Citeva aspecte ale combinarii focusingului cu terapia centrata pe persoana in

lucrul cu clientii psihosomatici

E. W. Fuhrmann, Heidelberg, Germania

Introducere

Medicii si colegii trimit adesea clientii psihosomatici la mine spunind: “Incerca! Dar aminteste-
ti ca e un client psihosomatic!” Pentru mine asta inseamna: probabil va fi foarte greu sa ajut aceasta
persoana cu oferta mea de psihoterapie. Si in functie de experienta mea proprie cu clientii
psihosomatici asta inseamna ca trebuie sa fiu foarte atent cind aceasta persoana intra in biroul meu.
Imi amintesc ca acum citiva ani un inginer civil de 35 ani a venit la mine cu dureri foarte
severe in stomac. Medicul il diagnosticase cu “gastrita cronica” si-i recomandase sa inceapa
psihoterapia. Toate interventiile medicamentoase esuasera asa ca psihoterapia era ultima oportunitate
de a-i oferi ajutor. Totusi, nu am reusit sa-l pun in contact cu procesul lui intern. Era o bariera. El
spunea: “Nu am probleme, dar stomacul ma doare, in afara de asta viata mea e ok!” ( pentru mine acest
mesaj pare sa fie: E aceasta durere in stomacul meu. Te rog opreste-o odata dar nu te atinge de mine,
stai departe de Sinele meu!). Am esuat cu oferta mea de psihoterapie centrata pe persoana iar el nici
macar n-a acceptat alte interventii ca jocul de rol al lui Moreno. Cind amindoi am decis sa oprim
terapia si s-o consideram fara efect, o parte a lui pare ca-mi spunea: “Sint cistigatorul, nu sint bolnav
mental, nu am nevoie de psihoterapie. Nici tu nu ma poti ajuta.” Dar o alta parte din el se uita la mine
dezamagit. Aceasta parte parea ca spune: “Ajuta-ma dar fii atent sa nu ma ranesti!” A fost greu pentru
mine sa-mi simt neputinta. M-am simtit mai usurat cind am retinut la supervizare ca alti colegi au avut
experiente similare cu clienti psihosomatici.
Experienta mea m-a facut sa presupun ca persoanele suferind de simptome severe clasificate ca
fiind cauzate de factori psihologici sau somatici:
- au tentinta de a avea bariere impotriva contactelor calduroase
- se refera in mod direct rar la experienta simtita
- au o atitudine de a cere fata de ei insisi si fata de terapeut
Asta pune o presiune pe terapeut ca sa fie rapid si eficient. E un mare pericol sa fii “expertul rau” care
are idei bune despre cum sa conduca problemele clientului.
- ataseaza o importanta extrema simptomului ca o problema izolata care pare neconectata cu alte
teme din viata sa. E ca o cerere implicita la adresa terapeutului sa elimine simptomul, ca si cum
psihoterapia ar fi chirurgie.
- intrerupe psihoterapia repede daca se simt inconfortabil cu situatia terapeutica. Pentru mine ca
terapeut asta inseamna ca voi avea doar o sansa minima sa corectez greselile mele.
Bineinteles ca asta duce la o intrebare despre indicatie. E rezonabil sa incepi orice fel de psihoterapie
cu persoane care sint initial motivate de sfatul medicului sau al altora? Si alta intrebare: Va fi acest
client deschis la oferta specifica a terapiei centrata pe persoana si focusing? In cele mai multe cazuri,
simt ca e o provocare pe care o accept cu bunavoie. Dar vad de asemeni si pericolul de a lucra sub stres
sa dovedeasca ceva despre mine. Sint de acord cu pozitia lui Biermann Ratjen, Eckert si Schwartz
( 1979) care au prezentat consideratiile si indicatiile lor astfel: “Responsivitatea” clientului la procesul
terapeutic e cel mai bun indicator pentru recomandare si prognoza in terapia centrata pe persoana.”
Astfel, cel mai bun criteriu pentru a decide daca terapia centrata pe persoana va fi eficace sau nu pare
sa fie responsivitatea clientului la primele interviuri. Pe de alta parte, bineinteles, terapeutul are
optiunea si responsabilitatea de a modifica procedura psihoterapeutica in functie de abilitatile specifice
ale clientului.
Cind m-am uitat la alte pozitii terapeutice, am aflat- in ciuda unor diferente semnificative- o
conformitate surprinzatoare printre descrierile psihanalitice ale pacientilor psihosomatici. Freud ca si
autori mai recenti ( Marty, 1963, Mitscherlich, 1969, Sifneos, 1973) caracterizeaza pacientii lor
psihosomatici ca mai mult sau mai putin incapabili sa vina in contact cu trairile lor. Mai mult, ei sint
de acord ca acesti pacienti nu-si pot verbaliza sentimentele lor. Sifneos ( 1973) a creat termenul
“alexitimia” care inseamna inabilitatea de a “citi” sentimentele si de a le exprima prin cuvinte.
Bazindu-si cercetarea pe un grup de 20 persoane dintr-un Spital psihiatric din Boston, el a descris 16
dintre ei ca fiind handicapati in comunicarea cu intervievatorul, aproape incapabili sa verbalizeze
sentimente, cu o lipsa de fantezie si cu un fel de gindire mecanicist-automatica ( similara “gindirii
operatorii” din scoala franceza de psihosomatica). Discutarea acestor termeni si implicatiilor sale
pentru practica terapeutica imi arata diferentele si asemanarile dintre experiente: exista o dificultate
binecunoscuta in a lucra cu pacienti psihosomatici, dar pe de alta parte problemele acestor pacienti sint
foarte diferite de cele ale clientilor psihosomatici cu care lucrez. Asta subliniaza faptul ca procese de
boala foarte diferite sint etichetate sub un singur termen “psihosomatic” si asta subliniaza marele
pericol de a clasifica clientii in grupuri, mai ales daca asta duce la contratransfer negativ.
Cu toate acestea, exista o nevoie de a organiza experienta proprie a cuiva si de a te uita dupa
indicatori, care va arata unde sint necesare interventii specifice si unde pot fi mai eficace. Pfeiffer
( 1987) a subliniat ca tipuri specifice de rezistenta cer proceduri specifice din partea terapeutului. Pe de
alta parte, dupa Rogers, terapeuul trebuie sa respecte apararea clientului ca o protectie importanta
impotriva dezintegrarii structurii selfului. Totusi, alta responsabilitate a terapeutului e sa incurajeze
pregatirea clientilor pentru introspectie. Pfeiffer a aratat ca empatia si- printre multe alte metode-
focusingul pot ajuta clientul sa intre mai mult in contact cu trairile sale, sa reactioneze la ele emotional
si sa perceapa o semnificatie simtita. Astfel, terapeutul are sarcina dificila de a gasi balanta intre o
atitudine mai degraba receptiva sau mai activa, intre a respecta apararea clientului si a oferi stimulare
specifica pentru a usura procesul clientului.
O alta sarcina dificila in munca cu clientii psihosomatici e sa fii sensibil la distanta corecta intre
client si terapeut, din moment ce a fi prea apropiat poate provoca terminarea terapiei.
Cind am inceput sa folosesc focusingul in munca mea psihoterapeutica, am ezitat sa invat
focusingul in mod explicit. Pare sa fie usor doar cu persoanele care fac progrese bune cu terapia
centrata pe persoana “curata, absoluta”. Si apoi am inteles ca nu-mi place sa invat focusing. Pentru
mine parea superficial, ca un element strain in procesul psihoterapiei. Asa ca am fost norocos sa
experimentez focusingul cu Gendlin si echipa sa in work-shopuri in Chicago in 1986 si 1987 intr-o
maniera foarte flexibila si integrata.
In lucrarea sa “Folosirea focusingului in timpul terapiei” ( 1979) Gendlin a ilustrat moduri
diferite de a introduce instructiunile focusingului. In loc sa invete in mod explicit cele 6 miscari din
focusing....terapeutul care stie focusing il va invata pe client- probabil nu toate o data ca un set de
instructiuni de 10 minute, ci putin cite putin, acum si apoi, in orele de inceput. E adesea suficient doar
sa incetinesti felul de a vorbi acum si atunci. Terapeutul poate raspunde la un punct de interes incet, ca
si cum ar fi savurat sau simtit incet semnificatia a ceea ce a fost spus. In timpul unui asemenea mod de
a raspunde incetinit e destul de probabil ca si clientul sa faca acelasi lucru, sa simta in interior cum se
potrivesc cuvintele, sau cum nu se potrivesc, si ce mai exista in plus. “Azi imi pare un mod potrivit de
a-i invata focusing pe clientii psihosomatici cu aceste invitatii de cite putin cite putin.”
Scurta ilustrare a muncii cu clientii psihosomatici

Voi prezenta acum citeva ilustrari ale terapiei cu clienti psihosomatici.

Exemplul A

Mrs. B. e un student la medicina de 24 ani care a fost trimis de un medic dupa citiva ani de tratament
medical. Mi-a spus ca a fost suspicioasa fata de orice fel de psihoterapie, dar ca e doritoare sa-si
testeze posibilitatile sale. Ea a suferit de nevroza cardiaca severa cu atacuri de frica de moarte. Si ea a
fost atit de terifiata de fantezia cu posibile atacuri ca parea total capturata de frica sa. In a doua intilnire
i-am facut cu multa grija citeva invitatii sa gaseasca un loc confortabil, un pic separat de frica
coplesitoare a acestor atacuri terifiante. Asta o face sa-si simta frica ei ca un intreg si, brusc, a venit o
schimbare dramatica cu un sens nou pentru frica ei: nu mai era frica de moarte, ci frica de viata! A fost
ca o deschidere brusca a unei usi la o camera plina cu o gramada de frici specifice, in mijlocul acestei
camere era frica de a fi insuficienta si neatractiva, incapabila sa faca fata vietii. Aceasta femeie a simtit
o usurare mare la sfirsitul sedintei. Spre surpriza mea, de atunci niciodata ( cu un an in urma) nu a mai
avut atacuri atit de puternice.
Cu toate acestea, ea inca mai are senzatii corporale neplacute in jurul inimii si a suferit ca se
simtea inferioara. Pe parcursul terapiei, ea foarte adesea a rejectat foarte des invitatia mea de a fi atenta
la felt-sensul corporal al unei probleme. Dar uneori, mai ales cind ne uitam la caracteristicile a ceea ce
se intimpla intre noi chiar acum, ea a fost capabila sa se refere la experienta ei in mod direct. Asa ca,
din punctul meu de vedere, procesul terapeutic a urmat o linie in zig-zag intre deschidere si inchidere,
fiind aproape si departe.
Dupa 46 de intilniri, Mrs. B e in punctul unde e capabila sa se bucure de ea uitindu-se la
procesul ei cu mai putin criticism: percepe puterea ei, poate fi un pic mai empatica cu ea si mai putin
dependenta de parintii ei si de prietenul ei.

Exemplul B

Mrs. K., un cercetator social de 29 ani a initiat primul contact cu citeva comentarii ironice asupra
psihoterapiei si psihoterapeutilor in general. Ea avea un diagnostic de gastrita cronica si avea dureri
extraordinar de severe in timpul menstruatiei.
“Fiecare persoana bine-educata in zilele noastre stie ca gastrita cronica e o boala
psihosomatica. Asa ca sint aici.”
Si ea a fost trimisa de un medic si si-a aratat neincrederea intr-un mod elegant si elocvent. In
primele 3 sesiuni ea a ramas la nivelul conceptelor sale teoretice, ignorind incercarile mele de a-i
incetini ritmul vorbirii.
In sedinta urmatoare, ea a criticat caracterul superficial al primelor trei sedinte. Nu a existat
nici un progres, doar stagnare, a spus ea.
I-am cerut sa simta aceasta “stagnare, impas”. Da, pot s-o simt....e ca inotatul la suprafata unei
ape, ca si cum nu esti capabil sa te scufunzi, exista prea multe colace pentru inot. Nu pot atinge
adincimea...( incepe sa plinga)...apoi apare alta imagine, sint inconjurata de ceata, nu pot vedea nimic,
nu pot auzi nimic, mirosi nimic. Nu am sensul directiei.”
La finalul acestei sedinte si-a simtit durerea, frica sa de a nu fi singura, dorinta sa de a avea o
persona cu care sa fie apropiata.
 A fost adinc impresionata de adincimea pe care a atins-o acum singura. Si a fost speriata de
profunzimea experientei sale. In sedintele urmatoare, a dezvoltat o creativitate extraordinara cu
imagini grandioase despre procesul sau interior. Si a avut multe vise. Simtea ca descopera regiuni
necunoscute din ea.
Frecventa fazelor cu tendinta puternica de a vorbi si de a se uita doar la aspectele intelectuale a
diminuat din ce in ce mai mult.
In loc, a devenit mult mai des spontana in a se uita in interior, fiind atinsa de trairile ei si apoi
dezvoltind aceste imagini minunate. Dar in ciuda acestui proces de deschidere si de progres evident in
viata sa “in afara”, ea tot a ramas uneori suspicioasa in legatura cu valoarea terapiei.
Frecventa durerilor de stomac a scazut semnificativ si a inceput sa interpreteze durerea ca un
semn al “ceva e in neregula acum, clarifica-l acum!”
Si a mai fost un pas important: “Cind ma simt incordata si tensionata in corp, nu pot simti nici
o frica- dar stiu ca daca ma relaxez, frica va veni!” Acesta a fost inceputul cautarii unei cai de a
produce o eliberare profunda. In final, a fost capabila sa reduca putin durerile menstruale.
Uitindu-se inapoi la terapie la finalul ei ( 47 sedinte) a spus: “Sint atit de uimita ca pot clarifica
ceva doar prin a-mi urmari propriile imagini si vise fara sa le fac clare??? Si “Imi cer scuze, v-am spus
atitea vise, stiind bine ca nu sinteti psihanalist, dar m-am gindit ca asta e sedinta mea asa ca trebuie sa
le inghititi!”

Citeva comentarii finale

Pentru mine, evenimentul terapeutic cel mai surprinzator e schimbarea brusca produsa de
focusing asupra “simptomului psihosomatic principal”. La acest punct al procesului, trairea corporala a
simptomului se schimba in semnificatia simtita corporal a simptomului. Pare ca si cum simptomul
devine fara folos, uneori chiar disparind!
Pentru ca acest proces dramatic sa apara e important sa reusesti in “a face spatiu”, mai ales
daca frica e atit de coplesitoare. Apoi poate fi ca deschiderea unor usi ale camerelor interioare ale
marelui palat al persoanei! Si e surprinzator de asemeni ca aceasta invatare putin cite putin a
focusingului pare multor clienti psihosomatici sa fie calea de mijloc corecta intre o oferta structurata si
una nestructurata. Linia de zig-zag clasica a focusingului intre o constientizare mai degraba noua,
necunoscuta, vaga, implicita si o constientizare bine-cunoscuta, sigura, explicita pare sa reduca
neincrederea si frica de a merge in interior. Folosind imagini si vise ca un mediu permite clientului sa
priveasca la ea, pare sa fie o a treia parte intre client si terapeut la care ambii se pot referi fara a se
atinge unul pe celalalt in mod direct. Asta pare sa ofere un suport pentru siguranta clientului care-l face
capabil pe el\ea sa permita mai multa intensitate in relatia terapeutica. Asa ca, combinatia dintre
terapia centrata pe persoana si focusingul introdus cu grija pare sa fie o cale potrivita de a practica
psihoterapia cu “clientii psihosomatici”.