Rugul aprins al Maicii Domnului, mișcare de reînnoire

spirituală și literară

Pr.

Rugul Aprins - fundamente biblice și perspectivă istorică

Rugul aprins reprezintă mișcarea spirituală care ne trimite cu gândul la focul imaterial
care ardea, dar nu se mistuia: „Iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce
ieșea dintr-un rug, ardea și nu se mistuia” (Ieșire 3, 2), simbol atât al Maicii Domnului
pururea Fecioară, cât și al rugăciunii lui lisus: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș
vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).
După remarca părintelui Andre Scrima, exemplul lui Moise („Eu sunt Cel ce Sunt” -
Ieșire 3, 14), pentru care această sintagmă poate însemna „Eu sunt cel ce sunt”, voi fi cu tine,
în ideea că voi fi prezent pentru tine, arată exegeza tradițională prin care creștinul trebuie să
descopere în sine chipul lui Hristos pentru a-1 putea mărturisi în lume. Fiecare dintre noi este
chemat să devină împărat, preot și învățător, și devine astfel în măsura în care acceptă
dialogul cu Dumnezeu asemenea lui Moise, călătorind către centrul tainic al ființei lui.
Fenomenul românesc Rugul Aprins, a apărut, în genere, în timpul celui de-al doilea
război mondial, dar s-a dezvoltat și s-a conturat clar în primii ani de după război, mai ales în
București. Chiar dacă nu a durat mult, fenomenul trebuie notat, deoarece, atât prin conținutul
său, cât și prin personalitățile care l-au constituit, trebuie înscris și „reținut de istoria mai
largă a spiritualității românești și în istoria culturii românești. Măcar tangențial, trebuie
marct și remarcat și ca fenomen de atitudine, într-un moment de confruntare dramatică între
forțele binelui și cele ale răului, în istoria mai recentă a românilor”1.
România se afla în perioada 1944-1945 în fața a ceea ce urma „să fie o ocupație identică
cu ocupația militară, aspră și de lungă durată a sufletului romanesc”. 2
Prin urmare, fenomenul Rugul Aprins trebuie înscris și printre primele și îndrăznețele
acțiuni concrete de „rezistență spirituală ortodoxă împotriva comunismului” 3, într-o perioadă
în care încerca să se instaureze în România ca urmare „a marii târguieli și trădări
Occidentale de la Yalta”4.
Pentru intelectualii de la Antim, Rugul aprins este literă din Scriptură, iar ziua prăznuirii
acestei mișcări, 4 septembrie, constituie „momentul și locul de revenire în duh a tuturor celor
care au fost binecuvântați cu dorul trăirii și cunoașterii isihaste”5.
Rugul care arde mereu fără să se stingă și fără să se prefacă în cenușă, devine simbolul
duratei creștine sub focul nenorocirilor venite peste poporul nostru din Răsăritul ateu.
Esența de principiu a Rugului Aprins a fost îndumnezeirea omului prin rostirea continuă
a numelui lui lisus.
A vorbi despre Rugul Aprins înseamnă a vorbi despre o anumită epocă, o epocă de
cultură românească și o epocă de spiritualitate românească. Iar în cadrul spiritualității
românești, de o anumită epocă din viața Bisericii noastre. Rugul Aprins a fost un moment de
cotitură în care Biserica, prin oamenii ei, dar și cultura românească, prin oamenii ei, „au

1 Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Editată de Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, Ediție electronică
APOLOGETICUM, 2006, p. 18. https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins/antonie-
plamadeala-mitropolit-rugul-aprins_djvu.txt
2 https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-
aprins_djvu.txt
3https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-
aprins_djvu.txt
4https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-
aprins_djvu.txt
5 Mihai RĂDULESCU, Arestare. Condamnare. Achitare, Ed. Agapis, București, 2003, p. 17.
încercat să se situeze într-o poziție și într-o atmosferă de luptă și rezistență. Cuvântul
înseamnă și starea culturii”6. Rugul Aprins este și simbolul Maicii Domnului, care a rămas ca
un rug aprins, care nu se mistuia, chiar dacă a fost instrumentul prin care s-a văzut Dumnezeu
pe pământ.
Puterea comunistă a văzut în această mișcare o organizație clandestină „o adunare
conspirativă, desfășurând activități ostile ordinii sociale a statului”7, adevărata titulatură
oficială în timpul procesului nu este „Rugul Aprins”, ci „Lotul Alexandru Teodorescu și
alții”8.
Această mișcare a fost fondată în 1945, sub auspiciile Mănăstirii Antim din București,
de către Sandu Tudor, ca răspuns la preocupările sale de a descoperi sensurile teologice ale
lumii și este orientată spre trei direcții: a) act de cultură; b) act politic; c) act spiritual. Ea a
fost alcătuită din studenți și din mari personalități ale epocii, laici și monahi.
În 1950, întrunirile mișcării au fost interzise, ea devenind incomodă pentru autoritățile
comuniste. La 14 iunie 1958, toți membrii Rugului aprins au fost arestați9.

Rugul Aprins - mișcare spirituală a culturii românești

Rugul Aprins a însemnat în spiritualitatea și în cultura românească un moment de
continuitate. S-a înscris pe o anumită linie de spiritualitate în viața duhovnicească
românească, a marcat unele schimbări și orientări în aceasta, meritând să fie înscris în istoria
religioasă a românilor: Rugul Aprins a voit să pună în valoare ceea ce avea creștinismul mai
profund, mai cu putere legat de originea sa și de restul de a face misiune chiar într-o lume în
care îi era interzisă existența. 10
În istoria spiritualității românești, după momentul Paisie Velicicovschi și momentul
Calinic de la Cemica, Rugul Aprins este considerat cel de-al treilea moment prin care se
pregătea intrarea noastră în marele întuneric de cincizeci de ani de ateism. Această pregătire s-
a realizat prin rugăciunea interioară, care urma să ajute la supraviețuirea poporului român.
Momentul Rugul Aprins a fost precedat de momentul Sâmbăta de Sus cu părintele
Arsenie Boca; momentul Mănăstirea Slatina din Moldova cu Părintele Cleopa; momentul
1936, grupul literar „Gând și slovă”, înființat tot la Mănăstirea Antim, din care făceau parte:
Arhim. luliu Scriban, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian și Sandu Tudor. Paralel cu acest grup
activa și „Sburătorul” lui E. Lovinescu și „Convorbiri literare”. Un alt moment în preistoria
Rugului Aprins este și Momentul Cernăuți, numit „Șapte zile de priveghere”: „Sandu Tudor
împreună cu părintele Benedict organizează așadar o întâlnire destinată reflexiei și
rugăciunii, între 1-7 august 1943, așezată sub semnul Schimbării la Față, al Transfigurării.
Ospitalitatea le-a fost oferită printr-o fericită împrejurare, la Cernăuți, de către Mitropolitul
Bucovinei: Tit Simedrea [...]grupul s-a reunit în acest nord al României de pe atunci, urmând
un program bine conceput, distribuit în broșuri tuturor participanților. Cursul unei zile era
distribuit între celebrarea Liturghiei, timp de meditație și rugăciune personală, sesiune de
comunicări, discuții deschise”11. Printre partcipanții de la Cernăuți, amintim: Paul Sterian,
Alexandru Elian, Constantin Noica, Alexandru Mironescu și Sandu Tudor care a participat cu
lucrarea de încheiere a ciclului de conferințe de la Cernăuți, Rugăciunea inimii și sfânta isihie.

6 Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, p. 37. https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-

aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins_djvu.txt
7 Mihai RĂDULESCU, Arestare. Condamnare. Achitare, p. 72.
8 Ibidem.
9 cf. Cristian VASILE, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Ed. Cartea Veche, București,
2005.
10 Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, p. 199. https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-
rugul-aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins_djvu.txt
11 Andre SCRIMA, Timpul Rugului Aprins - Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, Ed. Humanitas,
București, 2000, p. 141.
Programul tipărit aici are drept motto, foarte semnificativ: „Răscumpărați vremea că zilele
rele sunt” (Efeseni 5, 16), care indică faptul că inițiatorii și participanții la cele șapte zile de
priveghere erau conștienți că se află într-un moment istoric, într-un ceas al primejdiei.
Este vorba de un program isihast bine gândit și alcătuit de oameni competenți.
Programul va fi reluat la Mănăstirea Antim prin conferințe, urmate de discuții și de rugăciune
de taină.
Când Rugul Aprins s-a constituit la București, în jurul anului 1945, zilele erau, într-
adevăr, „rele”. Ceea ce se începuse la Cernăuți, cu speranță, dar și cu teamă, acum, la
București, capătă o dimensiune nouă, aceea a „intrării într-o perioadă apocaliptică”, a
pregătirii pentru „intrarea sufletelor în catacombe”12. Rugul Aprins a însemnat pregătirea
pentru intrarea în Marele întuneric comunist. Parola mistică de supraviețuire creștină a fost
retragerea, adăpostirea în taina Rugăciunii lui lisus.
Abia după acest moment al Cernăuților a urmat Rugul Aprins propriu- zis.
Părintele Daniil a fost la originea evenimentului de la Cernăuți, înainte de a fi monah.
Iată cum îl descrie părintele Mitropolit Antionie Plămădeală: „Mereu elegant, îmbrăcat în
costume scumpe cu croieli de ultimă modă, cu mustăți și barbișon, cu ochi pătrunzători,
Sandu Tudor era un bărbat frumos, cu o inteligență de care era foarte conștient, uneori cu un
aer ușor acaparator, superior și sarcastic. Unde era el, greu mai aveau loc în conversație și
alții”13.
Membrii Rugului Aprins
Distingem două perioade:
1. 1945-1950 - constituire și consolidare;
2. 1953-1958 - o perioadă de regăsire și aprofundare a dimensiunilor teologice.
În 1949, părintele Daniil (Sandu Tudor) este arestat pentru prima dată, iar activitatea de
la Mănăstirea Antim se va muta la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț.
Grupul de la Antim cuprindea:
a) monahi: părinți: Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, Petroniu Tănase, Dumitru Stăniloae,
Felix Dubneac, Antonie Plămădeală, Adrian Făgețeanu, Roman Braga, frații de mănăstire:
Andre Scrima și Anghel Papacioc, Arhim. Vasile și Haralambie Vasilache;
b) mireni: scriitorul și publicistul Sandu Tudor, medicul și poetul Vasile Voiculescu,
profesorul și scriitorul Alexandru Codin Mironescu și fiul său, Șerban, omul de cultură Paul
Sterian, dr. Gheorghe Dabija, scriitorul Marcel Avramescu, prof. Alexandru Elian,
compozitorul Paul Constantinescu, matematicianul Valentin Poenaru, arhit. Constantin Joja,
scriitorul I.M. Sadoveanu, prof. Octav Onicescu, Prof. Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu,
poetul Ioan Barbilian;
c) studenți creștini ortodocși din ATOS (Asociația Tineretului Ortodox Studențesc),
studenții: Virgil Stancovici, Virgil Cândea, Roman Bragă, Mihail Rădulescu, Nicolae
Nicolau, Nicolae Bordașim
Membrii Rugului aprins se întâlneau duminica după-amiaza, ascultau slujbele
religioase, studiau scrierile Sfinților Părinți, explicau cele șapte laude ale Bisericii (lunea -
Sfânta Liturghie cu simbolismul său tradițional; marțea - Sfânta Liturghie din punct de vedere
muzical; miercurea - Sfânta Liturghie din punct de vedere iconografic; joia- Sfânta Liturghie
din punct de vedere artistic.
Se întâlneau și în biblioteca mănăstirii unde țineau conferințe cu caracter teologic.
La întâlnirile grupului participa un auditoriu numeros și divers ca pregătire.
Citatele neobositoare și întotdeauna utile ale prelegerilor, detalierilor pertinente, cerute
de nivelul aperceptiv variat al auditoriului, personalitatea vorbitorilor și disponibilitatea

12 Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, p. 14. https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-

rugul-aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins_djvu.txt
13 Ibidem, p. 25.
ascultătorilor, înlesnea osmoza duhovnicească care se plămădea la Antim.
Mulți auzeau acolo, pentru prima dată, despre Pseudo-Dionisie Areopagitul, Evagrie
Ponticul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama și alți Sfinți Părinți ai
Bisericii.
Substanța expunerilor era ordin apologetic, nu se polemiza cu nici o religie sau cult.
Creștinismul grupului de la Mănăstirea Antim nu era doar un fenomen de cultură sau un
rafinat exercițiu intelectual, ci, mai ales, o nevoie lăuntrică, o cerință a sufletului. Hristos era
viu și lucrător în ei, era Singurul și Adevăratul Dumnezeu Li Se descoperea mai lămurit, pe
măsură ce Îl căutau cu ardoare.
Conflictul era de ordin ideologic: unii doreau o renaștere spirituală a neamului, ceilalți
doreau să o suprime ajungând la „nivelarea” conștiințelor, însă, paradoxal, cu cât prigoana
era mai mare, cu atât creștea și rezistența de ordin spiritual. Motivele concrete ale arestării
membrilor Rugului Aprins erau: „redactarea, multiplicarea și furnizarea unor materiale
dușmănoase ordinii sociale din țară” sau „defăimarea Uniunii Sovietice și a orânduirii
sociale existente în acel stat [...] sau luarea legăturii cu unele elemente legionare,
reorganizându-se activități clandestine legionare [...] unde se discută despre posibilitatea
înlăturării regimului social-politic existent în România”14.

Părintele Daniil Tudor - catalizatorul și organizatorului Rugului Aprins

Rugul Aprins, ca mișcare duhovnicească, este, de fapt, opera părintelui ieroschimonah
Daniil Tudor, de la Schitul Rarău, ultimul său loc de sihăstrie.
Trebuie spus „cu claritate și fără a se lăsa loc pentru altceva: Inițiatorul „Rugului
Aprins" a fost părintele Daniil Tudor, fostul Sandu Tudor, pseudonimul lui Alexandru
Teodorescu, scriitor, poet, cel care a înființat în 1932, în București, revista literară «Floarea
de foc» și, în 1933, altă revistă, «Credința», cărora le-a fost proprietar și director. Ca monah
la Mănăstirea Antim și ca stareț la Schitul Crasna-Gorj, s-a numit Agathon. Numele de
Daniil l-a primit ca schimonah la Sihla Sihăstriei Neamțului”15.
Personalitate complexă și contradictorie, puțin cunoscută generațiilor de astăzi, Părintele
Daniil (Sandu) Tudor este considerat drept organizatorul Rugului Aprins, mișcare spirituală
care „s-a consumat în interiorul unei elite de intelectuali bucureșteni care își propunea să
ajungă, prin Părinții Filocalici și Părinții Pustiei, la bucuriile Duhului Sfanț și care își va
căpăta dimensiunile reale în perspectiva istorică”16.
S-a născut în 1896, la 24 decembrie, în București, Alexandru Teodorescu, fiul Sofiei și
al lui Alexandru Teodorescu (fost magistrat și președinte al Curții de Apel din Ploiești). A mai
avut doi frați, Ovidiu și Mircea.
Cele dintâi studii le-a făcut la Ploiești. în 1914 este mobilizat, iar în 1916 pleacă pe front
ca sublocotenent. în 1921, revine în București, își reîncepe viața de publicist și începe și
pictura la Academia de Arte Frumoase. în 1924 își reia studiile la Facultatea de Filosofie și
Litere, pe care o părăsise, „nemaisuferindu-i plictisul”. O va termina în 1928, dorind să se
manifeste în lumea literelor. Ulterior va fi numit profesor suplinitor la Liceul Rural din
Pogoanele.
Sub pseudonimul Sandu Tudor, va debuta în anul 1925, cu volumul de versuri
Comornic, iar în 1927 scrie poemul religios: Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru
Sfântul Dimitrie cel Nou, Boarul din Basarabov, pentru care primește, în 1928,
binecuvântarea pentru tipărire din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
14 Andre SCRIMA, Timpul Rugului Aprins..., p. 27. https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-
rugul-aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins_djvu.txt
15 Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, p. 25. https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-
rugul-aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins_djvu.txt
16 Ieroschimonahul Daniil SANDU TUDOR, Taina Rugului Aprins, Cuvânt înainte de Prof. Gheorghe
Vasilescu, Ed. Anastasia, București, 1999, p. 5.
 Colaborează la Revista „Gândirea”, sub direcția lui Nichifor Crainic.
În 1929, primind o bursă, face o călătorie la Sfântul Munte Athos, unde află că adevărul
nu stă în cărți, iar câștigul mântuitor găsit aici a fost rugăciunea lui lisus.
În 1930, tipărește revista săptămânală „Floarea de Foc” care va dura până în 1936.
Colaboratori: Alexandru Sahia, Ion Călugărul, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Constantin
Noica, Emil Cioran, Nae Ionescu.
Între 1933-1938, îi apare ziarul Credința, cotidian popular, independent, de luptă
politică și spirituală, unde îi are ca principali colaboratori pe Zaharia Stancu, Cicerone
Theodorescu și Eugen Jebeleanu. Ziarul luptă împotriva antisemitismului.
În 1936, scrie două articole: Gorila cu cască și mască, unde comentează agresiunea lui
Mussolini împotriva Etiopiei, și Bestia blondă, bestia brună, articol scris împotriva lui Hitler
și a lui Mussolini.
Între 1939-1941, este concentrat pe front. întors de aici este numit comandant și
profesor al unei școli tehnice. În 1942 este arestat de Siguranța Generală împreună cu alți
scriitori de stânga și internat la Târgu Jiu. Este eliberat și se întoarce sub arme până în 1944,
când, întors acasă, constată că cea de-a treia căsătorie a sa este „falimentară”. Se hotărăște
„să-i slujesc numai lui Hristos. Sunt sătul de vremelnicie”.
În 1945, intră ca frate la Mănăstirea Antim: „[...]intrarea mea în monahism nu a fost
pentru mine decât cea mai firească și mai dreaptă împlinire a vieții”17.
În 1948 (septembrie), fratele Tudor a fost tuns în monahism, primind numele de Agaton,
iar în martie 1950 este hirotonit preot pe seama Mănăstirii Crasna (Gorj), Arhiepiscopia
Craiovei. Tot acum (1950), ieromonahul Agaton este arestat sub învinuirea de fascism și
atitudine ostilă guvernului și noii ordini comuniste, fiind condamnat la cinci ani de detenție
grea la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Este eliberat după aproape trei ani, revine la
Mănăstirea Neamț, iar în 1952 primește schima, sub numele de Daniil, hirotesia fiind făcută
de Părintele Cleopa. În 1953 este închinoviat la Mănăstirea Slatina și numit stareț la schitul
Rarău. Părintele Sofian Boghiu mărturisește despre părintele Daniil: „Părintele ieromonah
Daniil, ajuns stareț la schitul Rarău din Bucovina a continuat lucrarea Rugului Aprins și
acolo până în 1958 când a fost arestat”18.
În 14 iunie 1958, este arestat și ridicat din casa lui Alexandru Mironescu (București),
împreună cu acesta și cu fiul lui, Șerban, sub învinuirea de „crimă de uneltire”, activitate
mistică dușmănoasă împotriva clasei muncitoare. Este trimis în fața Tribunalului Militar din
București, într-un lot de 16 intelectuali, denumit „lotul Alexandru Teodorescu și alții”,
alcătuit din clerici și mireni care au format nucleul stabil al Grupului Rugul Aprins. Printre cei
condamnați îi amintim: Alexandru Teodorescu, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie
Papacioc, Alexandru Mironescu, Gheorghe Văsâi, Șerban Mironescu, Nicolae Rădulescu,
Grigorie-Dan Pistol, Gheorghe Dabija, Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Emanoil
Mihăilescu. Părintele Daniil este condamnat la 25 de ani de temniță grea, 10 ani de degradare
civică și confiscarea totală a averilor. A fost printre puținii preoți care au purtat lanțuri; a
urmat drumul închisorilor: Uranus, Jilava, Gherla, ajungând în 1960 la Aiud, grav bolnav de
reumatism și de tuberculoză.
Ajuns uneori la limitele rezistenței umane, le spunea colegilor săi că îi este teamă ca nu
cumva, pierzându-și conștiința, voința să îi cedeze. Pentru rezistența sa a fost condamnat să
stea cel mai mult la „neagra”.
Părintele Daniil a murit în ziua de 17 noiembrie 1962, la ora 1.00, în urma unei bătăi cu
bocancii și cu bastoanele în cap, în stomac, fiind adus la spital în comă profundă, cu
hemoragie cerebrală maximă la nivelul ventricolelor.

17 Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, p. 6. https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-

aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins_djvu.txt
18 Ieroschimonahul Daniil SANDU TUDOR, Taina Rugului Aprins..., p. 145.
 A fost pus într-o groapă comună, iar la cap i-a fost pusă o scândură cu numărul de
deținut. Informații legate de moartea sa: Teofil Dumbrăveanu, scriitor din Suceava, mărturisea
că deținuții îi spuneau părintelui Daniil „sfântul”19.; [...] la ieșirea pe poartă, către cimitirul
Trei Plopi i-au înfipt o suliță de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort” 20.; ,,
[...]tinerii care săpau un șanț în închisoare, au găsit un schelet cu lanțuri la picioare și
credeau că acolo era deținutul Daniil Sfântul”21.
Ierodiaconul Bartolomeu Anania, aflând de moartea părintelui Daniil, a adunat câțiva
preoți din închisoare și l-au prohodit în taină.
Părintele Iustin Pârvu mărturisea: „Să facem pomenirea părintelui Daniil Tudor în
fiecare an, la data de 17 noiembrie și să ne rugăm lui Dumnezeu ca să fie descoperite sfintele
lui moaște”22.
Toți cei din Rugul Aprins care au trecut prin închisoare s-au simțit într-o comuniune
permanentă, încât Rugul Aprins nu a dispărut niciodată. „Numai Sandu Tudor nu s-a mai
întors niciodată! A murit la Aiud. El poate fi canonizat! [...] a fost închis pentru Rugul
Aprins, pentru credința lui. EI n-a fost închis pentru că a făcut politică legionară fiindcă n-a
fost legionar. El a murit în închisoare pentru credința lui! [...] Trebuie să i se ridice o cruce
la Rarău, de unde a fost arestat ca stareț al Schitului Rarău”23.
Această dorință a fost împlinită, în ziua de 14 august 2003, ridicându-se o cruce de
marmură albă lângă biserica Mănăstirii Rarău, iar în cimitirul mănăstirii, un monument
funerar spre pomenirea părintelui Daniil, starețul acestei mănăstiri.
Slujitorii diavolului îi strigau părintelui: „Ai vrut să dai foc comunismului cu Rugul tău
Aprins”24.
„În n amurg baltă de sânge martir, / Din veacul minciunii să nască nedreptatea, / Ca
sub umbra crucii, veșnică să crească, / Biserica sfântă, întru plinătatea / Cea apostolească și
sobornicească”25.
După întoarcerea sa din Sfântul Munte (1929) scrie articolele: Marea Noapte de Aur a
Maicii Domnului și 40 de zile în Sfânta Agură, reunite în volumul Scrieri I (Ed. Christiana,
București, 2001, p. 69: ,,[...]pentru mine, pentru neamul meu, cred că este mai rodnică
cunoașterea Athosului decât orice loc din Apus”.
In 1948, Părintele Daniil (Agaton) a scris prima variantă cu nouă condace a Imnului
Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, care, prin profunzimea teologică și prin
frumusețea poeziei întrece tot ceea ce s-a scris despre Maica Domnului ca mijlocitoare în
efortul nostru de înduhovnicire.
Acest imn a fost desăvârșit în forma cu treisprezece condace la Mănăstirea Rarău, în fața
Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, pe când părintele devenise ieroschimonahul
Daniil și stareț al mănăstirii.
Avem două manuscrise pe care, regretabil, părintele nu le-a publicat: Cartea Muntelui
Sfânt și Viața lui Neagoe Basarab26.
În 1957, scrie, sub inspirația harică a Icoanei Sfântului Ioan Bogoslovul de la Rarău,
Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul, în formă finală (Paraclisul Mănăstirii Rarău de hramul
Sfântului Ioan Evanghelistul, serbat la 26 septembrie).

19 Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, p. 21. https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-

rugul-aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins_djvu.txt
20 Ibidem, p. 27.
21 Ibidem.
22 *** Rugul Aprins, Starețul Daniil de la Rarău, Ed. Panaghia, București, 2004, p. 186.
23 Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, p. 72. https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-
rugul-aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins_djvu.txt
24 *** Rugul Aprins..., p. 149.
25 Ieroschim. Daniil TUDOR, Acatiste, Ed. Christiana, București, 1999, p. 79.
2626 Roman BRAGA, Rugul Aprins, Ed. Nemira, București, 2001, p. 69.
 În 1990, editura Christiana din București publică trei volume: a) Dumnezeu-Dragoste, b)
Sfințita rugăciune', c) Taina Sfintei Cruci, care cuprind fragmente recuperate de la Securitate,
după moartea părintelui. Ele vor apărea în 2000 la aceeași editură sub numele de Caiete și
reprezintă 5% din manuscrisele aflate la Mănăstirea Antim. Editor este prof. Alexandru
Dimcea.
Retrăgându-se din lume, darul poeziei nu l-a părăsit. Principala sa contribuție la
literatura religioasă este icoana imnologică27 surprinsă în două contexte diferite: a) al
literaturii de inspirație biblică și b) al perspectivei canoanelor bizantine. Pentru Părintele
Daniil, literatura este rezultatul apropierii de Sfânta Scriptură, într-o stare de rugăciune. El își
propune să valorifice genuri literare bizantine, să exprime în versurile sale trăiri religioase și
să cultive sensibilitatea față de sacru, capabilă să inițize acel avânt liric spre dumnezeire
numit evlavie. Pentru a realiza acest lucru, el alege forma adecvată: poema liturgică bizantină
construită cu iconicitatea textului scris.
Acatistele sale reprezintă o teologie completă. Cu ele „Părintele Daniil a venit din
cultură în spiritualitate. A convertit cultura” 28.
Scriitor aparte în literatura secolului al XX-lea, părintele Daniil „se încadrează
confortabil în curentul tradiționalist și autohtonist pe care îl depășește tocmai prin
accentuarea elementelor originare ale acestuia - latura cultică și bisericească - și, paradoxal,
valorificând instrumentarul și facilitățile paradigmei modeme”29.
Activitatea Rugului Aprins al Maicii Domnului, căruia Părintele Daniil i s-a dăruit cu
toată ființa sa, a fost „o apariție meteorică în peisajul spiritualității românești din primii ani
de după cel de-al doilea război mondial”30.
Această mișcare se înscrie ca o alternativă de trăire creștină la violența ateizantă din
societate. Ea nu a fost o „școală misionară sau de cateheză, nici un cerc de studii, în
accepțiunea obișnuită a cuvântului, ci o universitate liberă, o academie [...] cu o tematică
ortodoxă, care a cuprins o întreagă arie spirituală”31.

Bibliografie:
- ***, Rugul Aprins. Starețul Daniile de la Rarău, Ed. Panaghia, București,
2004.

2727 cf. Constantin JINGA, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, omul și opera, Ed. Christiana, București,
2005, pp. 203-208.
2828 Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, p. 22. https://archive.org/stream/antonie-plamadeala-mitropolit-
rugul-aprins/antonie-plamadeala-mitropolit-rugul-aprins_djvu.txt
29 cf. Constantin Jinga, op. cit., p. 203-208.
30 Ieroschimonahul Daniil SANDU TUDOR, Taina Rugului Aprins..., p. 18.
31 Ibidem.
- BRAGA, Roman, Rugul Aprins, Ed. Nemira, București, 2001.
- JINGA, Constantin, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, omul și opera,
Ed. Christiana, București, 2005.
- PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Rugul Aprins, fed., Sibiu, 2002.
- RĂDULESCU, Mihai, Arestare. Condamnare. Achitare, Ed. Agapis,
București, 2003.
- SCRIMA, Andre, Timpul Rugului Aprins - Maestrul spiritual în tradiția
răsăriteană, Ed. Humanitas, București, 2000.
- TUDOR, Ieroschim., Daniil, Acatiste, Ed. Christiana, București, 1999.
- TUDOR, Ieroschimonahul, Daniil Sandu, Taina Rugului Aprins, Cuvânt
înainte de Prof. Gheorghe Vasilescu, Ed. Anastasia, București, 1999.
- VASILE, Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist,
Ed. Cartea Veche, București, 2005.