MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICI MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Științe Economice

Departamentul Economie, Marketing și Turism

Lucrul individual
Tema: Rolul Uniunii Europene pe plan mondial

Disciplina Economia Europeană şi integrare economică

A efectuat:

Studenta anului II, grupa SHTA 1802,

Specialitatea: Servicii hoteliere, turism și agrement

Trifanov Nicoleta

Cordonator Antonici Natalia

CHŞINĂU 2020
 Cuprins

INTRODUCERE…………………………………………………………2

CAPITOLUL I UNIUNIEA EUROPEANĂ ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

1.1 Economia Mondială la confluenţa dintre globalizare şi regionalizare….3

1.2 Perspectiva dezvoltării procesului economic în UE...............................6

CAPITOLUL II UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN LUME

2.1 Uniunea Europeană în lume. Politica externă a Uniunii Europene...........10

2.2 Acordurile europene..................................................................................13

Concluzie.........................................................................................................14

Bibliografie.....................................................................................................15

2
 INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa temei de cercetare : Uniunea Europeană (UE) este o uniune politică

și economică a 27 de state membre 447 milioane. UE a dezvoltat o piață unică internă printr-un
sistem standardizat de legi care se aplică în toate statele membre. Politicile UE vizează
asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor în cadrul pieței
interne, adoptarea legislației în domeniul justiției și afacerilor interne și menținerea unor politici
comune privind comerțul, agricultura pescuitul și dezvoltarea regională.Pentru călătoriile
în spațiul Schengen, controlul pașapoartelor a fost eliminat.O uniune monetară a fost înființată în
1999, a intrat în vigoare în 2002 și este compusă din 19 state membre ale UE care utilizează
moneda euro.

Funcționând ca o piață unică formată din 27 de țări, UE este o putere comercială majoră pe plan
mondial.Politica economică a UE se axează pe crearea de locuri de muncă și stimularea creșterii
economice printr-o utilizare mai inteligentă a resurselor financiare, prin eliminarea obstacolelor
din calea investițiilor și prin asigurarea vizibilității și furnizarea de asistență tehnică pentru
proiectele de investiții.Dacă ținem cont de valoarea tuturor bunurilor și serviciilor produse (PIB),
economia UE este mai mare decât cea americană. PIB-ul UE în 2017: 15,3 mii de miliarde EUR.

Scopul : Lucrul individual constă în cercetarea şi generalizarea aspectelor teoretice şi

metodologice privind Rolul Uniunii Europene pe plan mondial.

Metodologia cercetării științifice a lucrării date se bazează pe diverse metode, tehnici și

instrumente cum ar fi: investigare a materialului, tabelară, metoda analitică, comparative, de
observare și metoda grafică.

3
CAPITOLUL I UNIUNIEA EUROPEANĂ ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

1.1 Economia Mondială la confluenţa dintre globalizare şi regionalizare.

Fenomenele care marchează evoluţia economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul
globalizării, al interdependenţelor şi interacţiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colţ al lumii, are
efecte mai mult sau mai puţin ample asupra întregii economii mondiale. Procesul globalizării
este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut
o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80, odată cu globalizarea pieţelor financiare.
Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între 1987 şi 2001,
ponderea în P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,7%, pentru Asia (fără
Japonia), de la 8,8% la 12,2%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de
„virusul”globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficienţa finanţării private în
pocesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au
crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între
1990 şi 2001. În ceea ce priveşte Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a
vieţii în Coreea de Sud, Thailanda şi Malaiezia este acum de 68 de ani, faţă de 57 în anii „70. În
aceeaşi perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări. Viteza deosebită
cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că „... trăim
transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor. Nu vor mai fi
economii naţionale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul
unor graniţe vor fi oamenii, care vor compune naţiunile...” . Cu alte cuvinte, tot ceea ce ţine de
activitatea economică va aparţine unei economii globale, în care naţionalul va fi foarte greu de
identificat. În opinia aceluiaşi specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor
corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni. Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se
minimizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relaţiilor
economice internaţionale, regulatorul activităţii economice naţionale, se apreciază că statul a
pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaţionale. Cu toate acestea, există şi opinii
conform cărora instituţiile politice ale statului rămân principala forţă în modelarea economiei
mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependenţele dintre ţări sunt tot
mai mari, nu numai în plan economic, ci şi politic.

Efectele balanţelor de plăţi, ale ratelor de schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt
resimţite în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice. Statele naţionale
operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziţie mai bună în
comerţul internaţional, atragerea de investiţii străine, creşterea competitivităţii, toate acestea cu

4
scopul maximizării bunăstării sociale3 . În afară de acestea, globalizarea ridică şi multe alte
controverse. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieţei (rate de schimb, rate ale dobânzii, cursul
titlurilor) este o consecinţă a globalizării. Liberalizarea pieţelor (80% din pieţele emergente au o
totală convertibilitate a monedei, faţă de 37% în 1987) concomitent cu menţinerea unor rate fixe
de convertibilitate au încurajat speculaţiile, care au condus în cele din urmă la declanşarea unor
adevărate crize (vezi criza din Asia ). Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanţelor le
reprezintă deficitele conturilor curente, care în ultima decadă au crescut, îngreunând şi mai mult
îndatorarea externă, peste capacitatea de finanţare a acesteia de la bănci sau instituţii
multilaterale. Decalajul între nevoile de finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a
început să fie acoperit de fondurile volatile pe termen scurt. După 1992, pieţele emergente au
devenit puternic dependente de pieţele de export, mai ales ca urmare a politicilor monetare şi
bugetare. Până la globalizarea finanţelor, principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau
de natură macroeconomică: inflaţie, buget, comerţ exterior.

După anii „80, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc :
întărirea sectorului financiar,evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la
operaţiuni speculative de anvergură, întărirea sistemului companiilor private, evitarea
dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o deschidere bruscă către exterior poate
conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi, modelul asiatic de dezvoltare, în special
neajunsurile sale.

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de

relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea
unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa
verticală, cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state
membre. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de
instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt
grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte.
Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv
intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea
procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea
economică, uniunea monetară şi uniunea politică. Zona de liber schimb se compune din naţiuni
care au decis să elimine progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative din calea liberei
circulaţii a produselor originare din aceste ţări şi să-şi promoveze politica comercială proprie faţă
de ţările terţe.

5
Un nivel superior zonei de liber schimb îl reprezintă uniunea vamală. Într-o uniune vamală,
statele semnatare realizează reducerea şi apoi eliminarea barierelor tarifare şi a restricţiilor
cantitative din cale schimburilor lor comerciale şi, în plus, decid înlocuirea progresivă a
propriilor politici comerciale cu o politică comercială comună, care se traduce prin punerea în
practică a unui tarif vamal extern comun. Uniunea vamală conduce la o integrare mai puternică
decât zona de liber schimb, deoarece ea cere ţărilor participante elaborarea unei politici
comerciale comune. Ori, orice iniţiativă în materie de politică comună constituie un pas către
uniunea economică. În alt sens, într-o zonă de liber schimb, de eliminarea taxelor vamale între
parteneri nu profită decât mărfurile originare din această zonă, pentru a evita ca un produs care
provine din afară să nu se exporte într-o ţară în care taxa vamală este mai scăzută pentru ca apoi
să intre liber în celelalte. Într-o uniune vamală, o marfă este taxată o singură dată la oricare dintre
frontierele externe şi nu i se pot aplica alte taxe dacă traversează o frontieră internă. Uniunea
vamală permite, astfel, libera circulaţie a tuturor mărfurilor într-un spaţiu comercial tarifar
omogen. Ea constituie o bază de pornire pentru realizarea unei pieţe comune.

Piaţa comună este superioară uniunii vamale, realizând comerţul liber cu servicii, libera
circulaţie a persoanelor şi capitalurilor şi libera stabilire a resortisanţilor din ţările partenere
(libera circulaţie a factorilor de producţie). În plus, eliminarea obstacolelor vamale din cale
liberei circulaţii a mărfurilor, poate duce la reducerea obstacolelor netarifare, ceea ce conduce cu
siguranţă la armonizarea normelor tarifare şi tehnice şi a fiscalităţii indirecte asupra produselor.
Chiar dacă tratatul de la Roma din 1957 prevedea instaurarea unei pieţe comune, aceasta nu s-a
realizat decât prin impulsul dat prin Actul Unic European (1986). Uniunea economică adaugă
caracteristicilor pieţei comune, armonizarea politicilor economice şi sociale. Politica agricolă
comună (PAC) instituită în 1962 este exemplul cel mai elaborat de politică sectorială din cadrul
CEE. Uniunea monetară faţă de uniunea economică presupune o monedă comună, care să circule
între ţările membre şi o politică monetară unitară, comună, pentru ţările membre. Exemplul cel
mai recent îl constituie uniunea monetară în Europa, prin introducerea monedei unice EURO,
precum şi crearea Băncii Centrale Europene, responsabilă de stabilirea coordonatelor de politică
monetară în ţările care au aderat la moneda unică. Uniunea economică totală implică o completă
unificare a economiilor implicate şi o politică comună în cele mai importante domenii. În fine,
cel mai înalt stadiu al integrării este reprezentat de uniunea politică, ce implică, pe lângă o
politică externă şi de securitate comună, o cetăţenie comună, o constituţie comună şi un guvern
comun.

6
1.2 Perspectiva dezvoltării procesului economic în UE.

Uniunea Europeană promovează prosperitatea şi sprijină valorile democratice în întreaga lume;

în acelaşi timp, aceasta sprijină consolidarea stabilităţii şi bunăstării pentru cetăţenii din
interiorul frontierelor sale. Integrarea de noi state membre în UE consolidează rolul acesteia pe
arena internaţională. UE este cel mai mare partener comercial mondial, dar, în acelaşi timp, este
cel mai mare furnizor de ajutor pentru ţările în curs de dezvoltare. Uniunea a creat o politică
externă şi de securitate proactivă, cu posibilitatea de a efectua misiuni de gestionare a crizelor şi
de menţinere a păcii în Europa şi în întreaga lume. În contextul internaţional complex de astăzi,
UE a adăugat noi instrumente la instrumentele tradiţionale ale politicii externe. A preluat, de
exemplu, iniţiativa pentru a rezolva aspecte precum încălzirea planetară şi schimbările climatice.
Problemele globale necesită soluţii globale. Mărimea şi puterea economică generează
responsabilităţi. Uniunea este cel mai mare furnizor de asistenţă financiară şi de consultanţă
pentru ţările mai sărace. Confruntată în prezent cu o ordine mondială complexă şi fragilă,
Uniunea se implică din ce în ce mai mult în prevenirea conflictelor, în menţinerea păcii şi în
activităţile de combatere a terorismului, sprijinind eforturile de reconstrucţie a Irakului şi
Afganistanului. Prin aceste sopuri şi realizari Uniunea Europeană nu încearcă să impună sistemul
său celorlalţi, ci doar îi îndeamnă să participe la soluţionarea problemelor de importanţă globală.
Economia Comunităţilor europene este fundamentată pe mai multe texte ale Tratatului CE, aşa
cum este modificat prin Tratatul de la Maastricht şi, în foarte mică măsură, prin Tratatul de la
Amsterdam şi Tratatul de la Nisa. Ca principiu general, art.99 par.1 evocă imperativul pentru
statele membre de a considera politicile lor economice ca o chestiune de interes comun şi de a o
coordona în cadrul Consiliului, conform art.99. În al doilea rând, din dispoziţiile Tratatului
rezultă că există o serie de obligaţii de întindere şi cu efecte variabile. Una dintre aceste obligaţii
este obligaţia generală de coordonare, în cadrul unor mari orientări, care iau forma unor
recomandări, lipsite de orice forţă juridică. În al treilea rând, în scopul de a asigura o coordonare
mai strânsă a politicilor economice şi o convergenţă susţinută a performanţelor economice de
statele membre, Consiliul va supraveghea evoluţia economică în fiecare dintre statele membre şi
Comunitate. În al patrulea rând, o serie de alte dispoziţii din Tratat reglementează unele aspecte
financiare şi bugetare ale politicii economice comunitare, instituindu-se unele obligaţii negative.
Conform art.2 al Tratatului de la Roma, Comunitatea avea sarcina ca, prin înfiinţarea unei Pieţe
Comune şi printr-o apropiere progresivă a politicilor economice ale ţărilor membre, să
promoveze în interiorul Comunităţii Economice Europene o dezvoltare a activităţilor economice,
o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere a stabilităţii, dezvoltarea şi echilibrarea
schimburilor economice, reducerea decalajelor dintre diferitele regiuni, sporirea accelerată a

7
standardului de viaţă, utilizarea cât mai completă a forţei de muncă şi stabilirea relaţiilor cât mai
strânse între ţările membre. Economice şi Monetare. Toate aceste programe s-au desfăşurat cu
ajutorul resurselor financiare provenite din fondurile comunitare, cele mai importante dintre ele
fiind:

• Fondul social european (FSE), utilizat pentru reorientarea şi recalificarea lucrătorilor

comunitare;

• Fondul european pentru dezvoltare regională (FEDER), care acordă asistenţă financiară pentru
dezvoltarea unor state;

• Fondul european pentru orientarea şi garantarea agricolă (FEOGA), care asigură, prin secţiunea
de garantare, mecanismul de intervenţie în vederea funcţionării sistemului comunitar de preţuri
la produsele agricole (preţuri orientative, preţuri prag, preţuri de intervenţie), iar prin secţiunea
de orientare finanţează măsurile cu caracter structural ce sunt adoptate privind dezvoltarea
agriculturii comunitare:

• Fondul european de cooperare monetară sprijină crearea uniunii monetare şi funcţionarea

sistemului cursurilor de schimb al monedelor comunitare.

O altă sursă de finanţare comunitară o reprezintă Banca Europeană de Investiţii (BEI).Ea îşi
procură fondurile din capitalul subscris de ţările membre şi din fondurile atrase prin intermediul
lansării de obligaţiuni pe pieţele de capitaluri şi le utilizează pentru finanţarea proiectelor pe
termen lung care favorizează integrarea europeană. Obiectivul realizării Uniunii Economice şi
Monetare, implică definirea şi punerea în practică a politicii monetare a Comunităţii, această
atribuţiune fundamentală revenind Sistemului European al Băncilor Centrale – SEBC. Uniunea
Europeană, cel mai mare bloc economic în plan global, trebuie să-şi folosească cel mai puternic
instrument (potenţialul economic) pentru a orienta rezultatele proceselor politice către pace şi
stabilitate, atât în plan internaţional, cât şi regional. Interrelaţionarea stabilităţii politice cu
condiţionalitatea economică pozitivă sau negativă (concluzionarea acordurilor comerciale şi
furnizarea de ajutor sau sancţiuni şi embargouri) va avea ca rezultat o îmbunătăţire a respectării
anumitor standarde politice în afara graniţelor Uniunii, cum ar fi democraţia sau drepturile
omului. Prin folosirea diverselor măsuri pozitive, Uniunea Europeană a devenit cel mai mare
donator de ajutor în Kosovo şi în regiunea vestică a Balcanilor. Prioritară pentru Uniunea
Europeană este folosirea în continuare a instrumentelor bazate pe dialog, acţiune diplomatică şi
cooperare economică, în plan internaţional şi regional. Împreună cu perspectiva statutului de stat
membru al UE ca instrument-cheie, măsurile pozitive continue vor menţine pacea pe termen

8
lung, stabilitatea politică şi dezvoltarea economică în Europa Centrală şi de Est. În acest sens,
contribuţia Uniunii Europene la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est va cultiva pacea,
democraţia şi respectul pentru drepturile omului şi va aduce mai multă stabilitate în întreaga
regiune. Promovarea securităţii şi prosperităţii în ţările din afara Uniunii Europene şi folosirea
continuă a unor mecanisme mai subtile de abordare, cum ar fi asistenţa economică, cooperarea
politică şi instrumentele comerciale, va aduce mai mare vizibilitate Uniunii Europene pe arena
internaţională.

Dezvoltarea armonioasă a unor relaţii de bună vecinătate cu ţările din imediata apropiere a
Uniunii Europene trebuie să primească un impuls mai accentuat. Securitatea europeană şi euro-
atlantică este mai puţin relaţionată în prezent unei chestiuni de capabilitate în ceea ce priveşte
apărarea în faţa unui atac militar masiv. O importanţă tot mai mare este rezervată capacităţii de a
contracara noile tipuri de ameninţări la adresa securităţii, rezultate din destabilizarea internă a
statelor, terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă. Totodată, este inevitabilă creşterea
rolului geopolitic în asociere cu cel geoeconomic al Uniunii Europene pe măsură ce preocupările
actorilor scenei internaţionale vor evolua dinspre chestiunile de securitate militară către cele care
privesc securitatea economică. Este uşor să demonstrezi importanţa Europei Centrale şi de Est
pentru UE în ceea ce priveşte problematica securităţii europene şi stabilitatea politică. UE ar
trebui să-şi concentreze atenţia pe reducerea diferenţelor în nivelurile de dezvoltare economică şi
pe promovarea unor politici investiţionale care să conducă spre adâncirea integrării şi menţinerea
coeziunii economice şi sociale a Uniunii Europene după extindere. Când ne referim la relaţiile
dintre Uniunea Europeană şi spaţiul exterior, întreaga Europă devine mult mai conştientă de
comuniunea intereselor sale şi tinde să înregistreze într-un anumit grad o identitate comună.
Influenţa externă pe care UE o exercită asupra chestiunilor economice contrastează însă puternic
cu vizibilitatea sa în planul politic global. Majoritatea sondajelor europene de opinie publică
demonstrează că politica externă şi de apărare reprezintă chestiuni asupra cărora cetăţenii
europeni doresc mai mult o cooperare europeană apropiată decât o arată liderii lor politici. Faptul
că Uniunea Europeană a devenit un actor global cu exprimări identitare clare în politici, interese
şi capabilităţi este deja o realitate care poate fi probată prin impactul său asupra evoluţiilor
contemporane ale scenei politice şi economice europene şi internaţionale. De la înfiinţarea sa,
Uniunea Europeană şi-a extins nu doar dimensiunea, prin aderarea de noi state membre, ci şi
domeniile în care a dezvoltat o politica comună europeană, care a dus la crearea Comunităţii
Economice Europene. Uniunea Europeană a creat piaţa unică internă printr-un sistem de legi şi
reglementări ce garantează libertatea de circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor. A dezvoltat politici comune pentru comerţ, agricultură şi pescuit. De asemenea, a

9
luat măsuri pentru punerea în practică a unei politici europene pentru dezvoltarea regională.
Specialiştii vest-europeni nu sunt de acord cu aprecierile unora dintre partenerii lor comerciali,
care se temeau că, după crearea pieţei interne unice, Comunitatea se va transforma într-o
„fortăreaţă” comercială. Ei considerau că nivelul protecţiei comerciale, practicată în prezent de
UE, este comparabil cu cel al principalilor săi parteneri din ţările dezvoltate şi, în primul rând, de
SUA. De asemenea, au fost şi sunt voci care militează pentru o politică comercială strategică la
nivelul Comunităţii. Buna funcţionare a pieţei unice se bazează, în special, pe reglementările din
cadrul politicii comune de concurenţă, a politicii privind întreprinderile, precum şi a politicii
privind protecţia consumatorilor. Pentru beneficiul tuturor părţilor implicate, comerţul trebuie să
fie liber şi echitabil, cu aceleaşi reguli transparente şi acceptate reciproc de fiecare. Uniunea
Europeană sprijină cu fermitate Organizaţia Mondială a Comerţului, care stabileşte o serie de
reguli pentru a favoriza liberalizarea comerţului mondial şi pentru a asigura un tratament
echitabil pentru toţi participanţii. Deşi imperfect, sistemul oferă un grad de transparenţă şi
siguranţă juridică în administrarea comerţului internaţional. În cazul apariţiei unui conflict direct
între doi sau mai mulţi parteneri comerciali, OMC dispune de o procedură de reglementare a
disputelor. Uneori, Uniunea Europeană iniţiază acţiuni în cadrul OMC împotriva partenerilor săi
comerciali, dar au fost cazuri când au fost deschise proceduri împotriva Uniunii, legate în special
de sectorul său agricol. În paralel cu statutul său de membru al OMC, Uniunea a dezvoltat o reţea
de acorduri bilaterale de comerţ cu ţări şi regiuni din întreaga lume. Aceste acorduri completează
acţiunile sale în cadrul OMC pentru înlăturarea barierelor comerciale la nivel internaţional şi îi
permit acesteia, precum şi partenerilor săi comerciali, să obţină mai rapid avantaje reciproce.
Există reguli clare ale OMC de stabilire a condiţiilor acestor acorduri, în scopul prevenirii
utilizării lor pentru discriminarea altor parteneri comerciali, şi toate acordurile UE respectă
aceste reguli. Uniunea Europeană nu încearcă să impună sistemul său celorlalţi, dar este mândră
de valorile sale.

10
CAPITOLUL II UNIUNIEA EUROPEANĂ ÎN LUME

2.1 Uniunea Europeană în lume. Politica externă a Uniunii Europene.

Conştientă de importanţa sa mondială din punct de vedere economic şi comercial, Uniunea

Europeană îşi foloseşte influenţa atât în interes propriu, cât şi în interesul celorlalţi. Uniunea
promovează prosperitatea şi sprijină valorile democratice în lumea întreagă; în acelaşi timp,
aceasta sprijină consolidarea stabilităţii şi bunăstării pentru cetăţenii din interiorul frontierelor
sale. Integrarea de noi state membre în UE consolidează rolul acesteia pe scena internaţională.
UE este cel mai mare partener comercial mondial, dar, în acelaşi timp, este cel mai mare furnizor
de ajutor pentru ţările în curs de dezvoltare. Uniunea a creat o politică externă şi de securitate
proactivă, cu posibilitatea de a efectua misiuni de gestionare a crizelor şi de menţinere a păcii în
Europa şi în întreaga lume. În contextul internaţional complex de astăzi, UE a adăugat noi
instrumente la instrumentele tradiţionale ale politicii externe. A preluat, de exemplu, iniţiativa
pentru a rezolva aspecte precum încălzirea planetară şi schimbările climatice. Problemele globale
necesită soluţii globale.

În număr de aproximativ cinci sute de milioane, populaţia Uniunii Europene este a treia ca
mărime din lume, după China şi India. Întinderea sa şi impactul său din punct de vedere
comercial, economic şi financiar fac din Uniunea Europeană o putere importantă pe plan
mondial. Aceasta realizează cea mai mare parte a comerţului mondial şi generează o pătrime din
bunăstarea mondială.

Mărimea şi puterea economică generează responsabilităţi. Uniunea este cel mai mare furnizor de
asistenţă financiară şi de consultanţă pentru ţările mai sărace. Confruntată în prezent cu o ordine
mondială complexă şi fragilă, Uniunea se implică din ce în ce mai mult în prevenirea
conflictelor, în menţinerea păcii şi în activităţile de combatere a terorismului, sprijinind eforturile
de reconstrucţie a Irakului şi Afganistanului. Uniunea a preluat iniţiativa în abordarea problemei
încălzirii planetei şi a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Reunificând continentul, Uniunea Europeană încearcă să construiască o legătură strânsă cu

vecinii săi, astfel încât vechile diviziuni să nu fie înlocuite cu o nouă divizare artificială. Astăzi,
Uniunea Europeană oferă cetăţenilor săi stabilitate şi prosperitate şi lucrează împreună cu
partenerii săi, într-o lume interdependentă, la diseminarea avantajelor oferite de deschiderea
pieţelor, de creşterea economică şi de un sistem politic bazat pe responsabilitate socială şi
democraţie.

11
Uniunea Europeană nu încearcă să impună sistemul său celorlalţi, dar este mândră de valorile
sale. Orice ţară europeană democratică poate să-şi depună candidatura pentru a deveni membră a
Uniunii; câteva ţări au ales să nu devină membre. În 50 de ani, Uniunea a reunit 27 de ţări care
şi-au pus în comun, cu succes, resursele economice şi politice în slujba interesului comun.
Astfel, Uniunea a devenit un model de cooperare şi integrare pentru alte ţări, din alte regiuni ale
lumii.

Uniunea Europeană acţionează pentru propriul său interes dar bineînţeles şi pentru solidaritatea
internaţională. Într-o lume caracterizată din ce în ce mai de interdependenţă, sprijinirea
dezvoltării economice şi stabilităţii politice în lumea întreagă reprezintă o investiţie pentru
propriul său viitor. Ajutându-i pe alţii, Uniunea acţionează pentru crearea unui mediu de
siguranţă în interiorul frontierelor sale, pentru proprii săi cetăţeni. În timp ce lumea
multipolarizarea planetei devine o realitate, statele membre ale Uniunii trebuie să adopte o
poziţie comună, dacă doresc ca opinia lor să fie luată în considerare.

Câteva date comparative

Suprafaţă Populaţie Bunăstare

Suprafaţă (milioane km²) Milioane (2006) Standardul puterii de cumpărare (SPC) în euro per
capita (2006)

UE 4,2 492 23 600

SUA 9,6 300 36 400

Federaţia Rusă 16,9 142 9 500

China 9,6 1 341 6 200

India 3,0 1 117 2 900

Japonia 0,4 128 26 750

Acordurile încheiate de UE cu partenerii săi din întreaga lume merg mai departe decât simplele
schimburi comerciale şi asistenţa tradiţională pentru dezvoltare. Acestea se referă la sprijinul în
favoarea reformelor economice, la sănătate şi educaţie, la programele pentru dezvoltarea
infrastructurii şi în anumite cazuri la cooperarea în domenii precum cercetarea şi dezvoltarea şi
politica de mediu. De asemenea, acordurile furnizează un cadru pentru discutarea aspectelor
12
politice precum democraţia şi drepturile omului. Acordurile mai recente prevăd, de asemenea, ca
partenerii Uniunii să se angajeze în favoarea neproliferării armelor de distrugere în masă.

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, Uniunea Europeană a dezvoltat o

politică externă şi de securitate comună (PESC), astfel încât aceasta poate să adopte acţiuni
comune atunci când interesele globale ale Uniunii sunt în joc. Deoarece UE acţionează pentru
promovarea şi menţinerea stabilităţii în întreaga lume, apărarea devine un aspect din ce în ce mai
important al PESC. Uniunea acţionează în strânsă colaborare cu celelalte ţări şi organisme
internaţionale atunci când este vorba de terorism, de criminalitatea internaţională, de traficul de
droguri, de imigraţia ilegală şi de abordarea unor aspecte planetare, cum ar fi protecţia mediului.

„Gestionarea” relaţiilor externe ale Uniunii este un proces dinamic: deoarece UE defineşte
propria sa politică externă, aceasta trebuie, de asemenea, să ia în considerare factorii externi.
Aceşti factori se referă la interdependenţa economică din ce în ce mai mare produsă de efectele
combinate ale unui val de liberalizare a pieţelor în întreaga lume, ale revoluţiei mondiale a
comunicaţiilor şi ale accelerării progresului tehnologic. Uniunea a trebuit să-şi actualizeze
priorităţile în contextul unei concurenţe internaţionale din ce în ce mai puternice, ale unor fluxuri
de investiţii transfrontaliere din ce în ce mai mari şi a creşterii cererii mondiale de materii prime,
în special de petrol şi de gaz.

2.2 Acordurile europene.

De la sfârşitul anilor ’80 relaţiile cu ţările din Europa Centrală şi de Est s-au transformat radical,
lucru concretizat în recunoaşterea diplomatică, în stabilirea unor relaţii comerciale normale,
sprijinirea procesului de tranziţie economică şi politică, încheierea acordurilor de asociere
(acordurile europene), în cooperarea strategică în vederea pregătirii aderării ţărilor asociate.

Negocierea acestor “Acorduri Europene” a început în 1990, primele fiind încheiate în decembrie
1992. Sunt cunoscute şi sub denumirea de “Acorduri de Asociere”. Ele au în vedere stabilirea
unui cadru favorabil dialogului politic, relaţiilor comerciale preferenţiale, inclusiv stabilirea
treptată a zonelor de liber schimb, acoperind practic toate aspectele activităţii economice
(servicii, cooperare economică, alinierea legislaţiilor, etc). Ele mai prevăd, de asemenea,
asistenţă tehnică şi financiară. Prin Acordurile Europene, ţările asociate au dreptul de a obţine
din partea UE ajutoare băneşti speciale în cadrul programului PHARE (programul de ajutorare al
UE pentru reconstrucţia economică în ţările Europei Centrale şi de Est), precum şi dreptul la
împrumuturi de la Banca Europeană de Investiţii (BEI). Acordurile Europene înlocuiesc
Acordurile de Cooperare Economică şi Comercială încheiate la sfârşitul anilor ’80 şi începutul
anilor ’90. Ele trebuie să fie ratificate de statele membre ale UE şi intră în vigoare numai după
ratificarea şi aprobarea lor de către Parlamentul European. În aşteptarea ratificării, comerţul şi o
serie de alte activităţi legate de comerţ sunt reglementate prin Acorduri Interimare (au făcut

13
excepţie statele baltice, în cazul cărora Acordurile Europene au fost precedate de negocierea cu
fiecare stat în parte a câte unui Acord de Liber Schimb). Pentru realizarea exactă a acordurilor se
înfiinţează Consilii de Asociere, care se reunesc la nivel ministerial cel puţin o dată pe an. De
asemenea, se instituie un Comitet Parlamentar cu rol consultativ, care să răspundă de problemele
de asociere ale UE. Sectoarele de cooperare sunt: - cooperarea industrială; - promovarea şi
protecţia investiţiilor; - standarde; - cooperarea tehnico-ştiinţifică, învăţământul şi educaţia; -
cooperarea în materie socială; - dezvoltarea regională; - întreprinderile mici şi mijlocii; -
cooperarea în domeniul statisticii;- combaterea “spălării” banilor şi a traficului de droguri; -
protecţia mediului; - transporturile; - telecomunicaţiile. Ţările asociate trebuie să-şi adapteze
legislaţia la normele CE, apropierea treptată a legislaţiei fiind considerată drept o condiţie a
integrării economice. Acordurile Europene conţin o clauză care permite suspendarea lor în cazul
nerespectării drepturilor omului.

14
 Concluzie

După finisarea lucrului individual am ajuns la concluzia că Uniunea Europeană joacă un rol
foarte important în economia mondială dar şi în politică. Aşa dar Toate țările care fac parte din
Uniunea Europeană lucrează împreună
pentru a se asigura că în Europa: este pace cetățenii trăiesc bine toate lumea este tratată egal și
nimeni nu este lăsat pe dinafara sunt respectate limbile și culturile tuturor cetățenilor economia
este puternică iar țările membre utilizează aceeași monedă în relațiile lor comerciale.
 Uniunea Europeană joacă un rol important în lume, în multe feluri.
De exemplu:

Vinde multe produse și servicii altor țări.

De asemenea, cumpără produse din alte țări.
Astfel, contribuie la dezvoltarea economiei mondiale.

Ajută milioane de oameni

care locuiesc în țări mai sărace din afara Uniunii Europene.

Încearcă să facă lumea un loc mai sigur, unde oamenii

să fie tratați egal și legile să fie respectate.

15
 Bibliografie.

1. I. Jinga: “Uniunea Europeană – realităţi şi perspective”, lucrare publicată sub egida

Consiliului Legislativ, Lumina Lex, 1999

2 Galaju I. Economia mondială. - Chişinău, 1999.

3. Stratan A. Euro: noua monedă a Europei // Observator Economic. - 1999. - Nr.2.

http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/
I_Uniunea_Europeana_si_economia_globala.pdf

16