Când vine vorba de carte, mă gândesc atât la educaţie, cât şi la lectură.

În ceea ce priveşte învăţătura, am întâlnit mulţi intelectuali fără suflet,

dar şi oameni simpli de o rară frumuseţe interioară. Totuşi, asta nu
înseamnă că trebuie să mizăm doar pe suflet şi caracter. E drept că ele
sunt în vârf , dar şi cartea ne ridică la anumite înălţimi şi ne aduce mari
beneficii. Cei 7 ani de acasă nu vin din cărţi, dar anii cei îi preced au o
cerinţă primordială: studierea. Şcoala nu produce nici talente, nici
oameni cu suflet deosebit. Însă ea ne şlefuieşte abilităţile, ne
responsabilizează, ne deschide noi orizonturi şi ne pregăteşte un viitor
mai bun. Orice formă de educaţie este fundamentală. Dar să nu uităm de
auto-educaţie. Tot ce înveţi în şcoală trebuie să reverşi în această lume
într-un mod respectabil. Să deţii principii şi valori bine conturate şi să fii
mereu în slujba frumosului.

Să vorbim şi despre şcoala vieţii. Unii spun că este cea mai importantă şi

se bazează doar pe ea. Nu pot să îi contrazic în totalitate. Sigur că viaţa
este un profesor şi ne învaţă multe, dar de fapt învăţăm din experienţe şi
devenim mai puternici. Această luptă numită viaţă ne poate aduce  multe
învăţăminte, dar nu şi cultură. Ne poate deştepta, dar nu şi culturaliza.
Orice talent deosebit are nevoie de artă şi cultură pentru a progresa.
Materii care lipsesc de la această “şcoală”. Dacă este cea mai
importantă, atunci ar trebui să ne îndrumăm fiii şi nepoţii astfel: Draga/
dragul meu/mea, nu e nevoie să studiezi, tu trebuie doar să fii
descurcăreţ şi să ai şcoala vieţii. Asta contează. Dar ar fi o greşeală
cumplită, nu? Adevărul este undeva la mijloc şi poate fi explicat frumos
astfel: Draga/dragul mea/ meu, trebuie să înveţi pentru a reuşi în viaţă,
dar ia aminte şi din tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Cred că aceasta
este îndrumarea corectă. Până să ne fie viaţa profesor, avem nevoie şi de
alţi dascăli. Şi, mai cu seamă, de cărţi.

În ceea ce priveşte lectura, consider că este o altă cerinţă fundamentală

pentru a progresa şi a ne lumina. Şi, poate, cea mai frumoasă pasiune.
Nu există cărţi morale sau cărţi imorale. Cărţile sunt bine scrise sau prost
scrise. Asta e totul, spunea Oscar Wilde. Şi ce înseamnă cărţi bine
scrise? Aici e o problemă subiectivă deoarece suntem diferiţi şi asimilăm
diferit expresia bine scris. Eu cred că sunt acelea în care autorul a reuşit
să pătrundă în universul tău interior şi să îţi transmită un mesaj puternic.
Nu a rămas doar o semnătură pe copertă, ci a trecut dincolo de filele
cărţii. Prin originalitate, profunzime, înţelepciune şi har. Sunt acele cărţi
după a căror lectură realizezi că eşti mai bogat lăuntric. Că ai învăţat
ceva, că te-ai regăsit în paginile lor şi te-ai redescoperit. Că te-ai
identificat cu autorul. Şi asta se întâmplă când el scrie cu har dăruind şi
celoralţi din lumina lor interioară. Scriitorul are o misiune importantă.
Aceea de a transmite şi a dărui. De a scrie eternitate. De a se detaşa de el
şi de a crea stări în care să se regăsească şi redescopere şi alţii. Şi, pentru
că suntem diferiţi, ne alegem cărţi diferite şi scriitori diferiţi.