Sunteți pe pagina 1din 9

Formarea conștiinței istorice

Moldovan Naomi Gabriela


Clasa a XI-a B
Limba și literatura romana

Constiinta
Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență.
Faptul de a-și da seama.
Forma cea mai înaltă, proprie omului, de reflectare a realității obiective, produs al materiei
superior organizate – creierul uman – și al vieții sociale.
Proprietate a activității nervoase superioare constituind o treaptă de dezvoltare proprie
omului, apărută odată cu procesul muncii și al vorbirii și constând în facultatea de a gândi și
de a determina raporturile cu realitatea înconjurătoare, pe baza reflectării realității obiective
în gândire.
Istorie
Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății.
Știință care studiază trecutul umanității și al societăților omenești cu scopul de a le
reconstitui.
Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu.

Formarea constiintei are sensul de cunoastere de sine, perceptive, intuite sau reflexive pe
care faptura umana o are despre propria sa existenta si despre realitatea extralingvistica.
Prin extensie, constiinta denumeste si ,,intelegerea”, aptitudinea de a-ti da seama de ceva
anume. In acest sens, prin natura studiilor efectuate, cronicarii au sesizat o componenta
esentiala a mediului istoric:constiinta romanitatii poporului roman.
Formarea constiintei istorice explica spatiul acordat etnogenezei.Cronicarii argumenteaza
latinitatea limbii si a poporului roman, aducand dovezi in favoarea continuitatii elementului
roman in Dacia si constata unitatea de limba, cultura si teritoriu a romanilor din cele trei Tari
Romanesti.Astfel,constiinta istorica s-a format datorita scrisului cronicaresc,unul dintre cele
mai importante genuri ale literaturii romane vechi cu texte examinate azi deopotriva de
istorici si de cercetatorii inceputurilor fenomenului literar , privat in intreaga lui
desfasurarare in timp.
Inflorirea remarcabila a scrierilor cu caracter istoriografic din secolul al XVII -lea si primele
decenii ale celui urmator(vreme in care elita carturareasca din Moldova ca si din Tara
Romaneasca traverseaza o criza reala de contiinta ce indeamna la meditatie asupra timpului)
nu a reprezentat nicidecum un fenomen conjunctural. Nivelul, diversitatea, varietatea
modalitatilor de abordare demonstreaza ca produsele literare ale acestei epoci de varf sunt
firesti impliniri ale unor preocupari ce se definesc prin durata si constanta.Inca din secolul al
XVI- lea se manifesta in cultura romaneasca un acut sentiment al istoriei (indiciu sigur al
aparitiei si inchegarii constiintei nationale), care ii anima, cu aceeasi intensitate, pe oamenii
politici, ca si pe carturari. Intoarcerea catre propriul trecut, tentativele de intelegere a
duratei,consolidarea legaturilor cu inaintasii si punerea in valoare a traditiilor
nationale(toate semne ale perenitatii,ale unei permanente constientizate) sunt forme de
manifestare ale ideii de apartenenta a prezentului la cursul istoriei.
Secolul al XVI- lea da acestor eforturi de stabilire a legaturilor cu predecesorii, de conservare
a initiativelor lor, o marca preponderent culturala. Zidirea pe vechile temelii, refacerea unor
“semne” asezate de predecesori (operatie in care ii vedem exercitandu-se pe Radu cel Mare
si Neagoe Basarb ori pe Petru Rares si Alexandru Lapusneanu) capata semnificatia
solidarizarii cu trecutul in construirea unui edificiu comun. Galeriile de voievozi,
veritabile,,istorii in imagini”(ce apar acum in frescele manastirilor de la Curtea de Arges sau
de la Snagov),au acelasi rost si sugereaza pilde urmate de marile familii boieresti.Tot acum
apare un puternic cult al ,,intemeietorilor”, naratiuni ce propun articularea unor,,mituri ale
inceputurilor”(Dragos Voda sau Negru Voda) sau a unor,,mituri dinastice”(cum ar fi cel al
Basarabilor, constructie avand vadite intentii politice).
Istoria nationala, depozitara a faptelor nepieritoare(si inscrisa in Letopisetele redactate la
curtile voievodale ori in manastiri), devine inventar accesibil de pilde ,capata, in
interpretarea carturarilor din veacul al XVI- lea si de mai tarziu, acel caracter exemplar pe
care il confera gandirea umanista. Secventele memorabile, capabile sa instruiasca si sa
mobilizeze ,sunt evocate de istorici, servind drept repere fundamentale in alcatuirea
operelor lor.

Procesul a fost posibil datorita formarii lor umaniste, construite pe doua izvoare: un
umanism renascentist , insusit in universitatile europene:la Lwow si la Bar in Polonia, de
Miron Costin, la Padova in Italia , de Stolnicul Constantin Cantacuzino , si la Academia
Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol de Dimitrie Cantemir . Celalalt izvor l-a constituit
umanismul popular, cristalizat in literatura populara si valorificat de Ion Neculce, ,,amestec
de cultură de târgoveţi şi de înţelepciune ţărănească … La usturătura cuvintelor se adaugă
filosofia proverbelor acumulate ca la Creangă, de astă dată din izvor popular.”
(G.Calinescu, ,,Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent’’)
Umanismul romanesc se prezinta prin diferite trasaturi generice ale curentului: folosirea
limbilor clasice ca limbi de cultura (Nicolaus Olahus in Transilvania,moldovenii Miron Costin,
Nicolae Milescu Spatarul, Dimitrie Cantemir),preocuparea filologica si o abordare
documentara a istoriei(Grigore Ureche, Miron Costin si Dimitrie Cantemir),eruditia
enciclopedica (Nicolae Milescu Spatarul, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino
Stolnicul, Udriste Nasturel). Principalul aport stiintific consta in afirmarea si sustinerea in
cunostinta de cauza a problemelor legate de etnogeneza a poporului roman cu accent insa
pe apartenenta noastra latina si cvasi-ignorarea contributiei dacice, in crearea unui stil de
cultura ce depaseste canoanele teologiei rasaritene. Sub aspect literar,datoram penetratiei
umanismului cea dintai realizare a liricii culte romanesti (Traducerea Psalmilor de catre
Dosoftei),valorile estetice subiacente intentiei istoriografice din Letopisete si, poate(in
masura in care barocul are contingente cu umanismul in spatiul sud-est european) tentativa
romaneasca din cantemiriana “Istorie ieroglifica”.
In conditiile izolarii de romanitatea occidentala,prin unguri,care s-au crestinat abia in secolul
al XI-lea, si de Imperiul Bizantin, prin slavii de la sudul Dunarii, crestini inca din secolul al IX-
lea, s-a intamplat ca poporul roman sa foloseasca in biserica limba slavona.Cum dimensiunea
religioasa este o componenta importanta a existentei umane,in special in Evul Mediu,
inceputurile culturii romane stau sub semnul limbii slavone sau medio-bulgare,codificata de
fratii Chiril si Metodie in alfabetul inventat de ei ,alfabetul chirilic.Limba slavona a fost, la noi,
pana in secolul al XVI-lea, o limba de cultura(folosita in Biserica si in Cancelaria Domneasca),
asa cum era limba latina in Occident.
Intrarea tinuturilor romanesti in sfera culturii slavo-bizantine a reprezentat o indepartare de
originile noastre latine.In aceste conditii, reflexele umanismului in literatura romana sunt
tarzii.
Se vorbeste, in general, despre umanismul cronicarilor. Termenul de ,,cronicari’’ se foloseste
pentru o serie intreaga de autori de scrieri istorice. Doar citind cateva nume din seriile
demult constituite din ‘cronicarii’ moldoveni si munteni, constatam ca apar convocati in
acelasi spatiu Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce(moldoveni) iar dintre munteni:
Radu Greceanu, Radu Popescu,Constantin Cantacuzino, Zilot Românul si
autorul ,,Letopisetului cantacuzinesc’’, care este probabil Stoica Ludescu . Intre operele
acestora exista insa deosebiri importante.
Operele din secolul al XVII-lea ale celor trei mari moldoveni reprezinta contributii
fundamentale la stradania de instapanire a limbii nationale in cultura, la cizelarea tiparelor
stilistice ale scrisului romanesc. Aceasta perioada instaleaza ,,in conceptia teoretica si in
opera practica’’a istoricilor romani o perspectiva integratoare.

Cronicari
Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647)
E primul cronicar moldovean de seama, a carui opera a infruntat timpurile, ajungind pana la
noi. Era fiul lui Nestor Ureche, boier instruit detinind functii politice importante la sfirsitul
veacului al XVI-lea, in repetate randuri purtator de soli la Poarta Otomana, mare vornic al
Tarii de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movila.Cronicarul de mai tirziu a invatat carte la
Lwow, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina si greaca, retorica si poetica. A
murit in anul 1647 si a fost inmormantat intr-o cripta de la manastirea Bistrita din Moldova.
Grigore Ureche este cunoscut in istoria literaturii si a culturii romanesti printr-o singura
opera ,,Carte ce se cheama letopiset,ce intr-insa spune cursul anilor si descalecarea Tarii
Moldovei si viata domnilor” – prima cronica in limba romana a Moldovei, care prezinta
istoria tarii de la 1359 pana in anul 1594, scrisa spre sfarsitul vietii sale. Cronicarul motiveaza
scrierea acestui letopiset din simplul pretext ,,ca sî nu se înece...anii cei trecuţi” si sa lase
urmasilor amanunte despre cele ce au fost sa se petreaca in anii de demult, dar si din grija ca
acestia sa nu ramana “asemenea fiarelor si dobitoacelor celor mute si fară minte”.
Opera sa “a slujit de urzeală tuturor cronicarilor următori” (M. Kogalniceanu, 1976) caci,
Ureche n-a avut in ce-l priveste, o traditie pe care sa se sprijine cu nadejde, remarcandu-se
efortul pe care a trebuit sa-l faca acesta pentru a crea istoriografia in limba romana. E de
accentuat importanta pe care o acorda cronicarul istoriei in trezirea si cresterea constiintei
nationale a poporului, "Letopisetul Tarii Moldovei" constituind inceputul istoriografiei in
limba romana.Grigore Ureche a consemnat in mod obiectiv evenimentele si intimplarile cele
mai importante, tinind foarte mult sa fie nu un "scriitoriu de cuvinte deşarte ce de
dereptate".
Manuscrisul original al lui Grigore Ureche nu s-a pastrat, cronica fiind transmisa in forma
prelucrata, cu o seama de interpolari, a lui Simion Dascalu – nici aceasta pastrata original –
varianta care a suferit si ea adaosurle altor interpolatori ca Misail Calugarul si Axinte
Uricariul. Textul, asa cum il avem astazi, este precedat atat de “predoslovia” lui Grigore
Ureche (redata in parte in stil indirect de Simion Dascalul), cat si de cea a lui Simion Dascalul,
destul de confuza si contradictorie, permitand multiple si variate interpretari.
O trasatura a operei, data N. Manolescu, în ,,Istoria critică a literaturii române,, este arta
portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esenţial, care-i subordonează faptele.
Astfel, Iliaş-vodă, fiul turcit al lui Petru Rareş, este prezentat ca „pe dinafară să vedea pom
înflorit, iar dinăuntru lac împuţit”.O alta personalitate istorica prezentata este Ştefan ce
Mare caruia ii sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseţ realizand un important
portret al domnitorului prin careofera detalii despre faptele sale istorice si personalitatea sa
in dispozitiile sale sufletesti contradictorii.
Grigore Ureche prelungeste oarecum ideea lui Nicolaus Olahus, ajungand la concluzia ca
romanii “toti de la Ram se trag si cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”, “câţi se află lacuitori la
Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoros, de la un loc sînt cu moldovenii şi tot de la Rîm
se trag" sustinand pentru prima data ideea de latinitate a limbii romane, unitatea poporului
roman si evolutia etimologica a unor cuvinte : „de la rîmleni ce le zicem latini: pîine eu zic
panis, carne ei zic caro...al nostru, noster si altile multe din limba latinească, şi de ne-am
socoti pre amăruntul toate cuvintile le-am inţelege...”.

Miron Costin(1633-1691)

Dintre cronicarii secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea s-a remarcat si Miron
Costin, cărturar şi om politic, reprezentant ilustru al umanismului românesc din epoca de aur
a culturii medievale naţionale.S-a nascut in anul 1633, iar copilaria si adolescenta le-a
petrecut in Polonia.A studiat la colegiul iezuit din Bar, un orasel la granita cu Moldova. Miron
Costin se intoarce in Moldova in jurul anului 1651.
Prin cultura sa, prin inteligenta, cronicarul s-a impus in divanurile domnesti primind deseori
misiuni diplomatice. In 1683, Miron Costin se vede silit sa se refugieze in Polonia. Revine in
tara odata cu inscaunarea lui Constantin Cantemir, chemat de fratele sau, Velicico. Familia
Costinestilor intra insa in conflict cu domnitorul, iar din porunca lui Constantin Cantemir sunt
decapitati Velicico mai inati si mai apoi Miron Costin. Episodul uciderii cronicarului este
relatat de Ion Neculce: cronicarul se afla la mosia sa Barbosi,indurerat intrucat ii murise
sotia. Miron Costin piere (ca si victima a uneltirilor Cuparestilor si a ambitiilor de domnie a
fratelui sau)de moarte napraznica in anul 1691, la varsta de numai 58 de ani.
Miron Costin s-a afirmat si ca poet : a scris in romaneste, poemul “Viata Lumii”, si in
poloneza,”Poema despre Moldova si Tara Romaneasca”. Directiile de creatie, proiectate sau
realizate vor guverna rotunjirea operei costiniene, compusa in limba romana,polona si latina:
“versuri inaugurale”(de felul celor din Letopiset) comunicand ideea descendentei romane a
romanilor, publicate de Dosoftei in Psalitirea in versuri (1673); meditatii stihuite,precum
Apostrof si Stihuri impotriva zavistei; discursuri in latineste; carti de istorie in limba polona-
Cronica Tarilor Moldovei si Munteniei (1677),zisa si Cronica Polona, si Istorie in versuri
polone despre Moldova si Tara Romaneasca din 1684, cunoscuta si sub titlul ,,Poema
polona’-si romana-,,De neamul moldovenilor,, din ce tara au iesit stramosii lor.
O analiză atentă a operei marelui logofăt dezvăluie evoluţia concepţiei lui despre
romanitatea neamului său. Astfel, prima mărturie asupra originilor românilor este furnizată
de Miron Costin în câteva stihuri incluse în ,,Psaltirea” în versuri a lui Dosoftei, în anul 1673.
Esenţa stihurilor ar fi că moldovenii se descind din italieni, datorită lui Traian care i-a adus în
Dacia pe strămoşii acestora, ei fiind cei care au populat Ţara Românească, Moldova şi
Ardealul.
O alta opera a sa care stăruie în mod deosebit asupra originilor neamului nostru,
este ,,Letopisetul Tarii Moldovei’’: de la a doua domnie a lui Aron Voda (1595), pana la
urcarea pe tron a lui Dabija Voda. De la 1595 pana spre sfarsitul domniei lui Vasile Lupu,
evenimentele sunt relatate dupa surse poloneze si traditii autohtone. Evenimentele ultimilor
opt ani cuprinsi in cronica sunt povestite din propriile amintiri.
Pe langa “Letopiset”,Costin a scris si lucrarea “De neamul moldovenilor...”;originalul nu a
fost descoperit, s-au pastrat doar copii. Este o scriere polemica, un raspuns documentat la o
interpolare din cronica lui Ureche, apartinand lui Simion Dascalul. Acesta strecurase
informatia ca stramosii romanilor ar fi fost puscariasii din Roma, colonizati pe aceste
pamanturi,dupa cucerirea Daciei de catre romani. Textul lui Simion Dascalul este plin de
anacronisme: colonizarea acestor puscariasi s-ar fi facut la cererea unui crai ungur,Laslau,
care “s-au sculat si s-au dus la imparatul Ramului,de s-au cersut oaste intru ajutoriu
impotriva” tatarilor, care contropisera Moldova si incercau sa treaca muntii, in Ardeal.
Aceste anacronisme sunt semnalate de Miron Costin in lucrarea sa.
Lucrarea propriu-zisă se deschide cu un capitol consacrat descrierii Italiei. Datorită faptului
că moldovenii descind din italieni, cronicarul consideră că se cuvine să-şi înceapă scrierea cu
descrierea Italiei. În continuare, cronicarul revine la subiectul tratat, originea românilor.
Discutând denumirile Italiei, Miron Costin constată similitudinea denumirii acesteia şi a
italienilor cu cea a românilor şi a ţării noastre, similitudine care implică afirmarea originii
romane a neamului: ,,neamţii italianului zic valios, moldoveanilor şi munteanilor, iar aşa
valios…ungurii italianului olaşu, iar moldoveanului şi munteanului olah. Şi ţării Italiei leaşii zic
Vlosca Zemlea…iar ţării noastre:Volosca Zemlea.”
Miron Costin suntem pentru ultima oara intr-o stare de relativ echilibru intre istorie si
literatura. Pentru el poetii mai erau ,,dascali”,,,vestiti istorici” si adevaratele istorii mai erau
citite ca literatura beletristica. Dupa el caile se vor diversifica net : la Neculce cronica va
deveni povestire, intrand in domeniul artei literare propriu-zise, pe cand stolnicul
Cantacuzino va respinge fictiunea si traditia orala, mergand in directia unei pozitivari a
cercetarii istorice: “Climatul ramane cel al cronicii, dar se simte mijind gandirea stiintifica, se
schiteaza critica izvoarelor”.
Miron Costin i-a oferit literaturii de mai tarziu pretexte epice si un model stiintific, istoricului
i-a oferit urzeala sintetica si detalii informative. Pe primul l-a scos din istoriografie iar pe al
doilea din enciclopedism.

Ion Neculce (1672- 1745)

Cronicarul moldovean, Ion Neculce nu a avut sansa ca ceilalti doi cronicari sa se formeze in
Polonia. Ramane orfan la noua ani si pleaca la rude in Muntenia. Astfel, are posibilitatea sa
constate ca si in Muntenia se vorbea limba romana. Se inrudeste cu familia Cantemir si, mai
tarziu, va fi sfetnicul de taina, prietenul si indrumatorul lui Dimitrie Cantemir.
Peregrineaza impreuna cu Cantemir in Rusia timp de sapte ani, dupa ce domnitorul a fost
invins de turci la Stanilesti (1771) si a trebuit sa se autoexileze in aceasta tara. Deasemenea
mai pribegeste inca 2 ani prin lume, dupa care revine in Moldova; ii sunt inapoiate titlurile si
averile, iar la batranete incepe sa scrie Letopisetul de acolo de unde l-a lasat Miron Constin.
Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este
Letopiseţul Tării Moldovei de la Dabija Voda până la domnia lui Ion Mavrocordat . Acesta
cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a
cunoscut de aproape.
În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii şi
alţii, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă
Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au
tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost
scrise în inima mea". Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de
cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt
scrise...". Aici se cuprind o sumă de tradiţiuni relative la diferiţi domni şi care au format
subiectele legendelor şi poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de
Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui
Ştefan de Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareş de Alecsandri
ş.a..
Neculce nu era prea învăţat, dar era om cu bun simţ, cu pricepere de a judeca lucrurile,
câştigată prin amestecul direct în afacerile statului şi cu un deosebit talent de a povesti. Se
poate zice că el e cel mai literat din toţi cronicarii Moldovei. El ştie adesea să găsească
cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al
analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi, prin aceasta, foarte atrăgător.
Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din
cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin şi
Grigore Ureche.
Aproape toţi domnii, despre care vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau
câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitraşcu Cantacuzino (1684-1685) era "om
nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad", Constantin
Cantemir (1685-1693), "carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună
avea: mânca bine şi bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat,
barba îi era albă ca zăpada". Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era ,,om mare la trup,
chipeş, la minte aşezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost.
Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie avea
straşnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă". E interesant să observăm imparţialitatea
cu care vorbeşte despre Dumitru Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul
din ţară. Când ajunge la domnia acestuia, aminteşte purtarea rea ce avusese în timpul
domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că
"era de stat cam mic şi subţire, uscat, numai era cu toane; la unele se arăta prea harnic, bun
şi vrednic, milostiv şi răbdător, dar era şi cam grabnic la mânie, dar apoi curând se
întorcea".Cunoscând această deprindere a lui, va mentiona despre Petru cel Mare,că la
venirea împăratului Rusiei în Iaşi el era funcţionar înalt şi legat de aproape cu domnitorul:
"Om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam oacheş şi cam
aruncă câteodată din cap, fluturând".
Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci şi grupurile,
naţiunile .Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos
pasagiu, din care reproducem aici câteva rânduri: ,,La grec milă, sau omenie, sau dreptate,
sau nevicleşug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate
să facă rău se arată cu blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea este să facă răutate’’.
Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care dă o
anumită familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor
moldovean, anticipând apariţia lui Creangă.

Importanta cronicarilor

Cronicarii au avut o valoroasa contributie cu deosebire in domeniul istoric. Ei au subliniat


pentru prima data la noi necesitatea scrierii istoriei ,,sa ramane feciorilor si nepotilor; sa le
fie invatatura, despre cele rale sa se fereasca si sa se socoteasca, iar despre cele bune sa
urmeze si sa invete si sa se indirepteze”- Grigore Ureche).
Ei si-au asumat libertatea propriilor ganduri si sentimente,apropiindu-se de istorie cu
constiinta responsabilitatii fata de adevar.,,Scrisoarea este un lucru vecinicu. Candu ocarasc
intr-o zi pre cineva, iaste greu a rabda; dara in veci? Eu voi da seama de ale mele cate scriu”-
isi definea ferm Miron Costin pozitia de istoric, refuzant “a scrie ocara vecinica unui
neam”(“De neamul moldovenilor”). Prin urmare, informatiile nu se preiau la intamplare, ci
se confrunta dupa diferite izvoare, spre a putea alege adevarul istoric. S-a conturat astfel
ceea ce astazi se numeste cercetarea critica a izvoarelor istorice, actiune specifica, de altfel,
umanistilor europeni.
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce si cronicarii munteni definesc valoarea multipla a
istoriei:documentara, instructiva, educativa, si ca izvor de inspiratie.
Miron Costin afirma, cu convingerea omului integrat pe deplin, constiintei de
neam:”Letopisetele nu santu numai sa le citeasca omul, sa stie ce iaste rau si de ce sa se
fereasca si ce va urma hie cine…”.Deci cunoasterea istoriei trebuie sa consemneze
deopotriva instruire si educatie. Istoriografia presupune date si fapte (pentru Moldova-intre
anii 1359-1743; pentru Tara Romaneasca-intre 1290-1729), prezentand scene si modele
umane(la podul Inalt, Calugareni si Stanilesti, cu Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si Dimitrie
Cantemir), secvente ale luptei pentru independenta nationala si dreptate sociala. Profund
umanisti, cronicarii se adreseaza oamenilior, cerandu-le sa cunoasca istoria neamului,
preluand in mod critic datele, faptele si modelele, spre a se modela pe ei insisi, in
perspectiva evolutiei ulterioare a acestui neam romanesc.
Sentimentul originii, continuitatii si nobletei noastre ca neam a fost declarat mai apoi de
Dimitrie Cantemir in “Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”.
Operele cronicarilor au constituit o sursa de inspiratie si un model pentru scriitorii
postmedievali.
Normele ,,avant la lettre’’ pe care cronicarii le impun mai mult sau mai puţin
voluntar,stabilesc un set de reguli plastice privind figurile de stil, descrierile (mai ales
portretele) şi relatările epice, apropiindu-se,prin limbaj şi viziune de roman.
Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu si Ion Creangă sunt cativa autori
care au folosit cronicile in scrierile lor.
Prin opera sa, cronicarul Grigore Ureche a oferit subiecte unor mari scriitori ce aveau sa-i
urmeze: Costache Negruzzi va scrie “Alexandru Lapusneanu”, Vasile Alecsandri – “Despot
Voda”, Barbu Stefanescu Delavrancea – binecunoscutele “Trilogia Moldovei”, si “Apus de
soare”, iar marele Mihail Sadoveanu va uimi cu “Fratii Jderi”, “Soimii”, “Nicoara Potcoava” si
altele.
Un exemplu elocvent il reprezinta nuvela lui Costache Negruzzi, “Alexandru Lăpuşneanu”,din
anul 1840, al cărei punct de pornire se regaseste în cronica lui Grigore Ureche, în scena în
care lui Lăpuşneanu i se spune că boierii nu îl vor domn, el răspunde: „De nu mă vor, eu îi
voiu pre ei, şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără
voie”.
In opera Fratii Jderi,Sadoveanu a folosit ca si surse de inspiratie : cronica lui Grigore Ureche
si cronica lui Ion Neculce din care a retinut mai ales legendele, în care era evocata figura
domnitorului, legende grupate în “O sama de cuvinte”.
Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea
ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea
istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei
identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură. Aşa cum
constata Mircea Martin, caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se
manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice), ci şi în planul
realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul
culturii autohtone).
Bibliografie

http://ro.wikipedia.org/wiki/
http://facultate.regielive.ro/proiecte/romana/formarea_constiintei_istorice-76962.html
www.didactic.ro
http://www.viatadeliceu.ro/referate/liceu/istorie/formarea-constiintei-istorice/
http://www.studentie.ro/campus/GRIGORE_URECHE_LETOPISETUL TARII_MOLDOVEI/
http://www.scribd.com/doc/43755/Grigore-Ureche-Letopisetul-Tarii-Moldovei
https://dexonline.ro/definitie/istorie
http://apologeticum.co.nr/
http://filosofieromaneasca.uv.ro/mironcostin.html

S-ar putea să vă placă și