UN OM FERICIT

Cu mulţi ani în urmă, pe vremea faraonilor, într-o pădure veşnic înverzită, trăia un bătrân
înţelept ce îşi făcuse o căsuţă din lemn pe crengile unui pom frumos mirositor.
El era cunoscut în tot Egiptul, drept un om ce deţinea secretul fericirii veşnice şi pentru acest
lucru mulţi oameni îl invidiau.
Într-o zi plimbându-se prin pădure, un copilaş ajunge la casa lui. Bătrânul când îl zări, tare îl
îndrăgi şi îl invită în casa lui. Copilul foarte curios, ştiind ce se spune despre bătrânelul
simpatic pe la toate colţurile străzilor, îl întrebă:
– Domnule, dacă te-aş ruga frumos, m-ai învăţa şi pe mine secretul fericirii? Înţeleptul nu a
putut rezista inocenţei copilului şi i-a zis:
– Te voi învăța tot ce știu cu condiția ca tu la rândul tău, când vei fi mare, să spui copiilor tăi!
– Aşa voi face, îţi promit! îi răspunse încântat copilul.
– Pentru a fi fericit toată viața, secretul este să ți cont de următoarele:
– Dumnezeu există, te iubeşte şi va fi tot timpul alături de tine! Pentru a-i simţi prezenţa, nu
trebuie să laşi loc în mintea şi în inima ta, invidiei pentru alte persoane, nu trebuie să faci rău
nimănui şi nu trebuie să iei niciodată ce nu este al tău!
– Iubeşte-te pe tine însuţi! În fiecare dimineaţă şi seara înainte de culcare, spune: “sunt
sănătos, sunt fericit, sunt deştept, sunt iubitor, sunt frumos şi am parte de tot ce îmi doresc“!
– Trezeşte-te în fiecare dimineaţă zâmbind şi încearcă să aduci o bucurie celor din jurul tău –
o vorbă frumoasă, o mângâiere, o floare – fără să ceri ceva în schimb!
– Gândeşte-te numai la lucruri frumoase, pentru că ele se vor îndeplini!
După ce înţeleptul îi prezintă în ce constă secretul fericirii, copilul merse către casă hotărât ca
din acel moment să facă şi el întocmai cum îl învăţă bătrânul!

VEVE SI RITA

În pădure trăia o veveriţă, Veve, care de când era mică a trăit singură, pitindu-se pe sub
frunze. Era fricoasă şi nu avea prieteni.
Într-o zi, pe când încerca să-şi găsească ceva de mâncare, se întâlni cu o altă veveriţă, Riţă.
Aceasta era foarte veselă, jucăuşă şi avea mulţi prieteni.
Riţă când o zări, se apropie de ea şi îi spuse:
– Bună, eu sunt Riţă şi locuiesc în apropiere. Tu cine eşti?
– Eu sunt Veve şi nu reuşesc să găsesc nimic de mâncare!
Riţă: – Te invit la un ospăţ cu nuci şi alune la mine acasă, în copacul acesta, la a cincia
creangă, spuse entuziasmată Riţă.
Veve speriată: – În copac? Dar eu nu m-am urcat niciodată în copac! Oricât de foame mi-ar
fi, nu pot urca în copac!
Riţă razand: – Dar dacă vei vrea cu adevărat vei putea! Te gândeşti la câtă mâncare este sus
şi vei vedea că nu este greu deloc să urci în copac!
– Voi fi lângă tine în caz că vei avea nevoie, încercă Riţă să o mai liniştească pe Veve!
Foamea care nu-i dădea pace o convinsese până la urmă pe Veve să asculte de noua ei
prietenă. Cu grijă şi convinsă că va putea, a reuşit să urce în copac până la a cincia creangă,
la casa lui Riţă .
Din acea zi Veve şi Riţă au devenit nedespărţite şi împreună au reuşit să facă o mulţime de
lucruri noi, iar Veve nu a mai spus niciodată “nu pot”, ci :
« POT DACĂ VREAU CU ADEVĂRAT ! »

O ZI IN PARC

Ionuţ, un băieţel singur la părinţi, răsfăţat şi învăţat să fie mereu în centrul atenţiei, ieşea în
fiecare după-amiază în parc cu jucăriile lui preferate. Nu se juca decât el cu jucăriile şi nu
lăsa nici un copil, oricât de frumos l-ar fi rugat, nici măcar să le atingă.
Aşa făcea în fiecare zi, până când, ajuns în parc, a văzut un grup de copii ce se jucau cu
lopeţele, grebluţe şi găletuşe la o groapă cu nisip. Ionuţ avea multe jucării sofisticate şi
scumpe, dar parcă nu era aşa de interesant să te joci singur, comparativ cu jocul celorlalţi la
nisip. Se auzea din acea direcţie numai râsete şi voie bună. Aşa că se apropie şi el şi spuse:
– Vreau să mă joc şi eu cu voi!
Copii s-au mutat în aşa fel încât i-au făcut şi lui Ionuţ un loc lângă ei. Dar acesta avea doar
jucării de pluş, pistoale şi roboţei, cu care nu putea să se joace în nisip. Aşa că a cerut o
lopeţică colegilor de joacă, care supăraţi i-au răspuns:
– Noi când îţi ceream ţie jucării nu ne lăsai nici măcar să le atingem, acum nici noi nu îţi vom
da!
Întristat şi înlăcrimat, Ionuţ a plecat acasă şi a povestit tot ce s-a întâmplat părinţilor. Aceştia
cu blândeţe i-au explicat că pentru a avea prieteni mulţi trebuie să–şi amintească mereu de
vorba: «Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!«
A doua zi, dis de dimineaţă, Ionuţ îşi luă ca de obicei jucăriile preferate şi ieşi în parc. De
această dată a făcut schimb de jucării cu toţi copii de la joacă, şi-a făcut prieteni noi şi nu s-a
mai jucat singur niciodată!

MANDRUL SORICEL

Într-o zi de toamnă, pe malul lacului s-au strâns toate berzele din împrejurimi pentru a se
pregăti să plece a doua zi spre ţările calde. În tufiş stătea un şoricel, iar după ce ascultă
discuţia berzelor îşi spuse în gând:
– Tare mult aş vrea să zbor şi eu măcar o dată ….
Gândindu-se mereu la marea lui dorinţă, şoricelul nu a putut sa doarmă toată noaptea, aşa
că dimineaţă cum se lumină de ziuă, prinse curaj şi merse la şefa berzelor căreia i-a spus:
– Vă rog foarte mult, luaţi-mă şi pe mine cu voi, că vreau să văd şi eu lumea de sus!
Berzele foarte uimite:
– Dar cum să te luăm că tu nu ai aripi ca să poţi zbura, iar dacă te-ai urca pe spatele nostru
ai putea aluneca!
De îndată şoricelului îi veni o idee:
– Dar dacă două berze ţin de un băţ, eu m-aş putea prinde cu dinţii de la jumătate şi aş putea
zbura cu voi!
Berzele au fost de acord, au căutat un băţ, au prins cu ciocul fiecare de câte un capăt,
şoricelul s-a prins cu dinţii de la jumătate, aşa cum plănuise, şi şi-au luat zborul.
Tare uimit şi încântat era şoricelul de cum se vedea lumea de sus. Şi zburând ei tot aşa, au
ajuns pe deasupra unui iaz cu broaşte, care de cum îi zăriră au început a orăcăii:
– Acela este un şoarece care zboară? Dar cum este posibil aşa ceva? Cui i-o fi venit ideea
asta aşa de interesantă?
Şoricelul auzind aceste vorbe, mândru cum era din fire, nu s-a abţinut şi a vrut să spună că
ideea a fost a lui. Dar cum a deschis gura, a scăpat băţul şi a căzut direct în apă şi s-a
înnecat.
Aşa că, dacă şoricelul nu ar fi fost atât de mândru şi nu ar fi vrut să se dea mare în faţa
broscuţelor ar fi trăit şi până în ziua de azi!

LEO-CEL CE STIE TOT

Când iarna era pe sfârşite, în pădure ultimele urme de zăpadă se topeau, crengile copacilor
se încălzeau, iar printre firele de iarbă ieşeau primele floricele ce vesteau primăvara.
Leo, un leuţ tare încrezut, merse către casa iepuraşului, prietenul lui din copilărie. Ştia că
primăvara el îşi aranjează gradina de legume. Reîntâlniţi după iarna cea lungă, se
îmbrăţişară şi începură a-şi povesti ce s-a mai întâmplat de când nu s-au mai văzut.
Leo observând că Rilă devenea puţin cam gânditor, că avea multă treabă şi trebuia să
termine până se însera, îi spuse :
Leo : – Auzi Rilă, ce ai zice dacă aş rămâne şi te-aş ajuta să-ţi aranjezi gradină de legume?
Rilă râzând : – Dar tu eşti un leu, iar leii habar nu au să sape pământul, să planteze seminţe
sau să ude plantele!
Leo : – Tocmai pentru că sunt un leu! Leii ştiu tot, nu avem nevoie ca nimeni să ne înveţe
ceva!
Rilă : – Sigur nu vrei măcar să-ţi arăt cum se face?
Leo : – Nu! Eu ştiu tot!
Rilă puţin surprins îi dadu lui Leo săculeţul cu seminţe, lopeţica şi stropitoarea cu apă. Apoi
îşi aminti că trebuie să mai aducă ceva din casă, aşa că îl lăsă pe Leo să înceapă singur.
Leo luă lopeţica să înceapă să sape pământul şi în scurt timp se auzi:
– Au, au, au …..ţipa Leo care tocmai îşi lovise o lăbuţă cu lopata! Trebuie să am mai multă
grijă de acum în colo!
Începu să aranjeze pământul. Dar o făcu în aşa fel încât în urma lui se vedeau numai gropi.
– Este gata, spuse mândru Leo!
Ia atunci săculeţul cu seminţe şi aruncă tot ce era înăuntru într-o singură direcţie. Dar, chiar
în acel moment, vântul a început să sufle cu putere încât toate seminţele au zburat către Leo
şi i-au intrat până şi în gură.
– Seminţele astea au un gust ciudat, spuse Leo .
Luă stropitoarea plină cu apă şi până să ajungă să stropească seminţele se împiedică şi vărsă
toată apa.
Între timp s-a întors şi Rilă, care foarte dezamăgit spuse:
– Ce dezastru!
– Îmi pare rău, şopti Leo!
Rilă lasă supărarea la o parte şi îi propune lui Leo să o ia de la capăt. Leo acceptă bucuros,
dar comentariul lui Rilă nu întârzie să apară:
– De data asta sper să fi de acord cu mine, că eu ştiu mai multe despre morcovi şi varză şi ai
să asculţi de sfaturile mele!
Leo ascultă în tocmai ce-i spunea Rilă, aranjară împreună grădina de legume, iar în toamnă
au invitat toţi prietenii pentru a se mândri cu frumoasele legume plantate şi îngrijite de ei doi.
În acea zi, de care Leo îşi mai aminteşte şi acum, el a învăţat că este mai bine să recunoşti
atunci când nu şti să faci ceva şi să accepţi sfaturile celorlalţi! Toată viaţa se învaţă lucruri
noi!

VIERMISORUL MERLIN

A fost odată un viermișor pe nume Merlin, care trăia într-un tufiş verde, luminos și luxuriant.
El a fost acolo din copilărie unde a învăţat să se cațere, să se ascundă de ploaie pe frunzele
tufișului și unde putea mânca și savura cele mai gustoase plante.
Într-o zi el a început să simtă că trupul său a crescut şi a crescut, picioarele sale s-au făcut
mai mari. El a observat că, atunci când alte omizi creșteau, acești viermi se puneau brusc a
face o casă, o casă care era ca un pat rotund, ţesut şi tricotat. Și nu își explica de ce făceau
acest cuib, în care se băgau și se închideau complet. Rămâneau blocați pentru o lungă
perioadă de timp, îi privea fără a putea calcula cât de mult stăteau acolo. Apoi, brusc, îi
vedea ieșind transformați.
– Ce surpriză, acum nu mai sunt viermi, acum pot zbura!, a exclamat el râzând.
Merlin a început să își facă griji pentru ceea ce i se va întâmpla, pentru schimbările ce
urmau. El se gândea şi punea la îndoială că va reuși.
– Cum voi reuşi să-mi schimb aspectul? murmura preocupat. Nu-mi place această schimbare!
Vreau să continui așa cum știu, cu lucrurile pe care le fac și-mi par distractive!
Într-o zi, pe când mănca o frunză foarte suculentă, a venit un fluture cu aripi foarte mari, în
culori strălucitoare, cu care a început să vorbească despre modul în care i-au fost create
aripile.
Așa că, fluture la întrebat: – Îți mai amintești cum a fost atunci când te-ai născut şi erai decât
o mică larvă?
– Da! strigă Merlin, eram mic și nu puteam să merg mult, picioarele mele erau scurte şi eram
foarte fragil.
– Şi cum ai devenit aşa cum ești acum? întreabă fluturele.
– Ei bine, am mâncat multe frunze, am făcut multe exerciții urcând și coborând pe plante şi
asta ma ajutat să cresc şi să fiu puternic.
În timp ce Merlin povestea, își amintea cum câteodată era surprins că organismul său se
modifica. Își amintea că, cu fiecare schimbare, era capabil să facă lucruri noi. Asta a crezut
și atunci când picioarele lui au crescut şi a avut puterea de a urca mai sus şi mai rapid. Când
trupul i sa alungit, el putea ridica frunzele și ajuta pe alți viermi mai mici, uneori îi
transporta pe spate.
Fluture mișcânduși antenele i-a spus: – Vrei să-ţi spun visul minunat al creării de aripi?
– Da, sigur! ia spus Merlin, cu curiozitatea şi intriga de a şti ceva nou.
Ei bine, într-o zi începi a mânca şi a mânca pâna te vei face mare şi apoi vei țese, așa cum ai
văzut că fac alţi prieteni, o casă, foarte confortabilă şi specială, în care tot ceea ce ești tu
acum va avea multe schimbări. Când casa aceasta, numită „cocon”, este completă, te bagi
acolo şi ceea ce corpul tău știe, începe a produce schimbarea. Tot corpul devine un lichid de
viaţă, şi apoi, încetul cu încetul se formează diferitele părţi, picioarele fine și subțiri, corpul
mai lung și cu inele, antenele şi, cu timpul, aripile mari și frumos colorate.
În timp ce fluturele îi povestea, viermișorului Merlin se imagina cum se va schimba corpul
său în cocon şi se întreba: care fi culoarea aripilor lui? Auzind povestea spusă de fluturaș a
recunoscut toată înţelepciunea deținută în natură. El a fost surprins să ştie că ce a fost până
acum putea să găsească altă modalitate de a fi şi simţea forţa interioară care îl conducea să
intre în proces. El a spus:
– Poate că nu ştiu acum culorile pe care le voi avea, dar ştiu că trupului meu îi va crește aripi
şi voi descoperi ceea ce se simte zburând!
Își imagina, ca într-un desen în mintea lui, noile lui picioare subţiri, se gândea la corpul ce-l
va avea şi la noile lui antene, și simți multă plăcere să se gândească la îngrijirea şi rigoarea
cu care avea să găzduiască aripile sale mari pentru a se potrivi în cocon şi apoi să le poată
extinde.
A realizat că schimbarea implica învăţarea și descoperirea de lucruri noi, credea că trebuie
să investigheze cea mai bună poziţie pentru a-și pune picioarele în timp ce zbura, de exemplu.
Se gândea la toate delicatesele pe care ar trebui acum să înveţe să le mănânce.
De asemenea i-au apărut multe întrebări interesante: Unde va dormi de acum, că va avea
aripi mari? Ce se va întâmpla dacă va fi udat de ploaie? Şi în același timp ce își punea aceste
întrebări, fascinaţia ce angajează schimbarea creștea în inima lui.
Fluturele ia spus: – Ce credezi că se va întâmpla după ce îți vei crea noul corp? Într-o clipă
vei rupe coconul şi vei putea ieși pentru prima dată, vei putea deschide aripile, le vei întinde
şi vei simți că atunci când le miști vântul te va ridica și vei zbura sus, atât de sus încât vei
ajunge pâna la nori.
Merlin își imagina ce minunat poate fi să te poți desprinde de la sol şi să zbori, şi aştepta cu
mare nerăbdare momentul potrivit care-i va arăta că toate modificările au început, și el se va
putea apuca să construiască acasa-cocon, unde se va produce schimbarea.
Mulțumi fluturașului pentru învățămintele despre propriul corp şi se bucură de toate
schimbările ce vor urma!

UTA-BROSCUTA

– OF! totul îmi iese pe dos! se plângea în mod constant Uța, broscuța țestoasă.
Și nu este de mirare: întotdeauna ajunge târziu, este ultima care își termină treaba, niciodată
nu primește premii pentru rapididate și, culmea, mai este și somnoroasă.
– Acest lucru trebuie să se schimbe! și-a propus într-o bună zi Uța, sătulă de colegii săi din
pădure care o acuzau că nu ar depune suficient efort pentru a-și îndeplini sarcinile.
Și aceasta a ales că nici măcar să nu mai încerce să realizeze activități, nici măcar cele
simple cum ar fi strângerea frunzelor uscate căzute din copaci toamna, sau eliminarea
pietrelor din drumul către iazului unde se stropeau în zilele fierbinți de vară.
– De ce să mă preocup să fac o treabă care, într-un final o vor termina colegii mei? Mai bine
îmi petrec timpul jucându-mă, sau chiar odihnindu-mă … își spunea în gând Uța, broscuța
țestoasă, ori de câte ori apărea câte ceva de făcut.
– Nu-i o idee grozavă, spuse Ica, o furnică bătrână și înțeleaptă din pădure. Ceea ce contează
cu adevărat nu este să faci treaba într-un timp record, mult mai important este să-l finalizezi
în cel mai bun mod cu putință și așa vei primi mereu răsplata de a fi reușit ceea ce ți-ai
propus. Nu toate muncile au nevoie de muncitori rapizi. Există activități care necesită timp și
efort. Dacă nu încerci, niciodată nu vei ști de ce ești capabilă și mereu te vei întreba dacă vei
reuși vreodată … o sfătui cu înțelepciune Ica furnica.
– Prin urmare, este mai bine să încerci și să nu reușești, decât să nu încerci și să trăiești
toată viața cu neîncredere! Consecvența și perseverența sunt bune aliate pentru a realiza
ceea ce ne propunem, de aceea eu te sfătuiesc măcar să încerci și, până și tu, vei fi surprinsă
de ceea ce ești capabilă să faci! … o încurajă Ica.
– Vai Ica! exclamă fericită Uța broscuța. Exact de asta aveam nevoie, de cineva care să mă
ajute să înțeleg valoarea efortului! Promit că voi încerca!
Treceau zilele și Uța broscuța își dădea tot interesul în ceea ce făcea. Se simțea fericită cu
sine însăși … în fiecare zi reușea puținul pe care și-l propunea, pentru că era conștientă că a
făcut tot posibilul pentru a termina bine ceea ce avea de făcut!
– Mi-am găsit fericirea … țipă cât putu de tare Uța broscuța, pentru a o auzi toată
pădurea. Ceea ce contează nu este să îți fixezi țeluri mari și imposibile, ci să termini toate
acele mici sarcini, care te ajută la îndeplinirea țelurilor mari.

VIITORUL REGE AL JUNGLEI

Într-o zi maimuța, reprezentantul junglei ales de restul animalelor, convocă o întâlnire pentru
a lua o decizie foarte importantă.
– Dragi prieteni, ne-am adunat astăzi aici pentru a ne alege viitorul rege al junglei! Ştim cu
toții că leul este regele animalelor, dar astăzi ne confruntăm cu o situație fără precedent!
Avem de ales între trei frați lei…spuse îngrijorată maimuța.
– Şi toți trei sunt puternici!…adaugă elefantul.
– Atunci ce ne facem? Pe cine alegem? Cui îi vom da ascultare?…. se auzeau voci din
mulțime!
– Așa este oameni buni, o junglă nu poate avea trei regi! Dar nici noi nu putem să ne luptăm
între noi pentu a demonstra cine este mai puternic … spuse unul dintre lei!
După mai multe sfătuiri între toate animalele, maimuța luă cuvântul pentru a comunica
concluzia la care au ajuns.
– Am luat o decizie simplă pentru a rezolva această problemă! spuse maimuța. Pentru a afla
care va fi regele junglei, cei trei frați lei trebuie să urce pe cel mai înalt munte al junglei, iar
cel ce va reuși să ajungă până sus, va fi câștigătorul!
Provocarea a fost acceptată și cei trei frați lei porniră la drum.
A început primul leu a escalada, dar după puțin timp alunecă istovit la poalele muntelui.
Încercă și cel de-al doilea, dar fără sorț de izbândă. Datorită condițiilor foarte dificile de a
escalada muntele, nici cel de-al treilea leu nu reuși să urce muntele!
Animalele junglei, dezamăgite de rezultat, spuse într-un glas:
– Dacă toți trei au eșuat, care va fi regele junglei?
Un vultur bătrân și înțelept, prezent la reuniune, ceru voie să ia cuvântul:
– Ştiu cine va fi viitorul rege al junglei! spuse vulturul.
– Cum așa? Care va fi acela? se auzeau strigăte din mulțime.
– E simplu! spuse vulturul. Am zburat deasupra leilor și am auzit ce au spus ei în timp ce se
rostogoleau spre poalele muntelui!
Primul leu a spus: „Munte, m-ai învins!”
Cel de-al doilea leu a spus: „Munte, m-ai învins!”
În timp ce, cel de-al treilea leu a spus: „Munte, în acest moment m-ai învins, dar tu ai ajuns
la înălțimea ta finală, iar eu încă mai am de crescut!”
– Diferența este că, adaugă vulturul, cel de-al treilea leu a avut atitudinea unui învingător!
Şi-a recunoscut înfrângerea din momentul respectiv, dar nu a renunțat și știe că va veni
timpul când va fi mai puternic și pregătit să facă față acestei provocări! El este pregătit să fie
viitorul rege al junglei!
MORALA: Dacă la un moment dat, problemele par să te copleșească, nu te ba bătut! Poate
că nu ești pregătit în acel moment să faci față cu bine respectivei probleme, dar evoluând și
acumulând experiență, poți să treci cu bine peste orice!

ZBARLICI

A fost odată un băiat, pe nume Zbârlici, ce avea un comportament rău, rău de tot. La orice
lucru ce îl deranja câtuși de puțin, începea să țipe, să vorbească urât și chiar să arunce cu ce
prindea în mână.
Într-o zi, tatăl său i-a dat un sac plin de cuie și i-a spus că, de fiecare dată când își pierde
cumpătul, să bată câte un cui în gardul din spatele casei.
În prima zi, Zbârlici bătu 42 de cuie în gard, a două zi 35, a treia zi 15 și din ce în ce mai
puține în zilele următoare. Băiatul a ajuns să realizeze că era mai ușor să-și controleze
temperamentul decât să bată cuie în gard.
În cele din urmă a venit ziua când Zbârlici nu și-a mai pierdut calmul nici o dată și i-a spus
tatălui său că nu trebuie să mai bată nici măcar un cui în gardul din spatele casei. El a reușit
să-și controleze în cele din urmă temperamentul.
Tatăl său, foarte fericit și mulțumit, i-a sugerat fiului său ca pentru fiecare zi în care își va
controla comportamentul să scoată câte un cui din gard.
Zilele au trecut și Zbârlici a ajuns  în sfârșit la momentul în care i-a spus  tatălui său că a
scos toate cuiele din gard. Atunci, tatăl își luă fiul de mână și, uitându-se la gardul din
spatele casei îi  spuse:
– Uite, fiule, ai muncit din greu să bați și să scoți cuiele, dar uită-te la toate găurile rămase în
gard. Niciodată gardul nu va mai fi la fel.
– Ce vrei să spui tată? întrebă mirat Zbârlici.
– Ceea ce vreau să înțelegi este că, atunci când spui sau faci lucruri cu furie, ură sau
comportament urât, lași o cicatrice, asemănătoare  acestor găuri din gard. Și nu mai
contează cât de mult îți ceri scuze, rana va fi mereu acolo. O  rană verbală este la fel de
dureroasă precum o rană fizică.
Prietenii, la fel ca și părinții și întreaga familie, sunt adevărate bijuterii ce trebuiesc prețuite.
Ei îți zâmbesc și te încurajează  să evoluezi. Te ascultă, au un cuvânt de alinare și
întotdeauna te vor primi cu inima deschisă.
Cuvintele tatălui său, precum și experiența cuielor bătute în gard, l-au făcut pe Zbârlici să se
gândească asupra consecințelor caracterului său. De atunci acordă mult mai multă atenție
cuvintelor adresate oricărei persoane, gesturilor arătate și faptelor sale.

INCURAJAT SA ZBOARE
Când împlini vârsta necesară, tatăl, un vultur mare și înţelept, îi spuse fiului său:
– Fiul meu, nu toată lumea se naște cu aripi. Și, într-adevăr, nu este obligatoriu să zbori, dar
cred că ar fi păcat să te limitezi la a merge, având aripile pe care bunul Dumnezeu ți le-a dat.
– Dar nu știu zbor! răspunse fiul îngrijorat.
– Vino! spuse tatăl.
Luându-l de mână au plecat pășind către marginea abisului, pe munte.
– Vezi fiule, acesta este un gol. Oricând vei vrea, vei putea zbura. Trebuie doar să stai aici, să
respiri adânc și să sari în abis. Odată ajuns în aer, întinzi aripile și zbori … își încurajă fiul.
– Dar, ce se întâmplă dacă eu cad? întrebă fiul cu vocea tremurândă.
– Chiar dacă vei cădea, nu vei muri, vei avea doar unele vânătăi care te vor face mai
puternic pentru următoarea încercare, a răspuns tatăl.
Fiul sa întors în sat, la prietenii și colegii lui, cu care a colaborat toată viața. Cei mai înguști
la minte au spus :
“- Ești nebun? Pentru ce? Tatăl tău delirează … Pentru ce îţi va folosi să zbori? … De ce nu
te oprești din prostii? … Și în plus, cine are nevoie să zboare?”
Şi cei mai lucizi simţeau frică, de asemenea:
“- O fi adevărat? Nu o fi periculos? De ce nu începi încet? Oricum, încearcă să te arunci de
pe o scară. … Sau de la partea de sus a unui copac, dar … nu din vârful muntelui?”
Tânărul a ascultat sfatul celor ce-l iubeau. Urcă în partea de sus a unui copac și, cu curaj,
sării … Întinse aripile… le flutură în aer cu toată puterea lui … dar… căzu la pământ …
Cu un cucui mare în frunte merse la tatăl său:
– M-ai mințit! Eu nu pot zbura. Am încercat, și uită-te ce lovitură am primit! Nu sunt ca tine!
Aripile mele sunt ornamentale … scânci dezamăgit băiatul.
– Fiul meu, pentru a zbura, trebuie să creezi spațiul necesar, în aer liber, ca aripile să se
desfacă. Este ca și cum ai sări cu parașuta … ai nevoie de o anumită înălțime înainte de a
sări. Pentru a învăţa să zbori, întotdeauna trebuie să începi prin a-ţi asuma un risc. Dacă nu
vrei să îţi asumi riscuri, ar fi bine să te resemnezi și să continui să mergi pe jos, ca de obicei!
îl sfătui vulturul.

ALINUTA SI FRICA EI DE INTUNERIC

Alinuța, o fetiță de 4 anișori și ceva, era foarte apreciată de colegii ei de gradiniță, de către
doamna educatoare, de prietenii de la bloc…. dar ceea ce nu știau aceștia, era faptul că
Alinuța, fiindu-i frică de întuneric, mai mereu se trezea în mijlocul nopții, începea să plângă
și nu se liniștea până nu ajungea în patul părinților, adormind pe pieptul mamei!
Într-o zi de toamnă, fiind aniversarea împlinirii celor 5 anișori, la momentul suflării în
lumânărele, Alinuța suspină profund zicând cu glas ușor: “Ce mult mi-aș dori să nu-mi mai
fie frică de întuneric”. Casa răsuna de glasul și râsetele copiilor și în orice colț puteai vedea
confetii sau baloane.
Ziua a trecut repede și, ca de obicei, Alinuța a adormit mai greu, bineînțeles cu veioza
aprinsă. În mijlocul nopții, parcă trezită de zgomotul unui ceas deșteptător, Alinuța deschise
puțin ochii … îi era frică din nou, dar înainte să înceapă să plângă, o voce prietenoasă se
auzi din dreptul geamului:
– Pâs, Pâs…vino până la fereastră!
Curioasă cum era din fire, se apropie.
– Cine este acolo? întrebă Alinuța.
– Uita-te sus, pe cer! se auzi de afară.
Alinuța, ridică timidă capul și, când privi spre cer, văzu o steluță atât de sclipitoare și parcă
mai aproape ca niciodată, care începu a-i vorbi:
– Bună, eu sunt Sclipici și te privesc în fiecare seară de aici, de sus! spuse steluța.
– Dar nu te-am auzit niciodată, până acum, vorbind! spuse Alinuța.
– Doar astăzi pot vorbi, pentru că te voi ajuta să-ți îndeplinești dorința, să nu-ți mai fie frică
noaptea! De ce nu poți să dormi, de ce anume te temi? întrebă Sclipici.
– Îmi este frică să dorm singură, dacă apare vre-un monstru și eu nu am pe nimeni
alături? borborosi tristă Alinuța.
– Dar niciodată nu ai fost și nu vei fi singură! adăugă steluța.
– Ştiu ca părinții mei sunt în camera de alături, dar și ei dorm! Şi dacă nu vor auzi dacă vine
cineva? păru îngrijorată Alinuța.
– Chiar dacă părinții tăi dorm, tu trebuie să ști că nu ești singură în nici o noapte! Fiecare
copil are o steluță ce îl veghează și îl protejează! Eu sunt steluța ta și sclipesc pe cer pentru
tine! Ori de câte ori te vei simți singură, ridică-ți privirea spre cer și vei vedea că nu voi lipsi
niciodată! Eu nu pot vorbi, dar te pot asculta și mi-ar plăcea ca în fiecare seară, înainte să
adormi, să-mi povestești cum ți-ai petrecut ziua!îi spuse Sclipici.
Atunci Alinuța, mai liniștită ca niciodată, se băgă în patul ei și adormi numaidecât!
A doua zi, când se trezi, le-a spus fericită părinților:
– De acum în colo nu îmi mai este frică de întuneric, știu că, în afară de voi, mai am o
“prietenă” ce nu doarme niciodată și mă veghează în fiecare noapte, de sus, de pe cer!

GIRAFA SI PRIETENIA

A venit, în cele din urmă, ziua cea mare. Toate animalele din pădure s-au trezit devreme
pentru că era ziua marii curse de papuci! La ora nouă deja se strânseseră toți la lac.
De asemenea era și girafa, cea mai înaltă și frumoasă din pădure. Dar era atât de încrezută,
că nu vroia să fie prietenă cu celelalte animale.
Nici nu se adunaseră bine toți la un loc, că girafa începu să  râdă de ceilalți:
– Ha ha ha ha … râdea de broasca țestoasă, că era atât de scundă și atât de lentă.
– Ho ho ho ho … râdea de rinocer că era atât de gras.
– Heh  heh  heh  heh …  râdea de elefant că avea trompa prea lungă.
Și apoi, a sosit timpul să înceapă cursa.
Vulpea purta papuci cu dungi galbene și roșii, Zebra, unii roșii cu funde foarte mari,
Maimuța avea niște papuci verzi cu pete portocalii. Papucii broaștei țestoase erau albi ca
niște norișori.
Și când era pe cale să înceapă cursa, girafa a început disperată să plângă.
Era atât de înaltă încât nu și-a putut lega șireturile de la papuci!
– Ahhh, Ahhhh, cineva să mă ajute! strigă girafa.
Toate animalele au rămas uitându-se la ea, numai vulpea a mers să vorbească cu ea și a zis:
– Tu rădeai de celelalte animale, deoarece acestea erau diferite. Adevărat, toți suntem
diferiți, dar fiecare avem ceva bun și am putea fi prieteni și să ne ajutăm atunci când este
nevoie.
Atunci girafa a cerut scuze tuturor pentru că a râs la ei. Apoi au venit furnicile, care au urcat
rapid pe papucii girafei și i-au legat șireturile.
Și, în sfârșit toate animalele s-au așezat la linia de start. Pe locuri, fiți gata, start!
Când au terminat cursa, toată lumea a sărbătorit pentru că au câștigat un nou prieten, care,
de asemenea, a învățat ce înseamnă prietenia. Dacă doriți să aveți mulți prieteni, acceptați-i
așa cum sunt!

VISUL.........O SAMANTA

În tăcerea reflecției mele, îmi văd lumea  interioară ca și cum ar fi o sămânță, într-un fel mic
și nesemnificativ, dar, de asemenea, plin de potențial. … Și văd în pântecele ei germenele
unui copac magnific, arborele vieții mele în procesul de dezvoltare. În micimea sa, fiecare
sămânță conține spiritul copacului ce va fi mai târziu. Fiecare sămânță știe cum să devină un
copac, căzând pe un teren fertil, absorbind sucurile ce o hrănesc, extinzând ramuri și frunziș,
umplându-se cu flori și fructe, pentru a oferi ceea ce au de oferit. Fiecare sămânță știe cum
să devină un copac. Și astfel sunt semințele, ca și visele noastre secrete. În noi, nenumărate
vise așteaptă timpul să germineze, să prindă rădăcini și să se nască ca sămânță… pentru a se
transforma în  copac. Copaci mândri și magnifici care la rândul lor ne spun, în singurătatea
noastră, când auzim vocea noastră interioară, când ascultăm înțelepciunea viselor noastre
semințe. Ele, visele, indică drumul cu simboluri și semne de toate tipurile, în fiecare moment,
între lucruri și între oameni, în dureri și în plăceri, în triumfuri și în eșecuri. Visele ne învață,
adormiți sau treji, să ne vedem, să ne ascultăm, să ne înțelegem.
Ne arată direcția în trecătoarea prevestitoare sau în sclipirea de luciditate orbitoare. Și astfel
creștem, ne dezvoltăm, evoluăm … Și într-o zi, în timp ce traversăm acest etern prezent numit
viață, semințele viselor noastre vor deveni copaci, ce își vor desface ramurile, ca și cum ar fi
aripi gigantice, ce traversează cerul, unind într-o singură linie, trecutul și viitorul nostru. Nu
trebuie să ne temem de nimic … o înțelepciune interioară adaugă … pentru că fiecare
sămânță știe … cum să devină un copac …

TEAMA DE INTUNERIC
A fost odata un baietel caruia ii era tare frica de intuneric. De fiecare data cand se lasa seara si
mama lui ii pregatea patul de somn, copilul incepea sa planga. Stia ca iar o sa fie singur, in
intuneric. Chiar daca parintii ii lasau veioza de langa pat aprinsa, chiar daca stateau cu el pana
cand se aseza in pat, de fiecare data se trezea in somn cu lumina stinsa si incepea sa tipe.
Adormea numai cand ajungea iar in patul parintilor si dormea cu ei. Dimineata, trezirea
copilului era un adevarat cosmar pentru toti. Parintii erau obositi, iar cel mic nu reusea sa-si
deschida ochii si sa-l alunge pe mos Ene. Intr-o noapte, cand copilul iar se trezi din somn
speriat ca e singur, in intuneric, nu mica i-a fost mirarea sa observe o mica steluta pe cer, de
pe geamul din camera. O steluta care stralucea si parea ca vrea sa vorbeasca cu el.
– De ce ti-e frica de intuneric? Il intreba steluta pe copil.
– Pentru ca pot sa apara monstrii si sa-mi faca rau, raspunse copilul.
– De ce ar vrea cineva sa-ti faca tie ceva rau? Ai gresit cu ceva?
– Nu, parintii chiar imi spun ca sunt cuminte, la fel si ceilalti, ma lauda, spuse copilul.
– Si atunci de ce crezi ca ti-ar vrea raul cineva in noapte? 
– Nu stiu.
– Noaptea n-ar trebui sa-ti fie frica deloc, chiar daca este intuneric. Soarele e obosit dupa o zi
intreaga de munca de aceea se duce la culcare, deodata cu tine. Insa el isi lasa paznici vrednici
pe cer care sa-i ajute pe oameni sa se descurce in noapte, spuse steluta. In plus, fiecare dintre
noi, stelutele de pe cer suntem noapte de noapte alaturi de copii, sa le veghem somnul si sa
avem grija ca nimic rau nu li se poate intampla. 
– Tu esti prietena mea? Intreba copilul. Ti-a cerut Soarele sa ai grija de mine?
– Sigur ca da, raspunse steluta. Numai ca tu, de fiecare data esti atat de fricos si inspaimantat
cand ramai singur in noapte, incat nu te-ai uitat macar o data pe cer sa vezi ca eu apar de
fiecare data, ca sa te protejez si sa-ti fiu aproape. I-am spus Soarelui de frica ta si astfel mi-a
dat in aceasta seara puterea de a vorbi. Si vreau sa-ti spun ca nu trebuie sa-ti fie frica noaptea.
Eu voi fi mereu langa tine si-ti voi veghea somnul. Eu iti voi fi aproape si-ti voi aduce numai
vise frumoase si linistite. Chiar daca in celelalte seri n-am sa-ti mai pot vorbi, spuse steluta, sa
stii ca tu poti sa-mi spui orice. Te voi asculta si-ti voi raspunde prin licaririle mele. 
– Asta inseamna ca suntem prieteni? Intreba copilul.
– Cu siguranta, da.
– Pentru totdeauna?
– Da, raspunse steluta.
– Si vei fi mereu langa mine seara?
– Exact. De aceea atunci cand simti ca iti este frica in intuneric, aminteste-te ca eu sunt langa
tine si am grija de tot ce ti s-ar putea intampla. Si acum, fugi la somn. Maine mergi la
gradinita.
– Steluto, iti multumesc ca esti langa mine. Promit sa incerc sa nu-mi mai fie frica de
intuneric, spuse copilul.
Din acea seara, copilului nu i-a mai fost frica sa mearga la culcare. A cerut chiar sa i se
inchida veioza pentru a putea vedea mai bine pe geam, steluta. Ii spunea in fiecare seara somn
usor, inainte de a-i transmite cateva din gandurile lui. Ii povestea faptele bune pe care le-a
facut pe parcursul zilei, isi recunostea greselile si adormea apoi impacat ca are un prieten care
il poate proteja indiferent de ce s-ar putea intampla.”

FRANGHIA ATASAMENTULUI
Un alpinist a vrut sa cucereasca cel mai inalt munte. S-a pregatit pentru asta timp indelungat
si in final a hotarat sa se aventureze singur pentru a primi singur laurii victoriei. Noaptea
cazu grea pe inaltimile muntilor si omul nu a mai vazut nimic.Totul era negru.Pana si luna si
stelele fusesera acoperite de nori negri. Si cum se catara el la doar cativa metri de varful
muntelui a alunecat si a cazut in gol. Alpinistul vazu in acea ingrozitoare cadere episoade din
viata lui, bune si rele. Se gandi la moartea care era aproape cand deodata a simtit franghia
de siguranta ca-i frange mijlocul.Fusese oprit din cadere si acum atarna in gol legat de acea
franghie. Urma un moment de tacere absoluta, atarna in neant si singurul lucru ce-i veni in
minte fu : „Ajuta-ma Doamne”.
Deodata auzi o voce venita din departari: „Ce doresti fiule?” „Salveaza-ma, Doamne!”
striga alpinistul cuprins de frica mortii.
„Chiar crezi ca eu te pot salva?”
„Da Doamne, cred in Tine”
„Bine, daca crezi in mine si in salvarea mea taie franghia de care atarni”spuse Dumnezeu
Un moment de tacere, alpinistul se indoi si pierdu credinta, franghia era singura care-l tinea
in viata…asa ca nu taie franghia si hotari sa renunte la ajutorul dumnezeiesc.
A doua zi dimineata, echipele de salvare au anuntat ca au gasit un alpinist legat de franghia
de siguranta la doar doi metri de pamant. Murise inghetat de frig.

Cat de atasat de franghia ta esti tu?

GRAUNTELE DE CAFEA

O fata se vaita tatalui sau ca nimic nu-i iesea bine. Nu stia cum sa faca sa avanseze si ea in
viata, si se considera invinsa. Era obosita sa lupte fara a obtine nici un rezultat. Avea impresia
ca de fiecare data cand rezolva o problema, aparea alta.Tatal sau, un bucatar, a adus-o la
serviciu cu el. A luat 3 oale si le-a pus cu apa la fiert. Cand a inceput sa fiarba apa, a pus
morcovi intr-una, oua in alta si in ultima niste cafea. Le-a lasat sa fiarba fara sa spuna un
cuvant si suradea fetei lui.

Fata astepta cu nerabdare, intrebandu-se ce vroia sa faca tatal ei. Dupa 20 de minute, tatal a
stins focul. A scos ouale intr-un castron, a scos morcovii intr-o farfurie si la sfarsit a pus
cafeaua intr-o ceasca. Privindu-si fiica a intrebat-o: Draga, ce vezi aici?

“Oua, morcovi si cafea”, a raspuns ea.

I-a spus sa atinga morcovii. Ea i-a atins si a observat ca sunt moi. Apoi i-a cerut sa ia un ou si
sa-l curete de coaja. Atunci ea a observat ca e foarte tare. Dupa care i-a cerut sa guste din
cafea. Si ea a inceput sa rada si sa soarba lichidul parfumat.

Surprinsa si intrigata l-a intrebat pe tatal sau: Ce semnificatie au toatea astea, tata? Atunci el i-
a explicat ca cele 3 elemente au infruntat aceeasi adversitate: apa fiarta. Doar ca au reactionat
complet diferit: Morcovii s-au inmuiat si au devenit usor de sfaramat. Ouale au devenit foarte
dure. In schimb cafeaua a schimbat apa.

Care din aceste elemente te crezi tu? Cand adversitatea bate la usa ta, cum raspunzi? si-a
intrebat fata.

Esti un morcov, care pare tare, dar, cand fatalitatea si durerea te ating, te inmoi si iti pierzi
taria?

Esti un ou care incepe cu o inima maleabila, cu un spirit fluid, dar dupa o moarte in familie, o
separare sau o despartire, devine dur si inflexibil? Pe din afara nu te schimbi, dar pe dinauntru
ai un suflet si o inima amare?

Sau esti un graunte de cafea? Cafeaua schimba apa fiarta, elementul care-i cauzeaza durerea.
Cand apa ajunge la punctul maxim de fierbere cafeaua lasa cea mai buna aroma si savoare.
Anunțuri

POVESTEA VULTURULUI

Este povestea vulturilor care traiesc pe varfurile cele mai inalte ale muntilor Anzi, in

conditii deosebit de dure; acolo isi au locuinta. Si cu toate acestea, aceasta rasa traieste cel

mai mult. Secretul supravietuirii lor sta intr-o enzima protectoare emisa la baza fulgilor; astfel

corpul vulturului este protejat impotriva calamitatilor in care isi duce viata.Desiconditiile sale de

viata sunt dintre cele mai dure, el poate atinge varsta de 70 de ani.Dar ca sa ajunga la acest

punct, vulturul trebuie sa ia o decizie grea …

Incepand de la varsta de 40 de ani unghiile sale lungi si flexibile nu mai sunt capabile sa sustina

prada. Ciocul lung si ascutit i se inconvoaie devenind din ce in ce mai impropriu pentru sfasiatul

prazii.

Aripile-i grele si imbatranite de ani si de grosimea penelor, ii infraneaza zburul si ii obosesc muschii

pieptului. Si, ce este mai grav, enzima protectoare inceteaza sa mai fie emisa, lipsind astfel

vulturul de protectia atat de necesara.

Atunci vulturul are doar doua optiuni:

– sa moara … sau

– sa treaca printr-un dureros proces de transformare timp de 150  de zile

In acel moment, pentru vultur, este imperios necesar sa gaseasca o crapatura pe un pisc inalt,

unde sa isi incropesca un adapost.

Acolo el isi loveste continuu ciocul incovoiat de o stanca pana cand acesta se rupe.

Dupa ce isi rupe ciocul el asteapta sa ii creasca cel nou apoi isi smulge unghiile.

Incet, incet se imbraca din nou cu pene tinere alimentate din belsug la baza cu pretioasa enzima

protectoare.

Si astfel, dupa cinci luni, vulturul isi reia faimosul zbor pentru care a fost creat si pentru care, de

fapt, traieste …… inca 30 de ani.

Povestea vulturului poate fi povestea noastra a fiecaruia in parte … De multe ori, ca sa

supravetuim, trebuie sa trecem printr-un astfel de proces. Cateodata trebuie sa renuntam la trecut,

simboluri, indeledniciri  sau obiceiuri.

Numai eliberandu-ne de vechile obiceiuri, de vechile practici, vom putea profita de

prezent privind increzatori spre viitor.

POVESTEA FLUTURELUI

„A fost odată un văduv care locuia împreună cu cele două fete ale sale care erau foarte curioase şi

inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebări… la unele ştia să le răspundă, la altele nu…

Cum îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, într-o zi şi-a trimis fetele în vacanţă cu un

înţelept. Înţeleptul ştia întotdeauna să le răspundă la întrebările pe care ele le puneau.

La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture pe care plănuia să îl folosească pentru a înşela

înţeleptul.

– Ce vei face? o întrebă sora ei.

– O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice

că e mort, îmi voi deschide mâinile şi îl voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu îl voi strânge şi îl

voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela.

Cele două fete au mers într-o clipă la înţelept. L-au găsit meditând.

– Am aici un fluture. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort?

Foarte calm, înţeleptul surâse şi îi zise:

– Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale.

Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni când

ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastră e în

mâinile noastre, ca şi fluturele. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea. „

REGELE SI SOIMUL

A fost odată un mare războinic pe nume Ginghis Han. Cu armatele sale a cucerit atât de multe

teritorii, încât regatul lui se întindea din Europa de Est până la Marea Japoniei.

Într-o zi regele îşi luă cu el şoimul şi porni spre rădure, la vânătoare. Şoimul urma să zboare,

rotindu-se deasupra stăpânului, şi imediat ce ochea prada, trebuia să-I dea de veste regelui.

Era o zi călduroasă, şi pe la amiază, regelui îi se făcu sete. Îşi aminti că odinioară prin aceste locuri

băuse apă dintr-un izvor. Începu, aşadar, să-l caute. Într-un târziu descoperi o lespede umezită de

apă, aşa că imediat ştiu că izvorul trebuie să fie prin apropiere.

Văzu şi firişorul de apă ce se scurgea dintr-o stâncă vecină, încet, picătură cu picătură. Nu era prea

mult, dar regele era topit de sete, aşa că scoase din taşca de vânătoare o căniţă de argint şi o puse

să se umple sub firişorul de apă. Dar tare greu se mai umplea căniţa…

Iar regele ardea de nerăbdare să-şi potolească setea! Aşa că fără să mai aştepte să se umple, luă

căniţa de sub firişorul de apă şi o îndreptă spre gură. Dintr-o dată din văzduh ceva se năpusti

asupra căniţei, care se răsturnă din mâna regelui,, împrăştiind pe pământ preţioasele picături de

apă.

Mut de uimire, regele îşi văzu şoimul, mândru parcă de ce făcuse, zburând printre copaci. Se uită

fioros la el, apoi se aplecă, luând căniţa de jos şi o puse din nou sub firicelul de apă. Când căniţa se

umplu pe jumătate, se pregăti să-şi potolească setea. Aduse căniţa la buze, dar când să bea, din

nou şoimul se năpusti spre căniţă, azvârlind-o din mâna sa.

Acum Ginghis Han chiar se înfuriase. Pentru a treia oară, încercă să strângă preţioşii picuri de apă,

şi din nou, şoimul îi azvârli căniţa din mână.

Regele se făcu roşu de mânie. Se dete un pas îndărăt şi îl văzu pe şoim într-un copac din

apropiere. Se uită la el plin de furie: “Ai îndrăznit să-mi verşi apa?!” Când se apleacă apoi să îşi ia

căniţa de jos, îi trecu prin minte că în clipa aceea tare I-ar mai suci gâtul păsării!
Mai –mai îşi atinse buzele de cană , când din nou şoimul se repezi şi îi vărsă mult râvnita apă. În

clipa următoare, cu o fulgerătoare lovitură de sabie, regele reteză pasărea în plin zbor. Şoimul căzu

la picioarele sale. Cu o privire imploratoare în ochi, fixă faţa stăpânului şi-şi dete ultima suflare.

“Tu ai vrut-o !” îşi zise regele şi păşi peste trupul păsării, pentru a-şi lua căniţa. Dar aceasta era

căzută între două stânci, într-o crăpătură îngustă, astfel că era cu neputinţă să o ia.

“În cazul acesta, îşi zise, voi urma cursul firului de apă şi voi ajunge la izvor”

Aşa că regele urcă şi tot urcă, devenind tot mai însetat. Ajuns la izvor, se năpusti spre micul bazin

de apă, dar rămase ţintuit locului. De groază se dete un pas îndărăt. Întins în apă, zăcea trupul

mort al unui şarpe uriaş, un şarpe extrem de veninos, al cărui venin ar fi ucis un om doar cu o

singură picătură.

Regele se ridică îngrozit. Nu-I mai era sete. Nu se putea gândi decât la şoimul său, întins pe

pământ, la poalele muntelui.

“Pasărea aceea mi-a salvat viaţa, îşi spuse.Pasărea îmi era cu adevărat prietenă, iar eu am ucis-o.

Peste măsură de întristat , Ginghis Han coborî la poalele muntelui şi ridică, cu mare grijă, şoimul

neînsufleţit. Apoi cu la fel de mare grijă, îl puse în taşca de vânătoare şi se întoarse acasă, mai

abătut ca oricând.

COMOARA

A fost odată un bătrân rămas văduv care avea trei fii. Ei îşi vedeau fiecare de viaţa lor şi rareori îşi

făceau timp să-l ajute pe tatăl lor.

Bătrânul fusese cândva croitor, dar nu mai putea să muncească, pentru că mâinile îi tremurau prea

tare ca să mai poată ţine acul în mână, iar vederea începuse să-I slăbească. Toată viaţa muncise

din greu ca să poată purta de grijă familiei lui. Acum, când nu mai putea munci, se temea că nu le

va mai fi de nici un folos copiilor săi şi că aceştia îl vor uita.

Treptat, puterile bătrânului slăbeau tot mai mult şi fiii lui veneau să-l vadă din ce în ce mai puţin.

Se temea că, în cele din urmă, nu vor mai veni deloc, pentru că le devenise o povară. Uneori nu

putea să doarmă deloc noaptea, îngrijorându-se de viitorul lui. În cele din urmă, născoci un plan.
Îi ceru prietenului său, tâmplarul, să-I facă o ladă mare. Apoi se duse la lăcătuş, alt prieten al său,

şi-I ceru un lacăt vechi. Se duse şi la prietenul său, sticlarul, şi îi ceru toate cioburile de sticlă pe

care le avea.

Când fiii bătrânului veniră din nou la cină, văzură sub masa tatălui lor lada mare şi grea.

“Ce-o fi în ladă?” întrebară ei curioşi.

“Ei”, le răspunse tatăl lor. “Am pus şi eu ceva deoparte”.

Lada zornăi misterios când o mişcă.

“Cu siguranţă e plină de aur! E averea lui de o viaţă!” şoptiră ei unul către altul. Din acel moment

hotărâră să locuiască pe rând cu bătrânul, să aibă grijă de el şi să păzescă aurul. În prima

săptămână fiul cel mic se mută la tatăl lui, ca să-I gătească, să facă curăţenie, şi să aibă grijă de

el. În următoarea săptămână veni fiul mijlociu, apoi în a treia săptămână fiul cel mare şi tot aşa

pentru o bucată bună de vreme.

În cele din urmă, bătrânul se îmbolnăvi şi muri. Gândindu-se la aurul din lada de sub masă, fiii îi

făcură tatălui lor o înmormântare foarte frumoasă. Se gândeau că puteau să-şi permită să facă

ceva pentru el.

Îndată după înmormântare se repeziră în casă, căutară cheia şi descuiară lada, fiecare gândindu-se

la partea de avere pe care o va primi.

Când ridicară capacul cufărului, fiul cel mare strigă, plin de mânie: “Ce glumă proastă!” În faţa lor

era o ladă plină de cioburi de sticlă. “Câtă cruzime să faci un astfel de lucru propriilor fii!”

În cameră se lăsă o tăcere grea. În cele din urmă, fiul cel mijlociu vorbi.

“Hai să fim sinceri! Ce altceva putea să facă? Dacă nu ar fi fost lada, nu I-am fi dat atenţie

niciodată”

Fiul cel mic suspină. “Mi-e ruşine de mine…L-am adus pe tata în situaţia de a ne păcăli pentru a ne

face să ne îndeplinim datoria de fii.”

Nevenindu-I însă să-şi creadă ochilor, fiul cel mare răsturnă lada şi deşertă toate cioburile pe

podea. Apoi cei trei fraţi se uitară înăuntru şi văzură mesajul lăsat pentru ei pe fundul

lăzii: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama sa.

RATUSCA CEA URATA

Odată, demult, trăia pe un tărâm îndepărtat o minunată mamă raţă. Mama raţă avea cinci ouă şi

aştepta cu răbdare ziua când aveau să iasă puii. Număra tot timpul ouăle, să fie sigură că sunt

toate acolo şi era tare bucuroasă de ele. Într-o zi însă, pe când număra ouăle nu I-a venit să

creadă: “Unul, două, trei, patru, cinci, şase!” Indiferent din care parte număra, acum avea şase!. Şi

unul era mai mare decât celelalte.   Ce se întâmplase?  “Mmm, bine!” s-a gândit ea. “Încă un copil

înseamnă mai multă bucurie în casă !” Aşa că s-a aşezat la loc pe ouă şi a aşteptat cu răbdare.

Într-o zi frumoasă de primăvară au început să iasă puii din ouă. Erau mititei şi se împiedicau. Toţi

erau pufoşi şi aurii, în afară de unul care era mare şi gri! Deşi a observat diferenţa, mama raţă l-a

iubit la fel ca şi pe ceilalţi. Răţuştele nu au făcut însă acelaşi lucru. Îl necăjeau şi se distrau pe

seama lui. Chiar şi celelalte animale din curte îl arătau cu degetul, râdeau de el şi spuneau că este

cel mai urât pui de raţă pe care l-au văzut vreodată. Zilele treceau, iar puiul se sinţea din  ce în ce

mai singur. Nimeni nu se juca cu el, ba uneori, ceilalţi pui îl împingeau şi-l trânteau în noroi. Iar el

era din ce în ce mai trist.

Într-o zi răţuşca cea urâtă se plimba pe malul lacului. Atunci a văzut nişte păsări frumoase care

înotau pe apă. Alunecau aşa de uşor de parcă erau făcute din sticlă, iar când se ridicau în aer erau

aşa de graţioase că pe răţuşca cea urâtă o podideau lacrimile. “Dacă aş fi şi eu la fel de frumoasă

ca ele…”, se gândea ea.

A venit iarna. Toate animalele şi păsările din ogradă se înghesuiau în cuiburile lor calde, aşteptând

primăvara. Răţuşca cea urâtă visa la lebedele cele frumoase pe care le văzuse pe lac şi se întreba

cum ar fi să fie şi ea ca una dintre ele. Dar când s-a trezit era tot mare, gri şi urâtă.

“Of, ce trebuie să fac să fiu frumoasă ?” a strigat ea.

Şi o bufniţă dintr-un copac de lângă ea I-a răspuns: “Ai deja soluţia. Dacă devii frumoasă pe

dinăuntru, vei fi frumoasă şi pe dinafară!”

“Adevărat? Bine, voi încerca să am numai gânduri frumoase despre ceilalţi şi voi încerca să fiu bună

cu cei din jur atunci când sunt răi cu mine” a spus ea cu hotărâre.

Şi a făcut aşa cum a spus. Tot restul iernii s-a purtat frumos cu prietenii şi cu cei din familia sa,

chiar şi atunci când se purtau urât cu ea. Nici în ruptul capului nu gândea rău despre ei, chiar dacă

meritau acest lucru.

A venit în sfârşit primăvara şi răţuşca cea urâtă a sărit bucuroasă pe uşă afară. A început să-şi

întindă aripile şi să zâmbească la florile frumoase şi la copacii înmuguriţi. Ce minunat era să

trăieşti! A fugit apoi către lac, să facă o baie şi a observat că nişte lebede se apropiau de ea.
“Cum te cheamă?” a întrebat-o una dintre ele. “Răţuşca cea urâtă ” a răspuns ea, puţin stânjenită.

“Glumeşti, nu-I aşa ?” a spus altă lebădă. “Uită-te în oglinda apei şi vezi de ce ne este greu să

credem că acesta îţi este numele” a îndemnat-o alta cu blândeţe.

Aşa că prietena noastră, răţuşca cea urâtă s-a aplecat către apă şi s-a uitat. A fost atât de uimită

încât a rămas cu gura căscată. “Oare se poate ? Era chiar ea acolo?” Din apă o privea o lebădă

frumoasă, cu pene albe ca zăpada şi cu un gât lung şi graţios.

De fapt, nu fusese niciodată o raţă, ci o lebădă. Iar puii de lebădă sunt întotdeauna gri şi urâţi.

URME PE NISIP

Intr-o noapte, un om a visat ca strabatea o plaja  impreuna cu Dumnezeu. La fiecare pas apareau
pe cer imagini din viata lui. Si, cu fiecare imagine, pe nisip apareau doua randuri de urme: un rand
lasat de pasii lui si altul lasat de pasii lui Dumnezeu. Omul privind pasii de pe nisip  descoperii ceva
straniu. Observa ca uneori  pe nisip aparea doar un singur rand de urme iar celalalt disparea. Si
asta se petrecea tocmai in momentele cele mai dificile din viata lui. Descoperirea asta l-a tulburat
profound pe omul noastru si l-a intebat cu lacrimi in ochi pe Dumnezeu care-l insotea: „…Doamne,
mi-ai spus ca daca te voi primii in viata mea, vei merge mereu cu mine, ma vei insotii pana la
capat! Dar observ ca tocmai in momentele de rascruce ale vietii mele, tu, m-ai parasit! La care
Dumnezeu ii raspunse…”Copilul meu drag, eu nu te-am parasit niciodata, iar urmele pe care tu le
vezi pe nisip sunt ale Mele, pentru ca in acele momente cumplite din viata ta, Eu te tinem in brate!”

STEFAN SI FIRUL VIETII

A fost odată un băiat vioi şi isteţ pe nume Ştefan. Nimic nu-I plăcea mai mult decât să se joace cu

prietena lui, Ina. Chiar dacă Ina era fată, Ştefan se putea distra cu ea ca şi cu un băiat. (De fapt el

se hotărâse – deşi nu spusese nimănui – că se va căsători cu ea atunci când va creşte mare. )

Ştefan era un băiat de treabă, dar avea o singură problemă. Îi cam lipsea răbdarea.

Lui ştefan îi plăceau foarte mult vacanţele. În timpul orelor se gândea mereu la ce avea să facă

după ore. Număra câte zile mai erau până la următoarea vacanţă, câţi ani mai avea până la

terminarea studiilor. De multe ori se trezea că profesoara aştepta răspuns la o întrebare pe care nu

o auzise din pricina neatenţiei.

“Ştefan, la ce te gândeai?” întreba profesoara.

“Mă gândeam la ce o să fac când voi fi mare”.

Profesoara zâmbea: “O să ai destul timp să te gândeşti la lucrurile astea altă dată. Crezi că e atât

de grozav să fi mare? Bucură-te de copilărie, Stefan!”

Dar Ştefan se gândea în continuare la viitor.

Într-o zi, pe când stătea sub un copac visând cum avea să crească şi să se căsătorească cu Ina,

deschise ochii şi iată că lângă el se afla o minge de argint din care ieşea un fir de aur.

Curios, Ştefan întinse mâna şi atinse firul. “Oare ce mai e şi asta?”

În clipa aceea apăru o bătrânică care îi spuse: “În mingea aceasta de argint este prins firul vieţii

tale. Dacă –I dai pace şi nu tragi de el, timpul se va scurge normal. Dacă vrei să faci să treacă

timpul mai repede, nu trebuie decât să tragi puţin de fir şi ora va trece ca o secundă. Însă să fi

foarte atent: o dată ce ai tras de fir, el nu mai intră la loc. Timpul care a trecut nu se poate

întoarce. Păstrează mingea dacă vrei, dar fi cu băgare de seamă! Îţi trebuie multă înţelepciune.

Vrei mingea?”

Ştefan luă mingea  şi o puse în buzunar. Sigur că o vroia! Cum să n-o vrea? Voi n-aţi fi luat-o?

Vreo două zile nici nu s-a atins de fir. A treia zi însă în timpul orei de matematică îşi dorea foarte

mult să iasă şi să se joace. Era soare şi cald. Ştefan scoase mingea de argint din buzunar şi trase

de fir.

Când ridică privirea, profesoara tocmai spunea”Orele s-au terminat. Ne vedem mâine”.

Ştefan o zbughi afară şi se distră tot restul zilei, căţărându-se cu Ina în copaci.

După aceea Ştefan nu a mai ezitat niciodată să tragă de fir. Ori de câte ori voia să scape de

momente neplăcute sau să ajungă mai repede la momentul pe care şi-l dorea, scotea mingea din

buzunar şi totul se rezolva rapid. După câţiva ani de şcoală. Ştefan se gândi că serviciul ar fi mult

mai puţin plictisitor decât şcoala. Trase aşadar cu putere de sfoară şi se trezi într-un atelier de

tâmplărie.

Lui Ştefan îi plăcea munca de tâmplar şi nu prea trăgea de fir decât când dorea să vină mai repede

ziua de salariu. Era îndrăgostit de Ina  şi ardea de nerăbdare  să se căsătorească. Câteva smucituri

de sfoară şi iată-l ajuns în ziua nunţii. Uitându-se la oaspeţii care veniseră la nuntă, observă că

părul mamei lui era mult mai cărunt şi se simţi vinovat că trăsese atât de des de fir.

Din când în când , Ştefan îşi aducea aminte de sfatul bătrânei şi se hotăra să nu mai tragă de fir

prea des. Totuşi, mereu se ivea câte o problemă care-l ispitea să tragă puţin de fir.

Când Ştefan şi Ina avură copii, Ştefan trăgea de fir ori de câte ori copiii erau bolnavi sau plângeau,

ca să-I scutească de orice durere.

Într-o noapte, pentru că era frământat de prea multe şi prea mari datorii, Ştefan trase o bună

bucată de fir.
Dimineaţa, toţi copiii erau deja mari, aveau slujbele şi famiile lor.

Când Ştefan se uită la fir, văzu că se schimbase din argintiu în cenuşiu. Văzu atunci în oglindă că

îmbătrânise. Părul îi încărunţise de tot şi avea multe riduri. Ina era şi ea bătrână şi nu o ducea prea

bine cu sănătatea. Ştefan începu să fie tot mai îngrijorat fiindcă se temea  că se apropie de

sfârşitul firului. Totuşi, când Ina era bolnavă, Ştefan trăgea puţin de fir să nu o vadă suferind prea

mult. Când aveau probleme cu banii, Ştefan se vedea nevoit să tragă de fir pentru că nu ştia alt

mod în care să-şi rezolve problemele.

Copleşit de probleme şi griji, Ştefan se duse într-o seară să se plimbe singur prin pădure. Se temea

să mai tragă de fir, pentru că îşi dădea seama că nu mai rămăsese mult. Auzi un foşnet de paşi în

urma lui. Se întoarse şi o văzu pe bătrâna care îi dăduse mingea fermecată. Ea îi zâmbi şi îl

întrebă”Ai avut o viaţă frumoasă?”

“Nu ştiu ce să zic,” răspunse Ştefan.

“Mingea de argint m-a ajutat să scap de tristeţe, durere şi plictiseală. Nu a trebuit niciodată să

aştept pentru a avea ceva ce îmi doream. Şi totuşi, viaţa a trecut prea repede. Parcă nu am avut

timp să mă gândesc la nimic din ceea ce mi s-a întâmplat, iar acum firul este pe terminate. Mi-e

teamă să mai trag de el, fiindcă s-ar putea să mor dacă firul se termină. Până la urmă nu ştiu dacă

mingea de argint m-a ajutat cu ceva”

“Ce nerecunoscător eşti!” zise bătrâna. “Ai avut un dar aşa valoros şi n-ai ştiut să-l foloseşti! Îţi

mai pot îndeplinii o singură dorinţă Ce ai mai vrea să primeşti?”

“Adevărul e”, spuse Ştefan, “că aş vrea să trăiesc din nou fără mingea fermecată. Ştiu că mă

aşteaptă atâtea necazuri, cât şi bucurii, dar viaţa nu va mai trece aşa de repede şi fără sens”.

“Dorinţa ţi se va îndeplinii”, spuse bătrâna. Ştefan îi dădu mingea bâtrânei şi plecă.

Dimineaţa fu trezit de glasul mamei care strigă: “Ştefan, ai să întârzii la şcoală!”

“Am visat aşa de urât! Se făcea că eram bătrân, trebuia să mor şi nici măcar nu trăisem mult…Nu

aveam nici măcar amintiri.”

Mama lui Ştefan zâmbi. “Vezi că te aşteaptă Ina afară, ca să mergeţi împreună la şcoală.”

Câteva minute mai târziu, Ştefan o zbughea afară pe uşă ca s-o întâlnească pe Ina. Era o zi

frumoasă. Parcă soarele nu strălucise niciodată aşa de vesel. Nici chiar şcoala nu părea atât de

îngrozitoare. De fapt, Ştefan abia aştepta să ajungă la şcoală.

 ADEVARATELE BIJUTERII

Era odată mai demult, un prinţ, care trăia împreună cu părinţii lui, regele şi regina. Ei locuiau

împreună într-un palat minunat. Micul print era foarte fericit. El avea o comoară într-o casetă, în

care păstra nişte bijuterii strălucitoare de-ţi luau ochii nu altceva. Erau acolo nenumărate

lănţişoare, brăţări şi inele care sclipeau şi reflectau toate culorile curcubeului. Toate bijuteriile erau

din aur şi din argint, foarte meşteşugit alcătuite. Micul prinţ ţinea într-un mod cu totul special

caseta cu bijuterii, pentru că erau numai ale lui şi nimeni nu mai avea una la fel. De aceea, oriunde

mergea, el îşi lua neapărat şi caseta cu bijuterii.

Într-o zi, nu se ştie cine, i-a furat micului prinţ caseta cu bijuteriile. El se simţea foarte nenorocit şi

disperat datorită dispariţiei casetei şi nu ştia cum ar putea face să o primească înapoi. Era atât de

dezamăgit şi supărat, încât a încetat să mai râdă, să se întâlnească cu prietenii sau să se plimbe cu

aceştia prin grădinile splendide ale palatului în care până nu demult se simţea atât de bine! Stătea

tot timpul posomorât şi închis în cameră, fără a mai avea chef de a face ceva. Cu un cuvânt, prinţul

s-a schimbat de tot. Mama lui regina, l-a întrebat ce s-a întâmplat , dar el nu ştia cum să-i explice

că cineva i-a ascuns sau furat caseta cu comoara. Într-o noapte, în timp ce plângea disperat în

camera lui, i-a apărut în faţa ochilor zâna ursitoare, care a l-a întrebat: „ Ce ţi s-a întâmplat,

micule prinţ?”

„Cineva mi-a ascuns sau furat bijuteriile” a suspinat prinţul. „Nu ştiu cum să fac să le găsesc”.

Atunci ursitoarea a zâmbit, a făcut un semn magic peste prinţ cu bagheta ei fermecată, zicând:

            „Ceea ce vrei tu să găseşti, se află chiar în tine insuţi. Priveşte cu atenţie înăuntrul tău şi

vei găsi adevăratele bijuterii la care trebuie să ţii. Mulţi nu-şi dau seama că au această putere de a

se privi pe dinăuntru. Ei nu se uită niciodată înăuntrul sufletului lor, aşa că nu se cunosc şi nu ştiu

ce calităţi au, calităţi care sunt mai preţioase decât orice bijuterie din lume. Dacă ţii la propria ta

fiinţă, cu toate calităţile pe care le ai, vei avea puterea să te vezi cu ochii minţii tale. Semnul magic

pe care l-am făcut asupra ta te va ajuta să descoperi acest lucru”.

Zâna şi-a luat rămas bun şi a dispărut deodată, tot aşa cum apăruse.

În chip minunat, exact după prevederile zânei ursitoare, prinţul a descoperit cum să se uite cu ochii

minţii înăuntrul propriului lui suflet şi a descoperit acolo o comoară cu totul altfel decât bijuteriile

din casetă. Din ziua aceea, a părăsit camera în care se închisese când era supărat şi se izolase de

lume şi i-a căutat pe ceilalţi copii, cărora să le dăruiască prietenia lui. Din acel moment, plin de
fericire că şi-a recuperat adevărata comoară, micul prinţ n-a mai permis nimănui să i-o fure din

suflet, iar toţi ceilalţi il iubeau foarte mult pentru bunătatea lui.

PUIUL DE CERB SI ANOTIMPURILE

Într-o zi de primăvară minunată, în mijlocul unei păduri s-a născut un pui de cerb. Era foarte

norocos puiul, pentru că se născuse exact când toate florile înfloreau, iar vremea era tot mai caldă

şi mai frumoasă. Cu fiecare zi care trecea, odată cu micul cerb creştea totul în jur: şi copacii şi

iarba şi florile.

Mai târziu, când puiul de cerb a crescut mai mare, mai puternic, primăvara s-a transformat într-o

vară caldă şi plăcută. Apoi a venit toamna. Odată cu ea, frunzele din copaci s-au colorat frumos, iar

după aceea una după alta au căzut, lăsând crengile complet goale. Mai târziu toamna s-a

transformat în iarnă, cerul s-a făcut cenuşiu şi din nori a început să ningă.

Puiul de cerb se uita la zăpadă şi tremura de frig. El se născuse când era atât de cald şi de bine.

Nimeni nu-i explicase de ce copacii îşi schimbă culoarea din verde în maro şi de ce căldura se

transformă în frig. Micul cerb se gândea: „ Cred că eu am făcut ceva rău şi din această cauză

vremea s-a scchimbat atât de mult” Aşa se gândea şi era tare, tare trist. Din păcate ninsoarea

continua să cadă, iar aerul era tot mai rece. Puiul de cerb era tot mai supărat. Continua să creadă

că el era vinovat pentru că primăvara dispăruse şi pentru că venise iarna. Îi era foarte teamă că

într-o zi el însuşi ar putea fi transformat în ceva rece şi pustiu, la fel cum iarna transformase

pădurea.

Aşa că stătea ascuns sub un copac cât era ziua de lungă, crezând că dacă va rămâne acolo

nemişcat, va putea face din  nou vremea să devină la fel de bună şi frumoasă ca înainte. În timp ce

zăcea acolo zgribulit, simţindu-se foarte singur, iată că s-a oprit un şoricel bătrân şi înţelept. L-a

privit pe puiul de cerb, l-a tot privit şi văzând că nu se mişcă de acolo, i-a spus: „ Vai Cerbuleţule,

ce tare tremuri! Şi arăţi aşa de supărat”!. Puiul de cerb i-a răspuns:! Şşşt” Taci , nu face zgomot”!

Uite, din cauza mea vremea s-a răcit. A venit frigul. Eu cred că dacă o să stau nemişcat pot

transforma la loc vremea ca să fie iarăşi frumoasă. Sunt foarte trist că am fost aşa de rău”.

Un timp şoricelul cel înţelept s-a uitat la el în tăcere, minunându-se cum o fi ajuns oare Cerbuleţul

să se creadă vinovat de schimbarea anotimpurilor. I se părea foarte important şoricelului să-l ajute

pe micul cerb să înţeleagă cum stau lucrurile în această lume în care trăim, aşa că i-a spus: „Nu
eşti tu de vină că se schimbă vremea! Acesta e un lucru foarte firesc. Aşa este şi viaţa. În fiecare

an după primăvară urmează vara: Atât primăvara, vara, toamna, cât şi iarna, sunt numai nişte

anotimpuri care vin şi trec unul după altul. Primăvara este anotimpul în care în pădure toate

înmuguresc, înfloresc, cresc din nou, iar vara este foarte cald. Apoi vine anotimpul numit toamnă,

când frunzele se colorează aşa de frumos, iar apoi cad din copaci, lăsându-le crengile goale. După

toamnă urmează iarna, anotimpul care te face să te simţi aşa de înfrigurat cum te simţi tu acum.

Iarna este ger, iar pădurea este goală  şi pustie. Numai că din fericire iarna se va termina în

curând. După ea va veni iarăşi primăvară. În fiecare an anotimpurile vin şi trec în aceeaşi ordine.

Se poate întâmpla ca iarna să vină ceva mai repede decât vremea hotărâtă, iar frigul să înceapă

mult mai curând decât ar trebui. Atunci e foarte greu de găsit hrană în pădure. Dar tu ţine minte

că întotdeauna după iarnă urmează din nou primăvară, pentru că aşa a fost făcută lumea

aceasta. Chiar şi acum, în timpul iernii reci, când îţi este foarte greu să crezi că va mai fi din nou

primăvară, trebuie să găseşti în inima ta puterea de a înţelege acest adevăr”.

„Dar  de ce nu pot să văd că vine chiar acum primăvara?” a întrebat foarte curios Cerbuleţul.

„Ajută-mă să înţeleg, te rog!”

„Uneori norii ascund soarele de pe cer. Atunci aproape nu-ţi mai vine să crezi că soarle există totuşi

în spatele lor. Apoi, după un timp, vântul alungă norii şi te lasă să vezi că soarele a rămas tot acolo

unde era dintotdeauna. Câteodată vara, observi cu părere de rău că o floare înflorită, se usucă în

scurt timp, iar seminţele ei sunt luate şi împrăştiate de vânt. În acea clipă este greu să-ţi dai

seama că din acele seminţe vor creşte alte flori. Dar atunci  când în anul următor revine primăvara,

poţi vedea cum din seminţe cresc plante noi care înfloresc la fel de frumoase ca cele din anul

trecut”.

Cerbuleţul asculta  foarte atent ce spunea şoricelul. I se părea că vorbele noului prieten au un

înţeles special, care mergea drept spre inima lui. Dar mai erau atâtea de spus şi de aflat….” Dragă

Şoricelule, iarna este aşa de rea pentru mine, pentru că mă face să simt un fel de frig în suflet, la

fel cu frigul de afară”.

Dar Şoricelul l-a sfătuit prietenos pe puiul de cerb:” Orice fiinţă are propriul său izvor de putere,

tărie şi de căldură în ea însăşi, chiar dacă este rece afară. Caută propria ta căldură înlăuntrul tău şi

încearcă să o hrăneşti ca să crească continuu. Atunci ea te va ajuta să te simţi încălzit chiar dacă

afară este cel mai frig”. Apoi, promiţând că se va întoarce pe-acolo Şoricelul şi-a luat rămas bun.

Puiul de cerb a lăsat cuvintele Şoricelului să pătrundă până adânc în mintea şi în inima sa. Ce

ciudat i se părea! Oare la ce s-o fi gândit Şoricelul atunci când spunea” propria ta căldură

dinăuntrul tău”? Cerbuleţul a păstrat  foarte bine aceste cuvinte şi se tot gândea la ele în timpul

plimbărilor sale prin pădure. Până într-o zi obişnuită, când plimbându-se agale, dintr-odată
Cerbuleţul şi-a dat seama de sensul acelor cuvinte. A început să simtă chiar înăuntrul lui lui căldura

misterioasă şi minunată. Zilele de iarnă care au urmat au trecut uşor, iar când a venit iarna în anul

următor Cerbuleţul s-a simţit foarte diferit pe dinăuntru. Înţelegea cu totul altfel lucrurile. De

exemplu de data aceasta pricepea că  nu poate să schimbe ordinea anotimpurilor, pentru că ele

urmează într-o ordine firească indiferent de ceea ce ar fi dorit el. Apoi şi-a dat seama de ceva

foarte important: că acea căldură dinăuntrul său trebuie hrănită şi antrenată să crească astfel încât

chiar şi în cea mai friguroasă zi, înlăuntrul lui să existe totuşi propria lui căldură specială şi

puternică. Din acea zi, Cerbuleţul a început să vorbească despre anotimpuri cu ceilalţi pui de cerb

din pădure, explicându-le cât de important e să ştii anumite lucruri, iar odată cunoscute acele

lucruri ele pot fi controlate. Depinde doar de tine………….!!!!!!!!!!!!

BRADUTUL ARS

Odată, într-o pădure depărtată se afla un brăduţ care nu prea arăta la fel ca ceilalţi copaci, pentru

că nu era verde şi dădea impresia că este cu totul lipsit de viaţă. Părea ca şi cum ar fi lovit de

trăsnet şi de atunci nu ar mai fi crescut deloc, sau arăta ca şi când cineva i-ar fi retezat ramurile.

Ceilalţi copaci de prin partea locului credeau chiar că murise, deşi stătea încă în picioare, pentru că,

după cum se ştie majoritatea copacilor sunt capabili să rămână drepţi multă vreme după ce îi

părăseşte viaţa. Numai că ei se înşelau. Foarte adânc înăuntrul său, brăduţul era încă în viaţă. Însă

pentru că fusese lovit de un trăsnet care îl arsese, el nu mai ştia cum să crească şi să se dezvolte,

cum să devină din nou frumos, cu cetina verde, aşa cum erau ceilalţi brazi. Câteodată după ce este

ars, un copac se simte ca după un adevărat şoc şi nu-şi mai doreşte să crească, să trăiască sau să

fie la fel ca alţi copaci. Aşa că uneori,  după şocul unui trăznet, după căte o furtună, copacii încep

să creadă că n-o să mai poată creşte niciodată şi că nu le rămâne altceva mai bun de făcut decât

să aştepte moartea aşa urâţi şi arşi.

Într-o zi s-a nimerit să treacă pe acolo un pădurar care iubea mult pădurea. Crezând şi el că

brăduleţul era mort, s-a apucat să-l lovească la rădăcină cu securea ca să-l taie.

“Vai!Au!! A ţipat bradul.

Foarte mirat pădurarul a aruncat o privire de  jur împrejur şi a întrebat: ”Hei! Cine-i acolo? Cine

strigă?”

“Sunt eu! A scâncit brăduţul. “Ce faci tu mă doare. Nu mă mai lovi!”

“Nu-mi vine să cred” s-a mirat pădurarul.” Mi s-a părut că nu mai ai viaţă în tine. Arăţi mai uscat

decât orice uscătură. Eşti ars şi vai de tine. Crengile ţi-s rupte şi nu mai ai cetină deloc. Însă eşti

norocos, pentru că eu sunt un pădurar bun care iubesc pădurea şi nu mă lasă inima să tai un

brăduţ care mai are viaţă în el. Dar te credeam pur şi simplu mort”.

“Nu sunt mort” a scâncit iarăşi brăduţul.”Nici măcar nu sunt bolnav”.

Pădurarul i-a aruncat o privire plină de îndoială.” Păi dacă nu eşti nici mort, nici bolnav, pentru ce

arăţi aşa de jalnic?”

Plin de tristeţe, bradul  i-a răspuns: ”Nu mai ştiu cum să cresc. Nu mai ştiu cum să fac cetină

verde. Nu mai ştiu cum să par din nou viu, pentru că m-a lovit un trăznet atât de puternic şi au

fost prea multe furtuni în viaţa mea……..Pur şi simplu am uitat cum trebuie să fac să cresc din nou.”

Pădurarul care iubea pădurea şi avea multă experienţă cu copacii, s-a hotărât imediat să-l ajute pe

brăduţ. I-a explicat că mai întâi va trebui să-I înlăture toate părţile arse. Apoi cu multă pricepere,

pădurarul s-a apucat să scoată cioturile de crengi uscate, până când toate părţile care erau moarte

au fost curăţite şi trunchiul a rămas pregătit pentru a da viaţă unor crengi noi. Bradul era surprins

de faptul că nu simţea de loc nici o durere, dimpotrivă uşurare şi chiar  relaxare. Apoi pădurarul a

adus îngrăşământ special şi l-a presărat în jurul bradului, asigurându-se că are suficientă apă şi

locul este luminat de soare. Ca prin minune după aceste îngrijiri, în foarte scurt timp, bradul  a

descoperit că de fapt el ŞTIAcum să crească, ŞTIA cum să-şi dezvolte ramurile şi cetina verde,

bogată. Cu alte cuvinte nu uitase deloc cum să se vindece şi să devină la fel de frumos şi de

puternic ca ceilalţi copaci din jurul lui. Şi chiar aşa a şi făcut: a dat la iveală mulţi muguraşi fragezi

din care au crescut o puzderie de rămurele şi cetină nouă. În scurt timp nici n-ai mai fi zis că a fost

vreodată lovit de trăznet sau ars. Astfel el a crescut mai puternic şi mai frumos decăt ceilalţi copaci

din jurul său.

Acum învăţase un lucru pe care trebuia să nu-l uite: oricât de puternice ar fi furtunile sau

trăznetele care se vor abate asupra lui,  ŞTIA că are resursele interioare de a le face faţă şi de a se

dezvolta puternic şi armonios.

BROTOCELUL SI CUTREMURUL

Nu demult, pe malul unui lac din inima munţilor trăia fericit un brotăcel. Cât era ziua de lungă se

bronza la soare, prindea muşte, iar seara orăcăia din toate puterile încât toate animalele din

pădure il auzeau de departe. Brotăcelul nu ştia multe despre această lume şi se bucura trăindu-şi
viaţa de la o zi la alta. Era norocos pentru că venise pe lume intr-un loc atit de frumos, plin de

soare si hrana dupa plac.

Din pacate, intr-o zi intunecoasa si nefericita s-a produs pe neasteptate un cutremur de pamint.

Stinci mari si pietre multe au inceput sa se clatine si sa se miste de la locul lor. In invalmaseala de

tărână rascolita, pietre prabusite si copaci rasturnati, bietul brotacel a cazut si el pe neasteptate

intr-o crapatura de pamint neagra si foarte adinca. Printre bulgarii mari si grei nici vorba nu mai

era sa poata vedea soarele . Cutremurul de pamint il luase absolut pe nepregatite, asa ca

brotacelul zacea acoperit de intuneric si tarina, fara sa stie ce sa mai faca, fara sa poata reactiona.

Orele treceau si abea putea misca din labute . Din cind in cind cite o lacrima ii umezea ochii. Gaura

in care cazuse era asa de intunecoasa si rece. Aproape ca uitase de soare, de iarba verde si plina

de flori, de mustele pe care le prindea atit de usor. Uitase de ceilalti brotacei cu care se scalda in

lac, de pasarile care ciripeau in padure. Intunericul care-l inconjura era asa de adinc, incit

brotacelul se simtea complet neputincios si s-a hotarit sa ramina acolo pentru totdeauna .

“Nimeni n-o sa observe si n-o sa-i pese” isi spunea trist brotacelul, gindindu-se ca nu va mai putea

rezista multa vreme, din cauza intunericului care il coplesea si din care incepea sa simta ca facea

parca si el parte. Era cit pe-aci sa renunte la tot. Numai ca mai era ceva. Pina atunci nu daduse

deloc atentie unei voci foarte adinci din sugfletul lui. Se parea ca acea voce nu era de acord cu

gindurile lui si parca il indemna dimpotriva, sa incerce sa se elibereze singur din gaura in care se

afla. “Cauta sa gasesti o cale sa iesi de aici din nou la soare” ii soptea vocea foarte launtrica.

“Gindeste-te ca de fapt asta vrei si tu in realitate”.

La inceput brotacelul n-a ascultat-o, pentru ca vocea era mult prea slaba. Dar treptat voacea a

devenit tot mai puternica, mai insistenta si el nu se mai putea face ca nu o aude. Acest glas a trezit

treptat in brotacel vechea lui dorinta de a vedea din nou soarele si de a se zbengui prin iarba.

Asa ca brotacelul si-a adunat ultimele puteri, s-a scuturat de pamint si a inceput sa sape cu

labutele in sus. Sapa mai slab la inceput, dar apoi din ce in ce mai spornic. Miscarile l-au ajutat sa

se strecoare printre pietre si bulgarii de pamint, asa incit la un moment dat chiar a zarit o raza de

lumina. Desi ochii lui nu mai erau obisnuiti cu lumina, aceasta i-a dat putere si in curind brotacelul

a iesit iar la suprafata . Acum putea sa vada clar urmarile groaznice ale cutremurului de pamint.

Rind pe rind a inceput sa simta cum razele soarelui ii incalzeau din nou corpul, a reinceput sa simta

mirosul ierbii si l-a cuprins o inviorare placuta. De necrezut, dar topaind de colo-colo a simtit chiar

ca se poate bucura iarasi de viata asa ca inainte.

Bineinteles brotacelul nu a uitat niciodata cutremurul de pamint pentru care a pastrat o amintire

deosebita in sufletul lui. Era acolo un locsor special din inima lui unde se afla aceasta amintire, dar

acum brotacelul petrecea mai mult timp ascultind cu mai mare atentie de vocea misterioasa din

interiorul lui, care il indemnase sa gaseasca singur calea de a se elibera si de a iesi iar la lumina.