”Horodiște” de Ion Druță

Capitolul 1

Tatal lui I.Druţă e din Slobozia, un sat de răzeşi de pe malul Nistrului, aşezat puţin
mai sus de Soroca. Mergea vorba că satele de răzeşi de pe malurile Nistrului au
fost întemeiate de către domnitorul Ştefan cel Mare. Răzeşii de aici erau arţăgoşi şi
puternici, putând să ţină piept invadatorilor până la sosirea oştilor domnitorului.
Tatăl scriitorului moştenise acel caracter. Badea Pentelei era dintr-o familie de
răzeşi, numeroasă, dar sărmană. Nu făcuse şcoala, fiindcă situaţia familiară nu i-o
permitea, dar avea un talent la desenat, mai ales îi placea să deseneze cai. De altfel,
această dragoste pentru desen l-a adus în Horodişte, unde lucra ca boiangiu. Aici,
tocmai se construise o biserică nouă. Soarta a făcut astfel, casa mamei sale, Sofica,
să fie în apropierea bisericii noi. De la început i-a fost atrasă privirea de acel
”boiangiu roşcovan”. Chiar dacă familia nu era de acord, Sofica a plecat în
Slobozia, unde s-a căsătorit. A avut noroc de o soacră bună, care mereu a susţinut-
o. După un timp, batrânul Sioma Tverdohleb s-a împacat cu gândul, şi le-a oferit
pamânt, unde şi-au construit casa. Pentelei a devenit horodiştean adevărat, însă nu
îi plăcea că lumea îi zicea Pentelei a Simioanei, Simioana fiind soacra sa.
Ion Druţă a gustat din plin din bunătatea cuvântului ”Mama”. El îşi descrie mama
ca pe o fire mereu zâmbitoare, veselă, muncitoare, şi energia căreia îi lumina pe
toţi. Ion era mezinul familiei, al patrulea copil, fără cele două surori, care au murit
de mici. De mic copil era molipsit de fiinţa care i-a dat viata. Mereu o insoţea prin
sat, prin diferite gospodării, unde plecau pentru a mai schima o vorbă. Mereu i-a
plăcut să asculte conversaţiile celor maturi sau, mai ales pătărăniile. Din copilărie,
Ion Druţă a rămas cu patima de a vedea mereu în jur o lume senină.

Capitolul 2
Cu toate că erau patru frați, erau doi câte doi. Ion Druță și sora Aniuta, care era cu
2 ani mai mare, erau încă copii și se bucurau din plin de copilărie. Ceilalți frați,
Pavel și Gheorghe, erau deja flăcăi, primul era însurat și făcea armata. Micul Ion
făcea mereu ghidușii, jucându-se lânga biserica veche a satului cu ceilalți copii.
Într-o toamnă, când lumea i se părea cea mai frumoasă, se trezește la poarta școlii
de mână cu mama. Ăia au fost primii săi pași în lumea cunoștințelor. Primul necaz
la școală a fost cu sora. Prima lună a fost bine, pâna când au venit marile ploi de
toamnă. Din cei douăzeci de elevi, poate unul sau doi aveau cumpărate încălțări de
la târg, special pentru ei. Naratorul avea niște vechituri, care îi erau mari, și mereu
ramânea cu ele înglodat. La începutul drumului școlar nu era un elev bun. Literele
îi erau pocite și, nici cu aritmetica nu stătea prea bine. Învățător în primele clase
era Pavel al Gafiței, un băiat înalt și frumos. Lui Ion cel mai mult îi plăcea cum
dascălul său scria litera ”D” în catalog, considerând că prin acest gest învățătorul îi
acorda o atenție mai deosebită. După patru clase, familia Druță s-a mutat în alt sat,
iar Ion a pierdut legătura cu învățătorul și cu acel minunat ”D”. Peste 30 de ani,
fiind deja la Moscova, va deschide cutia poștală, unde din nou va întâlni acel
nemaipomenit ”D”, iar pe autor îl coplesesc din nou amintirile, și se bucură că
scrisul triumfă asupra timpului.

Capitolul 3
Ion Druță învăța să scrie pe o tablă cu grafit, fiindcă bani pentru caiete puțini
aveau. Manualele erau și ele un blestem al copilăriei. In clasa a doua sau a treia,
Ion a rămas fără cartea de citire, iar de alta nouă nu avea bani, fiindcă era iarnă și
găinile nu făceau ouă, așa că mama nu avea vreo sursă de venit. Vreo săptămână și
ceva nu a învățat nimic. Se ruga în gând ca să nu se vândă toate manualele, ca să-i
rămâna și lui unul. Pe ultimul manual, Harabagiu i l-a întins cu o mișcare largă și
fără a cere bani. Culoarea, mirosul și foșnetul acelei cărțulii au rămas veșnice în
amintirea naratorului. Cât despre mama, mereu o visează stând lângă o vatră și
punând lemne pe foc și, ajuns împlinit, ar vrea să-i dea o mână de ajutor.
Dintotdeauna grija ei principală a fost pregătirea mesei. Cu puținul ce-l aveau era
greu să hrănească șase suflete timp de un an. Apoi, venea grijile sufletești, fiindcă
după șase zile de lucru venea duminica, când cocea colaci pentru biserică. După
grijile sufletești veneau grijile casei, fiindcă ca să fii în rând cu toți horodiștenii,
trebuia ca să faci gospodărie, iar la Crăciun sau Paște trebuia să primești bine
musafirii. O mare grijă a mamei era satul, fiindcă ceea ce îi plăcea satului îi plăcea
și ei. Mereu umbla cu ghicitul pe la fetele unde umbla Gheorghe, fiul mijlociu,
analizând viitoarea posibilă noră și cuscri. Multe griji ale ei se concentrau și în
jurul tatălui, fiindcă mereu își făcea griji de câți bani va aduce acasă, și câți va
cheltui, dacă va ajunge acasă fără să se oprească la vreo cârciumă sau altele.
Însă, căpetenia tuturor grijilor era Pavel, fiul cel mai mare. El era marea speranță a
familiei. Făcuse câteva clase la un liceu industrial, și chiar primea diferite burse.
Însă, când nu a mai primit s-a înfuriat pe toată Soroca și a părăsit liceul. Întors în
sat s-a însurat și își avea casa la marginea pădurii. Însurat fiind a fost luat la
armată. A făcut armata la București, în garda regală, unde la început a trăit vremuri
grele. Într-o noapte, când era de gardă, a scăpat arma jos și a defectat-o. Pentru asta
a fost bătut crunt, iar familia Druță a primit vestea cu multă durere și cu frică că ar
putea muri. La București nu a plecat nimeni, fiindcă nici părinții, nici nora nu
aveau bani și nu s-au putut înțelege cine să plece. După ce-a ieșit din spital, s-a mai
cumințit, ajungând caporal și făcea santinela pe lânga teatre și librării. I-a apărut și
patima cititului. Când venea în sat, mereu aducea câte o valiză cu cărți, niște cărți
mici și cu coperta moale. Micul Ion a intrat cu adevărat în lumea cărților. Mai ales
îl copleșeau seria de romane „Femei celebre”, plăcându-i scenele unde era acțiune,
chiar dacă acele lecturi nu erau pentru vârsta sa.

Capitolul 4
Pe atunci concediile erau scurte. Bădica Pavel venea de la regiment pentru câteva
zile, apoi toți erau în așteptare. În această situație, primirea și expedierea scrisorilor
era un ritual sfânt. Era un poștaș pentru 2-3 sate. El dispunea de o trasură, așa că
venea zilnic la primărie, ca să distribuie scrisorile. Ion era prea mic, așa că nu era
trimis la primărie după corespondență. Într-o primavară, când mama era ocupată cu
treburi casnice, l-a trimis pentru prima dată la primărie. La început nu a vrut să se
ducă, apoi i s-a făcut rușine că a refuzat și s-a dus. Era primăvara devreme, asa ca
erau niște gloduri cumplite. Drumul spre primărie trecea printr-o râpă, numită râpa
Pacheloaiei. Încolo a trecut cu bine prin acea prăpastie noroioasă. Însă, la primărie
a stat până se înserase de-a binelea. Poștașul când a ajuns nu a împărțit scrisorile,
ci a trimis pe cineva după preot. Acesta primise o scrisoare, precum că la București
murise patriarhul și a înștiințat lumea aflată acolo. Ion a venit în fugă spre casă,
căzând de câteva ori prin glodul din râpă. Ajuns acasă, plin de noroi, a comunicat
vestea mamei. Aceasta s-a întristat mult, deoarece era credincioasă. A doua zi, Ion
nu avea cu ce se îmbrăca pentru școală, dar dorea foarte tare ca să meargă, așa că
mama i-a găsit niște vechituri. La școală a citit celor prezenți o poezie proprie
despre moartea patriarhului. Chiar dacă era simplă, ea a atras atenția lumii. Dovadă
a fost că, în ciuda glodului din sat, ea a circulat din om în om prin tot satul. Niște
vecini tineri, pasionați de poezie, i-au propus chiar ca s-o trimită la patriarhie. Și
acum naratorul se miră și nu își poate explica cum de i-a venit să scrie pentru
prima dată versuri. Sa fi fost oare de la citirea seriei ”Femei celebre” sau de la o
carte, ce se numea ”Genoveva”, pe care o adusese Gheorghe într-o seară, și care a
impresionat-o mult pe mama. Ori de la o întâmplare din Arionești, unde un tânăr
pădurar și-a ucis prima dragoste din gelozie. Despre acea fată s-a făcut și un
cântec, care circula pe malurile Sorocii. Poate au pornit toate de la mâinile
încremenite ale mamei, ce-l dezbrăca, la aflarea veștii morții patriarhului.
Naratorul nu își poate explica, dar a fost cert că acea poezie a fost un început.

Capitolul 5
Cu toate că pamânturile din Horodiște erau bune, un cernoziom bun și gras, în
grădina casei părintești era un sol cleios și cu lut. Nu era lut curat, ci cu paie și
bucăți de sobe din casele risipite de pe acel teritoriu. Ultima casa risipita a fost a
bunicilor. În Horodiște au rămas puține neamuri a familiei Druță. Cea mai
apropiată era Vasiluța, o soră de-a mamei, ce trăia în Sudarca. După ce s-a măritat
cu Zinel Jitaru, un om blajin și foarte cuminte, Ion și sora sa o vizitau des, fiindcă
ea nu avea copii. Celelalte surori ale mamei se măritaseră în sate mai îndepărtate.
Dintre frații mamei, Pavel cazuse în Primul Război Mondial, Petrea trăia în
Horodiște, avea o vârstă înaintată, iar naratorul nu-l prea ține minte. În schimb, pe
Vanea, un bărbat josuț, bine legat, cu un par negru și foarte inimos, îl știa bine,
fiindcă acesta se dușmănea mult cu tatăl său. Nașul Vanea se căsătorise cu una
Zinovia, o vădană înstărită, însă nu erau înscriși, fiindcă Zinovia nu dorea să piardă
pensia ce-o primea pentru soțul căzut în război. Când tatăl o bătea pe mama lui Ion,
ea mereu fugea la Vanea. Odată a venit la el în plină noapte și pe o ploaie mare, iar
el a primit-o și a liniștit-o. A doua zi, nașul Vanea a venit și a făcut un mare
scandal, încât în curtea casei naratorului, s-au adunat o parte din sat.
Într-o iarnă, așa cam după Anul Nou, nașul Vanea a căzut foarte bolnav, având
niște fierbințeli mari, și își pierdea des cunoștința. A fost dus la vreo 30 de verste,
la spitalul din Zgurița, și după câteva săptămâni a murit acolo. Penru prima și
ultima dată s-au întâlnit împreună toate surorile mamei. Firește, durerea morții
fratelui era mare, dar mai rămânea în urma sa o frumoasa avere, iar o mare
problemă devenise locul unde va fi înmormântat. Din cauza că avea tifos, nu putea
fi adus în Horodiște, așa că averea sa îi rămânea Zinoviei. Sorile l-au bătut la cap
pe tata să aducă sicriul, fiindcă din cauza gerului și a viscolului, dar și a bolii
infecțioase, nimeni nu dorea să plece la drum lung. Naratoru parcă îl vede și acum,
cum stă în sanie, alături de Zinovia, și cum pleacă pe acel viscol după sicriu. A
trecut o zi și o noapte, iar tatăl nu mai venea, mama nefiind în apele ei. Surorile,
însă, se gândeau că el a ajuns la o înțelegere cu văduva. Tatăl s-a întors a treia zi,
ostenit și cu caii foarte slabi. După acea întâmplare în ocolul casei au mai apărut
vreo cinci oițe, gurile rele spunând că acesta a fost prețul înțelegerii cu nașa
Zinovia. La început, Ion își întrebă tatăl ce s-a întâmplat în acele zile cât a fost
plecat, dar el nu dorea să-i răspundă.
Apoi, peste mulți ani, la vatra sobei, nu mai pomenea de Zgurița, fiindcă, fiind deja
trecut prin viață, nu a mai vazut pe cineva la fel de curajos ca tatăl. Să facă drum
lung, pe un viscol cumplit, să sape o groapa în pământul înghețat, să înmormânteze
un om cu care mereu s-a dușmănit, și mai ales să se aproprie de un sicru al unui
bolnav de tifos, i se parea ceva ireal si măreț, iar acele cinci oițe, chiar nu aveau un
asemenea pret.

Capitolul 6
In acea ogradă din mijlocul Horodiztii, a mai rămas o singură rudă de sânge de-a
mamei, bunica. Pentru Ion era o taina cum de-a izbutit acea batrânică să facă atâtea
lucruri la viața ei. După ce și-a ridicat casa în mijlocul satului, tatăl a fost luat la
armată, apoi a început Primul Război Mondial. După ce a fost pe fronturi și prin
spitale a început revoluția în Rusia. Atunci și-a zis că e timpul să plece acasă.
Drumul a fost greu, mai ales la trecerea Nistrului. A găsit un luntraș, care pentru un
butoi de scrumbie a acceptat să-l treacă râul. Jumătate de drum omul s-a ținut de
cuvânt, apoi a dorit să-l arunce în apă. Tatăl a răsturnat el luntrea, apoi a ajuns la
mal. În orășelul Otaci a bătut la poarta unui ovreu, care l-a primit și i-a dat haine de
schimb. Când s-a pornit spre casă, la intarea în oraș și-a zărit soția cu o caruță de
lemne. A ieșit în calea ei, dându-se drept soldat rus. La început nu prea ieșea din
sat, însă autoritățile l-au simțit, așa că-l chemau zi de zi pe la interogatorii. S-au
găsit niște consăteni, care au jurat ca el s-a întors cu mult inaintea lor, și-a a fost
lăsat în pace. În acea vară bunicul a murit de necaz, că mezinul Pavel îi căzuse în
război, iar tata era viu acasă. După moarte ograda s-a împărțit în două, jumătate
familiei și jumătate bunicii.
Tatalui nu îi plăcea acea împărțire a curții, așa că umbla mereu pe lângă bătrâna cu
vorbe dulci, ca să rămână ea în grija lor. Deja bunica trăia într-o cămară ridicată
lângă casă, dar venea rar pe la fiică. Când Ion și sora au mai crescut și plecau la ea,
atunci când băteau în ușă, ea striga din fundul cuptorului ”Pașol von!”. Copii
credeau că astfel ea le spunea să vină mai târziu. Ea ieșea rar din casă, iar focul în
vatra îl făcea o dată pe zi, fiindcă nu prea avea cu ce. Când se însera, la fereastra ei
apărea și o lumină slabă, fiindcă nici gaz nu prea avea. Era voinicuță, cu toti dinții
în gură, iar când mergea în pădure după ierburi sau porumbrele, mergea drept și cu
capul sus. Dincolo de acel ciudat ”pașlo von” ea se avea bine cu nepoții, dar și cu
ceilalți copii din mahala. Avea o desaga unde aduna tot felul de lucruri pentru zile
negre, iar când Ion venea la ea, îl servea cu bomboane, covrigi, plăcintă din acea
desagă. Bunica mai avea o mângâiere la bătrânețe, o sticlă de votcă cu buruieni,
ascunsă la fundul cuptorului. Tatăl nu era prea încântat că bătrâna ascundea acea
sticlă, fiindcă el tot ”era predispus la aghezmuiri zilnice” și nu dispunea de-o
asemenea sticlă. In afară de Ion, mai avea un om apropiat în Horodiște, o bătrânică
cu care prietenea de mică, și care o vizita o dată pe saptamână.
Când a venit timpul să se mute în alt sat, tatăl umbla sa vândă grădina întreagă,
însă celelalte neamuri se răsculaseră. Doar că bătrânica iși lipise bătrânețile de
familie, așa că, rugata de mama naratorului, a lăsat să fie vândută și partea ei. În
satul nou nu toate au fost bune. Au fost și vremuri grele, au fost și neajunsuri. La
un ceas de supărare tatăl i-a reproșat bunicii că stă la el. Bunica s-a mutat la
Domnica, o fiică de-a ei ce trăia în Salviri, care avea vreo 80 de ani, în timp ce
bunica avea o sută și ceva. Toți erau mirați să vadă cum merg două batrânele pe
drum, zicându-și una alteia ”mămuță” și ”fată-hăi”. După razboi au murit
amândouă, naratorul, având remușcări că nu știe unde sunt îngropate, închipuindu-
și doar două cruci putrede la un colț de cimitir.

Capitolul 7
Din toată lumea ce-a trecut prin viața naratorului, tata a fost figura cea mai dură,
cea mai enigmatică. În copilărie tatăl i se părea voinic, demn și veșnic. Voinic într-
adevăr era, fiindcă nu se găsise oameni în Horodiște ca să-l dea la trântă. Demn era
în măsura în care poate fi un țăran cu patru copii și patru hectare de pământ. Cât
despre veșnicie- firește, se schimbă si el puțin câte puțin, dar parcă sfida lumea
înconjurătoare. Mulți dintre eroii viitoarelor cărți ale lui Ion Druță au împrumutat
acele calități ale tatălui.
Când se gândește la tata, naratorul se pomenește gândindu-se la trei oameni
feluriți: tata din Horodiște, tatăl din Ghica-Vodă, cât mai trăia mama, și tatăl din
Ghica-Vodă, rămas vădăoi. Despre tatăl din Horodiște știe foarte puține, deoarece
cu copii cei mai mici, ocazional, schimba două-trei vorbe. Familia ținea doi cai
bunicei, așa că tata era rar pe acasă. Bețiv nu a fost, dar i-a plăcut mereu să stea cu
oamenii la un pahar de vorbă, mai ales că era un bun povestitor. Mult mai greu era
să-l aduci de pe la crâșme, sau de pe la butoiul cuiva. Biata mamă încercase de mai
multe ori, și o pățise rău, așa că nu se mai ducea după soțul rătăcit. Îl trimitea pe
Ion după el, și mare îi era mirarea, când îi vedea pe amândoi venind de mână. Când
trăiau în Horodiște, Ion și mama se înțelesese, precum că mama îi va permite să
vândă câteva ouă din coteț, în timp ce el va pleca dupa tata prin sat. Când îl găsea
la vreun chef, el se strecura neobservat pâna la părintele său, apoi acesta îl vedea,
și-l arăta tuturor, fiind foarte mândru de fiu, după care Ion îi zicea de mâncarea și
mămăliga ce-l aștepta acasă, și plecau împreuna spre casă. Biata mamă mereu
suferea și nu mai știa la ce să se mai aștepte. Odată, povestea mama, în ziua de
Paști a stat el un pic la masă, apoi a ieșit până afară. Nu a mai tras acasă până
seara, venind obosit și flămând. A doua zi nu a vrut sa povestească unde a fost. Dar
niște femei i-a spus că, alături de bărbații lor, au jucat cărți pe un câmp la marginea
satului, firește la bani. Toata ziua pierduse, dar seara recuperase tot. Un alt jucător
care pierduse tot,și nu voia să-l lase pe tata în câștig, puse la bătaie două hectare de
arătură, iar tata câștigase pământul. Spre marele său ghinion, tata mai avea și
patima de a înțepa mereu pe cei din jur. Cind acel amărât a venit sa are pamântul,
tatăl mereu îl înțepa. Într-o vară, când tata a plecat pâna în Horodiște, la întoarcere,
prin râpa Pacheloaiei acel om și cu alte rude l-au pândit pe la spate, și l-au bătut
crunt. Neavând multe neamuri în Horodiște nu a plecat să se răzbune, de altfel nici
nu se prea simțea în pagubă. Nu a mai jucat cărți, pentru bani, niciodată, dar acel
obicei de ai înțepa pe oameni si l-a păstrat până la moarte.

Capitolul 8
Dupa moartea nașului Vanea,singura nădejde a mamei a rămas bunica de la
Slobozia.Atunci când o răzbătea,biata mamă pornea în toiul nopții-peste 20 de
verste spre malul Nistrului.O dată pe an,în toamnă,când venea hramul,tatăl înhama
caii și plecau cu toții în ospeție.Fratele Gheorghe se visa gospodar înca de mic,așa
că nu mai mergea,dar ramânea să aibă grijă de gospodărie.
Bătrâna Horodiște rămânea domol în urmă.Caii urcau încet la deal,de abia
văzându-se printre livezi satul,era Criscauții.Naratorului i se părea că acolo îi totul
ca și la Horodiște.Femeile umblau în bluze albe;oamenii purtau pălării de
paie,făcute de ei;casele aveau aceleași briie albe de var.Dupa Criscauți-alte
pământuri,alte petece de vii,cu câte-o colibă în mijlocul tufelor.Mama înșira fel de
fel de pătăranii legate de locurile prin care treceau.Întâmplări,basme,legende
veneau puhoi.Și iara vin sate,fântâni,câmpii,iar când dincolo de Niorcani apare o
casa mare,mama se îngrijora-se foarte mult,fiindcă drumurile din Slobozia erau
foarte încâlcite și aruncate peste cap.După casa cea mare se începe satul.Este
frumos satul de baștină al tatălui,cu cele câteva sute de case ce se încălzesc pe
malul drept al Nisrului.Drumul pe care intrasera se pomenise rupt în două.Un capăt
sfârșește sub copitele cailor,celălalt se vedea hat departe la fundul unei râpe,caii
trebuind să treacă pe un pod foarte abrupt.Bieții cai,mai mult se târau decât
mergeau.Până la bunica a mai fost un asemenea drum.În sfârșit au ajuns în fața
unei frumoase fântâni de piatră.În prag a apărut bunica,o bătrână înaltă,uscățivă,cu
zâmbetul blând și înțelegător ca al unei maici de mănăstire.În curte,lângă casa
bunicii,mai era o casă nouă și traincă,ce aparținea mătușii Dunea,o soră de-a
tatălui.Ograda bunicii,așezată chiar pe malul Nistrului,era și nu era pe mal.Se
zăreau câțiva curpeni de cartofi,câțiva copăcei de mere pădurețe,iar încolo,toată
ograda-numai stânci de piatră.Pe celălalt mal era satul Sabătăuca.Erau desparțite de
hotar,fiindcă ambele aparțineau diferitor state.Acel sat nu era prea bogat,dar avea o
frumoasă orchestră.Dimineața,oamenii ieșeau de prin case,se adunau în centrul
satului,și acompaniați de orchestră plecau pe câmp la lucru.Slobozenii nu aveau
fanfară,dar aveau o frumoasă biserică de piatră,cu clopot
mare.Duminicile,subutăucenii,atei fiind,se ducea pe câmp,în timp ce slobozenii
plecau în tăcere spre biserică.Tot umblând cu joaca,de la bunica din vale,iată că
copii au ajuns în deal,la moșul Petrea,fratele mai mic al tatei.Ion căutând un loc
bun să se ascundă a dat peste o movilă cu bostani.Așteptând să fie găsit,i-a venit o
idee,ca să vadă dacă bostanii ajung în vale la bunica întregi.La început a luat un
bostan mai măricel,apoi veneau toți bostanii la vale ca ”armata lui Papura-
Vodă”.In vale au ajuns doar doi bostani.Unul a ajuns în fântână,tatăl s-a chinuit
toată seara să-l scoată.Al doilea a ajuns în coșul cu patlagele al unui om ce trecea
pe drum cu căruța.La început omul era nemulțumit,apoi s-a înțeles cu tatăl și totul
s-a rezolvat.
Zilele de musaferie trecuse,așa că într-o dimineață s-au pornit înapoi spre
casă.Desparțirea a fost dureroasă.De acuma caii au trecut ușor peste acele râpi,iar
câmpurile erau deja pline cu oameni.Iată că se vede din depărtări și Horodiștea.În
ograda trebăluia Gheorghe,care era supărat,că nu avusese cu ce să aducă roadă de
pe deal.Tatălui și mamei nu-i putea reproșa nnimic,așa că toată ocara a căzut pe
Ion.De fapt,de la bădica Gheorghe a mâncat bătaie destulă.Chelfaneala se chema la
dânsul trebusșoara asta,dar pe Ion nu-l îngrozea expresia caatare,cât conținutul ce-l
atrebuia.