oligopolistă este o piaţă cu concurenţă imperfectă, dominată de câţiva producători –
vânzători de talie mare. Este cea mai răspândită formă de piaţă în ţările cu economie de piaţă.
Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte caracterizată prin existenţa unui număr mic de
firme ce produc bunuri similare (ex. industria oţelului) sau diferenţiate (ex. industria automobilelor),
firme care, datorită ponderilor pe care le deţin în ansamblul ofertei, reuşesc să influenţeze formarea
preţului în scopul maximizării profitului.
Concurenţa oligopolistă se caracterizează în principal prin următoarele:
- existenţa unui număr redus de producători – vânzători, care deţin o parte importantă din
piaţă;
- diferenţierea sau nu a produselor;
- dificultăţi la intrarea în ramură;
- un anumit grad de control al preţurilor.
În condiţiile oligopolului, firma este un căutător de preţ, ea exercitând o anumită influenţă
asupra preţului, dar neputându-l alege ca în cazul monopolului deoarece trebuie să ţină seama de
reacţiile celorlalte firme, uneori foarte viguroase, şi de consecinţele lor asupra propriei activităţi.

7
 În căutarea preţurilor de echilibru, în condiţii de oligopol pot să apară două situaţii diametral opuse:
1) recunoscându-şi interesul comun, firmele oligopoliste se înţeleg cu privire la nivelul şi
dinamica preţurilor, acţionând ca şi când ar deţine, împreună, monopolul absolut;
2) alteori însă oligopoliştii abandonează “platforma comună “ în favoarea interesului individual,
luând decizii proprii privind volumul producţiei create sau nivelul preţului.
Aceste situaţii constituie materializarea a două tipuri de comportament oligopolist:
a) cooperant ( ex. în cazul cartelului care împarte piaţa);
b) necooperant, oligopol asimetric, cu cerere specifică.
În cazul cartelului (oligopol cooperant) pe baza estimării cererii totale se realizează înţelegerea
formală între firme cu privire la preţ şi la împărţirea pieţelor.
Acordurile dintre membrii cartelului sunt destul de fragile, pericolul prăbuşirii lor venind din două
direcţii:
1. tentaţia de a concura este, deseori, atât de puternică, încât până la urmă unul dintre parteneri
nu va mai acţiona corespunzător înţelegerilor convenite la preţ sau la cantitatea produsă; din
momentul în care interesul individual începe să prevaleze asupra celui comun, dorinţa firmelor de a–
şi spori producţia va duce la reducerea preţului;
2. pentru a beneficia de unele avantaje create de cartel, concurenţii din afara acestuia vor dori să
“intre în afaceri“, să se asocieze, şubrezind astfel coeziunea dintre partenerii ideali.
În situaţia oligopolului necooperant, fiecare firmă încearcă, pe cont propriu, să-şi maximizeze
profitul, urmând ca echilibrul pieţei să se realizeze fie dinspre cantitatea de bunuri create, fie dinspre
preţuri.
Oligopolul necooperant este efectul manifestării unui comportament de dominare a unor firme de
către altele. Acest comportament nu trebuie absolutizat deoarece firmele oligopoliste sunt
interdependente chiar şi în ceea ce priveşte formarea preţurilor. Dacă veniturile unei firme
oligopoliste cresc prin sporirea volumului vânzărilor ca urmare a reducerii preţurilor, este de
aşteptat ca şi concurenţii să procedeze la fel, recâştigându-şi clienţii. Dacă acţiunile se repetă apare
un adevărat “război al preţurilor“, ajungându-se astfel la punctul zero al profitului, dar restabilindu–
se echilibrul.
În condiţiile oligopolului asimetric echilibrul poate fi realizat în două moduri:
1. Strategia cantităţii – se defineşte prin aceea că fiecare firmă porneşte de la volumul
producţiei celorlalţi şi de la ipoteza că acesta nu se modifică. Ea îşi stabileşte propria cantitate de
produse la acel nivel care îi maximizează profitul urmând ca preţul să fie determinat de piaţă.
2. Strategia preţului – firma porneşte de la preţurile practicate de firmele rivale şi de la premisa
că ele nu se vor modifica. Ca urmare, ea îşi stabileşte preţul care îi maximizează profitul, urmând ca
volumul producţiei să fie determinat de piaţă.
Piaţa cu concurenţă de monopol
În cazul monopolului oferta pentru un anumit produs este concentrată în puterea unui singur
producător, ceea ce îi asigură posibilitatea controlării pieţei. Monopolul determină nivelul
preţurilor, dar nu poate determina cantitatea de produse vândute care depinde de posibilităţile de
cumpărare la un moment dat.
Existenţa monopolului se explică prin următoarele:
- raritatea unor resurse care pot fi exploatate dintr-un singur loc; nimeni nu poate avea acces la
ele cu excepţia unei singure firme;
- existenţa unor licenţe, care pentru anumite produse sunt deţinute de către o singură firmă ;
- în anumite domenii (exemplu, exploatarea energiei electrice, telefoanele, etc) existenţa mai
multor firme ar însemna risipă;
8
 - concentrarea şi centralizarea capitalului şi, deci şi a producţiei, care are ca efect eliminarea
de către o firmă a celorlalţi concurenţi din industrie.
Preţul de monopol este mai ridicat decât preţul de pe piaţa cu concurenţă monopolistică sau de
oligopol. Din acest motiv se apreciază că monopolul nu dezvoltă o piaţă capabilă să asigure
maximum de satisfacţie cumpărătorului care obţine cu aceeaşi cheltuială o acoperire a consumului
într-o mai mică măsură.
În toate aceste cazuri, monopolul îşi exercită numai în aparenţă dominaţia absolută asupra pieţei,
deoarece:
1. dictatul pieţei – exercitat prin stabilirea preţului de vânzare – modifică deseori dimensiunile
cererii bunului creat de firma respectivă în sens contrar celor aşteptate;
2. există înlocuitori pentru orice bun economic, ceea ce dă naştere unei virtuale concurenţe a
produselor substituibile; monopolul poate influenţa cererea prin reclamă, dar nu o poate schimba
fundamental deoarece parametrii ei sunt determinaţi în ultimă instanţă, de gusturile, veniturile,
aşteptările consumatorilor etc.;
3. poziţia de monopol a unei anumite firme este pusă sub semnul întrebării chiar şi în ţările slab
dezvoltate, datorită schimburilor economice internaţionale;
4. dominarea pieţei de către monopoluri se loveşte de reacţiile consumatorilor şi uneori, de
reglementările elaborate de stat în vederea protejării consumatorilor etc.

Preţul de monopol este o categorie de preţuri fixate şi, de obicei, el este mai ridicat decât cel
care rezultă din jocul liber al forţelor concurenţiale. În principiu, monopolul poate să stabilească
orice preţ la produsul pe care îl pune în vânzare, dar acesta trebuie să fie recunoscut şi de
cumpărători. În cazul în care preţul stabilit de monopol este atât de ridicat încât nu poate fi acceptat
de către cumpărători, produsul va rămâne nevândut. Cumpărătorii, având latitudinea de a stabili ce
cantitate pot cumpăra din produsul care li se oferă, în funcţie de mărimea disponibilităţilor lor
băneşti, stabilesc totodată şi cantitatea de marfă ce poate fi vândută de monopol şi, invers,
monopolul poate să hotărască vânzarea unei anumite cantităţi de produse pe piaţă, dar cumpărătorii
vor fi cei care vor dicta în acest caz preţul.
Urmărind realizarea unor încasări cât mai mari şi profituri ridicate, firmele monopoliste pot
vinde aceleaşi produse la preţuri diferite: pe pieţe diferite, la grupuri diferite de cumpărători sau
pentru cantităţi diferite. Această practică monopolistă este o politică de preţ discriminatorie.

Piaţa cu concurenţă monopsonică

Se caracterizează prin faptul că însuşi cumpărătorul poate exercita o influenţă asupra preţului
produsului, deoarece pot fi puţini la număr (oligopson) sau poate fi numai un singur cumpărător
(monopson).
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată concurenţa imperfectă nu apare în mod absolut într-o
formă sau alta. Există o îmbinare a acestor forme, dar în majoritatea ţărilor se observă preponderenţa
pieţei de tip oligopol.