Capitolul I: INTRODUCERE ÎN ECONOMIA

ÎNTREPRINDERII
I.1. Relatiile economie nationala-întreprindere

Sistemul economic se afla într-o continua transformare, calitativa si cantitativa.

Stiintele economice explica desfasurarea proceselor economico-sociale si formuleaza
concepte care sistematizeaza teoretic si continuu realitatea aflata în miscare.
Reconsiderând sistemul stiintelor economice, marele economist român Nicolae
Georgescu Rongen sustine ca omenirea se îndreapta spre o societate economica, dar
în acest drum paradigme cum ar fi “economia standard” încep sa fie puse sub semnul
întrebarii, deoarece “anomaliile” se înmultesc1. Demersurile sale stiintifice vizeaza
reconstructia din temelii a teoriei si practicii economice, ca urmare a schimbarilor
calitative si a consumului ireversibil de energie, ceea ce impune gestiunea eficienta a
resurselor si protectia mediului.
Stiintele economice au ca obiect de studiu gestiunea eficienta a resurselor
insuficiente (limitate). Marea varietate a resurselor este abordata diferit la nivelul
economiei nationale de cel al întreprinderilor economice. Dar, functionarea
armonioasa a economiei nationale depinde de functionarea întreprinderilor care o
compun, între acestea existând legaturi de interdependenta si conditionare reciproca.
La nivelul economiei nationale (nivelul macroeconomic), ansamblul activitatilor
economico-sociale privite în unitatea si interdependenta lor dinamica se desfasoara în
cadrul national, statul istoriceste constituit. În acest cadru apare o forma specifica a
diviziunii si cooperarii muncii în interiorul unei tari, ca urmare a actiunii conjugate a
factorilor interni (naturali, sociali, politici si economici), dar si a interactiunii lor
dinamice cu factorii externi rezultati din diviziunea si cooperarea din economia
mondiala. În cadrul economiei nationale sistemul activitatilor economico-sociale este
structurat pe sectoare economice (primar, secundar, tertiar, quaternar), pe tipurile de
agenti economici (conform clasificarii lor în sistemul conturilor nationale), pe ramuri
si subramuri de activitate si pe trepte de agregare verticala (micro, mezo si
macroeconomica2).
La nivelul microeconomic apar numerosi agenti (indivizi) care actioneaza fiecare
cu o anumita autonomie, dar în interiorul unui cadru institutional complex care
organizeaza interdependentele din ei. Activitatea economica a indivizilor este pe de o
parte profesionala, iar pe de alta parte privata. Activitatea profesionala se situeaza cel
mai adesea în cadrul întreprinderilor, având ca obiect productia de bunuri si servicii.
Activitatea privata a re loc, în general, în cadrul familiei si implica consumul de bunuri
pentru satisfacerea directa a nevoilor.
Agentii economici sunt indivizi, grupe de indivizi sau organizatii care constituie
entitati de baza ce actioneaza în economie. Fiecarui agent îi corespunde un centru de
decizie autonom. Agentii pot fi producatori, care transforma unele bunuri în alte
bunuri si sunt denumiti adesea întreprinderi sau firme, sau agenti consumatori. În

1
N. Georgescu Roegen, „Omul si opera”, vol. I, Ed. Expert, 1996
2
Nita Dobrota (coordonator),”Dictionar de economie”, Ed. Economica, Bucuresti,2000
cursul de “Economia întreprinderii”, când ne vom referi la agenti economici avem în
vedere numai agentii producatori de bunuri si servicii.
Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic sa ia decizii în procesul de
productie cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinatii si utilizari
alternative. În acest proces de decizie functioneaza principiul rationalitatii sau al
eficientei economice, conform caruia fiecare agent economic urmareste sa determine
acel nivel al productiei care îi maximizeaza câstigul (profitul), sau, ceea ce este
echivalent, sa minimizeze costurile sau sa realizeze un profit maxim pentru un nivel
dat al productiei .
Producerea bunurilor materiale ca si a serviciilor, desfacerea si utilizarea lor se
realizeaza, deci, de catre agentii economici producatori. Se pun, în mod firesc,
întrebarile:
a) care din acesti agenti economici pot fi numiti “întreprindere” si
b) ce probleme si activitati specifice îi caracterizeaza ?

În ce priveste prima întrebare, abordarea vizeaza masura în care pot primi

denumirea de unitate de productie gospodariile populatiei si diversele unitati ale
administratiei. Unii autori utilizeaza si pentru acestea notiunea de agent economic, în
general, altii le alatura unitatilor productive. În acest sens este de remarcat opinia
economistului american Hal R. Varian3 care porneste de la modul cum este organizata
o întreprindere. Într-o economie de piata, capitalista, întreprinderile apartin indivizilor.
Ele sunt entitati legale. Fundamental, proprietarii întreprinderii sunt responsabili de
comportamentul lor si sunt cei care încaseaza beneficiile si suporta costurile.
Întreprinderile pot fi organizate sub forma individuala, parteneriat si societate. Vorbim
de organizare individuala, când o întreprindere apartine unui singur individ si de
parteneriat când apartine mai multor indivizi. Când o întreprindere este organizata sub
forma de societate, aceasta apartine mai multor indivizi, dar dispune de o existenta
legala diferita de cea a proprietarilor sai. Un parteneriat dureaza atât timp cât partenerii
sunt în viata si sunt de acord sa mentina colaborarea, în timp ce o societate poate avea
o viata mai lunga decât a oricarui proprietar. Proprietarii diverselor întreprinderi pot
urmari obiective diferite în gestiunea întreprinderii. În cazul întreprinderilor
individuale sau parteneriale, proprietarii joaca un rol direct în gestiunea efectiva a
activitatii si ei pot realiza direct obiectivele lor. În general, ei sunt interesati sa
maximizeze profitul, dar pot avea si alte obiective. În cazul unei societati, proprietarii
nu sunt de regula si gestionari. Exista, deci, o anumita separare între proprietate si
gestiune. Proprietarii societatii trebuie sa-si defineasca obiectivele, iar gestionarii le
vor îndeplini. Si în acest caz obiectivul cel mai frecvent este maximizarea profitului.
Acest obiectiv, daca este interpretat corect, determina pe gestionari sa ia decizii care
sunt în interesul proprietarilor, care exercita însa un control specific în cadrul
adunarilor generale si prin consiliile de administratie.
Raspunsul la cea de a doua întrebare este important pentru delimitarea economiei
întreprinderii de alte discipline care studiaza si ele întreprinderea. Întreprinderea este,
deci, o unitate economica organizata în care se produc bunuri materiale si servicii.
Aceasta definitie nu permite înca stabilirea obiectului de studiu al disciplinei
“Economia întreprinderii”, ci numai domeniul de activitate, care este mult prea
3
Hal R. Varian,, „Microéconomie”, Economica, Paris, 1989
complicat pentru a fi studiat de o singura disciplina4. Economia întreprinderii porneste
de la anumite abstractizari si se ocupa doar de o parte a acestui domeniu de activitate
complex.
Relatia dintre conceptul de economie si conceptul de întreprindere exprima
faptul ca întreprinderea este componenta fundamentala a economiei nationale,
celula sa de baza. De aceea se impune cunoasterea relatiilor profunde dintre economie
si întreprindere, în vederea determinarii raporturilor care permit functionarea lor.
Economia întreprinderii abordeaza relatiile macro-micro în sensul
desfasurarii proceselor generale de producere a bunurilor si serviciilor,
administratiei si consumului .
Abordarile economie-întreprindere în plan macroeconomic au în vedere
continutul proceselor si fenomenelor economice care permit explicarea ratiunilor de
dezvoltare a întreprinderii; analiza raporturilor de forta dintre agentii economici
implicati în functionarea întreprinderii, prezenti pe piata; cunoasterea strategiilor la
nivel macro pentru mai buna fundamentare a strategiilor la nivel de întreprindere.
Abordarile în plan microeconomic vizeaza armonizarea diferitelor laturi ale activitatii
întreprinderii în vederea realizarii obiectivelor sale fundamentale, în contextul
macroeconomic dat.
Studiul raporturilor macro-micro permite fundamentarea stiintifica a
deciziilor privind alocarea eficienta a resurselor la nivelul întreprinderii, mai
buna selectare a pietelor si cunoasterea tipului de concurenta, adaptarea
întreprinderii la mediul economic si influentarea acestuia.
Diversitatea agentilor economici care actioneaza pe piata face ca delimitarea
domeniului de activitate al economiei întreprinderii sa fie complexa si activitatea
acesteia sa fie studiata de mai multe discipline, din unghiuri de vedere diferite.

I.2. Obiectul si domeniile de abordare a economiei întreprinderii

Economia întreprinderii este o disciplina teoretico-aplicativa care asigura

cunostinte fundamentale despre procesele economice care au loc la nivel
microeconomic, dar directioneaza abordarile spre domeniul economico-
organizatoric. Alte discipline completeaza studiul complex al întreprinderii, cum ar fi:
managementul, dreptul, sociologia, contabilitatea, statistica, tehnologiile etc.
Orice stiinta are anumite caracteristici si sarcini care îi definesc sfera de
cuprindere. Economia întreprinderii ca stiinta cauta raspuns la o serie de întrebari
si are în vedere relatiile acesteia cu piata. Stiintele teoretice stabilesc principiile
generale, stiintele tehnice trateaza fenomenele si relatiile ce au loc în procesele
tehnologice. Economia întreprinderii face parte din grupa stiintelor economice
care se ocupa cu relatiile si procesele ce au loc în subsistemul tehnico-productiv si
subsistemul informational -decizional al întreprinderii. Aceasta disciplina trateaza
întreprinderea privita sub toate aspectele: de la forma juridica de functionare, trecând
prin analiza comportamentului întreprinderii ca age nt economic în economia de piata,
pâna la analiza relatiilor stabilite în procesul complex productiv, organizatoric, uman
etc. Economia întreprinderii nu se va ocupa de aspectele specifice legate de
4
Günter Wönhe, „Einfuhrung in die Allgemeine Betriebs-Virtschaftslehre 16 Aufjage Verlag Vahlen”, Munchen, 1986
functionarea întreprinderilor industriale, agricole etc., ci abordeaza ceea ce este comun
întreprinderilor, indiferent de ramura sau domeniul de care apartin.
Economia întreprinderii este o stiinta interdisciplinara, în legatura directa cu alte
stiinte (discipline) economice si stiinte conexe (management, marketing, drept,
economia muncii, contabilitate, finante etc.).
Ca disciplina teoretica, economia întreprinderii foloseste abstractizarea, inductia,
deductia, modelarea economica etc. Prin modelarea proceselor si fenomenelor
economice, economia întreprinderii exprima relatiile cantitative dintre marimi,
construieste si verifica modelele.
Economia întreprinderii, ca disciplina aplicativa, se bazeaza pe aplicarea
principiului fundamental al maximizarii profitului în unitatile economice
constituite în acest scop, utilizând întregul arsenal de instrumente ale calculului
economic pentru fundamentarea si verificarea practica a afirmatiilor teoretice,
legitatilor economice formulate de disciplinele teoretice generale referitoare la acest
domeniu al realitatii care este întreprinderea.
Întrucât orice actiune umana presupune un scop, un obiectiv, întreprinderea trebuie
sa-si alega obiectivele pe care doreste sa le atinga, sa ia deciziile necesare realizarii lor
si sa transpuna aceste decizii în actiuni concrete. Aceste obiective se fundamenteaza pe
norme si motivatii ce tin de scopul activitatii întreprinderii si de politicile
macroeconomice. Economia întreprinderii propune demersurile teoretice si
instrumentele specifice care sa ajute la orientarea mersului întreprinderii spre telurile
formulate, în concordanta cu evolutia mediului economic.
Într-o formulare globala, obiectul de studiu al economiei întreprinderii este
microeconomia, înteleasa prin modul de manifestare a comportamentului
agentilor economici , într-un anumit cadru institutional care faciliteaza legaturile
dintre acestia în economia nationala.
Domeniul general de abordare al stiintelor economice despre întreprindere
cuprinde trei parti:
1. Tehnici si sisteme de calcul economic, care constituie obiect de studiu pentru
stiinte ca statistica, planificarea, contabilitatea etc.;
2. Economia întreprinderii;
3. Economiile de ramura.

Sarcina economiei întreprinderii este descrierea si explicarea fenomenelor si

problemelor aparute în întreprindere, dar care sunt comune tuturor întreprinderilor,
indiferent de ramura economica de care apartin, indiferent de forma juridica de
organizare si de forma de proprietate.
Economia întreprinderii are doua componente structurale:
A. Teoria economiei întreprinderii;
B. Politica economica a întreprinderii.

Teoria economiei întreprinderii studiaza stabilirea raporturilor functionale dintre

componentele structurale ale întreprinderii, modul de desfasurare a fenomenelor
economice, relatiile cauza-efect ale proceselor economice si identifica legat urile
cauzale.
 Politica economica foloseste principii si instrumente din teoria macro si le aplica
sub forma unor seturi de politici (financiare si de credit, fiscale, de control al ofertei,
de exploatare etc.) la cazuri concrete pentru a determina un anumit curs al desfasurarii
evenimentelor în scopul atingerii anumitor obiective ale întreprinderii.
Economiile de ramura studiaza problematica întreprinderilor determinata de
specificul diferitelor ramuri, care nu este comuna tuturor întreprinderilor. Datorita
particularitatilor industriei, agriculturii, comertului, serviciilor etc. s-au constituit
discipline distincte care abordeaza specificul conducerii, organizarii si planificarii
activitatii întreprinderilor ce fac parte din acest ramuri.
Unii economisti nu sustin acest mod de abordare si considera ca este necesara fie
numai o abordare generala, fie o abordare numai a întreprinderilor care fac parte dintr-
o ramura sau alta (industrie, agricultura etc.).
Economia întreprinderii asigura cunostintele de baza privind întreprinderea
necesare aprofundarii unor domenii distincte ale stiintelor economice si a
practicii manageriale. Întelegerea mecanismelor, proceselor economice si a
tehnicilor de calcul tratate la discipline, ca: finantele întreprinderii, contabi litatea
de gestiune, statistica, management, marketing etc., este facilitata si amplificata
de cunoasterea întreprinderii ca un ansamblu unitar de structuri si procese în
continua transformare si adaptare la exigentele pietei concurentiale, în
interdependenta cu evolutiile macroeconomice.

Cuvinte si expresii cheie:

• macroeconomie;
• microeconomie;
• agenti economici numiti întreprindere;
• principiul rationalitatii sau al eficientei economice;
• economia întreprinderii ca disciplina teoretica;
• economia întreprinderii ca disciplina aplicativa;
• politica economica;
• economiile de ramura.

Întrebari:
1. În ce constau relatiile dintre economia nationala si întreprinderi?
2. Care este esenta principiului rationalitatii sau al eficientei economice si cum se
realizeaza la nivelul întreprinderii?
3. Care este continutul si obiectul de studiu al economiei întreprinderii ca stiinta
si disciplina aplicativa?
4. Care sunt domeniile de abordare ale stiintelor economice de ramura?
 Capitolul IV: ORGANIZAREA STRUCTURALA A
ÎNTREPRINDERII
IV.1. Conceptul de structura a întreprinderii

Întreprinderea, ca celula de baza a economiei, tinde sa se organizeze în

vederea atingerii scopului pentru care a fost creata, acesta urmarind supravietuirea
si dezvoltarea sa. Pentru a realiza acest scop întreprinderea trebuie sa desfasoare o
activitate eficienta, ceea ce impune o continua adaptare, restructurare si definire a
locului si rolului tuturor elementelor care o compun în procesul de organizare.
Organizarea întreprinderii are doua cerinte principale: o cerinta tine de
asigurarea desfasurarii diviziunii muncii si alta cerinta tine de coordonarea
sarcinilor care trebuie sa fie îndeplinite de catre membrii sai.
Din punct de vedere static a organiza înseamna a stabili o ordine, o ierarhizare
a personalului care compune întreprinderea si ordonarea modului de desfasurare a
muncii acestuia.
Din punct de vedere dinamic a organiza înseamna a studia modul de
functionare a întreprinderii, a analiza felul în care sunt puse în miscare mijloacele de
care dispune pentru a atinge obiectivele pe care aceasta si le fixeaza.
Folosirea eficienta a resurselor depinde de cadrul organizational creat în fiecare
întreprindere. Problema fundamentala a organizarii consta în mentinerea
stabilitatii interne a întreprinderii, printr-o continua adaptare a structurilor
acesteia la exigentele pietei concurentiale. Acest proces dinamic se realizeaza în
doua planuri: în primul plan se stabileste cadrul structural de ansamblu, prin care se
proiecteaza structurile organizatorice si de conducere, concomitent cu stabilirea
structurii de productie; în planul al doilea se organizeaza diferitele componente ale
sistemului tehnico-productiv si economico-social (alocarea resurselor si organizarea
folosirii lor eficiente, organizarea sistemului de productie, gestionarea productiei si a
vânzarilor, gestiunea financiara etc.)
Dupa H.Mintzberg, structura este osatura organizarii, este maniera în care
sunt repartizate sarcinile si responsabilitatile15 .

IV.2. Structura organizatorica - expresie a organizarii întreprinderii

Structura unei organizatii poate fi definita ca o suma totala a mijloacelor

utilizate pentru a repartiza sarcinile diferite si pentru a asigura coordonarea necesara
între acestea.
Structura generala a întreprinderii cuprinde structura organizatorica si
structura socio-culturala
1. Structura organizatorica. Dupa C-tin Barbulescu si colab., structura
organizatorica este definita ca reprezentând ansamblul persoanelor, subdiviziunilor

15
H.Mintzberg - Structure et dinamique des organizations. Ed. Organisation, Paris, 1982.
 organizatorice si a relatiilor dintre acestea, orientate spre realizarea obiectivelor
prestabilite ale întreprinderii 16.
Structura organizatorica este formata din structura functionala si structura
operationala :
a. Structura functionala (verticala) corespunde coordonarii pe verticala a
sarcinilor si cuprinde:
• postul, atribuit unei persoane angajate;
• functia, reprezentata de sarcinile angajatului;
• compartimentul, care este o subunitate organizatorica aflata sub aceeasi
autoritate ierarhica.
Coordonarea sarcinilor si ierarhizarea diferitelor persoane corespunde
structurii verticale a întreprinderii si reprezinta sistemul de comanda al
organizarii. Aceasta structura se realizeaza în functie de tipurile de decizii care se iau
la diferite niveluri ale piramidei ierarhice.
Se pot distinge patru niveluri ierarhice, în functie de amploarea deciziei si de
orizontul de timp pe care-l implica:
• nivelul strategic, unde se iau deciziile care angajeaza întreprinderea pe
termen lung;
• nivelul tactic, care defineste drumul de urmat pentru a atinge obiectivele
fixate anterior;
• nivelul operational , care defineste pe termen scurt atingerea obiectivelor de
mai sus;
• nivelul de executie, unde se realizeaza activitatile de productie implicate
pentru realizarea obiectivelor stabilite.
b. Structura operationala (orizontala), care corespunde diviziunii muncii pe
orizontala si cuprinde functiunile întreprinderii. Structura orizontala
asigura organizarea întreprinderii în raport de omogenitatea si
complexitatea activitatii, pe baza a doua criterii de specializare:
• în cazul când produsele vândute si pietele sunt relativ asemanatoare,
activitatile se organizeaza pe marile functiuni ale întreprinderii;
• în cazul în care produsele si pietele sunt foarte eterogene, împartirea
activitatilor pe functiuni se face dupa gruparea produselor si a pietelor.

2. Structura socio-culturala a întreprinderii reflecta identitatea întreprinderii,

modul în care aceasta este perceputa în mediul sau si pe care-l poate influenta prin
actiunile de comunicare si relatiile publice. Imaginea întreprinderii se formeaza
prin politicile de relatii publice. La formarea acesteia contribuie întregul sistem
de valori al întreprinderii, format din ansamblul regulilor acceptate de catre
angajati. De-a lungul timpului se formeaza “cultura întreprinderii” care se
exprima prin ansamblul de cunostinte, de valori si comportamente de care dispun
membrii acesteia. Dintre manifestarile “culturii întreprinderii” fac parte:
simbolurile (etichetele), stilul arhitectonic, stilul vestimentar, unele elemente ce tin
de vocabularul întreprinderii, modalitati speciale de transmitere a unor valori si
comportamente catre generatiile viitoare etc. Cultura întreprinderii are un important

16
C.Barbulescu, T.Gavrila, F.Badea, V.Lefter, F.Pârvu, E.Fransua - Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.
Economica, 1995.
 rol în procesul de gestiune. O cultura puternica are valori numeroase si acceptate de
personalul sau, ceea ce poate deveni un factor de motivatie profesionala si de buna
gestiune.
Functionarea întreprinderii ca sistem tehnico-productiv necesita un cadru de
reglare a relatiilor care se stabilesc între diferite subsisteme. Acest cadru se realizeaza
prin intermediul structurii organizatorice. Orice structura organizatorica este o
ierarhie, diferentiata dupa mai multe criterii:
• criteriul (felul) produsului;
• criteriul functional;
• criteriul geografic;
• criteriul numeric.

Organizarea ca proces operational prin care se precizeaza si se delimiteaza

responsabilitatile, atributiile, sarcinile concrete necesare realizarii scopului stabilit,
precum si a relatiilor dintre compartimentele si persoanele ce îndeplinesc atributii,
vizeaza structura de productie si conceptie si organizarea activitatilor ce tin de
functiunile întreprinderii.
Structura de productie si conceptie este definita prin compo nenta verigilor
de productie, control si cercetare si legaturile între acestea.
Verigile de productie se regasesc în cadrul unei structuri organizatorice sub
forma de: uzine, fabrici, sectii, ateliere, laboratoare etc., fara personalitate juridica.
Veriga de baza a unei structuri de productie si conceptie este sectia de productie.
Verigile de productie cuprind: sectii de baza, sectii auxiliare, sectii de service, sectii
anexe, ateliere etc. Veriga primara a structurii de productie si conceptie este locul de
munca, reprezentat de o anumita suprafata de productie înzestrata cu mijloace de
productie specifice pentru operatii executate de un lucrator sau grup.
Baza organizarii structurale consta dintr-o buna cunoastere a directiilor si
ritmului de dezvoltare a întreprinderii, a obiectivelor de realizat, a nevoilor de
resurse umane, materiale si financiare, interne si atrase.
Directiile si ritmul de dezvoltare a întreprinderii exprima într-o forma sintetica
directia si ritmul de dezvoltare a tuturor domeniilor de activitate, începând cu
productia si terminând cu gestiunea personalului. În dimensionarea proportiilor si
ritmului dezvoltarii se tine seama de variatele conexiuni pe care întreprinderea le are
cu mediul (în cadrul ramurii, cât si în cadrul economiei nationale), conexiuni cu
caracter de subordonare sau de colaborare. Actiunea este deosebit de complexa,
sprijinindu-se nu numai pe informatiile de care dispune întreprinderea, ci, mai ales, pe
informatiile oferite de macro-sistemul, informatii care adesea joaca rolul de restrictii,
deoarece exprima interesele generale ale societatii. Definirea directiei si ritmului de
dezvoltare a întreprinderii presupune fixarea obiectivelor de realizat care se pot
concretiza în:
• asigurarea executarii integrale si ritmice a obiectivelor privind folosirea
capacitatilor de productie si perfectionarea proceselor tehnologice;
• finalizarea activitatii trebuie sa fie caracterizata si de un înalt nivel de
eficienta a folosirii resurselor, nivel dimensionat în functie de modul de
dezvoltare a bazei materiale.
 Atingerea obiectivelor fixate reclama determinarea nevoilor de resurse de
munca, materiale si financiare si, mai ales, rationala utilizare a acestor resurse.
Folosirea diferitelor resurse pentru atingerea obiectivelor fixate se înfaptuieste prin
organizarea activitatii pe baza principiului autogestiunii.
Prin elaborarea directiei de dezvoltare se determina câtiva parametri esentiali
ai elaborarii ulterioare a structurii organizatorice si anume: locul întreprinderii în
complexul macroeconomic national, precizarea problemelor specifice întreprinderii,
elaborarea variantelor principale de dezvoltare si alegerea solutiilor optime.
Fixarea obiectivelor de atins si a liniei generale de dezvoltare are în vedere
trei aspecte importante si anume:
• aspectul economic, se refera la utilizarea deplina a resurselor;
• aspectul dinamic, impus de necesitatea asigurarii circulatiei rapide a
informatiilor între toate nivelurile de dispozitie si executie;
• aspectul democratic, se refera la asigurarea participarii personalului la
luarea deciziilor.

În procesul de organizare se stabilesc principalele categorii de activitati

necesare pentru a realiza obiectivele propuse. Rezultatul organizarii îl reprezinta
functiile, activitatile, atributiile si sarcinile. Organizarea este mijloc, nu scop, este
parte dintr-un întreg.
Organizarea reuneste modalitatile de elaborare, adaptare si introducere de noi
concepte si tehnici cu caracter organizatoric; este un proces de diviziune al muncii, de
precizare a atributiilor si sarcinilor ce revin oamenilor atât în munca de executie, cât si
în cea de conducere.
Organizarea creeaza structurile, formele cooperarii între verigile de
productie.
Spiritul de organizare se asociaza cu ordinea, observarea legaturilor dintre
oameni si bunuri, stabilirea unor reguli de munca. Între organizare si dirijare exista o
strânsa legatura, organizarea se refera la pregatirea actiunilor dupa un plan riguros,
dirijarea înseamna sa se asigure o concordanta cât mai deplina între scopul urmarit si
actiunea reala a obiectului condus.
Organizarea are un rol catalizator, stabilind masurile organizatorice ce
vizeaza eficienta în realizarea obiectivelor. Organizarea are ca scop utilizarea
rationala a resurselor, permitând o mai buna comunicare si întelegere în munca.
Se distinge organizarea procesuala si organizarea structurala.
Organizarea procesuala presupune stabilirea categoriilor de munca si a
proceselor necesare realizarii obiectivelor fundamentale (activitati, atributii, sarcini,
operatii). Organizarea structurala consta în gruparea functiilor, atributiilor,
sarcinilor si repartizarea lor pe oameni în vederea realizarii obiectivelor. De fapt,
organizarea structurala este o organizare formala. Exista si o organizare informala
care semnifica ansamblul de interactiuni umane cu caracter organizatoric care apar
spontan si natural, elementul de baza fiind grupul de oameni.
În executarea atributiilor de organizare, managerii folosesc structura
organizatorica si sistemul informational în relatia lor reciproca.
Structura organizatorica integreaza într-un ansamblu unitar elemente umane,
compartimente, relatii si scheme.O întreprindere are mai multe structuri , respectiv:
 • structura compartimentelor întreprinderii;
• structura de productie si sortimentala;
• structura procesului de productie;
• structura organizarii productiei;
• structura activelor fixe si circulante;
• structura umana;
• structura organizarii conducerii;
• structura de proprietate;
• structura sistemului informational etc.

Compartimentele pe baza carora se identifica conceptual si în detaliu o structura

organizatorica sunt cuprinse în organigrama întreprinderii.
Organigrama este o reprezentare schematica formala a structurii întreprinderii
care da o imagine exacta a diviziunii muncii si indica ce posturi exista, cum sunt
grupate pe compartimente si sectoare, cum circula informatia între ele (fig.4.1.).

Manager general
(director general)

Director tehnic Director comercial Director economic Director de

(marketing) (contabil sef) personal

Sectii, sectoare, Depozite, Serviciul Serviciul Strategii

magazine etc. financiar contabilitate investitii
ferme etc.

Fig.4.1. Organigrama unei întreprinderi (structura mixta) cu

servicii functionale

Formalizarea organizarii întreprinderii necesita elaborarea a doua lucrari

necesare desfasurarii normale a activitatii personalului :
1. Regulamentul de organizare si functionare, care cuprinde:
• date de identificare;
• obiectivele întreprinderii;
• sarcinile angajatilor;
• atributiile organelor de conducere;
• atributiile compartimentelor functionale etc.
2. Fisa postului. Postul este elementul de baza al oricarei structuri
organizatorice. Postul stabileste obiectivele, sarcinile, competentele si
responsabilitatile fiecarui angajat. Competentele au o natura formala
 (stabilita pe baza unei anumite ierarhii) si de natura functionala
(profesionala). În definirea unui post un rol important revine stabilirii
corecte a responsabilitatii si ca urmare asumarea acestora în cunostinta de
cauza, ca baza a motivatiei personalului.

IV.3. Functiunile întreprinderii

Un pas important în organizarea întreprinderii consta în regruparea activitatilor

care au acelasi scop, în vederea desfasurarii normale a ciclului productiv. Aceasta
regrupare se face pe functiuni ce definesc functiile sistemului productiv al
întreprinderii.
În virtutea autonomiei gestionare pe care o are întreprinderea, aceasta îsi
construieste o structura orizontala specifica produselor pe care le obtine si pietelor
pe care le vinde sau de pe care se aprovizioneaza cu resurse.
Functiunile întreprinderii, ca si functiile (atributele) conducerii sunt elementele
esentiale ale organizarii structurale si cunoasterea lor temeinica este deosebit de
importanta pentru întelegerea structurii întreprinderii.
Domeniile concrete în care se exercita autoritatea formeaza functiunile
întreprinderii, fiecare functiune referindu-se la gruparea unor activitati omogene
specializate.
Functiunile fiind inerente continutului definitoriu al întreprinderii se regasesc în
toate tipurile de unitati, indiferent de nivelul de organizare si de ramura economiei
careia îi apartin: întreprindere, holding, sau grup de întreprinderi apartinatoare
industriei, agriculturii, constructiilor, transporturilor, comertului etc. Ceea ce
diferentiaza functiunile diferitelor tipuri de unitati este numai proportia diferita în care
se dezvolta acestea.
Determinarea si caracterizarea functiunilor de baza ale întreprinderii reprezinta
un domeniu bogat în pareri diferite, adeseori contradictorii, ale specialistilor în
domeniu. Începând cu F.W.Taylor17 si mai ales cu Henri Fayol18 au aparut si
preocuparile pentru organizarea rationala si rentabila a întreprinderilor, deci si
interesul pentru precizarea functiunilor pe care le exercita acestea. Daca Henri Fayol
formulase sase functiuni de baza: functiunea tehnica, comerciala, financiara,
securitate-protectie, contabila si administrativa, alti specialisti în organizarea
întreprinderilor, ca Peter Drucker19, F.Nepveau-Nivelle20, Y.P.Simeray21,
J.O.Shanghnessy 22, P. Racape 23, Jean Aubert-Krier24 si altii, tinând mai ales seama de
evolutia care a avut loc în organizarea sociala si economica, nu au retinut decât trei
functiuni: de productie, administrativa si economica. Alti economisti au considerat

17
Fr.W.Taylor, Principies d’organisations scientifique, republicata sub titlului: La direction scientifique des
entreprises, Edision Dunod, Paris, 1957.
18
Henri Fayol, Administrations industrielle et generale, 1916, republicata în Edition Dunod, Paris, 1956.
19
Peter Drucker, La pratique de la direction des entreprises, Editions d’Organisation, Paris, 1957.
20
F.Nepveau-Nivelle, Conquete des marches, Edis ion Dunod, Paris, 1964.
21
J.P.Simeray, La structure de l’entreprise, Entreprise moderne, Paris, 1966
22
J.O.Shanghnessy, L’organisation des entreprises, Edision Dunod, Paris, 1968
23
P.Racape, Économie et gestion de l’entreprise, Edision Sirey, 1967.
24
J.Aubert-Krier, Gestion de l 'entreprise, P.U.F., Paris, 1966.
valabile functiunea industriala, functiunea comerciala, functiunea administrativa si
financiara.
Volumul redus al lucrarilor de conceptie existent în întreprinderi la începutul
secolului al XX-lea explica parerile specialistilor si a oamenilor de stiinta din acea
vreme despre functiunile întreprinderii. Cerintele care se puneau în fata
întreprinderilor în cea de a doua jumatate a secolului al XX- lea si în perspectiva nu
mai puteau sa se realizeze decât în cadrul unor activitati combinate de cercetare si
realizare a productiei. În acelasi timp, separarea functiunii financiare de cea contabila
este relativ greu de realizat datorita problemelor comune care fac obiectul acestor
activitati. De altfel, separarea lor creeaza si dificultati în aplicarea principiilor de
organizare structurala a întreprinderilor.
Continutul functiunii de securitate, sustinuta de Henri Fayol, se refera la
activitati de protejare a bunurilor si a persoanelor, de asigurare a tuturor conditiilor de
ordin social legate de dezvoltarea întreprinderii. Aceasta functiune “concentreaza
masurile care dau întreprinderii securitate, personalului linistea de spirit de care are
nevoie”. O astfel de tratare a acestei functiuni prin elementele la care se refera
abordeaza un domeniu limitat de activitate. Or, functiunea de personal are un continut
mai larg care vizeaza în primul rând realizarea tuturor actiunilor al caror element
principal este omul si anume recrutarea, selectionarea, perfectionarea sa, precum si
salarizarea.
Asupra continutului functiunii administrative sunt necesare o serie de
comentarii, mai detaliate. Fayol afirma ca, separat, în cadrul fiecareia din functiunile
întreprinderii nu poate fi alcatuit programul general de actiune al întreprinderii de
constituire a corpului de salariati, de coordonare a eforturilor si de armonizare a actelor
acestora. Acesta defineste continutul functiunii administrative, astfel: a prevedea, a
organiza, a comanda, a coordona si a controla. Fayol nu facea delimitari clare între
functiile întreprinderii si cele ale conducerii. Continuându-si rationamentul, autorul
acestei definitii sustine ca administrarea nu este nici un privilegiu exclusiv si nici o
sarcina personala a unui sef sau conducator oarecare. Rezulta ca atributele
administrarii sunt proprii oricarui conducator, indiferent de nive lul ierarhic pe care se
regaseste si în care functiunea activeaza.
Unii specialisti denumesc functiunea de productie a întreprinderii drept
functiune tehnica. Altii considera ca principalele functiuni ale întreprinderii sunt: de
productie, de marketing, financiara, adaugând si functiunea de personal ca functiune
de motivare.
Modul în care au fost delimitate mai târziu functiunile de baza ale întreprinderii
întruneste acordul multor specialisti din tara si strainatate.
Dupa Ov. Nicolescu si colab., functiunea întreprinderii este o componenta a
organizarii procesuale, un ansamblu de activitati omogene si/sau complementare,
desfasurate de personal de o anumita specialitate, folosind metode si tehnici
specifice, cu scopul realizarii obiectivelor stabilite25.
În cadrul întreprinderii nu toate functiunile au aceeasi intensitate de manifestare
în fiecare etapa de dezvoltare a acesteia. Dar realizarea obiectivelor stabilite pentru o
perioada în cadrul întreprinderii depinde de manifestarea în strânsa interdependenta a

25
Ov. Nicolescu s.a., Management, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992.
tuturor functiunilor acesteia, cu intensitati diferite în etape diferite de dezvoltare a
întreprinderii, în functie de etapa de dezvoltare si de nivelul obiectivelor stabilite.
O analiza cuprinzatoare a domeniilor de activitate ale unei întreprinderi, în
conditiile gruparii pe baza legaturilor directe de influenta a unor activitati colaterale
sau a unor activitati care trebuie sa se regaseasca în mod obligatoriu în cadrul fiecarui
domeniu astfel delimitat, conduce la urmatoarele functiuni de baza ale
întreprinderii:
1. Functiunea de cercetare-dezvoltare;
2. Functiunea de productie;
3. Functiunea marketing-comercializare;
4. Functiunea financiar-contabila;
5. Functiunea de personal.

În orice întreprindere economica, indiferent de marime, cu activitate simpla

sau complexa, se regasesc aceste forme de activitate, dar au ponderi diferite în
dependenta de specificul activitatii întreprinderii si de alti factori de influenta.
Functiunile întreprinderilor organizate ca societati comerciale în România
sunt precizate în Legea nr.31/1990, modificata si completata prin Ordonanata de
Urgenata a Guvernului în anul 1997. 26

IV.3.1. Functiunea de cercetare-dezvoltare

Functiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde activitati care se desfasoara

în cadrul întreprinderii în vederea real izarii obiectivelor în domeniul obtinerii de
produse noi si a transformarii conceptelor stiintifice în produse sau servicii
utilizate pentru dezvoltarea viitoare.
Functiunea de cercetare-dezvoltare se regaseste în activitatile de elaborare a
planului strategic, activitati de conceptie (proiectare si cercetare a produselor, inclusiv
punerea la punct a tehnologiei pentru produsele noi, verificarea în laborator a
comportarii lor si experimentarea diverselor solutii constructive în atelierele de
prototipuri sau în statiile pilot). Din acelasi domeniu fac parte si activitatile care se
refera la controlul tehnic de calitate al produselor care poate si trebuie sa aiba o
influenta activa asupra conceptiei de viitor privitoare la produse. Tot din domeniul
acestei functiuni fac parte si actiunile privind organizarea productiei si a muncii,
dezvoltarea de ansamblu a întreprinderii, cresterea capacitatii de productie, utilarea
întreprinderii corespunzator necesitatilor de fabricatie a noilor produse etc.
Organizarea stiintifica a productiei si a muncii permite o pregatire
corespunzatoare a fabricatiei si îmbunatatirea permanenta a acesteia prin mai buna
organizare a conducerii (elaborarea structurilor organizatorice, proiectarea sistemului
informational, elaborarea regulamentului de organizare si functionare), organizarea
productiei (determinarea si valorificarea capacitatilor de productie, organizarea
rationala a pregatirii tehnice a productiei, studii privind metodele de organizare a
productiei, miscarea si manipularea materialelor, semifabricatelor si produselor),
organizarea muncii (diviziunea muncii, organizarea rationala a proceselor de munca si
în cadrul acestora a locurilor de munca etc.), normarea muncii (elaborarea de norme
26
Unii economisti includ între functiunile întreprinderii si functiunea de protectie a mediului
unificate, normative, metodologii specifice etc.). Sintetic spus aceasta functiune
cuprinde totalitatea activitatilor ce preced începerea fabricatiei si care constituie
pregatirea fabricatiei sau a lucrului.
Dezvoltarea de ansamblu a activitatii întreprinderilor este conditionata în mare
masura de rolul si pozitia pe care o are cercetarea stiintifica. De altfel, printre factorii
care evidentiaza cresterea economica a întreprinderilor se situeaza si volumul
cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare, precum si numarul persoanelor antrenate în
activitatea de cercetare atât în întreprinderi, cât si în celelalte unitati de cercetare.
Se manifesta tot mai mult în întreprinderi tendinta concentrarii cadrelor cu cea
mai ridicata calificare în serviciile de conceptie. Aceasta concentrare ofera
posibilitatea ca în problemele dezvoltarii capacitatilor de productie, ale perfectionarii
si crearii de noi produse si tehnologii sa se realizeze un volum corespunzator de
productie, pentru ca prin noutatea si performantele produselor si tehnologiilor realizate
sa se mentina competitivitatea întreprinderilor pe plan mondial.
Functiunea de cercetare-dezvoltare are un caracter complex, prin faptul ca
se manifesta în toate domeniile. Între principalele activitati si domenii pot fi
enumerate:
a) cercetare stiintifica, inginerie tehnologica si introducerea progresului
tehnico-stiintific;
b) investitii si constructii, prin care se asigura transformarea resurselor
materiale, financiare si de munca în capaital fix, prin realizarea de noi
capacitati de productie, modernizare, retehnologizare;
c) organizarea productiei si a muncii, ca ansamblu de atributii în domeniul
introducerii unor noi metode, tehnici, si instrumente de organizare a
activitatii productive;
d) elaborarea politicilor si a strategiilor economice ale întreprinderii.

IV.3.2. Functiunea de productie

Functiunea de productie reprezinta ansamblul de activitati de baza,

auxiliare si de servire prin care se realizeaza obiectivele din domeniul fabricarii
produselor, elaborarii lucrarilor, prestari de servicii în cadrul întreprinderii.
Activitatile la care se refera aceasta functiune sunt:
• programarea si lansarea productiei;
• fabricatia sau exploatarea, care consta în transformarea obiectelor muncii în
produse, servicii, lucrari care fac obiectul de baza al activitatii întreprinderi;
• controlul tehnic de calitate al materiilor prime, semifabricatelor, subansamblelor
pe întregul flux de fabricatie, precum si al produselor finite, potrivit metodelor,
frecventei si cu mijloacele prevazute în documentatia tehnica;
• întretinerea si repararea utilajelor în vederea mentinerii acestora în stare de
functionare, a preîntâmpinarii si evitarii pe cât posibil a efectelor uzurii fizice si
morale a acestora;
• exploatarea instalatiilor si agregatelor energetice;
• aplicarea normelor de protectie si igiena a muncii, precum si pentru prevenirea
si combaterea poluarii mediului înconjurator;
 • organizarea si controlul productiei sub toate aspectele: realizarea ritmica a
productiei, realizarea de produse de calitate superioara, reducerea consumurilor
specifice de materiale, optimizarea stocurilor etc.;
• transportul si manipularea materiilor prime, materialelor, semifabricatelor,
produselor, pe parcursul fabricatiei si în depozit în vederea livrarii produselor;
• urmarirea realizarii productiei si a celorlalte activitati auxiliare.
Sintetic activitatile principale grupate în functiunea de productie pot fi urmarite
în fig.4.2.
Nomenclator de piese,
program de executie
(termene de aprovizionare), ORGANIZAREA PRODUCTIEI
extras de materiale SI A MUNCII

APROVIZIONARE PROGRAMARE PROIECTARE

LANSAREA SI URMARIREA
PRODUCTIEI

UTILAJE SI ELABORAREA STUDIUL

SCULE TEHNOLOGIILOR MUNCII

- gama operatii
- mod de operatii -organizarea locurilor
-tip de operatii de munca
-necesar de -rationalizarea si
SDV-uri normalizate materiale simplificarea muncii
SDV-uri speciale -elaborarea normativelor
-timp de munca
de munca
- scule, dispozitive si
verificatoare(SDV)

legaturi între compartimente

legaturi în cadrul compartimentului de organizare a productiei si a muncii

Fig. 4.2. Activitatile grupate în functiunea de productie

Sursa: M. Dumitrescu, Organizarea structurala a întreprinderilor,
Editura stiintifica, 1969
 IV.3.3. Functiunea de marketing-comercializare

Functiunea marketing-comercializare cuprinde activitatile privind

realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legaturilor întreprinderii cu mediul
economic, în vederea asigurarii materiilor prime si material elor necesare
productiei, conservarea acestora si a produselor realizate, transportul lor,
desfacerea produselor si serviciilor. Activitatile de comercializare a produselor
trebuie sa se desfasoare pe baza studiilor de piata. Aceste studii orienteaza si
determina, totodata, si activitatea din cadrul functiunilor de cercetare-dezvoltare si de
productie. Raporturile dintre producatori si consumatori, reflectate de studiile de piata,
orienteaza structura productiei si proportiile dintre sortimentele de marfuri cerute de
piata.
Functiunea marketing-comercializare cuprinde trei categorii principale de
activitati:
a) aprovizionarea tehnico-materiala, care are menirea de a asigura complet,
complex si la timp mijloacele de productie necesare desfasurarii neîntrerupte
si în bune conditii a procesului de productie;
b) desfacerea, care asigura livrarea produselor, serviciilor si lucrarilor, precum
si încasarea contravalorii acestora, deci trecerea produselor din sfera
productiei în sfera circulatiei;
c) marketingul , care are drept scop crearea si descoperirea necesitatilor
consumatorilor în vederea orientarii productiei spre satisfacerea acestor
necesitati, efectuarea de studii de piata si programe de marketing pe produse
etc.

În conditiile mutatiilor profunde care au loc în relatiile de piata, rolul

marketingului devine prioritar, atotcuprinzator, întrucât pe baza studiilor de piata se
pot cunoaste, sistematiza si interpreta informatiile din mediul economic, în vederea
organizarii activitatii viitoare, a dimensionarii ofertei si a cresterii competitivitatii pe
piata.

IV.3.4. Functiunea financiar-contabila

Functiunea financiar-contabila cuprinde ansamblul activitatilor prin care

se realizeaza obiectivele privind obtinerea si folosirea mijloacelor financiare
necesare desfasurarii normale a productiei , înregistrarea si evidenta în expresie
valorica a activitatii economice din cadrul întreprinderii; urmareste utilizarea
eficienta a resurselor; desfasurarea ritmica a activitatii; semnaleaza fenomenele care
influenteaza nivelul profitului si reducerea costurilor, etc.
Functiunea financiar-contabila are implicatii în activitatea generala de
gestiune, în asigurarea fondurilor necesare pentru salarii, materii prime si materiale,
utilaje etc.
Un rol important revine activitatilor ce tin de exercitarea functiunii financiar-
contabile cu privire la contractarea creditelor în momentele potrivite pentru
desfasurarea normala a productiei, folosirea judicioasa a disponibilitatilor banesti,
încasarea creantelor, dimensionarea corecta a rezervelor etc.
 Activitatile acestei functiuni se grupeaza în doua categorii:
a) activitate financiara, care se refera la obtinerea si folosirea rationala a
mijloacelor financiare ale întreprinderii, la utilizarea facilitatilor de ordin
financiar, achitarea obligatiilor financiare, contractarea de credite si
rambursarea lor etc.;
b) activitatea contabila, care asigura înregistrarea si evidenta veniturilor si
cheltuielilor, a materialelor si a productiei, calculul costurilor si
determinarea rezultatelor financiare finale, evidentierea modificarilor
patrimoniale în volum si structura.

Functiunea financiar-contabila, prin complexitatea operatiunilor pe care le

ocazioneaza, prin multiplele corelatii pe care le are cu toate celelalte functiuni ale
întreprinderii, se concretizeaza ca o latura bine definita a gestiunii financiare a
întreprinderii.
Importanta gestiunii financiare nu se margineste numai la sfera de activitate
interna a întreprinderii. Procurarea si mai ales utilizarea fondurilor se realizeaza prin
nesfârsitul lant al operatiunilor banesti. În acest sens, marea majoritate a fluxurilor
banesti din economie este tranzitata de gestiunea financiara a întreprinderii. De aici si
rolul esential al întreprinderilor în asigurarea normala a circulatiei banesti în economia
nationala.

IV.3.5. Functiunea de personal

Functiunea de personal cuprinde ansamblul activitatilor desfasurate în

cadrul întreprinderii pentru realizarea obiectivelor în domeniul asigurarii si
dezvoltarii potentialului uman. Functiunea de personal, evidentiata ca functiune
distincta a întreprinderii înca de catre Henri Fayol, capata în conditiile organizarii
stiintifice a productiei o importanta din ce în ce mai mare. Aceasta functiune
concentreaza toata problematica privind asigurarea cantitativa si calitativa a fortei de
munca necesara îndeplinirii obiectivelor întreprinderii. Ea se realizeaza prin recrutarea,
pregatirea corespunzatoare si reciclarea periodica a personalului, prin stabilirea corecta
si stimulativa a salarizarii, precum si prin integrarea organica a întregului personal în
sistemul complex de relatii tehnice si social-economice.
Functiunea de personal este hotarâtoare si în ceea ce priveste perfectionarea
continua a relatiilor sociale, îndeosebi a relatiilor între personal si conducerea unitatii.
Importanta si complexitatea functiunii de personal este accentuata si de faptul ca ea
trebuie sa asigure, concomitent cu obiectivele mai sus amintite, promovarea initiativei,
ceea ce reclama, pe lânga tehnici de organizare a muncii, si tehnici specifice de
psihologie, sociologie, ergonomia muncii.
Principalele activitati care tin de exercitarea functiunii de personal sunt:
• asigurarea cantitativa si calitativa a fortei de munca necesare pentru
realizarea obiectivelor stabilite;
• pregatirea, perfectionarea si salarizarea personalului;
• rezolvarea problemelor de ordin social, raporturile salariati-management
si sindicate-patronat, protectia personalului etc.
 În realizarea unui echilibru stabil între interesele angajatilor si obiectivele
întreprinderii trebuie sa se tina seama de:
• mutatiile care au loc în prezent în organizarea interna a întreprinderilor în procesul
de restructurare-privatizare si de ajustare la exigentele pietei concurentiale;
• aparitia unor situatii specifice, determinate de patrunderea progresului tehnico-
stiintific si de necesitatile retehnologizarii privind crearea de noi meserii, disparitia
altora, necesitatea specializarii lucratorilor, probleme noi privind calificarea lor etc.;
• necesitatea perfectionarii relatiilor interumane în cadrul organizarii structurale a
întreprinderii;
• modificarile legislative care, în conditiile generate de tranzitia la economia de piata,
au loc în domeniul legislatiei muncii si a salarizarii.

În cadrul functiunii de personal, exercitata de catre Consiliul de Administratie si

compartimentul de resurse umane, se rezolva probleme de mare complexitate.
Functiunile întreprinderii se afla într-o strânsa interdependenta datorita
legaturilor dintre activitatile din întreprindere. Dereglarile aferente în cadrul
unei functiuni atrag un proces de dereglare în lant a activitatii întreprinderii.

Cuvinte si expresii cheie:

• structura întreprinderii;
• structura organizatorica;
• structura functionala (verticala);
• structura operationala (orizontala);
• structura socio-culturala;
• organizarea procesuala;
• organizarea structurala;
• organigrama întreprinderii;
• regulamentul de functionare interioara a întreprinderii;
• fisa postului;
• functiunile întreprinderii.

Întrebari:
1. Ce întelegeti prin structura întreprinderii?
2. Ce cuprinde structura generala a întreprinderii?
3. Care este continutul structurii functionale (verticale) a întreprinderii?
4. Ce întelegeti prin structura operationala (orizontala) a întreprinderii?
5. În ce consta structura socio-culturala a întreprinderii?
6. Care sunt tipurile de organizare structur ala a întreprinderii ?
7. Ce întelegeti prin formalizarea organizarii întreprinderii si care este continutul
acesteia?
8. Cum a evoluat conceptul de functiuni ale întreprinderii si care sunt acestea?
9. Care este continutul functiunii de cercetare-dezvoltare?
10. Care este continutul functiunii de productie?
11. Care este continutul functiunii de marketing – comercializare?
12. Care este continutul functiunii financiar contabile?
13.Care este continutul functiunii de personal?
 Capitolul VII: ASOCIEREA ÎNTRE ÎNTREPRINDERI
VII.1. Concentrarea si diversificarea productiei în întreprinderi

Progresul tehnico-stiintific contemporan intensifica procesele de concentrare si

specializare si, în aceste conditii, impune forme de organizare noi. Aceste forme se
bazeaza pe diversificarea cooperarii, prin reorganizarea si extinderea sistemului
contractual , prin organizarea unor activitati comune temporar sau prin variate
modalitati de asociere.
În tarile dezvoltare concentrarea productiei are loc prin forme noi de asociere,
de combinare organizatorica a întreprinderilor de tipul holdingului, grupului etc., în
cadrul carora acestea îsi pastreaza personalitatea juridica, asigurându-se o mai mare
putere financiara pe baza centralizarii capitalurilor, concomitent cu descentralizarea
conducerii la nivelul fiecarei unitati componente. Procesul de concentrare a productiei
este însotit de diversificarea acesteia, care asigura executarea unei game de produse
aflate în diferite faze ale ciclului de viata (initiala, expansiune, maturitate, saturatie,
declin). Atunci când productia se afla în faza de saturare si cererea pe piata devine
stabila, întreprinderea cauta sa se diversifice, un rol important revenind în acest sens
proceselor de regrupare, fuziune etc.
Marile grupari i ndustriale din tarile dezvoltate dobândesc din ce în ce mai
mult un caracter multinational , desfasurând activitati de productie sau distributie
carora le asigura coordonarea în diverse tari. Întreprinderea multinationala beneficiaza
de avantajele oferite de diversificarea productiei si a pietelor de desfacere în diferite
zone geografice si se caracterizeaza prin utilizarea tehnologiilor avansate,
intensificarea activitatii de cercetare, cresterea rapida a productiei orientate spre
export, ponderea mare a investitiilor de capital si efectuarea unor cheltuieli importante
cu publicitatea.
În tarile dezvoltate se considera ca, în prezent, riscul principal îl constituie
subdimensionarea întreprinderilor si nu supradimensionarea lor, de aceea apare un
puternic proces de multiplicare a aliantelor pe baza de contracte între diferite
întreprinderi, proces care se dovedeste mai putin costisitor si prin care întreprinderile
îsi pastreaza autonomia. Marile întreprinderi, create prin asociere, îsi elaboreaza
strategii pe termen lung, urmarind atingerea unor dimensiuni corespunzatoare
marimii pietelor internationale pe care actioneaza. Se constituie astfel vaste
ansambluri de unitati, prin urmatoarele modalitati:
• crestere interna (acumulare interna);
• crearea de filiale, uzine, stabilimente integrate printr-un sistem unic de
control;
• crestere externa ca urmare, în special, a cumpararii de întreprinderi
independente, aflate în dificultate financiara;
• cresterea pe baza de acorduri perfectate între societati în ceea ce priveste
schimbul de produse si crearea de unitati comune.

În sistemul industrial al tarilor dezvoltate se manifesta tendinta de concentrare a

productiei în acele ramuri sau subramuri de activitate care necesita un volum mare de
capital fix (siderurgie, automobile, chimie, aeronautica) si în industria agroalimentara,
ca urmare a procesului de distributie în mari unitati comerciale (expansiunea marilor
magazine, fast foods etc.).
Întrucât în aceste tari dimensiunea întreprinderii este conditionata în principal de
nivelul cererii pietei externe, procesul de concentrare nu se desfasoara continuu si, mai
ales, nu are caracter ireversibil. În prezent, întreprinderile mari, cu peste 500 salariati,
desi detin o pondere scazuta în numarul total de întreprinderi, sunt principalii agenti
economici în ceea ce priveste volumul investitiilor, cifra de afaceri, angajarea fortei de
munca, îndeplinind un rol foarte important în promovarea tehnologiilor de vârf si a
competitivitatii.
În literatura de specialitate si în practica economica, opiniile referitoare la rolul si
existenta întreprinderilor mari sunt divergente, conturându-se trei mari modele:
• modelul întreprinderilor private competitive, denumit si neoliberal, în cadrul
caruia rolul predominant revine întreprinderilor private autonome, conduse în mod
descentralizat, care îsi desfasoara activitatea într-un mediu concurential intens, statul
intervenind indirect prin intermediul pârghiilor economico-financiare. În cadrul acestui
model, structura concurentiala a pietei (fortele pietei) reprezinta mijlocul esential de
motivare a efortului uman, de favorizare a creativitatii, de eficientizare, de accelerare a
introducerii progresului tehnic;
• modelul întreprinderilor private aflate în situatie de monopol (modelul lui
Schumpeter), în cadrul caruia elementele esentiale care conduc la eficienta, crestere
economica si inovare sunt dimensiunea mare pentru obtinerea economiilor de scara si
dominarea pietelor care asigura controlul centralizat al deciziilor economice.
Schumpeter considera ca diviziunea capitalului între mai multe întreprinderi, în cadrul
unei piete concurentiale perfecte, conduce la risipa si nu permite promovarea
progresului tehnic;
• modelul întreprinderilor publice, de regula de dimensiuni mari, statului îi revine
în acest caz responsabilitatea în ceea ce priveste asigurarea resurselor, eficientizarea
productiei si promovarea progresului tehnic.

Nationalizarea unor întreprinderi în unele tari occidentale dupa razboi a fost

motivata prin slaba preocupare a acestora pentru efectuarea de investitii pentru
dezvoltare si datorita pierderilor financiare repetate. Relatiile statului cu întreprinderile
publice se desfasoara pe baza de contract de plan, împrumuturi publice, asigurarea
dotarilor necesare cercetarii stiintifice, impulsionarea investitiilor prin sprijin financiar
si fiscal, asumarea riscurilor pe termen lung, promovarea inovatiei tehnice. În ultimele
decenii aceste întreprinderi s-au privatizat sau se afla în curs de privatizare.
În literatura de specialitate predomina opinia conform careia viitorul este al
întreprinderilor mici si mijlocii, întrucât acestea se pot adapta mai usor la evolutia
pietelor si la noile tehnologii pentru a caror aplicare sunt necesare cheltuieli mai reduse
si fara mari schimbari organizatorice.
În tarile dezvoltate se considera ca nu trebuie absolutizat procesul de
concentrare a productiei, producându-se în ultimele decenii mari restructurari ale
industriei. Astfel, în SUA, în domeniul siderurgiei, fuziunile sau restructurarile au
condus la o structura industriala de oligopol dominata de catre mari întreprinderi. În
Italia, statul a încurajat mult timp sectorul conglomeratelor industriale uriase etc.
 Întreprinderile mari sunt interesate în existenta unei retele dense de
întreprinderi mici si mijlocii prin intermediul carora îsi “externalizeaza” unele
activitati pentru a deveni mai rentabile.

VII.2. Forme de asociere a întreprinderilor

Necesitatea asocierii, a formarii grupurilor de întreprinderi, este justificata de

specialisti fie din perspectiva costului tranzactiilor, fie a relatiilor de proprietate, fie a
strategiei manageriale. Problema performantelor economico-financiare ale
întreprinderilor poate fi abordata nu numai prin prisma relatiilor dintre acestea, a
structurii pietei si a comportamentului lor pe piata respectiva, ci si prin prisma
optiunii privind „internalizarea” activitatilor prin eliminarea relatiilor contractuale cu
alte unitati, ca urmare a asocierii sau a „externalizarii” prin renuntarea la unele
activitati, prin divizarea întreprinderilor sau prin cedarea fabricatiei unor produse sau
componente altor întreprinderi.
Prin prisma teoriei internalizarii activitatilor, asocierea întreprinderilor are
rolul de a asigura minimizarea costurilor tranzactiilor pe baza constituirii unor
forme organizatorice care pot fi considerate atât ca entitati intermediare, situate
între piata si întreprinderile producatoare, cât si ca o componenta din interiorul
grupului de întreprinderi. În functie de pozitia întreprinderilor care se asociaza
entitatea organizatorica intermediara poate îmbraca fie forma reuniunilor
presedintilor consiliilor de administratie si directorilor generali ai întreprinderilor,
fie forma departamentelor operationale care au în componenta lor compartimente
functionale pe principalele domenii de activitate cu atributii de coordonare a
întreprinderilor filiale.
Asocierea întreprinderilor poate fi abordata ca o consecinta a faptului ca firma
nucleu reuneste sub controlul ei mai multe întreprinderi (filiale), pe baza detinerii
unilaterale de actiuni ale acestora, în diferite proportii (pachetul minim de control). În
aceste conditii, filialele se afla în relatii de subordonare fata de întreprindere (firma).
Asocierea are rolul de a mari controlul întreprinderii mama asupra unui sau mai multor
domenii de activitate.
Modalitatile de asociere a întreprinderilor sunt diversificate, cu avantaje si
dezavantaje. Prin asociere se poate pierde personalitatea juridica sau se poate crea o
organizatie în care relatiile dintre unitati functioneaza pe baze contractuale.
Asocierea între întreprinderi se poate realiza pe orizontala si verticala.
Asocierea pe orizontala poate lua forme de: fuziune, divizare, participatiune,
parteneriat, gruparea pe baza de contract etc.
Asocierea pe verticala cuprinde întreprinderi din domenii diferite. Modalitatile
de internalizare pe verticala pot lua forma organizarii unor centre de profit. La nivelul
grupului central se stabilesc numai obiectivele comune, de o importanta deosebita.
Fuziunea este forma juridica prin care se realizeaza transferul activelor sau
regruparea patrimoniului mai multor societati; este forma cea mai puternica de alianta,
stadiul final al acesteia.
 Fuziunea se poate realiza pe mai multe cai: fuziunea în conditii egale a doua sau
mai multe societati, în urma carora apare o noua societate, fuziunea prin absorbtia de
catre o societate a întregului activ a celei de a doua societati.
Divizarea are loc prin disparitia unei societati care îsi repartizeaza întregul sau
activ între doua sau mai multe societati noi, care se pot asocia.
Participatiunea consta în achizitia de catre o întreprindere a partilor sociale ale
unei societati. Aceasta poate fi o forma de plasament financiar prin preluarea
controlului. Atunci când controlul este majoritar (mai mare de 50%), societatea
controlata devine o filiala a celeilalte. Luarea în participatiune reuneste mai multe
întreprinderi în aceeasi societate (joint-venture) într-un domeniu de interes comun
(cercetare, comercializare etc.). Denumirea de joint-venture se utilizeaza pentru cazul
în care este implicat un contract de investitii, realizat prin cooperarea mai multor
întreprinderi. Americanii reunesc sub denumirea de “joint-venture” toate formele de
aliante care se situeaza între parteneriat si fuziune.
Parteneriatul este o modalitate de dezvoltare a întreprinderii fara o crestere externa
(ca în cazul crearii unei filiale comune sau fuziune), numai prin stabilirea pe baza de
contracte a unor legaturi privilegiate, temporare sau de durata.
Gruparea pe baza de contract a unor întreprinderi, în conditii de egalitate din
punct de vedere juridic, poate avea loc, prin:
• întelegeri privind stabilirea nivelurilor preturilor, a procentelor din volumul
vânzarilor;
• gruparea pe baze juridice în ceea ce priveste colaborarea cu privire la realizarea
unor interese economice;
• integrarea unor fluxuri tehnologice în cadrul aceleiasi întreprinderi etc.

Întreprinderile retea. Se constituie ca un ansamblu specializat de întreprinderi,

fiecare dintre ele într-un anumit domeniu (conceptie, productie, comercializare,
asamblare etc.) si se reunesc pe baza de contract în jurul unui proiect (produs si piata),
la initiativa uneia dintre ele care coordoneaza reteaua (polul integrator sau firma
privata).
Firma multinationala sau transnationala este o întreprindere organizata sub
forma de grup de societati (filiale) raspândite în diferite tari; sub controlul unei
societati mama sau a unui holding care asigura conducerea grupului pe baza unei
strategii la scara internationala.
Se practica doua modalitati de organizare a firmelor multinationale:
• amplasarea, într-o tara sau mai multe tari, a unor filiale de montaj sau
asamblare a unor masini sau utilaje. Aceasta este o forma de prelungire a
exportului, facuta în scopul de a evita masurile protectioniste ale tarii unde
se amplaseaza;
• amplasarea unei industrii complete, combinate de multe ori cu o politica
de parteneriat industrial. Pe baza unei experiente acumulate pe plan
international în domeniul gestiunii, o astfel de întreprindere poate asigura
în functie de avantajele locale un nivel ridicat de rentabilitate.
 Amplasarea unei astfel de întreprinderi în tarile în curs de dezvoltare presupune
de multe ori crearea unei fabrici, asigurându-se facilitati pentru o alianta cu
întreprinderile locale.
În unele tari dezvoltate, în functie de modul de constituire si de caracteristicile
nationale, se cunosc doua tipuri principale de asociere (grupare) a întreprinderilor:
• cartelul, care este o întelegere liber consimtita între mai multe întreprinderi
din aceeasi ramura în vederea realizarii unui obiectiv comun. Întreprinderile
din cartel îsi pastreaza personalitatea juridica. Cartelul nu este o noua
întreprindere, ci o asociere ce urmareste eliminarea concurentei;
• trustul reprezinta o societate nou creata, privat a sau publica, constituita pe
baza fuziunii mai multor întreprinderi, prin dizolvarea acestora, pierderea
personalitatii juridice în scopul crearii unei întreprinderi puternice sub o
conducere unitara.

Pentru a deveni competitive, performante, unele întreprinderi se extind. Întucât

dezvoltarea interna a unor activitati este un proces relativ lent, unirea mai multor firme
este o metoda des folosita. Fuziunea are o serie de avantaje, ca: specializarea, care
asigura orientarea efortului uneia sau a doua dintre firme în realizarea unei anumite
componente a produsului finit, utilizarea aceleiasi echipe manageriale si
administrative, realizarea unei reclame mai eficiente, reducerea dobânzilor, ca urmare
a contractarii o singura data a creditelor, lichidarea mai rapida a stocurilor, evitarea
blocajelor financiare prin reducerea creantelor neîncasate la termen, reducerea
presiunii competitionale prin fuziunea unor firme rivale. Fuziunea nu se limiteaza la
firmele din interiorul aceleiasi ramuri. În unele tari, fuziunea a doua sau mai multe
firme din ramuri diferite poarta denumirea de conglomerat.
În unele tari se practica o legislatie antitrust sau antimonopol care limiteaza
extinderea peste o anumita limita a firmelor, ca masura de aparare împotriva
concurentei neloiale. În cazul în care o firma sau o persoana cumpara majoritatea
stocului de voturi ale unei alte firme apare practica “acapararii ostile”, respectiv
obtinerea controlului asupra unei anumite firme fara consimtamântul conducerii
acesteia. De fapt, proprietarii firmei acaparate nu sunt obligati sa-si vânda actiunile, ci
o fac de bunavoie atunci când pretul lor creste pe piata. Este problematic sa se sustina
ca preluarea puterii de catre firmele mari va determina cresterea eficientei economice a
folosirii resurselor sau daca o astfel de legislatie este în interesul societatii. Firmele cu
rol de monopol dicteaza preturile si practica, de multe ori, concurenta neloiala.
În România, au loc procese de fuziune si divizare a întreprinderilor în vederea
adaptarii lor la exigentele pietei. Prin fuziune se contopesc într-o singura societate
doua sau mai multe societati distincte una de alta pâna în acel moment 33. Fuziunea
poate fi o cauza a dizolvarii unor societati. Se pot dizolva societatile care fuzioneaza,
prin contopirea lor, dând nastere unei societati noi. Daca însa o societate încorporeaza
una sau mai multe societati, societatea care le încorporeaza nu mai are nevoie pentru
aceasta sa fie dizolvata. Prin fuziune societatile care se contopesc sau care sunt
încorporate îsi pierd personalitatea juridica, astfel ca fuzionarea si dizolvarea trebuie
hotarâte de fiecare societate în parte. Fuziunea prin încorporare este o chestiune
rezultata dintr-o stare de fapt.
33
x x x Legea 31/1990 (modificata) privind societatile comerciale, Monitorul Oficial al României nr. 335/1997.
 Procedural si legal fuziunea mai multor societati se hotaraste de fiecare societate în
parte. Bilantul întocmit cu aceasta ocazie, de catre fiecare societate, se depune odata cu
cererea de înscriere a hotarârii de fuziune la Registrul Comertului. Societatea care
înceteaza de a exista în urma fuziunii depune, pentru a fi înscrisa în Registrul
Comertului, o declaratie despre modul cum a hotarât sa stinga pasivul sau. Fuziunea
nu are efect decât dupa publicarea în Monitorul Oficial, cu exceptia cazurilor în care
nu se justifica plata tuturor datoriilor sociale sau depunerea sumei corespunzatoare la
CEC sau la Administratia Financiara sau atunci când exista acordul tuturor
creditorilor, Certificatul constatator ca s-a efectuat depunerea sa publica. În cursul
termenului de efect al fuziunii, oricare creditor al societatilor care fuzioneaza poate
face opozitie în instanta. Opozitia suspenda executarea fuziunii pâna la ramânerea
definitiva a hotarârii judecatoresti. Daca termenul expira fara sa se fi facut opozitie,
fuziunea se executa si societatea care ramâne în fiint a sau cea care rezulta din fuziune
are drepturile sa-si ia asupra sa obligatiile societatii care îsi înceteaza activitatea.
În România, agentii economici organizati ca societati comerciale si regii
autonome au autonomie functionala si financiara si se pot asocia. Fiind autonome,
societatile comerciale si regiile au posibilitatea legala sa se asocieze. În legislatia
noastra, prin asociere nu se naste întotdeauna o noua persoana juridica.
Raporturile dintre asociati se stabilesc prin contract de asociere, care cuprinde:
activitatile economice stabilite a se realiza în comun, contributia fiecarui asociat la
realizarea activitatilor comune curente, conditii de administrare si conducere a
asociatiei, modalitatea de împartire a rezultatelor activitatilor economice comune,
cauzele de încetare a asocierii si modalitatea de împartire a rezultatelor lichidarii etc.
Legea 15/1990 ofera si posibilitatea crearii de noi societati comerciale prin
asocierea societatilor comerciale si regiilor autonome cu capital partial sau total
de stat între ele sau cu terte persoane juridice sau fizice, române sau straine.
Pentru a asigura o concurenta loiala, legea 15/1990 interzice, în mod
justificat, acordurile sau deciziile de asociere între regiile autonome si societatile
comerciale bazate pe practici concertate care sunt susceptibile de a afecta comertul
între agentii economici si care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, respingerea sau
denaturarea jocului concurentei ori exploatarea de maniera abuziva a unei pozitii
dominante detinuta pe piata sau pe un segment substantial de piata. În categoria
acestor practici se cuprind: fixarea sau impunerea într-o maniera directa sau indirecta
a preturilor de monopol si de dumping, ori a altor conditii contractuale neloiale;
limitarea sau controlul productiei, desfacerii, dezvoltarii tehnice sau investitiilor,
împartirea pietelor sau surselor de aprovizionare; aplicarea fata de partenerii
comerciali a unor conditii inegale la prestatii echivalente, producându-le în acest fel
un dezavantaj în raporturile concurentiale; subordonarea încheierii contractelor de
acceptare de catre parteneri a unor prestatii suplimentare, care prin natura lor sau
potrivit uzantelor comerciale nu au legatura cu obiectul acestor contracte.
Legea concurentei asigura functionarea normala a pietei în conditii de libera
concurenta. În acest scop, reglementarile legale interzic activitatile unui agent economic
sau ale unui grup de agenti economici care ocupa o piata, o pozitie dominanta
caracterizata printr-o situatie de monopol sau printr-o concentrare manifesta a puterii
economice, în masura în care afecteaza functionarea normala a pietei în conditii de
libera concurenta. Actiunile de concurenta neloiala se sanctioneaza civil sau penal .
Actiunile împotriva practicilor si actelor de concurenta neloiala pot fi pornite de orice
persoana interesata, iar judecarea lor este de competenta instantelor judecatoresti.

VII.3. Holdingul – forma moderna de organizare a întreprinderilor în

economia de piata

Holdingul este o societate privata sau publica ce detine o parte însemnata din
actiunile altor societati (întreprinderi) care produc sau vând marfuri, în vederea
asigurarii controlului asupra activitatii acestora. Holdingul are calitatea de “participant”
atunci când detine 10-50% din actiunile altor societati, acestea devenind “filiale” numai
în situatia în care holdingul poseda peste 50% din actiunile lor.
În practica, holdingul îndeplineste doua functiuni:
a) asigura majoritatea voturilor în adunarile generale ale actionarilor si în
consiliile de administratie ale societatilor la care detine actiuni, având astfel
un rol hotarâtor în controlul desfasurarii activitatii. În acest sens, în vederea
asigurarii unei mai mari coeziuni în procesul de conducere, a coordonarii
unitare a activitatii mai multor societati, actionarii unora dintre acestea se pot
constitui într-un holding care astfel va deveni principalul actionar al altor
societati comerciale. De exemplu, o societate pe actiuni se poate constitui în
doua modalitati:
• prin aportul direct al diversilor actionari care vor detine fiecare un
anumit numar de actiuni;
• prin aportul direct al unei societati holding care va detine majoritatea
actiunilor, precum si prin aportul altor actionari;
b) asigura multiplicarea capitalului prin asociere pornind de la mijloace
financiare limitate, în vederea asigurarii controlului activitatii uneia sau mai
multor societati comerciale.

În tarile dezvoltate se regasesc diferite forme de asociere pe principiul

holdingului :
• concernul , în Germania;
• grupul , în Franta si Japonia;
• conglomeratul , în majoritatea tarilor dezvoltate, care cuprinde
întreprinderi din diferite sectoare de activitate în scopul prevenirii riscului
financiar.

În prezent, societatile comerciale de tip holding au o larga raspândire în tarile

dezvoltate industrial, având atributii de natura financiara în elaborarea strategiilor, în
coordonarea activitatii filialelor, în alocarea resurselor financiare prin intermediul unor
compartimente functionale.
În unele societati holding sunt constituite divizii (departamente) care depind de
o autoritate economica centrala prin diferite tipuri de legaturi, de la participarea
financiara, chiar minoritara, pâna la faptul ca au administratori comuni. În cazul
societatilor de tip holding este evidenta o anumita limitare a competentelor decizionale
ale întreprinderilor componente, în conditiile în care acestea, desi au personalitate
juridica, nu îsi stabilesc singure pretul de vânzare. Societatea mama elaboreaza
strategia de ansamblu, aproba obiectivele, negociaza împrumuturile pe termen lung,
stabileste regulile financiare si contabile care se aplica în toate filialele, coordoneaza
politica de personal etc.
Un exemplu de activitati desfasurate de un holding si structura organizatorica a
acestuia poate fi urmarit în tabelul 7.1.

Tabelul 7.1.
Competentele decizionale ale holdingului

Domenii de activitate / Competenta revine:

Atributii S.C. Holding
1. Comercial
- Studiul pietei interne si externe x
- Cautarea clientelei x
- Stabilirea preturilor de vânzare x
- Acceptarea comenzilor beneficiarilor x
- Stabilirea preturilor de vânzare între
societatile holdingului x
- Reglementarea litigiilor cu:
• clientii x
• alte societati holding x
- Facturarea marfurilor livrate x
- Depozitarea banilor clientilor x

2. Productia
- Negocierea preturilor si alegerea
furnizorilor de materii prime x
- Negocierea preturilor pentru alte
marfuri achizitionate si alegerea
furnizorilor x
- Efectuarea platilor pentru marfurile
achizitionate x
- Programarea productiei x
- Organizarea uzinelor x
- Studii tehnice x
 Domenii de activitate / Competenta revine:
Atributii S.C. Holding
3. Investitii
- Stabilirea sumei globale pentru
investitii mici x
- Stabilirea obiectivelor mici de
investitii x
- Stabilirea obiectivelor mari de
investitii x
- Alegerea furnizorilor si a modului de
plata pentru investitii mari x
4. Cercetare-dezvoltare
- Cumparari si cesiuni de participari de
la filiale x
- Stabilirea obiectivelor de cercetare x
- Gestiunea brevetelor proprii si
vânzarea si cumpararea de brevete x
5. Financiar - Contabilitate
- Consolidarea anuala a conturilor
societatii comerciale x
- Consolidarea gestiunii excedentelor
acumulate x
- Efectuarea împrumuturilor x
- Efectuarea împrumuturilor pe termen
mediu si lung si redistribuirea
acestora între societatile holdingului
- Efectuarea de încasari si plati cu x
devize
x
6. Personal
- Recrutarea si concedierea
personalului x
- Fixarea nivelului salariilor x
- Formarea si promovarea personalului
x
7. Comunicatii interne si externe
- Relatiile cu sindicatele si personalul
propriu x
- Relatiile cu autoritatile locale x
- Relatiile cu guvernul x
- Relatiile cu bancile locale x
- Relatiile cu Banca Nationala si
bancile internationale x
Sursa: Vasile Dan – „Restructurarea organizarii si conducerii firmei”,
Editura Economica, Bucuresti, 1993.
 Asocierea firmelor în vederea constituirii unui holding se poate face în mai multe
variante: (fig.7.1-7.4)

SC 2
49%/51
%

SC 1 SC 3
S.C.
49%/51 HOLDING 49%/51
% %

SC 4
49%/51%

Fig.7.1. Holding cu control total în fiecare societate comerciala (S.C.)

Avantaje:
- holdingul va avea control în fiecare societate afiliata, asigurând promovarea
unei politici unitare;
- partea de 49% care ramâne în proprietate directa a societatilor le stimuleaza
pe acestea în vederea cresterii profitului.

Dezavantaje:
- cresterea personalului administrativ prin înfiintarea unei noi societati;
- posibilitatea obtinerii controlului în holding de catre una sau doua societati
care au capital social mai mare.
 SC 1

S.C.HOLDING

25%

SC 2 25% 25% SC 3

25%

SC 4

Fig.7.2. Holding de parteneriat

Avantaje:
- în cadrul holdingul ui puterea de decizie este egala pentru toti partenerii;
- societatile comerciale cu capital social foarte mare îsi vor mentine o relatie
independenta fata de holding.

Dezavantaje:
- capitalul si puterea de decizie a holdingului e data de societatea comerciala
cu capitalul cel mai mic.

SC 1

25%
SC 2 25% 25%
SC 3
25%
25%

SC 4

Fig.7.3. Holdingul cu control multiplu

3. Holdingul cu control multiplu
În aceasta varianta holdingul se constituie astfel încât nici o societate sa nu detina
singura controlul.
Capitalul holdingului se determina în mod arbitrar, astfel încât cel putin doua
societati sa detina controlul.
Avantaje:
- dimensiunea holdingului nu mai este data de capitalul social al societatii
cele mai mici;
- cel putin doua societati pot detine controlul în holding;
- tine seama de potentialul unitatilor si de optiunea acestora privind cota de
participare la constituirea holdingului.

Dezavantaje:
- se vor ivi situatii când holdingul la unele societati comerciale va detine
controlul, iar la altele nu;
- lipsa controlului de decizie în unele societati diminueaza puterea
holdingului.

SC 4

49%
51%

17 17 17
% % %

SC 1 SC2 SC3

Fig.7.4. Holding grefat pe societatea influenta. Holdingul

se constituie pe una din societati

Avantaje:
- nici o societate nu are controlul asupra holdingului;
- societatile comerciale 1, 2, 3 pot detine împreuna controlul asupra
holdingului;
- interesele societatilor 1, 2, 3 în holding sunt aceleasi.
Dezavantaje:
- puterea prea mare de decizie în holding a societatii 4 – 49%;
- e posibil ca holdingul sa nu detina controlul asupra societatilor 1, 2, 3 (când
capitalul acestora comparativ cu cel al societatii 4 este foarte mare).

Cuvinte si expresii cheie:

• asocierea întreprinderilor;
• aliantele între întreprinderi;
• asocierea pe orizontala si verticala;
• fuziunea;
• divizarea;
• participatiunea;
• parteneriatul;
• gruparea pe baza de contract;
• întreprinderile retea;
• firma multinationala (transnationala);
• cartelul;
• trustul;
• holdingul.

Întrebari:
1. Ce întelegeti prin asocierea întreprinderilor?
2. Care sunt formele de asociere a întreprinderilor?
3. Care sunt prevederile legale privind fuziunea unor întreprinderi în România?
4. Cum se realizeaza asocierea întreprinderilor în România?
5. Ce este holdingul ca forma de organizare a întreprinderilor?
6. Ce forme diferite de holding se cunosc?