Capitolul 1.

Reflectarea echilibrului dintre încasări şi plăţi cu ajutorul

lichidităţii şi solvabilităţii

1.1. Conceptul de echilibru financiar şi modalităţi de exprimare

Echilibrul, într-o abordare generală, sugerează o simetrie perfectă între elemente

diferite ale unui sistem, ceea ce, în domeniul financiar, se traduce prin armonizarea resurselor
cu nevoile. Echilibrul general economic este expresia generalizată a echilibrului material al
economiei naţionale, a echilibrului forţei de muncă şi a echilibrului valoric 1. Echilibrul valoric
vizează atât echilibrul financiar cât şi echilibrul valutar şi pe cel monetar .
Echilibrul financiar este o parte a echilibrului economic general, alături de echilibrul
monetar şi echilibrul valutar. Echilibrul financiar trebuie să se regăsească atât la nivel micro,
cât şi la nivel macroeconomic. La nivelul agenţilor economici echilibrul porneşte de la
egalitatea dintre venituri şi cheltuieli, la fel ca şi în cadrul bugetului statului. Echilibrul
financiar are în vedere atât resursele mobilizate şi repartizarea cu titlu definitiv, cât şi indicele
cu titlu rambursabil2.
La nivel macroeconomic, în proiectarea echilibrului financiar se pot utiliza
instrumente diferite în funcţie de sfera de cuprindere a resurselor şi nevoilor financiare şi de
sistemul de determinare a indicatorilor economici la nivel naţional.
Astfel, echilibrul financiar poate să vizeze: totatlitatea resurselor financiare ale
societăţii (naţiunii) şi destinaţia acestora; resurse financiare aparţinând unui anumit sector,
unei anumite ramuri sau unei anumite unităţi administrativ-teritoriale şi destinaţia acestora;
resursele şi nevoile financiare ale unui agent economic ori social. Drept urmare, se va utiliza
un instrument cu o largă sferă de cuprindere, unul limitat la dimensiunile sectorului, ramurii,
colectivităţii locale considerate, ale unei societăţi comerciale, bancare ori de asigurare sau ale
unei instituţii fără scop lucrativ.
Instrumentul folosit - denumit plan financiar, balanţă finaciară, buget de stat, buget
local, buget de venituri şi cheltuieli, etc – serveşte la dimensionarea resurselor financiare, la
precizarea destinaţiei acestora, la fundamentarea echilibrului, la stabilirea modalităţii de
acoperire a deficitului sau de valorificare a excedentului de resurse. Anumite planuri
(balanţe) finaciare, de regulă cele cu sferă largă de cuprindere, servesc numai la
fundamentarea echilibrului financiar, în timp ce altele, mai limitate ca arie, după aprobarea lor

Vacarel, I., Finanțe Publice, Ed. Didactica și Pedagogică, București, 1992, p. 283
1

Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară, Ed. Economică şi pedagogică, Bucureşti, 2004, p. 10.
2

4
de către organele de decizie competente, capătă caracter obligatoriu şi devin instrumente ale
conducerii operative.
Privit la nivel microeconomic, la nivel de întreprindere, echilibrul trebuie realizat pe
feluri de activităţi şi pe categorii de fonduri. Astfel, este necesar a se asigura echilibrul dintre
veniturile şi cheltuielile băneşti aferente activităţii de bază şi respectiv, a altor activităţi.
Situaţia normală este aceea în care veniturile băneşti din activitatea economică depăşesc ca
volum cheltuielile aferente acelei activităţi. Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli reprezintă
profitul.
Anormală este situaţia în care veniturile acoperă cu greu cheltuielile şi cu atât mai
mult cea în care cheltuielile sunt mai mari decât veniturile. De aici preocuparea ca fiecare
întreprindere să-şi acopere nu numai cheltuielile, dar să realizeze şi un profit pe măsura
potenţialului economic de care dispune. Aceasta înseamnă că întreprinderea trebuie să
acţioneze pentru maximizarea veniturilor brute (totale), respectiv pentru minimizarea
cheltuielilor sale. Întrucât profitul este sursa reproducţiei lărgite, iar nivelul la care se
construieşte echilibrul financiar macroeconomic depinde de mărimea profitului realizat de
fiecare întreprindere, este imperios necesar ca echilibrul dintre venituri şi cheluieli la unitatea
de bază să satisfacă această cerinţă3.
La nivelul fiecărui agent economic putem vorbi de un echilibru financiar propriu, ca
parte componenentă a echilibrului financiar general.
În ceea ce priveşte echilibrul financiar al întreprinderii, aceasta este reprezentat de
egalitatea ce trebuie să fie între resurse şi necesarul de resurse, respective între venituri şi
cheltuieli4. Evaluarea echilibrului financiar al întreprinderii constituie obiectul oricărei analize
financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cărora se adresează..
Atât finantele publice cât şi cele private se confrunta cu necesităţi de echilibru
financiar în sensul că fluxurile de ieşire nu pot avea loc decât în limita fluxurilor de intrare.
Între acestea se stabileşte un echilibru iniţial, dar care trebuie urmărit pe întreg parcursul
exerciţiului financiar.
Echilibrul financiar al unei întreprinderii se caracterizează prin capacitatea sa de a-şi
menţine trezoreria aproape de 05. Deasemenea, echilibrul financiar exprimă aptitudinea
întreprinderii de a face faţă angajamentelor sale, adică de a-şi achita datoriile pe masură ce
acestea ajung la scadenţă.

3
Vacarel, I., Finanțe Publice, Ed. Didactica și Pedagogică, București, 1992, pag. 407.
4
Onofrei, M., Finantele intreprinderii, Editura economica, bucuresti, 2004, pag. 246.
5
Avare, Ph., Ravary, l., legros,G., Lemonnier, P., Gestiune şi analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti,
2002, pag. 377.

5
 Evaluarea echilibrului financiar la nivelul unui agent economic se află în dependenţă
cu obiectivele persoanelor care comandă sau studiază astfel de analize. Din acest punct de
vedere putem delimita trei ipostaze din care poate fi privit echilibrul financiar şi anume:
 În perspectiva intereselor acţionarilor, se apreciază că principiul de echilibru
financiar este respectat dacă rentabilitatea pe care i-o oferă un astfel de plasament
compensează riscul la care se expune. Această reprezentare a echilibrului financiar este direct
legată de scopul principal al acţionarilor care constă în maximizarea valorii întreprinderii.
Pentru acţionari, suspiciunea manifestării dezechilibrului apare atunci când
rentabilitatea fondurilor proprii pe care ei o cer nu se obţine, ţinând cont de riscul economic,
riscul financiar şi riscul de faliment la care se expun. Acţionarii se pot informa cu privire la
situaţia firmei în mod diferit în funcţie de poziţia şi statutul lor. Cei care au acces la o cantitate
mai mare de informaţie sunt acţionarii principali, în timp ce micii acţionari au la dispoziţie o
cantitate mult mai redusă de informaţie şi un grad de relevanţă mai redus.
 Din punct de vedere al intereselor managerilor firmei, aprecierea echilibrului este
legată, ca şi la acţioari, de maximizarea valorii întreprinderii , la care se adaugă anumite
criterii de adaptabilitate financiară, creştere economică, autonomie financiară şi de putere.
Cauzele dezechilibrului financiar în acest context pot consta, fie în lipsa de
flexibilitate financiară, fie în dorinţa de control sau de apărare a autonomiei financiare ori de
maximizare a ratei de creştere economică.
În ceea ce priveşte posibilităţile de informare ale managerilor acestea sunt mult mai
bune, atât cantitativ cât şi calitativ din punct de vedere al informaţiei.
 Din punct de vedere al intereselor creditorilor firmei, evaluarea echilibrului financiar
este legată direct de obiectivul acestora de a obţine rambursarea creanţelor şi de a primi
remuneraţia convenită anterior6. Simptomele dezechilibrului financiar sunt exprimate prin
situaţia firmei, prin prisma riscului de faliment, având ca punct culminant încetarea plăţilor.
Echilibrul, privit ca un raport între resursele băneşti de care dispune întreprinderea şi
necesarul de resurse poate să prezinte următoarele situaţii:
- resursele sunt egale cu necesităţile;
- resursele depăşesc necesităţile şi atunci apare un excedent(surplus de resurse);
- nevoile de resurse întrec resursele de care dispune întreprinderea, iar diferenţa
urmează a se procura din afară.
Atunci când resursele depăşesc nevoile financiare se creează disponibilităţi de resurse,
iar în situaţia inversă apar goluri de resurse. Disponibilităţile se valorifică prin depuneri la

Onofrei, Mihaela., Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004, pag. 248-249.
6

6
bănci, plasamente în hârtii de valoare etc., iar pentru acoperirea golurilor de resurse se face
apel la piaţa capitalurilor de împrumut.
Dezechilibrul financiar al întreprinderii se manifestă în incapacitatea acesteia de a-şi
onora obligaţiile pe care le are faţă de stat, furnizori, bănci şi salariaţi. Într-o asemenea situaţie
se poate ajunge în cazurile de:
1) imobilizare a resurselor în stocuri de materii şi material peste necesar, ca urmare a
aprovizionării acestora în cantităţi exagerate sau într-o altă structură decât cea
corespunzătoare nevoilor producţiei, în producţie nedeterminată, ca urmare a nerespectării
disciplinei tehnologice şi a depăşirii ciclului de fabricaţie; în stocuri de produse finite, ca
urmare a lansării în fabricaţie a unor produse fără desfacere asigurată prin contracte sau
comenzi ferme, a calităţii necorespunzătoare sau a nelivrării la termen a produselor finite
către beneficiarii interni şi externi;
2) nerealizare a profitului prevăzut sau de înregistrare de pierderi în loc de profit;
3) neîncasare la termen de la clienţi a contravalorii produselor livrate, lucrărilor
executate sau serviciilor prestate7.
Activitatea întreprinderii este orientată spre asigurarea capacităţii de plată şi are un
puternic caracter previzional. Dacă se cunosc din timp la ce date se profilează dezechilibre
între resurse şi nevoile de resurse, întreprinderea trebuie să acţioneze în vederea asigurării
resurselor de care are nevoie sau pentru restrângerea plăţilor. Aşadar, capacitatea de plată a
întreprinderii depinde de rigurozitatea cu care au fost întocmite lucrările de planificare
financiară, de modul în care se desfaşoară rotaţia fondurilor, de eficienţa cu care sunt folosite
resursele materiale, de muncă şi băneşti , de structura materială a mijloacelor circulante şi de
gradul de lichiditate al acestora.

1.2. Conţinutul economic al lichidităţii

Trezoreria firmei este compartimentul funcţional care determină şi menţine un

echilibru între necesarul de capital şi posibilităţile de realizare a acestuia. Acest echilibru se
finalizează într-un raport de egalitate între capitalurile avansate în producţie şi capitalurile
recuperate.
Trezoreria firmei se află în strânsă legătură cu doi indicatori , luaţi în consideraţie tot
mai mult în toate analizele financiare complexe:
- Lichiditatea;
- Solvabilitatea .

Vacarel, I., Finanțe Publice, Ed. Didactica și Pedagogică, București, 1992, pag. 409.
7

7
 Lichiditatea reprezintă capacitatea firmei de a face fată plăţilor pe termen scurt, pe
seama încasărilor pe termen scurt. Lichiditatea mai poate fi definită şi drept capacitatea firmei
de a transforma plasamentele în disponibilităţi8.
Complexitatea procesului investiţional prezintă o serie de particularităţi care impun
metode diverse de apreciere a eficienţei sale. Eficientizarea procesului investiţional poate fi
asigurată prin selectarea proiectelor de investiţii care prin utilizarea capitalurilor să ducă la
crearea imobilizărilor în cel mai scurt timp.
Criteriile utilizate în aprecierea proiectelor de investiţii pot fi clasificate astfel:
A. Criterii tradiţionale(simple);
B. Criterii bazate pe tehnicile de actualizare sau de capitalizare9;
Între criteriile tradiţionale cele mai întalnite în practica economică se găsesc:
a. Criteriul rentabilităţii;
b. Criteriul lichidităţii(al duratei de recuperare a capitalului investit);
c. Criteriul costului(al economiei sau al depăşirii costului de producţie).
Criteriul lichidităţii sau al duratei de recuperare a capitalului investit reflectă acea
perioadă în care capitalul, odată ce a fost investit şi se află sub formă materială revine la
forma iniţială, adică la forma bănească, prin încasările nete realizate din exploatarea
capacităţilor create. Dacă se analizează mai multe proiecte concurente care au acelaşi grad de
rentabilitate, pentru a face alegerea cea mai bună a investiţiei optime se aplică şi alte criterii
cum ar fi criteriul lichidităţii. Lichiditatea financiară se defineşte astfel drept capacitatea
întreprinderii de a transorma în bani, activele de care dispune.
Criteriul lichidităţii de selectare a investiţiilor are ca obiectiv ca acestea să se
recupereze cât mai repede posibil, adică investitorul să intre în posesia capitalurilor avansate
şi a rentabilităţii scontate într-un timp cât mai scurt, pentru a le putea folosi în vederea iniţierii
altor operaţiuni economice. De regulă, lichiditatea se stabilieşte în număr de ani de recuperare
a capitalurilor utilizate pentru investiţii în active imobilizate10.
Criteriul lichidităţii urmăreşte ca termenul de recuperare să fie mai mic decât durata de
viaţă a investiţiei, cu deosebire se are în vedere să fie mai mic decât durata comercială.
Metoda aceasta prezintă, totuşi, un inconvenient şi anume: elimină de la selecţie proiectele de
investiţie cu o bună rentabilitate, care pot fi esenţiale pentru prosperitatea întreprinderii.

8
Tudorache, D., Săcăreanu, C-tin, Finanţele publice. Finanţele firmei, Ed. Universitară, Bucureşti, 2006, pag.
297.
9
Bucătaru, Dumitru, Finanţele întreprinderii, Ed. Junimea, Iaşi, 2007, pag. 128.
10
idem, pag. 131.

8
 Conform acestui criteriu cel mai bun proiect este acela care permite recuperarea cea
mai rapidă a investiţiilor efectuate. Uşurinţa aplicării lui îl face uşor utilizabil în alegerea
proiectelor, însă prezintă o serie de dezavantaje specifice criteriilor care nu se bazează pe
actualizare:
 Nu ia în considerare eşalonarea în timp a fluxurilor de încasări şi plăţi;
 Neglijează efectele ce se produc după recuperarea investiţiilor;
 Avantajează proiectele care permit acumularea rapidă a capitalului în raport cu cele la
care acest proces se realizează pe perioade lungi.
Gradul de lichiditate se exprimă ca un raport între activele întreprinderii şi datoriile pe
termen scurt. În bilanţul contabil, activele sunt aşezate în ordinea creşterii gradului de
lichiditate, adică sunt trecute mai întâi activele fixe şi apoi activele circulante.
În acest context, posturile din partea de sus a activului bilanţier au gradul de lichiditate
cel mai redus(cu o perioadă mai mare de recuperare): imobilizările necorporale(brevete,
licenţe, mărci de fabrică şi comerciale, etc.), corporale(terenuri, cladiri, maşini, instalaţii,
utilaje, etc.) şi financiare(participaţii, titluri de cumpărare). Posturile din partea de jos a
activului bilanţului contabil au gradul de lichiditate cel mai mare; se înscriu aici activele
circulante(stocuri, creanţe, lichidităţi), mult mai lichide decât imobilizările, din această cauză
fiind numite şi alocări ciclice(temporare). Recuperarea capitalurilor investite se face după
încheierea unui ciclu de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere). La sfarşit, în activul
bilanţului sunt înscrise pierderile dacă există, care se asimilează cu o distrugere de capitaluri
proprii11.
Lichiditatea se exprimă prin rate, care se deosebesc în12:
I. rata lichidităţii generale;
II. rata lichidităţii reduse;
III. rata lichidităţii imediate.
Rata lichidităţii generale (curente) permite să verificăm dacă capitalurile utilizate
pentru finanţarea unui element de activ vor ramâne la dispoziţia întreprinderii pe o perioadă
cel puţin egală cu durata acestui activ. Astfel, se îndeplineşte regula de echilibru financiar
minim.
Rata lichidităţii generale se calculează ca un raport între activele circulante(ACR) şi
totalitatea datoriilor scadente sub un an (pasive curente - PCR), conform relaţiei13:

11
Stancu, Ion, Finaţe, Ed. Economică, Bucuresti, pag. 445.
12
Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pag. 250.
13
Idem.

9
 ACR
R LC

PCR
*100,

unde R LC
reprezintă rata lichidităţii generale.

Pasivele curente sunt formate din obligaţiile faţă de furnizori, cele fiscale şi salariale,
creditele pe termen scurt precum şi partea din împrumuturile pe termen mediu şi lung a căror
scadenţă este în cadrul exerciţiului financiar curent.
Se apreciază că situaţia acestei rate este satisfăcătoare dacă prezintă o valoare mai

mare decât 100( R LC

>1) ceea ce semnifică existenţa unui fond de rulment. Rata lichidităţii

curente este echivalentă cu rata fondului de rulment( R FR

):

CP
R FR

IMO
,

unde: CP = capitalul permanent, IMO = activ imobilizat.

Rata lichidităţii reduse exprimă lichiditatea întreprinderii, excluzând din analiză
stocurile. O parte din stocuri, corespunzând valorii minime a stocului indispensabil activităţii
normale a întreprinderii sunt considerate imobilizări. Această rată exprimă faptul că rezerva
de stocuri păstrată de firmă poate prezenta un grad insuficient de lichiditate în cazul unei
nevoi urgente. Rata lichidităţii reduse mai poartă numele şi de rata trezoreriei, rata rapidă sau
„testul acid” şi se poate calcula:
ACR  Stocuri Creante  disponibilitatii
R LR

PCR

datorii pe termen scurt

Rata lichidităţii reduse este o rată a lichidităţii parţiale; situaţia favorabilă este cea în

care R LR
 [0.8, 1], iar dacă valoarea acestei rate este mai mare decât 1 înseamnă că

stocurile nu sunt finanţate din datoriile pe termen scurt.

Rata lichidităţii imediate( R Li ), mai poarta numele de Rata ”cash” şi asigură

interfaţa elementelor celor mai lichide ale activului cu obligaţiile pe termen scurt:
Disponibilităţi  valori mobiliare de plasament
R Li

PCR .

10
 Această rată mai este cunoscută şi sub denumirea de rata solvabilităţii imediate, iar

interpretarea acesteia impune o atenţie deosebită. Un nivel ridicat al acesteia indică o

solvabilitate mare, dar acest lucru se poate datora unei utilizări mai puţin performante a

resurselor disponibile. O valoare ridicată a ratei lichidităţii imediate nu constituie o garanţie a

solvabilităţii, dacă restul activelor circulante au un grad de lichiditate redus. Invers, o valoare

redusă a lichidităţii imediate poate fi compatibilă cu menţinerea echilibrului financiar dacă

întreprinderea nu arată valoarea reală a disponibilităţilor sale, deţinând în schimb creanţe,

valori de plasament, stocuri cu un grad mare de lichiditate etc.

Este o rată a capacităţii de plată imediată ce exprimă măsura în care datoriile

scadente azi pot fi achitate din disponibilităţile curente. Situaţia normală este cea în care

valoarea ratei este >0,3, iar situaţia favorabilă este când indicatorul tinde spre 1. Dacă

valoarea acestuia este mai mare decât 1, atunci se constată o folosire ineficientă a

disponibilităţilor.

1.3. Conţinutul economic al solvabilităţii

Solvabilitatea reprezintă capacitatea unităţii patrimoniale de a face faţă obligaţiilor pe

termen lung care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente,
fie din prelevări anterioare.14

14
Stancu, Ion, Finaţe, Ed. Economică, Bucureşti, pag. 878

11
 Activul net contabil intervine în diagnosticul solvabilităţii prin raportare la întregul
pasiv din bilanţ. Cel mai adesea solvabilitatea se apreciază prin rata îndatorării,
DATORII/PASIV, şi levierul DATORII/CAPITALURI PROPRII.
În contextul răspunderii materiale limitate a acţionarilor, prin capitalurile lor proprii ,
o solvabilitate foarte bună se apreciază pentru o rată a îndatorării mai mică de 50% şi un
levier mai mic de 100%. Pentru întreprinderile solide se pot admite rate de îndatorare de până
la 67% (două treimi datorii în pasiv) şi, respectiv levier de până la 200%.
Gradul de solvabilitate se poate aprecia prin raportarea fondurilor proprii la datoriile
scadente. Altfel spus, un agent economic este solvabil atunci când are capacitatea să-şi
onoreze toate plăţile devenite scadente15.
Pentru a aprecia solvabilitatea unui agent economic, se calculează indicatorul

Solvabilitate patrimonială( s p ), ca raport între Datorii şi Pasiv:

Datorii
S p

Pasiv

Situaţia normală este cea în care valoarea indicatorului este mai mare decât 1,5; sunt

acceptate valori cuprinse între [1;1,5], însă această situaţie poate conduce la risc de

insolvabilitate sau la risc de nerambursare.

1.4. Studiu de caz

Pentru a vedea concret evoluţia indicatorilor prezentaţi în subcapitolele anterioare

vom lua spre exemplificare situaţia societaţii comerciale Petal S.A.
Societatea comercială Petal S.A. este situată în Huşi, jud. Vaslui, pe strada A.I. Cuza,
nr. 99, înregistrată la Registrul Comerţului cu numărul J37-191-2003, CUI: R841186,
Tel/fax 0235481781.

1.4.1. Considerente generale asupra societăţii comerciale Petal S. A. Huşi

Sediul societăţii Petal S. A. Huşi este în România, în municipiul Huşi, str. A. I.Cuza,
nr. 99, judeţul Vaslui.
Acest sediu poate fi schimbat conform dispoziţiilor actului constitutiv. Societatea
poate înfiinţa sucursale, agenţii, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică, în
România sau în străinătate în conformitate cu prevederile legale.
15
Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pag. 250.

12
 Societatea este înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului Vaslui, cu numărul de
înregistrare J 37/191/2003, CUI: R841186.
Societatea îşi desfăşoară activitatea pe o perioadă nelimitată, cu posibilitatea
modificării termenului statutar din termen incert în termen cert, prin hotărârea adunării
generale extraordinare.

1.4.2. Obiectul de activitate

Domeniul principal de activitate în care societatea îşi desfăşoară activitatea este
producţia utilajelor pentru extracţie şi construcţii (COD CAEN 2892), firma producând
diverse utilaje precum: agregate de cimentare, echipamente la gura sondei, robinete, doze şi
piese de schimb şi utilaje diverse.
Ca şi activităţi menţionăm următoarele:
1. Fabricarea cărămizilor, ţiglelor şi altor produse pentru construcţii, din argilă arsă;
2. Fabricarea produselor din beton necesare în construcţii;
3. Fabricarea produselor din ipsos pentru construcţii;
4. Producţia de metale feroase sub forme primare şi de feroaliaje;
5. Producţia de tuburi, ţevi, profile tubulare şi accesorii pentru acestea, din oţel;
6. Tragerea la rece a barelor;
7. Trefilarea firelor la rece;
8. Turnarea oţelului;
9. Turnarea metalelor neferoase la rece;
10. Fabricarea articolelor de feronerie;
11. Fabricarea uneltelor:
12. Fabricarea de recipienţi, containere şi alte produse similare din oţel;
13. Fabricarea de şuruburi, buloane şi alte articole filetate; fabricarea de nituri şi şaibe.
Obiectul de activitate al întreprinderii poate fi extins cu respectarea dispoziţiilor
statutare, iar activităţile economice nou prevăzute se vor desfăşura de la data autorizării
legale, potrivit reglementărilor legale în vigoare.
În realizarea obiectului său de activitate, societatea va putea să încheie contracte cu
parteneri români sau străini, persoane fizice sau juridice şi să înfiinţeze societăţi comerciale
cu capital românesc sau mixt, în condiţiile legii în vigoare pe baza principiului libertăţii
contractuale.

13
 1.4.3. Constituire. Istoric

Societatea comercială Petal S.A. a fost fondată în anul 2003 şi are o experienţă
de 7 ani în proiectarea şi fabricarea de utilaj petrolier, robinete şi armături industriale şi în
fabricarea utilajului metalurgic.
Firma este unul din producătorii consacraţi de utilaj şi echipament petrolier
pentru diferite condiţii geografice de climă şi mediu, echipamente şi piese de schimb destinate
forajului şi extracţiei ţiţeiului şi a gazului metan, armături industriale, utilaj geologic, etc.
În prezent firma produce o bogată gamă de produse:
 Utilaj petrolier
 Agregate de cimentare şi fisurare;
 Capete de coloană şi capete de erupţie pentru ţiţei şi gaze;
 Robinete şi dispozitive de reglare a debitului pentru medii de lucru neutre şi
slab acide (ţiţei şi alte produse petroliere, fluide de foraj, apă şi gaze);
 Piese schimb pentru agregate de cimentare şi pentru pompe noroi.
 Utilaj metalurgic
Societatea a început cu producţia locală, apoi extinzându-se atât la nivel naţional, cât
şi la nivel internaţional. Astăzi firma Petal S.A. este cunoscută pe piaţa externă, exportând în
ţări ca: Anglia, Germania, Cehia, Slovacia, Turcia, Rusia, Ucraina, Belarus, Uzbekistan,
Azerbaidjan, Turkmenistan, India, China, Iran, Irak, etc.

1.4.4. Forma juridică. Capital social

Societatea comercială Petal S. A. este o persoană juridică română, care funcţionează

sub forma unei societăţi pe acţiuni şi îşi desfăşoară activitatea conform Legii societăţilor
comerciale 31/1990, republicată cu modificările ulterioare, conform Actului constitutiv sau
altor prevederi legale în materie.
Ca persoană juridică, societatea este subiect de drept distinct de acţionarii care au
constituit-o, putând să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii prin încheierea de acte
juridice prin organele sale desmnate şi având capacitatea de a sta în faţa oricărei autorităţi
publice în nume propriu, prin reprezentanţii săi legali.
Societatea răspunde faţă de terţi cu întregul său patrimoniu, iar acţionarii răspund
numai la concurenţa capitalului social subscris.

Capitalul social al firmei este de 619.130 lei împarţit în 247.652 de acţiuni, cu

valoarea nominală de 25 lei pe acţiune.

14
 Societatea ţine evidenţa acţiunilor şi acţionarilor în Registrul acţionarilor ce este ţinută
de o societate de registru independent, deschis şi operat conform dispoziţiilor în vigoare.
Conform legislaţiei în vigoare, Registrul Acţionarilor la firma S.C. Petal S. A. este ţinut de
societatea de registru independent S.C. Depozitarul Central S.A.. Acţiunile societăţii sunt
nominative şi se emit în formă dematerializată, prin înscriere în registrul acţionarilor şi sunt
liber transferabile.

1.4.5. Situaţia patrimonială S.C.PETAL S.A.

În anul 2009, societatea a continuat să îşi consolideze poziţia pe piaţa industriei

producătoare de utilaje, înregistrând un profit de 702.886 lei. În acest an valoarea activului si
a pasivului este în sumă de 34.708.920 lei.
Evoluţia activităţii societăţii Petal S.A. pe durata celor trei ani pe care ii luam drept
referinţă(2007, 2008, 2009) este înfăţişată în Figura nr. 1 :

Tabelul nr. 1.1 Evoluţia activităţii societăţii Petal S.A. 2007-2009

Nr. Indicatori UM 31.12.2007 31.12.2008 31.12.2009

crt.
1. Cifra de afaceri lei 22.824.301 29.140.163 22.822.874

-prod.+servicii lei 17.509.408 27.163.033 20.685.970

-comerţ lei 5.314.893 1.977.130 2.136.904

2. Capital propriu lei 21.752.444 23.246.429 22.966.948

3. Profit brut lei 1.498.562 1.897.483 909.986

4. Nr. persoane nr. 297 308 283

5. Venituri totale lei 25.390.101 28.573.685 26.067.181

6. Cheltuieli totale lei 24.163.252 27.007.700 25.157.195

Sursa: Contul de Profit şi Pierdere al societăţii comerciale Petal S.A.

În cele ce urmează, vom analiza evoluţia principalilor indicatori economico-financiari ai firmei

S.C. Petal S.A. pentru perioada 2007-2008-2009 pentru a aprecia gradul în care firma se încadrează în
limitele considerate normale pentru lichiditatea, respectiv solvabilitatea unei întreprinderi, având în
vedere valorile indicatorilor pentru cei trei ani studiaţi.

Nr. Denumire Algoritm 2007 2008 2009

Crt indicatori de calcul

15
 1 Lichiditatea Active 6367493/4972512 8172034/6758758= 9095541/8032747= 1,13
curente/ =1,28 1,64
curentă
Datorii
curente
2 Lichiditate (Active (6367493- (8172034-4243497) / (9095541-48212833) /
curente - 2126100)/ 6758758= 0,79 8032747 = 0,93
redusă
Stocuri) / 4972512= 0,85
Datorii
curente
3 Solvabilitatea Datorii/ 8100464/1436965 8859727/14075593= 11024762/16924180=
Pasiv 0=0.96 1,05 1,65
patrimonială

În ceea ce priveşte indicatorul lichidităţii curente se poate observa din tabelul de mai
sus că în toţi cei trei ani valorile sale sunt mai mari decât 1, ceea ce înseamnă că există fond
de rulment, iar valoarea cea mai mare o atinge în anul 2008.
Din tabelul de mai sus putem constata că în perioada 2007-2009 indicatorul lichidităţii
imediate se încadrează în valorile considerate normale deşi s-a depreciat de la un an la altul.
Prin urmare societatea nu a avut probleme în achitarea datoriilor curente. În schimb
indicatorul lichidităţii curente nu se situează în limite normale decât în anul 2008.
Referitor la indicatorul solvabilitatea patrimonială, valoarea acestuia în anii 2007 şi
2008 nu se încadrează în limitele considerate normale şi anume o valoare mai mare de 1,5.
Societatea prezintă un grad ridicat de insolvabilitate mai ales în anul 2007 când valoare
indicatorului este de 0,96; Spre deosebire decei doi ani precedenţi, în anul 2009 solvabilitatea
patrimonială a societăţii comerciale Petal S.A. are o valoare normală, firma fiind solvabilă.

Figura nr.1.1 Evoluţia indicatorilor economico-financiari pe firma Petal S.A. în perioada 2007-2009

16
Aşa cum se observa din figura de mai sus, în cei trei ani, indicatorul solvabilitatea
patrimonială urmează un trend ascendent, variaţia valorilor pe care acest indicator le ia nu este
una semnificativă. Lichiditatea redusă, spre deosebire de solvabilitatea patrimonială, scade de
la un an la altul, de la valoarea 0.85 pe care o atinge în anul 2007 la valoarea 0,53 în anul
2009. Lichiditatea curentă se încadrează atât în anul 2007, cât şi în 2008 şi 2009 în limite
considerate normale, valoarea cea mai mare atingând-o în anul 2008, respectiv 1.64, iar în
2007 şi 2009 valorile acestui indicator sunt mai mici, dar acceptate.(1.28 - 2007; 1.13 - 2009).

Capitolul 2. Echilibrul financiar şi capacitatea de plată a întreprinderii

2.1. Conținutul capacității de plată a întreprinderii

Capacitatea de plată reflectă potenţialul unităţii de a face faţă, în orice moment,

obligaţiilor băneşti cu numerar sau fără, respectiv corelaţia între fluxurile de încasări şi
fluxurile de plăţi. Capacitatea de plată depinde de calitatea activităţii economice desfăşurate
de întreprindere, de optimizarea circuitului fluxurilor reale cu cele financiare şi de modul cum
întreprinderea îşi gestionează fondurile patrimoniale. În acelaşi timp, capacitatea de plată nu
reprezintă doar o simplă reflectare a activităţii desfaşurate de întreprindere16, ea poate

16
Onofrei, M., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 253.

17
constitui o cauză pentru realizarea sau nerealizarea unor obiective economice, atât în
interiorul, cât şi în afara întreprinderii.
Echilibrul între fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi este dependent, la nivelul
fiecărui agent economic, de factori interni şi factori externi.
Dintre factorii interni se pot menţiona17:
 Volumul, structura şi calitatea producţiei;
 Durata ciclului de fabricaţie;
 Tehnologia folosită în procesul de producţie;
 Nivelul costurilor şi al consumurilor specifice de materiale, combustibil şi
energie.
Dintre factorii externi se pot aminti:
 Modul de organizare al sistemului de decontări în economie;
 Situaţia financiară a clienţilor întreprinderii;
 Organizarea activităţii de transport.
Capacitatea de plată reflectă, prin urmare, posibilitatea întreprinderii de a-şi achita la
termen obligaţiile sale care decurg din procesele de aprovizionare, producţie şi
comercializare, din prestările de servicii şi executările de lucrări efectuate de alte
întreprinderi, din relaţiile cu bugetul statului, cu unităţile bancare, cu societăţile de asigurări şi
cu propriul personal.
Această posibilitate este condiţionată, pe de o parte, de disponibilităţile băneşti, de
capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în mijloace băneşti (lichide), iar pe de
altă parte de volumul şi termenul de exigibilitate a obligaţiilor.
Pentru măsurarea capacităţii de plată este necesar să se stabilească angajamentele
exigibile ale întreprinderii pentru perioada dată şi disponibilităţile (resursele băneşti)
mobilizabile pentru acoperirea acestor angajamente18. Aceste operaţiuni se reflectă în tabloul
fluxurilor băneşti întocmit pentru perioada de referinţă.
Din compararea resurselor băneşti cu plăţile exigibile pot rezulta trei situaţii:
1. Resursele băneşti sunt egale cu plăţile scadente din perioada de referinţă(situaţia
ideală şi rar întâlnită);
2. Resursele băneşti depăşesc plăţile scadente;
3. Resursele băneşti sunt inferioare plăţilor scadente (situaţia cea mai frecventă).
Resursele băneşti sunt formate din: disponibilităţi din contul curent la începutul
perioadei, încasările din vânzarea producţiei, încasări din executări de lucrări şi prestaţii
17
Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997, pag.253.
18
Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997, pag. 367..

18
pentru terţi, încasări din alte activităţi, credite bancare ce se vor primi în perioada respectivă
conform prevederilor din buget şi alte încasări. Plăţile (angajamentele exigibile) din perioada
respectivă cuprind: plăţile pentru salarii şi plăţile asimilate acestora, plăţile scadente în
favoarea bugetului statului, plăţile pentru aprovizionări, rambursările de credite bancare
scadente în perioada dată şi alte plăţi.
Dacă disponibilităţile sunt egale sau mai mari decât plăţile, întreprinderea are
capacitate de plată, iar dacă disponibilităţile sunt inferioare plăţilor, întreprinderea nu are
capacitate de plată.
Capacitatea de plată se măsoară şi cu ajutorul unor mărimi relative şi anume prin
raportarea mijloacelor băneşti lichide şi a celor în curs de a deveni lichide (disponibilităţi
băneşti) la totalul obligaţiilor pe termen scurt scadente (plăţi).
Coeficientul general al capacităţii de plată (K) se exprimă utilizând relaţia19:

D
C p =
P
În care :  D = suma mijloacelor băneşti lichide şi a celor în curs de a deveni
lichide (disponibilităţile băneşti);
 P = totalul obligaţiilor pe termen scurt scadente.
El exprimă, atunci cand este supraunitar, faptul că întreprinderea are suficiente
disponibilităţi băneşti şi mijloace în curs de a deveni lichide, pentru achitarea obligaţiilor sale
scadente, iar când valoarea indicatorului este subunitară acesta reflectă o situaţie financiară
dificilă a întreprinderii prin lipsa disponibilităţilor băneşti, din această cauză neputând efectua
plăţile scadente, fiind nevoită să recurgă la împrumuturi pentru refacerea capacităţii de plată.
Conţinutul complex al capacităţii de plată impune analiza şi cunoaşterea elementelor
care influenţează marimea acesteia şi anume:
o Studierea posibilităţilor de transformare a elementelor de activ în
disponibilităţi băneşti sau stabilirea volumului mijloacelor lichide existente la
un moment dat;
o Determinarea obligaţiilor exigibile ale întreprinderii şi stabilirea raportului
dintre disponibilităţile băneşti şi în curs de devenire şi obligaţiile (plăţile)
scadente.
În funcţie de gradul lor de lichiditate, activele întreprinderii pot fi grupate astfel20:

19
Onofrei, M., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 253.
20
Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997, pag. 367.

19
 o Mijloace (active) lichide de gradul I (DI), cuprinzând disponibilităţile băneşti
şi plasamentele;
o Mijloace lichide de gradul II (DII), cuprinzând disponibilităţile băneşti,
plasamentele (DI) şi creanţele exigibile;
o Mijloacele lichide de gradul III (DIII), cuprinzând diponibilităţile băneşti,
plasamentele, creanţele certe exigibile (DII), precum şi produsele finite,
semifabricatele destinate vânzării şi valorificarea unor active fixe.
Corespunzător acestei grupări, se calculează coeficientul capacităţii de plată a
întreprinderii, astfel:
Rata capacităţii de plată de gradul I se determină raportând activele lichide de grad
I, respectiv disponibilităţile băneşti şi plasamentele la obligaţiile exigibile pe termen scurt21:
- coeficientul capacităţii de plată de gradul I:


K = DP
I
I

În ceea ce priveste capacitatea de plată de gradul I a firmei S.C. Petal S.A. pentru cei
trei ani aceasta se prezintă astfel:
2007:
K I
=1208990/61450113= 0,19

2008: K I
=4228300/6550102=0,64

2009:
K I
=341043/6743711=0,05

Rata capacităţii de plată de gradul II conţine la numărător pe lângă activele

precedente şi creanţele cert exigibile, numitorul rămânând acelaşi ca la rata de gradul I22:
- coeficientul capacităţii de plată de gradul II

- K = D
II II

P
Coeficientul capacităţii de plată de gradul II pentru societatea Petal S.A. prezintă

următoarele valori:

2007: K II = (1208990+5010567)/6150113=1,01

21
Gh. D. Bistriceanu, Finanţele întreprinderii , Editura Junimea, Iaşi, 2007, pag. 58
22
Idem.

20
2008: K II =(4228300+5692026)/6550102=1,51
2009: K II =(314043+5049946)/6743711=0,79
Rata capacităţii de plată de gradul III adaugă la componentele menţionate pentru
celelalte două rate şi activele mai greu lichide precum semifabricatele şi produsele finite, iar
ca un element aparte şi sumele care se obţin din vânzarea unor active imobilizate scoase din
circuitul exploatării, totalul raportându-se la obligaţiile exigibile pe termen scurt:
- coeficientul capacităţii de plată de gradul III:

K = DP
III
III

2007: K III = (1208990+5010567+1977130)/6150113=1,33

2008: K III =(4228300+5692026+1972130)/6550102=1,81
2009: K III =(341043+5049946+2136904)/6743711=1,07
Primii doi indicatori sunt parţiali, valoarea lor fiind subunitară, iar cel de-al treilea
reflectă întreaga capacitate de plată a întreprinderii pe perioada dată, putând avea valori atat
subunitare cît şi supraunitare.
Coeficientul supraunitar arată că întreprinderea dispunde de suficiente disponibilităţi
băneşti şi mijloace în curs de a deveni lichide pentru achitarea obligaţiilor sale. Coeficientul
cu valoare subunitară reflectă o situaţie financiară a întreprinderii dificilă, precum şi lipsa
disponibilităţilor băneşti. Din această cauză nu poate efectua plăţile scadente, fiind nevoită să
se îndatoreze pentru a-şi reface capacitatea de plată.
În cele ce urmează vom ilustra evoluţia coeficienţilor pentru firma Petal S.A. din Huşi:

Figura. nr. 2.1. Capacitatea de plată de gradul I în perioada 2007-2009

21
 Din această figură, se observă că valorile capacităţii de plată a întreprinderii Petal
S.A. sunt următoarele: pentru anul 2007 – 0.19, pentru 2008 – 0.64, iar pentru anul 2009 –
0,05. Având în vedere valorile (subunitare) pe care acest coeficient le ia pentru cei trei ani
putem trage concluzia că firma studiată nu dispunde de suficiente resurse băneşti care reflectă
o situaţie financiară dificilă.

Figura. nr. 2.2 Capacitatea de plată de gradul II în perioada 2007-2009

Prin valoarea 0.79 pe care coefiecientul de gradul II a capacităţii de plată din anul
2007 , societatea prezintă o situaţie financiară cu probleme, nedispunând de sufieciente
disponibilităţi băneşti pentru a-şi onora obligaţiile de plată scadente. Spre deosebire de 2007,
atât în 2008, cât şi în 2009 firma Petal S.A. are o situaţie economico-financiară bună, reuşind
să acopere din resurse proprii datoriile scadente.

22
 Figura. nr. 2.3. Capacitatea de plată de gradul III în perioada 2007-2009

Coeficientul capacităţii de plată de ordinul III este, asa cum am precizat mai sus,
reflectă întreaga capacitate de plată a întreprinderii. Pentru ca întreprinderea să nu ducă lipsă
de disponibilităţi băneşti (pentru a-si putea onora obligaţiile scadente) valoarea coeficientului
capacităţii de plată trebuie să fie supraunitar. Cum se poate observa din figură pentru cei trei
ani valoarea coeficientului este supraunitară ceea ce înseamna că întreprinderea dispune de
capacitate de plată.
Managementul financiar operativ trebuie să asigure un circuit normal resurselor
materiale şi băneşti, să accelereze viteza de rotaţie a capitalului imobilizat în active circulante
şi în active fixe, pentru a-şi crea dsponibilităţi în mod ritmic.
Managementul financiar operativ, ce se realizează de către compartimentul financiar
reprezintă un puternic instrument de exercitare a controlului privind modul în care se
îndeplinesc programele de aprovizionare, producţie şi comercializare, având rol pozitiv asupra
tuturor compartimentelor întreprinderii.
Analiza şi prognoza capacităţii de plată permite compartimentului financiar să
depisteze necorelările dintre disponibilităţi şi plăţi, să gestioneze o trezorerie eficientă.
Pentru asigurarea şi menţinerea permanentă a capacităţii de plată a întreprinderii este
necesar23:
o Să se îndeplinească ritmic, pe decade şi zile, programul la producţia fizică;
o Să se realizeze livrările de produse finite conform graficelor de livrare
întocmite cu clienţii;
o Să se obţină produse de bună calitate pentru a se preîntampina refuzurile din
partea clienţilor;
o Să se întocmească într-un termen cât mai scurt şi corect documentele pentru
încasarea contravalorii mărfurilor livrate;
o Să se aleagă forma şi instrumentul de decontare cel mai adecvat;
o Să se reducă permanent costurile, etc.

2.2. Evidențierea capacității de plată a întreprinderii prin intermediul tabloului

de finanţare nevoi- resurse

Analiza funcţională evidenţiază în special activitatea întreprinderii şi rezultatul

acesteia. Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor sale sunt tabloul soldurilor

23
Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997, pag. 368.

23
intermediare de gestiune şi tabloul de finanţare ca instrument central al studiului privind
echilibrul funcţional dinamic. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reflectă diferite
paliere succesive în formarea rezultatului final, în timp ce tabloul de finanţare evidenţiază
variaţia trezoreriei nete rezultată din confruntarea variaşiei fondului de rulment net global cu
variaţia nevoii de fond de rulment pentru exploatare şi în afara exploatării.
Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a trezoreriei ca
rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor finnaciare legate de
exploatare, de finanţare sau de elementele exceptionale24. Aceste informaţii sunt oferite de
tablourile fluxurilor financiare, respectiv de tabloul plurianual al fluxurilor financiare care
evidenţiază trezoreria la nivelurile economic, financiar şi excepţional, cât şi tabloul explicativ
al varieţiei trezoreriei, care analizează fluxurile de trezorerie rezultate din activitatea curentă,
de investiţii şi de finanţare.
Tabloul de finaţare explică modul de formare a fondului de rulment net global şi
modul de utilizare al acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilanţului
de la sfârşitul exerciţiului contabil. În principal, se stabileşte pe baza a două bilanţuri
succesive şi a contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat.
Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operaţii ale
întreprinderii asupra trezoreiei. Acest lucru antrenează două conscinţe. În primul rând,
consecinţele fenomenelor de decalaj între momentul efectuării operaţiilor şi cel al încasărilor
sau plăţilor propriu-zise care afectează trezoreria. În cazul plăţilor cu numerar, operaţia are
incidenţă imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele comerciale acordate sau obţinute
generează decalaje de plăţi nefavorabile, respectiv favorabile. Aceste decalaje apar sub formă
de stocuri, creanţe şi datorii de exploatare sau în afara exploatării la cele două niveluri ale
bilanţului funţional consacrate nevoii de fond de rulment. În al doilea rând este necesar să se
facă dinstincţie între operaţiile generatoare de fluxuri monetare reale (venitur încasabile, plăţi
plătibile) şi cele contabile de redresare sau corectare a unor valori care nu vor avea impact
asupra trezoreriei.
Tabloul de finanţare cuprinde două părţi25.
Prima parte analizează modul de realizare a echilibrului structural între elementele
stabile ale bilanţului funcţional, adică variaţia fondului de rulment net global (  FRNG).
Această parte a tabloului este rezultatul politicii de investiţii şi de finanţare promovată de
întreprindere în decursul perioadei analizate.
24
Georgeta, Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, pag.
131.
25
Georgeta, Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, pag.
133.

24
  FRNG =  RESURSE DURABILE –  ÎNTREBUINŢĂRI STABILE
Punctul de plecare în construcţia tabloului de finanţare îl reprezintă excedentul brut
de exploatare evidenţiat în contul de rezultate, ca sursă potenţială pentru capacitatea de
autofinanţare a întreprinderii.
Din confruntarea variţiei resurselor cu cea a nevoilor stabilerezultă variaţia FRNG
care se va înscrie în coloana nevoi sau resurse.
Creşterea fondului de rulment net global evidenţiază ameliorarea structurii financiare
a întreprinderii. Această creştere demonstrează capacitatea întreprinderii de a degaja un
excedent monetar net din operaţiile de investiţii şi finanţare pe termen lung, din activitatea de
exploatare şi de a-şi îmbunătăţi considerabil situaţia trezoreriei.
Reducerea fondului de rulment net global poate avea drept cauză creşterea activelor
imobilizate şi/sau diminuarea resurselor stabile, ceea ce înseamna că întreprinderea a investit
foarte mult, iar efectele viitoare ale acestor investiţii ar trebui să-i permită reconstituirea
fondului de rulment. Privit altfel, diminuarea surselor stabile reflectă degradarea situaţiei
financiare datorată pierderilor înregistrate în cursul perioadei de gestiune sau poate fi
consecinţa rambursării împrumuturilor care, în timp, ar trebui să permită ameliorarea
rezultatelor, deci a fondului de rulment net global.
Metodologia elaborării tabloului de finanţare – partea întâi
Relaţia de calcul pentru  FRNG este:
 RS -  IS =  FRNG
Resursele stabile, de care întreprinderea a dispus în cursul exerciţiului reprezintă
variaţia resurselor stabile (  RS) între începutul şi sfârşitul anului.
Întrebuinţările stabile, realizate în cursul exerciţiului reprezintă variaţia
întrebuinţărilor stabile (  IS) între începutul şi sfârşitul perioadei.
Resursele stabile (durabile) sunt:
1. CAF determinată după relaţia:
Rezultat net
+ Amortizări calculate
+ Provizioane calculate
+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate
-Venituri din cesiunea elementelor de activ
-Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor
-Cote părţi din subvenţii virate asupra rezultatului
=CAF

25
 2. Cesiunea sau reducerea elementelor de activ imobilizat:
- Cesiuni de imobilizări corporale şi necorporale;
- Cesiuni de imobilizări financiare.
În ambele cazuri, resursa întreprinderii o constituie preţul de cesiune.
Reducerile, corespund rambursărilor şi se preiau din tabloul
imobilizărilor.
3. Creşterea capitalurilor proprii:
- Creşterea capitalului sau aporturile noi la capitalul social. Doar creşterea capitalului în
numerar şi în natură sunt reţinute, în exclusivitate, ca fiind modalităţi de sporire a
capitalurilor proprii;
- Creşterea altor capitaluri proprii, fiind vorbade noile subvenţii pentru investiţii
obţinute de întreprindere în cursul exerciţiului.
4. Creşterea datoriilor financiare reprezintă noile împrumuturi contractate în timpul
exercitiului (cu excepţia creditelor de trezoerie)
Întrebuinţările stabile (nevoile) sunt:
1. Plata dividendelor datorate în exerciţiul precedent.
2. Achiziţionarea elementelor de activ imobilizat: imobilizări corporale, necorporale şi
financiare la valoarea brută, respectiv preţul de achiziţie.
3. Cheltuielile de repartizat asupra mai multor exerciţii cuprind mai multe cheltuieli cum
ar fi: cheltuieli de emisiune a împrumuturilor, cheltuieli cu reparaţii majore, cheltuieli
cu înfiinţarea de şantier, etc.
4. Reducerea capitalurilor proprii reprezintă de fapt ieşirile de fonduri (întrebuinţările).
5. Rambursarea datoriilor financiare, respectiv amortismentele împrumuturilor (în afară
de creditele pe termen scurt) practicate în cursul exerciţiului.
În ceea ce priveşte resursele durabile, tabloul face să apară importanţa relativă a fiecăreia
dintre cele patru surse de finanţare la care întreprinderea a recurs: CAF, cesiuni de elemente
de activ, creşterea de capital şi creşterea datoriilor financiare 26. În acestă primă parte a
tabloului de finanţare: se poate compara creşterea resurselor proprii cu creşterea datoriilor
financiare; se poate măsura importanţa CAF în raport cu ansamblul resurselor( autonomia
financiară a întreprinderii este mai mare cu cât CAF este mai importantă).
Referitor la alocările stabile, examinarea acestora permite aprecierea: politicii de
distribuire a dividendelor şi a politicii de autofinanţare; strategiei de creştere(dacă creşterea
imobilizărilor corporale este superioară creşterii imobilizărilor financiare, întreprinderea

26
Idem, pag. 125.

26
trebuie să gasească o strategie internă. Atunci când cresterea imobilizărilor financiare etse mai
mare decât creşterea imobilizărilor corporale, intreprinderea pune în aplicare o strategie
externă. Se poate vorbi de o strategie de creştere mixtă atunci când apare un echilibru relativ
între imobilizările corporale şi imobilizările financiare.); politicii de îndatorare/dezîndatorare.

Pentru a elabora partea întai a tabelului aevm nevoie de următoarele date prezentate în figura
de mai jos:

Tabelul nr. 2.1 Activitatea societăţii Petal S.A. pe perioada 2008-2009

Nr. Denumirea 2008 2009 Diferenţe
Crt. elementului
1. Rezerve 15079041 lei 14096647 -982396 lei
2. Activ imobilizat:
-Imobilizări
necorporale 0 85000 lei 85000 lei
-Imobilizări corporale 22381910 lei 21810751 lei -571159 lei
-Imobilizări 216666l ei 5389 lei -211277 lei
financiare
3. Capital pripriu 23246429 lei 22966948 lei -279481 lei
4. Datorii financiare 15019155 lei 10438008 lei 4580183 lei
Sursa:Prelucrat după Contul de Profit şi Pierdere al societăţii Petal S.A.
Rezervele au scăzut cu 982394 lei faţă de anul 2008. Astfel, din rezultattul exercitiului
nu se distribuie dividende.
Imobilizările necorporale au crescut in 2009 faţă de 2008 cu 85000 de lei. În anul
2009 imobilizările corporale şi cele financiare au scăzut faţă de anul precedent cu 571159,
respectiv 211277 lei.
Valoarea capitalului propriu a scăzut cu 279481 lei în anul 2009 faţă de 2008,
datoriile financiare s-au redus de la 15019155 lei la 10438008 lei.
Prima parte a tabloului de finanţare se prezintă astfel
Tabelul nr 2.2. Tabloul de finanţare al firmei Petal S.A - partea I
ÎNTREBUINŢĂRI(NEVOI) Exerciţiu RESURSE (DEGAJĂRI) Exerciţiu
2009 2009
Dividende plătite în cursul 0 Capacitatea de autofinanţare a
exerciţiului exerciţiului 701780
Achiziţionarea elementelor de Cesiunea sau reducerea
activ imobilizat elementelor de activ imobilizat:
-Imobilizari necorporale 85000 -Imobilizări necorporale 0
-imobilizări corporale 0 -Imobilizări corporale 571159
-Imobilizări financiare 0 -Imobilizări financiare 211277
Reducerea capitalurilor proprii

27
Rambursarea datoriilor financiare 279481 Creşterea capitalurilor proprii 0
Total nevoi 4580183 Creşterea datoriilor financiare 5761820
 FRNG(creştere) 4944664 (împrumuturi)
49262 Total resurse 4993926

Total 4993926 Total 4993926

Semnificaţia globală a primei părţi a tablouluide finaţare o reprezintă soldul tabloului,

adică variaţia fondului de rulment net global 27. Dacă această variaţie este pozitivă ea reflectă o
ameliorare a structurii financiare a întreprinderii, respectiv, daca variaţia fondului de rulment
net global este negativă acesta traduce o deteriorare a structurii financiare a întreprinderii. Are
loc confruntarea variaţiei nevoii de fond de rulment cu variaţia fondului de rulment net global.
Cu siguranţa, creşterea fondului de rulment poate fi mai mică decât creşterea nevoii de fond
de rulment, iar în această situaţie trezoreia poate angaja dificultăţi la termen.
Variaţia fondului de rulment net global este pozitivă, acest lucru traducându-se prin
ameliorarea structurii financiare a întreprinderii.

Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net global
pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind aspectele
conjuncturale ale activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. Această parte analizează
modul în care s-a utilizat fondul de rulment net global în asigurarea echilibrului funcţional şi
al echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi.
Metodologia elaborării tabloului de finanţare – partea a doua
Diferitele variaţii înscrise în tabloul de finanţare sunt realizate prin compararea
valorilor brute ale posturilor cuprinse în cele două bilanţuri succesive.
Toate posturile de activ reprezintă ÎNTREBUINŢĂRI, care trebuie deci să fie
finanţate. Astfel:
- Dacă un anumit post înregistrează o creştere, această creştere crează o nevoie de
finanţare care se va înscrie în coloana „Nevoi”;
- Dacă un anumit post se diminuează, acaeastă diminuare degajă o resursă de finanţare
care se va înscrie în coloana „Degajări”.
Toate posturile de pasiv constituie RESURSE. În consecinţă:
- Dacă un anumit post creşte, această creştere reprezintă o resursă suplimentară care se
va înscrie în coloana „Degajări”;

27
Brezeanu, Petre, Finanţe corporative, Ed. C. H. Beck., Bucureşti, 2008, pag. 195.

28
- Dacă un anumit post se diminuează, acest lucru reprezintă o reducere de resurse,
echivalentă creşterii unei nevoi şi se va înscrie deci în coloana „Nevoi”.
Atât prima parte cât şi a doua parte a tabloului de finanţare vor evidenţia acelaşi sold,
dar cu semn opus.
Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este:
 FRNG =  NFR   TN
Ecuaţia arată faptul că variaţia fondului de rulment net global este reconstituibilă prin
însumarea variaţiei nevoii de fond de rulment cu variaţia trezoreriei nete.
Tabloul permite reperarea componentelor care ridică probleme şi facilitează punerea
în aplicare a deciziilor corectoare în cazul în care NFRE creşte excesiv.
Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia FRNG pe baza datelor de jos a
bilanţului. Prin comparaţia valorilor brute ale posturilor de activ şi pasiv se obţine aceeaşi
variaţie a FRNG, dar cu semn schimbat.

Societatea comercială Petal S.A prezintă următoarea situaţie:

Tabelul nr. 2.3. Activitatea societăţii Petal S.A. pe perioada 2008-2009

Nr. Denumirea elementului 2008 2009 Diferenţa

Crt.
1 Stocuri 7154278 7542529 -311749
2 Creanţe 5049946 5692026 642080
3 Disponibilităţi băneşti 4288795 341043 -594775
4 Datorii de exploatare 15019155 14263369 355786
5 Credite de trezorerie 0 0 0
Sursa: Prelucrat după Contul de profit şi pierdere al Societăţii Petal S.A.

Pe baza datelor prezentate mai sus, partea a doua a tabloului de finanţare se prezintă astfel:

Tabelul nr. 2.4. Tabloul de finanţare al firmei Petal S.A.- partea a II- a
Întrebuinţări Exerciţiu 2009 Resurse Exerciţiu 2009
Creşterea stocurilor -- Reduceri de stocuri 311749 lei
Creşterea creanţelor Reduceri de creanţe
642080 lei 0 lei
Creşterea Reduceri
-- 594775 lei
disponibilităţilor disponibilităţi
Reducerea datoriilor de 355786 lei Creşterea datoriilor
0 lei
exploatare de exploatare

29
Rambursarea creditelor Credite noi de
de trezorerie trezorerie
0 lei
Total întrebuinţări 0
Total resurse
997866 lei 948604 lei
 FRNG
49262
Total întrebuinţări 997866 lei Total nevoi 997866 lei

Tabelul nr. 2.5. Tabloul de finanţare al firmei Petal S.A.

NEVOI RESURSE
Achiziţionarea CAF 701780lei
imobilizărilor necorporale 85000 lei Cesiunea imobilizărilor 782436lei
Rambursarea datoriilor Creşterea datoriilor 5761820lei
financiare 4580183lei financiare
I Total întrebuinţări stabile 4944664 lei I Total resurse 4993926 lei
permanente
Cresterea FRNG 49262lei
Creşterea creanţelor 642080 lei Reducerea stocurilor 311749 lei
Reducerea datoriilor de 355786 lei
exploatare
II total întrebuinţări 997866lei II Total resurse ciclice 311746 lei
ciclice
Creşterea NFR 686120 lei
I+II Total întrebuinţări 5942530 lei I+II total resurse 5305072 lei
Scăderea TN -637458 lei

Forma finală a tabloului de finanţare este prezentată în figura de mai sus.

Din tablelul prezentat anterior rezultă că întreprinderea a înregistrat o scădere a
trezoreriei nete, lucru care se datorează faptului că resursele pe termen lung sunt mai mici
decât utiliyările pe termen lung ceea ce este echivalent cu utilizările pe termen scurt sunt mai

30
mari decât resursele pe termen scurt- adică întreprinderea este nevoită să-şi finanţeze o parte
din imobilizările stabile pe baza resurselor pe termen scurt.

2.3. Analiza indicatorilor gradului de îndatorare și corelarea acestora cu fluxurile

de încasări și plăți
Prin îndatorare, în general, se sugerează câteva moduri de finanţare 28 pe care le vom
prezenta distinct: forme de îndatorare pe termen lung şi modalităţi de finanţare pe termen
scurt.
Îndatorarea pe termen lung se referă la împrumuturile clasice pe termen lung şi la
contractele de locaţie şi de leasing.
Împrumuturile clasice pe termen lung au anumite caracteristici tradiţionale care le
diferenţiază prin rata dobânzii practicate şi prin regimul de rambursare. Deasemenea,
garanţiile acordate pot fi diferite. Rata dobanzii poate fi fixă sau variabilă. Ratele variabile se
calculează, pornind de la o rată de referinţă care poate fi rata pieţei obligaţiunilor sau rata
pieţei monetare, conform clauzelor stipulate în contractual de împrumut. Rambursarea unui
împrumut poate fi eşalonată în timp 29 sau se poate realize la scadenţă. Prin rambursare
eşalonată se întelege că împrumutul se rambursează în traşe periodice pe toată durata
prevăzută în contractile de împrumut.
În cazul împrumuturilor obişnuite(ordinare) amortizarea împrumuturilor este
eşalonată, cu existenţa unor periodocităţi anuale sau intraanuale. Cea mai mare parte a
împrumuturilor ordinare au garanţii personale.
Dacă vorbim de împrumuturi obligtare, acestea au o periodicitate anuală şi pot avea
ca şi garanţii ipoteca sau amanetarea fondurilor de comerţ. Şi aici însă, putem vorbi de
garanţii personale.
Contractele de locaţie şi de leasing. Leasingul şi locaţia sunt doă moduri de finanţare
asemănătoare. Atât în cazul locaţiei cât şi a leasingului, întreprinderea poate folosi activele
fără a fi proprietar. Diferenţa dintre cele două tipuri de contracte face referire la durata
angajamentului şi la condiţiile prevăzute la scadenţa contractului respectiv.
Îndatorarea pe termen scurt este facilitată de banci şi de alte insituţii financiare care
joacă un rol foarte important în obţinerea de credite pe termen scurt. Principalele forme de
îndatorare pe termen scurt sunt biletele de trezorerie, facilităţile de credit cu opţiuni multiple
şi creditele bancare.

28
Sandu, Gheorghe,Finanţarea întreprinderii, Ed. Economica, Bucureşti, 2002, pag. 192.
29
Sandu, Gheorghe ,Finanţarea întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag. 192.

31
 Biletul de trezorerie reprezintă un titlu de creanţă care ia forma unui bilet la ordin
liber la purtător şi este materializat pe suport de hârtie. Calculul dobânzii se face conform
tehnicii de finanţare pe termen scurt; biletul de trezorerie poate avea şi o primă de rambursare.
Rata de bază a dobânzii unui bilet de trezorerie este, de obicei, rata de pe piaţa monetară.
Facilităţile de credit cu opţiuni multiple sunt un produs bancar, dar un produs de tip
nou care utilizează resursele disponibile pe termen scurt şi pentru care există o piaţă30.
O facilitate de credit cu opţiuni multiple corespunde obţinerii unei rezerve de
finanţare. Viteza de mobilizare a mijloacelor de finanţare, negocierea favorabilă a contractelor
şi recunoaşterea întreprinderii pe pieţele internaţionale sunt avantaje care le oferă facilităţi de
credit cu opţiuni multiple. Aceste facilităţi pot ajuta la gestionarea trezoreriei întreprinderii,
având o foarte bună capacitate de a se adapta nevoilor de finanţare.
Creditele bancare sunt împarţite în numeroase categorii fiecare prezentând avantaje
şi inconveniente31.
Creditele de mobilizarea a creanţelor reprezintă principala sursă de finanţare a
nevoilor de exploatarea întreprinderii şi depend de cursurile creanţelor comerciale deţinute de
întreprinderi. Principalele forme ale acestor credite sunt: scontarea efectelor de comerţ,
creditul de mobilizare a creanţelor comerciale, creditul de mobilizare a creanţelor străine.
Creditele de trezorerie reprezintă o gamă foarte variată de credite, distingându-se
astfel credite de trezorerie specializate şi nespecializate. În afară de acestea se mai observă şi
alte tipuri de credite, în special obligaţiunile garantate.
Capacitatea de îndatorare a unei societăţi comerciale exprimă posibilităţile sale de a
primi credite care să fie garantate şi a căror rambursare, inclusiv plata dobânzilor să nu creeze
greutăţi financiare care sa nu poată fi suportate32.
În stabilirea capacităţii de îndatorare a firmei sunt interesaţi, pe de o parte, societatea
comercială, iar pe de altă parte creditorul sau banca. Societatea comercială dorind să
contracteze un împrumut în vederea finanţării unui proiect, trebuie să îşi măsoare atât
garanţiile disponibile, cât şi fluxurile financiare viitoare pozitive, astfel încât firma sa poată
efectua fără probleme rambursarea creditelor şi plata dobânzilor. Creditorul sau banca întrucât
acordă credite, işi asumă riscuri şi este în mod deosebit interest de cunoaşterea situaţiei

30
Idem, pag 195.
31
Sandu, Gheorghe,Finanţarea întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag. 195.
32
Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară. Aplicaţii practice. Teste grilă, Ed. Economică şi pedagogică,
Bucureşti, 1996.

32
economico-financiară a potenţialului debitor, ceea ce îl va ajuta să ia decizia de a-i accepta
sau nu cererea de credit.
Ratele de îndatorare permit să se analizeze structura sau repartiţia capitalurilor de
care firma dispune, adica a capitalurilor proprii şi a celor împrumutate.33

O primă rată exprimă îndatorarea globală în raport cu totalul bilanţului

datorii mai mari de un an si mai mici de un an
Pasiv
Două alte rate exprimă , una îndatorarea mai mică de un an şi alta îndatorarea mai
mare de un an34.
Îndatorarea mai mică de un an se exprimă în raport cu totalul pasivului sau prin
raportare la totalul datoriilor.
datorii mai mici de un an
 Pasiv

datorii mai mici de un an

 datorii mai mari de un an si datorii mai mici de un an

Îndatorarea mai mare de un an se exprimă prin rate denumite de autonomie sau

independenţă financiară35. Se poate calcula astfel:
datorii mai mari de un an capitaluri proprii
capitaluri proprii
sau capitaluri proprii şi datorii mai mari de un an

Valoarea acestui raport se încadrează în limite normale dacă ia valori mai mari sau
egale ca 1. În alte opinii36, se consideră că valoarea raportului ar trebui să depăşească
valoarea 2; astfel, cu cât valoarea acestui raport este mai mare, cu atât creşte capacitatea
întreprinderii de a recurge la îndatorare pe termen.
Tabelul nr. 2.6. Ratele de îndatorare ale societăţii comerciale Petal. S.A
Nr.crt. Denumire indicatori 2007 2008 2009

1 Îndatorarea mai mică de 1 an 0,56 0,62 0,65

2 Îndatorarea mai mare de 1 an 1,89 2,03 2,56

33
Bistriceanu,Gh. D., Mihai Adochiţei, Emil Negrea, Finanţele agenţilor economici, Ed. Economică, Bucureşti,
2001, pag. 264.
34
Sandu, Gheorghe,Finanţarea întreprinderii, Ed. Economica, Bucureşti, 2002, pag. 192.Brezeanu, Petre,
Finanţe corporative, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 247.
35
idem.
36
Manolescu, Gh., Petre, I., Finanţele întreprinderii, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1999, pag.
104.

33
 Din tabelul de mai sus reiese ca îndatorarea mai mică de un an prezintă dificultăţi
pentru firmă având în fiecare din cei trei ani valori subunitare, firma fiind nevoită să se
îndatoreze prin împrumuturi.. Referitor la îndatorarea mai mare de un an, aceasta depaşeşte
valoarea considerantă normală( mai mare decât 2) în anii 2008, respective 2009; în anul 2007
valoarea 1,89 a indicatorului prezintă o situaţie bună, având o valoare supraunitară.
În cele ce urmează vom vedea evoluţia ratelor de îndatorare pentru pentru firma Petal
S.A din Huşi, pentru ultimii trei ani.
Pentru a afla cât de mult se poate finanţa o firmă prin credite se recomandă utilizarea
a două rate: rata îndatorării şi rata de acoperire a dobânzilor.
Rata îndatorării arată ponderea pe care o deţin datoriile în totalul activelor. Altfel
spus, rata îndatorării arată cât la sută din totalul fondurilor de care dispune firma provine din
credite.
Rata îndatorării se exprimă astfel:
Total datorii Total pasive curente  Datorii pe termen mediu si lung
Ri  X100 =
Total activ Total activ
De obicei, creditorii preferă rate mici ale îndatorării, deoarece cu cât valoarea acestui
raport este mai mică, cu atât riscul unor eventuale pierderi în cazul unui faliment este mai
mic. Proprietarii urmăresc de obicei o rată mai mare, pentru că doresc să îşi dezvolte
afacerea şi în acest scop au nevoie să se împrumute. Însă, o rată prea mare a îndatorării duce,
de cele mai multe ori, la apariţia unor acţiuni speculative din partea proprietarilor afacerii.
Deoarece fondurile pe care aceştia le-au investit sunt limitate, tentaţia participării la unele
acţituni speculative este extrem de mare, iar dacă reuşesc, aceste speculaţii aduc căştig mare
acţionarilor, însă, în caz de eşec, cea mai mare parte din perdere revine creditorilor.
Rata de acoperire a dobânzilor exprimă măsura în care veniturile pot scădea fără ca
firma să sufere anumite probleme financiare de tipul incapacităţii de a-şi plăti dabânzile
anuale. Indicatorul are o importanţă ridicată, deoarece, în situaţia în care firma nu îşi mai
poate onora obligaţiile anuale de plată a dobânzilor, ea va fi acţionată în justiţie de către
creditori, acesta fiind totodată şi primul pas către faliment.
Rata de acoperire a dobânzilor se determină prin raportarea valorii profiturilor firmei
înainte de plata dobânzilor şi impozitelor la valoarea cheltuielilor cu dobânda:
Pr ofit brut  Cheltuieli cu dobanzile
R ad  x100
Cheltuieli cu dobanzile
Valoarea acestui indicator recomandată de analişti nu trebuie să fie mai mică decât 2,
deoarece firmele au o marjă mică de siguranţă, în acoperirea cheltuielilor cu dobânzile; orice

34
împrumut nou contractat poate crea dificultăţi pentru firmă în viitor şi de aceea nu mai trebuie
să se recurgă la finanţarea activităţii prin credite.
Evoluţia indicatorilor gradului de îndatorare al firmei Petal S.A. din Huşi este
reflecată în figura de mai jos:
Tabelul nr. 2.7. Evoluţia ratelor de îndatorare în perioada 2007-2009
Nr. Denumire Algoritm de 2007 2008 2009
Crt
indicatori calcul

1 Rata (Total datorii/total (14369650+186766 (14075593+134170 (16924180+

îndatorării activ)x100 )/ 6) / 19622691= 826980)/
117154437=17,16 % 11,64 % 20796082=
6,93 %
2 Rata de (Profit (918350+470588)/ (647090+279443)/ (1043877+2
acoperire a 279443*100=3,31
brut+Cheltuieli cu 470588*100=2,95 64244)/
dobânzilor %
dobânzile)/cheltui 5% 264244=4,9
eli cu 5%
dobânzile*100

Figura nr. 2.4. Evoluţia ratei îndatorării în perioada 2007-2009

Din figura de mai sus se poate observa că gradul de îndatorare al societăţii Petal S.A. nu este
foarte mare, cea mai mare valoare 17, 16% luând-o în anul 2007, iar în anul 2009 are o valoare
aproape de trei ori mai mică si anume 6,93%.

35
 Figura nr. 2.5. Eevoluţia ratei de acoperire a dobânzilor în perioada 2007-2009
În perioada analizată indicatorul ratei de acoperire a cheltuielilor cu dobânzile are valori
bune deoarece firma a obţinut în fiecare an profit suficient din activitatea de exploatare pentru
acoperirea cheltuielilor cu dabânzile. Rata de acoperire a dobânzilor urmează o evoluţie ascendentă
crescând de la un an la altul cu aproape un procent.

Capitolul 3. Rolul analizei financiare în gestionarea riscului de

insolvabilitate şi de lipsă de lichidităţi (riscul de faliment)
3.1. Analiza statică a riscului de faliment
Pentru a obţine o rată a rentabilităţii superioară, anumiţi agenţi economici îşi măresc
gradul de îndatorare deoarece consideră că această sursă de finanţare prin împrumut are un
cost mai scăzut decât alte surse de finanţare37. De obicei, folosirea creditelor în mod judicios
antrenează creşterea efectului de levier operaţional şi firma câştigă de pe urma lor. Atunci
când pragul de rentabilitate este scăzut o astfel de orientare este binevenită. Când pragul de
rentabilitate este ridicat creşterea levierului operaţional expune firma pericolului falimentului,
deoarece probabilitatea apariţiei incapacităţii de a onora obligaţiile de platî sunt mai mari

Prunea, Petru Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de reducere, Editura Economică,
37

Bucureşti, 2003, pag. 117.

36
atunci când costurile fixe au un nivel mai înalt. Cu cât se percepe că probabilitatea aceasta are
valori mai apropiate de certitudine, cu atât dificultăţile financiare ale întreprinderii în cauză se
accentuează datorită faptului că ea începe să suporte costuri financiare legate de faliment.
Pentru a preveni cumularea efectelor negative ale acestor csoturi trebuie să se analizeze
eficienţa creditului utilizat.
Se observă ca nu mereu economiile fiscale asigurate de capitalul de împrumut
compensează anumite costuri de faliment cum ar fi prima de risc de insolvabilitate, pe care
creditorii o pretind ca surplus la rata dobânzii de piaţă la creditele acordate debitorilor cu grad
mare de îndatorare. De aceea, capacitatea întreprinzătorilor de a face faţă obligaţiilor de plată
scadente poate fi menţinută sau chiar se poate îmbunătăţi, ca de altfel şi structura capitalului
folosit, dacă gradul de îndatorare este dus până în punctul în care se egalizează costul
marginal de faliment.
Preocuparea pentru evitarea riscului de faliment nu trebuie redusă însă la asigurarea
acestor echivalenţe, deoarece insolvabilitatea se produce doar atunci când beneficiile prezente
si cele viitoare sunt mai mici decât datoriile contractate anterior plus obligaţiile de plată
curente si cele inevitabile în perioada următoare. Deci, posibilitatea de a onora obligaţiile nu
trebuie privită pornind de la coordonatele unui singur exerciţiu financiar, deoarece pe termen
lung, fluxurile de numerer pot lua alti parametri, încât este mai potrivit să se facă referire la
probabilitatea de a se ajunge la starea de insolvabilitate sau de faliment.
Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a
face faţă angajamentelor sale38. Se bazează pe două tipuri de analiză: analiza statică(fondată
pe studierea bilanţului) şi analiza dinamică (fondată pe studierea fluxurilor). Fundamentele
analizei statice îşi găsesc originea în cele două mari concepţii posibile ale bilanţului 39:
partimonială şi funcţională. Fiecare dintre aceste concepţii permite să se elaboreze
instrumente specifice pentru diagnostic.
Bilanţul reprezintă inventarul activelor şi pasivelor. Acest inventar se realizează în
vederea măsurării valorii reale a patrimoniului acţionarilor firmei. Evaluarea patrimoniului
este cerută atât de acţionari, care sunt proprietarii întreprinderii şi sunt interesaţi să cunoască
valoarea patrimoniului lor, cât şi de creditori pentru care activul constituie gajul ultim pentru
creanţele lor40.
În concepţia funcţională, bilanţul reprezintă un ansamblu de active şi de resurse.
Această concepţie are la bază o analiză a activităţii fondată pe defierite cicluri de operaţii şi

38
Ilie, Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 163.
39
idem
40
Idem, pag. 164.

37
care are drept scop final facilitarea înţelegerii funcţionării întreprinderii. Evaluarea activelor şi
pasivelor se face la preţul de achiziţie, facându-se abstracţie de valoarea lor reală. Bilanţul
funcţional este indispensabil analizei fluxurilor41.

3.1.1. Concepţia patrimonială şi diagnosticul riscului de faliment

După definiţia patrimonială, bilanţul reprezintă situaţia elementelor de activ si de

pasiv ale firmei. Metodele contabile de evaluare apreciază că acest bilanţ prezintă o imagine
deformată în raport cu adevărata valoare a întreprinderii, aşa cum ar rezulta din evaluări date
de piaţă.
Evaluarea contabilă se face cu deosebire prin aplicarea metodei costurilor istorice,
din perspectiva continuităţii activităţii de exploatare şi ţinând cont de principiul prudenţei.
Principiul continuităţii activităţii de exploatare semnifică faptul că situaţiile financiare sunt
stabilite în condiţiile în care întreprinderea nu are intenţia să-şi reducă activităţile sau obligţia
de a intra în lichidare. Prudenţa reprezintă aprecierea rezonabilă a situaţiei pentru evitarea
riscului de transfer asupra viitorului a incertitudinilor prezente care pot afecta reyultatele
întreprinderii si patrimoniului. Aplicarea principiilor contabile face să se aplice unele
corecturi valorilor istorice pentru a le apropia cât mai mult de valoarea de piaţă.
Concepţia patrimonială concepţia patrimonială este strâns legată de lichiditatea
activului şi de exigibilitatea pasivului. Cu cât este mai uşor transformabil în bani cu atât mai
lichid este considerat un activ. Lichiditatea activului bilanţier se apreciază după lichiditatea
activelor care-l compun. Distingem astfel activele a căror lichiditate se realizează în mai mult
de un an, acestea fiind activele imobilizate şi activele lichidabile în mai puţin de un an-
activele circulante.
Gradul de exigibilitate al unei datorii este dat de timpul care trebuie să se scurgă până
la scadenţă. Capitalurile proprii nu sunt exigibile. Datoriile pe termen lung sunt mai exigibile
decât cele pe termen scurt, a căror scadenţă este într-o perioadă mai mică de un an.
Exigibilitatea globală a pasivului se determină în funcţie de ponderea capitalurilor proprii, a
datoriilor pe termen lung şi a datoriilor pe termen scurt.
Structura bilanţului patrimonial se bazează pe clasificarea activelor după lichiditate şi
a pasivelor după exigibilitate42 ca în tabelul de mai jos:

41
idem.

42
Ilie, Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 165.

38
 Activ
Valori imobilizate nete
(lichidabile peste mai mult de un an)
Stocuri de valori realizabile şi
disponibilităţi
(lichidabile în mai puţin de un an)
Pasiv
Capitaluri proprii
Datorii pe termen lung şi mediu
(exigibile peste mai mult de un an)
Datorii pe termen scurt
(exigibile în mai puţin de un an)

Pentru a realiza diagnosticul riscului de faliment pe baza bilanţului patrimonial

trebuie să se facă o serie de corecturi asupra bilanţului contabil pentru a-l transforma în bilanţ
păatrimonial.
Principalele corecturi care se fac pentru construirea bilanţului patrimonial sunt
următoarele:
1) Eliminarea din activ a cheltuielilor de înfiinţare, de dezvoltare, de cercetare, a
cheltuielilor care se realizază pe mai multe exerciţii. Activul net corectat rezulta prin scăderea
sumei acestor cheltuieli şi din capitalurile proprii;
2) Reintegrarea în activ şi în pasiv a angajamentelor din afara bilanţului cum ar fi
efectele scontate şi neîncasabile şi operaţiile de leasing. Efectele comerciale scontate şi
neîncasabile se vor adăuga în activ postului clienti, iar în pasiv creditelor bancare curente.
Este vorba de creanţele faţă de clienţi care sunt scontate , transferându-se astfel dreptul de
proprietate deţinute asupra acesora unei bănci. Dacă creanţa nu se plăteşte însă la scadenţă,
întreprinderea redevine proprietarul acestora şi suprtă riscul. Leasingul este analizat ca o
finanţare substituită unui împrumut pe termen mediu şi lung ţi trebuie corectat bilanţul în
acest sens. În activ valoarea netă contabilă a imobilizărilor finanţate prin leasing se adaugă la
valoare imobilizărilor nete, iar în pasiv cresc datoriile pe termen lung;
3) Provizioanele pentru riscuri şi cheltuielile vor fi considerate datorii pe termen
scurt;
4) Posturile din activ se vor ordona în funcţie de lichiditatea lor reală, mai mare
sau mai mică de un an, iar posturile de pasiv se vor ordona în funcţie de exigibilitatea lor
reală(exigibile în mai puţin de un an, exigibile peste mai mult de un an şi neexigibile).
Instrumentele analizei patrimoniale sunt analiza solvabilităţii şi analiza exigibilitate-
lichiditate.
Analiza solvabilităţii
Bilanţul patrimonial realizează evaluarea fondurilor proprii după principiile
contabile. Activul net contabil reprezintă diferenţa dintre activ şi totalitatea datoriilor. Activul
39
net intervine în diagnosticul solvabilităţii, prin estimarea capacităţii firmei de a face faţă
angajamentelor sale, graţie acestor active.
Solvabilitatea se măsoară prin raportarea activului net la contabil la totalul pasivului.
Valoarea minimă a solvabilităţii acceptată de către bănci este cuprinsă în general între o
cincime şi o treime din pasiv. Ţinând cont de principiul prudenţei, solvabilitatea contituie un
element al riscului de faliment care nu trebuie neglijat.
Solvabilitatea firmei Petal S.A. pentru anul 2007 ia valoarea 0,96 ceea ce reprezintă
un grad ridicat de insolvabilitate, ceea ce indică deasemenea un caracter pronunţat al riscului
de faliment. Pentru anul 2008 valoarea indicatorului se află deasemenea sub nivelul de 1.5,
acceptat ca fiind normal pentru ca firma să fie solvabilă. Doar în anul 2009 firma poate să
facă faţă datoriilor pe termen lung, acest lucru fiind indicat de valoare pe care indicatorul
solvabilitatea patrimonială o are si anume 1,62.
În concluzie analiza solvabilităţii pentru firma Petal S.A. ne arată că în 2007 şi 2008
societatea se află în stare de insolvabilitate, existând in fiecare an riscul ca societatea să intre
în faliment.
Analiza exigibilitate-lichiditate
Principalele instrumente pe care analiza exigibilitate – lichiditate se bazează sunt:
fondul de rulment patrimonial, ratele de lichiditate şi rata autonomiei financiare.
Fondul de rulment patrimonial constituie rezerva de siguranţă pentru întreprindere,
creditorii dorind ca aceasta să fie pozitiv.
Pentru a utiliza acest indicator în diagniosticul riscului de faliment trebuie să se ia în
considerare fondul de rulment patrimonial al întreprinderilor care practică aceeaşi activitate şi
care sunt supuse unui risc similar.
Fundamentul ratelor de lichiditate constă în compararea activelor rapid realizabile,
cu datoriile pe termen scurt43. Ratele tradiţionale de lichiditate sunt următoarele:
Rata lichidităţii generale calculată ca raport între activele lichidabile în mai puţin
de un an şi datoriile exigibile în mai puţin de un an. În mod normal, această rată trebuie să fie
supraunitară , ceea ce echivalează cu un fond de rulment patrimonial pozitiv şi permite să se
facă aprecoeri relative la nivelul fondului de rulment patrimonial.
Valorile indicatorului lichidităţii curente pentru cei trei ani sunt următoarele: pentru
anul 2007 – 1.28; pentru anul 2008 – 1.64; pentru anul 2009 – 1.13. Se observă ca îndicatorul
se încadrează în limite normale în fiecare din cei trei ani, ceea ce semnifică existenţa unui

43
Ilie, Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 167.

40
fond de rulment pozitiv. Firma nu se află în dificultate, deci nu se pune problema apariţiei
riscului de faliment.
Rata lichidităţii reduse calculată ca raport între activele lichidabile în mai puţin de
un an (fără stocuri) şi datoriile exigibile în mai puţin de un an. Această rată exclude din
activele pe termen scurt producţia neterminată şi stocurile de materiale deoarece aceste
elemente pot adesea avea valoarea şi lichiditatea incertă. Norma pentru această rată se
apreciază la 80%.
Rata lichidităţii imediate este stabilită ca raport între titlurile de plasament şi
disponibilităţi pe de o parte şi datoriile exigibile în mai puţin de un an pe de altă parte.
Lichiditatea redusă, calculată pentru firma Petal S.A. pe perioada 2007, 2008, 2009
ia valorile: 0,85; 0,79; 0,93. Limitele normale pentru acest indicator aşa cum am precizat în
primul capitol se încadrează intre 0.2 – 1. Aceste valori arată că firma nu prezintă nici de
această dată risc de faliment, un caracter mai pronunţat al acestuia fiind în anul 2008 când
indicatorul ia valoarea cea mai mică de 0,79.
Ca şi pentru indicatorii precedenţi nu sunt norme care să permită aprecierea acestor
rate. Concluziile se trag în funcţie de examinarea evoluţiei acestor rate sau prin comparaţie cu
întreprinderile din acelaşi sector.
Rata autonomiei financiare se calculează ca raport între datoriile financiare pe
termen mediu şi lung şi capitalurile proprii. Se consideră că această rată trebuie să fie
subunitară, deci îndatorarea pe termen mediu şi lung trebuie să fie inferioară sumei
capitalurilor proprii.

Tabelul nr. 3.1. Evoluţia activităţii firmei Petal S.A.

Nr. Denumirea elementului 2007 2008 2009
Crt.
1 Datorii pe termen mediu şi 826960 lei 2197470 lei 1303008 lei
lung
2 Capital propriu 22966948 lei 23246249 lei 21752441 lei
Sursa: Prelucrat după Bilanţul societăţii comerciale Petal S.A.
Rata autonomiei financiare pentru cei trei ani ia următoarele valori:
2007: 82690/22966948=0,03
2008: 2197470/23246249=0,09
2009: 1303008/21742441= 0,05
Rata autonomiei financiare pentru anul 2007 în cazul firmei noastre are valoarea
0,03. Valoarea subunitară a indicatorului arată poziţia firmei printre întreprinderile non –

41
falimentare. Valori subunitare 0.09 şi 0,05 sunt şi pentru anii 2008, respectiv 2009 ceea ce
încadrează firma în limite normale, făcând parte din firmele sănătoase.

3.1.2. Concepţia funcţională şi diagnosticul riscului de faliment

Analiza funcţională a bilanţului ne permite să întelegem funcţionarea întreprinderii,
care dă o utilizare resurselor44. Examinarea bilanţului conduce la identificarea resurselor şi a
utilizării lor în funcţie de ciclul de operaţii:imobilizările brute corespund ciclului de investiţii,
nevoia de fond de rulment corespunde ciclului de exploatare, iar ansamblul resurselor este
asociat ciclului de finanţare
Utilizări Resurse
Imobilizări brute Fonduri proprii
externe(capital, subvenţii
pentru investiţii)
Nevoie de fond de Fonduri proprii
rulment(sumă brută) interne(rezerve, amortizări,
Disponibilităţi provizioane)
Datorii financiare

Examinarea bilanţului funcţional permite aprecierea la un moment dat a structurii

utilizărilor şi resurselor şi a modului în care se acoperă cu resurse activele economice.
Diagnosticul riscului de faliment se deduce din interpretarea acestei acoperiri.
Modul de interpretare a bilanţului funcţional constă în evaluarea orizontală a
acestuia, avându-se în vedere că resursele stabile sunt destinate utilizărilor stabile, adică
activelor pe termen lung.
Utilizarea bilanţului funcţional în diagnosticul riscului de faliment presupune mai
întâi contruirea bilanţului funcţional.
Construirea bilanţului funcţional se face pornind de la bilanţul dinaintea repartizării
rezultatelor la care se aplică corecturi care au obiectiv reconstituirea valorii iniţiale a
utilizărilor şi a resurselor, astfel încât să se poată analiza politica de finanţare care a fost
urmată.
Principiul afectării resurselor în utilizarea bilanţului funcţional este acela că
utilizările ciclice stabile şi NFRE să fie acoperite din resurse aciclice stabile. Dacă nu se
asigură această acoperire trezoreria este negativă, iat întreprinderea trebuie să recurgă la
imprumuturi bancare curente şi întreprinderea este în dezechilibru financiar.

44
idem, pag. 168.

42
 Diagnosticul NFRE se face pornind de la ratele de rotaţie, care se calculează pe baza
sumelor brute ale posturilor incluse în NFRE şi respectând anumite principii.
Regula echilibrului funcţional porneşte de la principiul că este imposibil ca o
întreprindere să fie viabilă cu o trezorerie structurală negative. Regula echilibrului se bazează
pe precaritatea creditelor bancare curente. Însă reînnoirea unora dintre aceste credite aproape
automat adesea face posibilă finanţarea unei bune părţi a NFRE. S-au stabilit praguri critice
pentru nivelul creditelor bancare curente sau pentru acoperirea NFRE de către FRF:
a) Creditele bancare curente nu trebuie să depăşească cifra de afaceri pe două luni
sau să fie mai mari decât jumătate din NFRE;
b) FRF trebuie să fie mai mare decât jumătate din NFRE

3.2. Analiza dinamică a riscului de faliment

Analiza dinamică a riscului de faliment permite diagnosticarea şi explicarea

dezechilibrului financiar, evidenţiat prin analiza statică 45. Cele două tipuri de anlaize trebuie
făcute în acelaşi timp, fiind complementare.
Analiza dinamică porneşte de la fluxurile de fonduri si este determinată de operaţiile
de capital (de investiţii şi de finanţare) şi de operaţiunile de exploatare. Ea asigură legătura
dintre studiul echilibrul financiar cu echilibrul peformanţelor firmei.
Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt: excedentul de trezorerie al
exploatării, capacitatea de autofinanţare, autofinanţarea şi cash-flow-ul.
Pentru evidenţierea scopurilor analizei dinamice, putem reaminti principalele relaţii
sintetice de determinare a indicatorilor menţionaţi mai sus.
ETE = EBE - NFR
ETE(2007)= 2203444-2012662=190782 lei
ETE(2008)= 1832765-1205283=627482 lei
ETE(2009)=2432126-2204450=227676 lei

45
Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pag. 255.

43
 CAF = EBE – Cheltuieli financiare - Impozit pe profit
CAF(2007)= 2203444-405675-203350=1604426 lei
CAF(2008)=1832765-448269-150749=1233537 lei
CAF(2009)=2432126-535565-103346=1793215lei
A = CAF – Dividende prelevate
CF  CAF
Unde: EBE - excedentul brut de exploatare,  NFR = variaţia fondului de rulment.
În condiţiile creşterii „zero” şi absenţei investiţiilor de menţinere cash-flow-ul este
egal cu capacitatea de autofinanţare46.
Pornind de la aceşti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi
indicatorii de rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară47:
a ) Rata capacităţii de rambursare(Datorii/CAF) care, pe termen lung şi în regim
permanent, ar trebui să fie mai mică de 3 sau 4 ani.
Pentru firma Petal S.A. situaţia ratei capacităţii de rambursare se prezintă astfel:
2007: 8100464/1604426 = 5,04 ani
2008: 8859727/1233537=7,8 ani
2009:11024762/1793215=6,14 ani
Firma prezintă o capacitate de rambursare scăzută. Capacitatea de rambursare este de
5,04 ani în anul 2007; 7,8 ani în anul 2008 şi 6,14 ani în anul 2009. Având în vedere faptul ca
valoarea avestei rate ar trebui să fie mai mică de 3 sau 4 ani, firma nu nu este capabilă să
ramburseze datoriile din resurse proprii pe termen lung.
b ) Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) poate el însuşi exprima capacitatea
de rambursare a datoriilor. Analiştii financiari preconizează ca nivel minim pentru ETE un
nivel cel puţin egal cu cheltuielile financiare.
Excedentul de trezorerie al exploatării, în ceea ce priveşte firma studiată, prezintă
valori, pentru toti cei trei ani, mai mari decât cheltuielile financiare, ceea ce nu pune semne
pentru apariţia riscului de faliment.
c ) Rata capacităţii de plată a dobânzii(TIE= Time Interesed Earned) trebuie să fie
superioară unei referinţe istorice sau sectoriale înregistrată la firmele sănătoase. Se calculează
prin raportarea sumei dintre EBIT şi amortizări la valoarea dobânzilor.
TIE(2007) = (1832468+742687)/35742 = 72%
TIE(2008)=(2432126+1145706)/29446 = 43%
TIE(2009)=(1947680+1302190)/56840= 57%
46
idem, pag. 256.
47
Stancu, Ion, Finanţe, Ed. Economică , Bucureşti, 2002, pag 880.

44
 Rata capacităţii de plată a dobânzii, prin valorile sale pentru cei trei ani, arată că
societatea comercială Petal S.A. este capabilă să-şi acopere cheltuielile cu dobânzile rezultatul
favorabil al activităţii de exploatare.
d ) Rata autonomiei financiare (CAF/ Rambursarea datoriilor financiare stabile) care
trebuie să aibă o valoare mai mare decât 2. Dacă rata este mai mică ca 1, întreprinderea se
află în risc de incapacitate de plată.
Petal S.A. înregistrează pentru acest indicator valori mai mici decât 1 (0.03, 0.05,
0.09 ) ceea ce înseamnă ca firma este în risc de incapacitate de plată care semnifica prezenţa,
din acest punct de vedere a unui risc de faliment.
Indicatorii rezultaţi prin analizarea echilibrului financiar reprezintă, în acelaşi timp,
elemente de clasificare(rating) a clienţilor băncii.
Băncile comerciale din România utilizează metodologii de clasificare pe care le
consideră cel mai bine adaptate clientelei lor. O analiză a unui dosar de credit al unui client
bancar cuprinde două componente ale investigaţiei 48, şi anume: analiza managerială şi analiza
performanţelor economico-financiare.
Analiza managerială se referă la motivarea personalului, înclinaţia spre creativitate şi
inovare, calitatea gestiunii financiare, a gestiunii producţiei şi comercializării produselor şi
serviciilor, flexibilitatea şi integritatea profesională. Analiza managerială porneşte de la 5
criterii care se punctează de la 0 la 1 punct: calitatea organizării, sectorul de activitate, poziţia
unităţii în ramură, calitatea conducerii, perspectiva firmei49.
În ceea ce priveşte analiza performanţelor economico-financiare aceasta are în
vedere următorii indicatori, care se punctează gradual cu valori pornind de la un nivel minim
la un nivel maxim:
1. Lichiditatea – calculată ca rapot între active circulante şi datorii de exploatare
esxte apreciată cu 0 puncte pentru o valoare sub 80% şi cu 4 puncte pentru o valoare peste
161%.
2. Solvabilitatea – calculată ca raport între capitalul propriu şi activ este notată cu
0 puncte pentru o valoare sun 30 % şi 6 puncte pentru o valoare sub 71%.
3. Rentabilitatea – calculată ca raport între profit net şi capital propriu este notată
cu 0 puncte pentru o valoare sub 0 şi cu 6 puncte pentru o valoare de peste 41%
4. Rotaţia activelor – calculată ca raport între cifra de afaceri şi activele circulante
este apreciată cu 1 punct pentru o valoare sub 5 rotaţii şi cu 4 puncte pentru o valoare peste 10
rotaţii.
48
Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 257.
49
Idem.

45
 5. Acoperirea dobânzilor – calculată ca raport între EBIT şi dobânzi este notată
cu 0 pentru o valoare subunitară şi 4 puncte pentru o valoare mai mare ca 3.
6. Existenţa garanţiilor apreciată cu 1 punct în cazul în care întreprinderea îşi
vinde creanţele şi cu 4 puncte atunci când întreprindeea are depozite în lei/valută gajate.
7. Dependenţa de pieţe se notează cu 1 punct atunci când peste 50% din volumul
desfacerilor este pe piaţa internă şi cu maximum 4 puncte, când peste 50% din volumul
desfacerilor este pe piaţa externă.
Această investigaţie se realizază de către inspectorul bancar pe baza documentelor
din dosarul de credite şi a cunoaşterii directe a întreprinderii solicitatoare de credit. În urma
efectuării acestei analize rezultatele sunt comunicate Comitetului de direcţie al băncii pentru a
transforma informaţiile în calificative şi acordarea de punctaje.

3.3. Evaluarea performanţelor financiare ale întreprinderii prin prisma

lichidităţii şi solvabilităţii

Prin sistemul de rate de rentabilitate şi de risc, diagnosticul financiar permite

evidenţierea punctelor tari şi a punctelor slabe ale gestiunii financiare 50 chiar şi a riscurilor
financiare, de exploatare, de îndatorare etc, dar nu se poate evalua riscul de faliment la nivel
global.
Pentru a detecta riscul de faliment sunt folosite cel puţin două metode:
- Metoda empirică, de control al riscului prin evaluarea probabilităţilor de producere
a evenimentelor nedorite: incapacitate de plată, pierdere, faliment.
- Matoda formală, de calcul a unei funcţii scor de estimare şi clasificare a
probabilităţii ca întreprinderea să fie sănătoasă sau în dificultate.
Metoda empirică apreciază că întreprinderea este performantă dacă probabilitatea de
producere a evenimentelor adverse este sub limita de 5-10%. La rândul lor evenimentele
adverse sunt graduale în exprimarea nonperformantei întreprinderii:
- Mai puţin periculoasă se consideră starea în care accidental întreprinderea
înregistrează pierderi. Un control al riscului se asigură dacă amortizarea este mai
mare decât pierderea şi, în consecinţă, CAF este mai mare sau egal cu 0.
- Mai periculoasă este situaţia de incapacitate de plată. Aceasta se apreciază a fi
evidentă atunci când capacitatea de autofinanţare este inferioară rambursării anuale

50
Stancu, Ion, Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag. 881.

46
 a datoriilor: CAF < Rambursarea datoriilor financiare, sau Rata autonomiei
financiare < 1;
- Cea mai alarmantă este starea potenţială de faliment atunci când întreprinderea
înregistrează capitaluri proprii negative, respectiv atunci când activele reale sunt
mai mici decât datoriile totale: ANC < 0; Activ real < Datorii totale.
Firma Petal S.A. are în fiecare an capitaluri proprii mai mari decât datoriile de
rambursat, activele reale fiind mai mari decât datoriile totale, neexistând pentru societate
riscul de faliment .
Detectarea riscului de faliment prin metoda scorurilor
Diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o dezvoltare importantă prin recurgerea
la metode statistice multidimensionale care permit să se analizeze situaţia financiară pornind
de la un ansamblu de rate date. Metoda statistică cea mai utilizată este analiza
discriminatorie51.
Una din metodele cele mai folosite pentru analiza riscului de faliment, mai ales de
către organismele bancare, cu scopul de a determina bonitatea agenţilor economici, este
metoda scorurilor.
Metoda scorurilor este o tehnică de analiză discriminată. Demersul acestei analize
financiare există de câteva secole şi se bucură de un interes deosebit din partea teoreticienilor
şi practicienilor, datorită studiilor efectuate de diverse organisme.
Metoda scorurilor se bazează pe comparaţia între valorile unor rapoarte (rate)
calculate pentru agentul economic analizat şi valorile aceloraşi rapoarte calculate pentru alţi
agenţi economici, asemănători ca dimensiune şi sector de activitate, în cazul cărora sunt
cunoscute dificultăţile. Calculul acestor rapoarte se face pe baza datelor înregistrate pe o
perioadă anterioară de câţiva ani de către agenţii economici.
Scorul reprezintă o metodă de dignostic extern care constă în măsurarea şi
interpretarea riscului la care se supun atât investitorul, creditorul întreprinderii, cât şi
întreprinderea ca şi sistem, în activitatea viitoare. El se bazează pe elaborarea unor judecăţi de
valoare care combină liniar anumite rate financiare sau variabile semnificative.
Principiul acestei analize este relativ simplu. Dacă se cunosc caracteristicile
financiare descrise cu ajutorul ratelor, pentru un ansamblu de întreprinderi care cuprinde atât
întreprinderi sănătoase cât şi intreprinderi slabe, analiza discriminatorie determină cea mai
bună combinaţie liniară a ratelor care să permită diferenţierea întreprinderilor bune de cele
slabe.

51
Ilie, Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 188.

47
 Această combinaţie liniară conduce la determinarea unui indicator , numit scor 52.
Acesta dă o bună aproximare a riscului de faliment pentru o întreprindere dată(respectiv, arată
care este probabilitatea de a fi o întreprindere normală sau de a fi falimentară). Scorul Z apare
ca o funcţie liniară de mai multe variabile care sunt caracterizate de coeficienţi medii,
determinaţi prin metoda celo mai mici pătrate, după observaţiile asupra întreprinderilor
reprezentative grupate la început în „bune” şi „rele”:
Z = a 0 + a 1 R 1 + a 2 R 2 + ................. + a n R n
Unde53:
a 0 = parametru pentru măsurarea părţii neexplicate a scorului;
R 1 = rate financiare de rentabilitate, de structura ş.a. a capitalurilor.;
a 1 = coeficienţii de elasticitate a scorului Z la o varieţie de o unitate a ratei R 1 .
Condiţia selecţiei retelor de caracterizare a performanţelor întreprinderii este ca
ratele sa fie independente între ele, în raport cu funcţia scor Z(un anumit grad de corelaţie
între acestea ar conduce la înregistrarea, în funcţia scor Z, a unor influenţe repetate ale
aceluiaşi fenomen economico-financiar).
Dintre cele mai cunoscute modele bazate pe metoda scorurilor, amintim : modelul
Altman, Springate, Koh, Conan-Holder, Centralei Bilanţurilor din cadrul Băncii Centrale a
Franţei.
E. I. Altman a elaborat una dintre primele funcţii scor în 1968, utilizând informaţiile
obţinute în urma studierii unui eşantion de companii din Statele Unite. În cadrul acestui
eşantion au fost incluse atât întreprinderi care au dat faliment , cât şi întreprinderi sănătoase.În
studiul său a inclus un eşantion care cuprindea 66 firme, înainte de a deveni falimentare, iar
perioada avută în vedere pentru analiză a fost 1946 – 1965.
Ne oprim asupra modelului Altman care a reuşit să construiască un indice al
falimentului bazat pe ponderea, cu grade de importanţă a următorilor cinci indicatori
financiari selectivi54:
Fond de rulment
X 1
= , ponderat cu 1,2.
Active totale

Re zerve
X2 = , ponderat cu 1,4
Active totale

Profit brut
X3= , ponderat cu 3,3
Datorii totale

52
Stancu, Ion, Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag. 881;
53
idem.
54
Onofrei, Mihaela, Management Financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag 109.

48
 Capital social
X4 = , ponderat cu 0,6
Datorii totale
Cifra de afaceri
X5= , ponderat cu 1,0.
Active totale (capital total)

Modelul construit de Altman are următoarea formă:

Z = 0,012 * X 1
+ 0,014 * X 2 + 0,033 * X 3 + 0,006 * X 4 + 0,001* X 5
Această funcţie este de fapt indicele falimentului. Esenţa lui constă în faptul că
reprezintă suma ponderată a unor caracterici financiare ale întreprinderii, considerate de bază.
În cazul în care se introduce în modelul funcţiei nivelul critic al cracteristiciolor financiare X,
iar rezultatul obţinut este mai mare decât 2,675 atunci întreprinderea este considerată
nonfalimentară, ea fiind apreciată ca având o situaţie financiară bună. În caz contrar, dacă
rezultatul funcţiei ZETA are o valoare inferioară lui 2,675, întreprinderea se consideră expusă
falimentului datorită situţiei financiare dificile.
Trebuie să subliniem că modelul Altman reţine ca avînd o importanţă deosebită
pentru aprecierea sănătăţii financiare a întreprinderii mărimea fondului de rulment, rezervele,
rentabilitatea activităţii sale, gradul de îndatorare şi viteza de rotaţie a capitalului său.
În cele ce urmează vom determina prin metoda scorurilor diagosnicarea riscului de
faliment pentru societatea comercială Petal S.A. pentru anii 2007, 2008, 2209.
Tabelul nr. 3.2. Evoluţia activităţii firmei Petal S.A.
Nr. Denumire element UM 2007 2008 2009
Crt.
1 Cifra de afaceri Lei 22.824.301 29.140.163 22.822.874
2 Active totale Lei 1714437 19622691 2079608
3 Rezerve Lei 6070816 6820671 7005412
4 Profit brut Lei 112684 130628 702886
5 Datorii totale Lei 1436950 14075593 1624180
6 Capital social Lei 21.752.444 23.246.429 22.966.948
Sursa: Prelucrat după Contul de Profit şi Pierdere al firmei Petal S.A.
Pornind de la ideea că modelele sale conţin o variabilă senzitivă la tipul industriei, E.
Altman a reconsiderat funcţia scor reţinând doar patru variabile astfel :

Z =6,56 * X 1
+ 3,26 * X 2 + 6,72 * X 3 + 1,05
*X4
În care : X 1
= capital de lucru / total active ; X 2 = profit pentru dezvoltare /
active ;
X 3 = profit înainte de dobânzi şi impozit / activ ; X 4 = capital propriu / datorii.
Calculul ratelor X se deosebeşte în tabelul de mai jos:

49
 Tabelul nr. 3.3. Indicatori X folosiţi pentru modelul Altman
Rată 2007 2008 2009
X1 1420235/17154437=0,082 1067344/19622691=0,054 2015147/20796082=0,096
X2 6070816/1714437=0,35 6820671/19622691=0,34 7005412/2079608=0,33
X3 122684/1436950=0,085 1306238/14075593=0,092 702886/16924180=0,041
X4 597214/1436950=0,041 573200/14075593=0,040 619130/16924180=0,036

Figura nr. 3.1. Evoluţia indicatorilor folosiţi în modelul Altman

Funcţia Z pentru cei trei ani, respectiv 2007, 2008,2009, îmbracă următoarele forme:
Z 2007 = 6,56*0,082+3,26*0,035+6,72*0,085+1,05*0,041 = 1,263
Z 2008 = 6,56*0,054+3,26*0,34+6,72*0,092+1,05*0,040 = 2,812
Z 2009 = 6,56*0,096+3,26*0,33+6,72*0,041+1,05*0,036 = 2,718.
Facând o comparaţie între cele trei valori ale funcţiei Z, observăm că doar în anul
2007 firma este falimentară.Acest lucru s-a datorat scăderii ponderii capitalului de lucru, a
profitului înainte de dobânzi şi impozit în totalul activelor, dar şi scăderii capitalului propriu
în totalul datoriilor. În anul 2008 şi în anul 2009 firma se incarează în categoria
întreprinderilor non - falimentare.
În urma cercetării efectuate la S.C. Petal S.A. rezultă faptul că firma nu este
falimentară, fiind în această situaţie doar în anul 2007, dar de la an la an şi-a imbunătăţit
performanţele financiare reuşind să se stabilizeze şi să se menţină pe linia firmelor non –
falimentare. Această situaţie este în accord cu rezultatele efectuate în urma analizei statice a
riscului de faliment, unde indicatorii lichidităţii şi solvabilitatea reflect aceeaşi stare de
faliment pentru anul 2007(valoare mai mică de 1,5 pentru solvabilitate şi o valoare mai mică
de 1 pentru lichiditate) şi o situaţie bună pentru cei doi ani următori, firma nefiind în 2008 şi
2009 în stare de faliment, încadrându-se în categoria firmelor sănătoase.

50
51
Concluzii
Această lucrare realizează analiza lichidităţii, solvabilităţii şi capacităţii de plată a
întreprinderii prin îmbinarea elementelor de teorie pe studiul practic realizat la societatea
comercială Petal S. A. pentru a evidenţia importanţa pe care această analiză o are în
cunoaşterea permanentă a situaţiei întreprinderii şi încadrarea acesteia, în urma diagnosticului
dat de analiza, în categoria firmelor sănătoase sau falimentare.
În lucrare am făcut referire la echilibrul financiar care, la nivelul fiecărui agent
economic, este reprezentat de egalitatea ce trebuie să apară între resurse şi necesarul de
resurse, respectiv între venituri şi cheltuieli. Evaluarea echilibrului financiar al întreprinderii
constituie obiectul fiecărei analize financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cărora se
adresează.
La nivelul unui agent economic evaluarea echilibrului financiar se află în dependenţă
cu obiectivele persoanelor care studiază sau comandă astfel de analize. Din acest punct de
vedere putem delimita trei ipostaze din care poate fi privit echilibrul financiar şi anume: din
perspectiva intereselor acţionarilor se apreciază că principiul de echilibru financiar se respect
dacă rentabilitatea pe care i-o oferă un astfel de plasament compensează riscul la care se
expune; din punct de vedere al intereselor managerilor firmei, aprecierea echilibrului este
legată, la fel ca la acţionari, de de maximizarea valorii întreprinderii, la care se adaugă
anumite criteria de adaptabilitate financiară, creştere economică, autonomie financiară şi de
putere; din punct de vedere al intereselor creditorilor firmei, evaluarea echilibrului financiar
este legată direct de obiectivul acestora de a obţine rambursarea creanţelor şi de a primi
remuneraţia convenită anterior.
Dezechilibrul financiar al întreprinderii se manifestă în incapacitatea acesteia de a-şi
onora obligaţiile pe care le are faţă de stat, furnizori, bănci şi salariaţi datorită unor imobilizări
a resurselor în stocuri de materii şi material peste necesar, a nerealizării profitului prevăzut ori
de înregistrare a unei pierderi în loc de profit sau din cauză că nu s-au încasat la termen de la
clienţi contravaloarea produselor livrate, lucrărilor executate sai serviciilor prestate.
Lichiditatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă plăţilor pe termen scurt, pe
seama încasărilor pe termen scurt.
Gradul de lichiditate se exprimă ca un raport între activele întreprinderii şi datoriile pe
termen lung. Lichiditatea se exprimă prin rate care se deosebesc în: rata lichidităţii generale,
rata lichidităţii reduse şi rata lichidităţii imediate.

52
 Rata lichidităţii generale permite să verificăm dacă capitalurile utilizate pentru
finaţarea unui element de active vor rămâne la dispoziţia întreprinderii pe o perioadă cel puţin
egală cu durata acestui activ.
Rata lichidităţii generale se calculează ca raport între activele circulante şi totalitatea
datoriilor scadente sub un an. Se apreciază că situaţia acestei rate este satisfăcătoare dacă
prezintă o valoare mai mare decât 1, ceea ce se traduce prin existenţa unui fond de rulment.
Valorile pe care acest indicator le ia, pentru societatea comercială Petal S.A. în cei trei ani
analizaţi sunt următoarele: 1,28 – 2007; 1,64 – 2008; 1,13 în 2009. În ceea ce priveşte
indicatorul lichidităţii curente se poate observa că în toţi cei trei ani valorile sale sunt mai
mari decât 1, ceea ce înseamnă că există fond de rulment, iar valoarea cea mai mare o atinge
în anul 2008.
Rata lichidităţii reduse exprimă, lichiditatea întreprinderii, excluzând stocurile. Rata
lichidităţii reduse mai poartă denumirea şi de rata trezoreriei şi se poate calcula în două
moduri: prin raportarea diferenţei dintre activele circulante şi stocuri la pasive curente.
Valoare acestui indicator se consideră normală dacă este mai mare decât 0,3.
Firma pe care am realizat studiul lichidităţii prezintă următoarele valori pentru anii
2007, 2008, 2009: 0,85; 0,79 şi respectiv 0,93. Din analiza realizată putem constata că în
perioada 2007-2009 indicatorul lichidităţii imediate se încadrează în valorile considerate
normale deşi s-a depreciat de la un an la altul. Prin urmare societatea nu a avut probleme în
achitarea datoriilor curente. În schimb indicatorul lichidităţii curente nu se situează in limite
normale decât în anul 2008.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea unităţii patrimoniale de a face faţă obligaţiilor pe
termen lung care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente,
fie din prelevări anterioare. Pentru a aprecia solvabilitatea unui agent economic se calculează
indicatorul solvabilitatea patrimonială ca raport între Datorii şi Pasiv. Sunt acceptate pentru
acest indicator valori cuprinse între 1 şi 1,15, dar situaţia normală este cea în care valoarea
acestuia este mai mare de 1,5.
Referitor la indicatorul solvabilitatea patrimonială, valoarea acestuia în anii 2007 şi
2008 nu se încadrează în limitele considerate normale deoarece nu are o valoare mai mare de
1,5 . Societatea prezintă un grad ridicat de insolvabilitate mai ales în anul 2007 când valoare
indicatorului este de 0,96; în anul 2008 valoarea acestuia creşte la 1,05 situaţie acceptată, dar
care nu este favorabilă pentru întreprindere. Spre deosebire de cei doi ani precedenţi, în anul
2009 solvabilitatea patrimonială a societăţii comerciale Petal S.A. are o valoare normală,
firma fiind solvabilă.

53
 Capacitatea de plată reflectă potenţialul unităţii de a face faţă, în orice moment,
obligaţiilor băneşti cu numerar sau fără, respectiv corelaţia între fluxurile de încasări şi
fluxurile de plăţi. Capacitatea de plată depinde de calitatea activităţii economice desfăşurate
de întreprindere, de optimizarea circuitului fluxurilor reale cu cele financiare şi de modul cum
întreprinderea îşi gestionează fondurile patrimoniale. În acelaşi timp, capacitatea de plată nu
reprezintă doar o simplă reflectare a activităţii desfaşurate de întreprindere, ea poate constitui
o cauză pentru realizarea sau nerealizarea unor obiective econimice, atât în interiorul, cât şi în
afara întreprinderii. Capacitatea de plată se măsoară cu ajutorul unoer mărimi relative şi
anume prin raportarea mijloacelor băneşti lichide şi a celor în curs de a deveni lichide la
totalul obligaşiilor pe termen scurt scadente. Coeficientul capacităţii de plată se distinge în:
- rata capacităţii de paltă de gradul I care se determină raportând activele
lichide de gradul I la obbligaţiile exigibile pe termen scurt. Pentru anul 2007 valoarea pe care
acest indicator o ia este 0,19; pentru anul 2008 valoarea indicatorului este de 0,64, iar pentru
anul 2009 este de 0,05. Valoarea indicatorului este subunitară pentru fiecare din cei trei ani
ceea ce reflectă o situaţie fnanciară a întreprinderii.
- Rata capacităţii de plată de ordinul II conţine la numărător pe lângă activele
precedente şi creanţele cert exigibile, numitorul rămânând acelasşi ca la rata de gradul I.
Valorile pentru cei trei ani sunt: 2007 - 1,01; 2008 - 1,51; 2009 - 0,79. Valoarile supraunitare
pe care indicatorul le are pentru fiecare din cei trei ani se traduceprin faptul că întreprinderea
are suficiente disponibilităţi băneşti şi mijloace în curs de a deveni lichide, pentru a achita
datoriile scadente.
- Rata capacităţii de plată de gradul III adaugă ca element aparte faţă de
celelalte două rate şi sumele care se obţin din vânzarea unor active imobilizate scoase din
circuitul exploatării, totalul raportându-se la obligaţiile exigibile pe termen scurt. Acest
indicator ia valori supraunitare pentru fiecare din cei trei ani(1,33; 1,81; 1,07) ceea ce arată că
întreprinderea are capacitate de plată.
Forma finală a tabloului de finanţare reflectă faptul că întreprinderea a înregistrat o
scădere a trezoreriei nete, lucru care se datorează faptului că resursele pe termen lung sunt
mai mici decât utilizările pe termen lung ceea ce este echivalent cu utilizările pe termen scurt
sunt mai mari decât resursele pe termen scurt- adică întreprinderea este nevoită să-şi finanţeze
o parte din imobilizările stabile pe baza resurselor pe termen scurt.
Prin îndatorare, în general, se sugerează căteva moduri de finanţare şi anume forme
de îndatorare pe termen lung şi modalităţi de finaţare pe termen scurt.

54
 Rata îndatorării arată ponderea pe care o deţin datorille în totalul activelor. Valorile
luate de acest indicator pentru cei trei ani pentru societatea comercială Petal S.A. sunt
următoarele: în anul 2007- 17,16%, în anul 2008- 11,64%, în anul 2009- 6,93%. Gadul de
îndatorare al societăţii nu este foarte mare în niciunul din cei trei ani, scăzând de la un an la
altul semnificativ.
Rata de acoperire a dobânzilor se determină prin raportarea valorii profiturilor firmei
înainte de plata dobânzilor şi impozitelor la valoarea cheltuielilor cu dobânda. Valoarea
recomandată de analişti nu trebuie să fie mai mică decat 2; pentru societatea Petal S.A. în
perioada analizată indicatorul are valori bune(2007-2,95%; 2008-3,31%; 2009-4,95%)
deoarece firma a obţinut în fiecare an profit suficient din activitatea de exploatare pentru
acoperirea cheltuielilor cu dobânzile.
Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a
face faţă angajamentelor sale. Se bazează pe două tipuri de analiză: statică şi dinamică.
Analiza statica are la bază două concepţii, concepţia patrimonială şi concepţia funcţională.
Concepţia patrimonială este strâns legată de lichiditate şi de exigibilitate. Studiul
practic ne arată că în anii financiari 2008 şi 2009 firma nu se află în insolvabilitate, deci nu
este în faliment, această situaţie fiind doar în anul 2007. Diagnosticul solvabilităţii este din
nou un criteriu în evaluarea riscului de faliment pentru întreprindere. În anii 2007 şi 2008
valorile îndicatorului nu se încadrează în limite normale firma fiind în faliment, non-
falimentară regăsindu-se în anul 2009.
Concepţia funcţională se referă la analiza funcţională a bilanţului care ne permite să
întelegem funcţionarea întreprinderii care dă o utilizare resurselor.
Analiza dinamică a riscului de faliment permite diagnosticarea şi explicarea
dezechilibrului financiar, evidenţiat prin analiza statică. Instrumentele acestei analize sunt :
excedentul de trezorerie al exploatării, capacitatea de autofinanţare, autofinanţarea şi cash-
flow-ul. Pornind de la acesti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi
indicatorii de rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară.
Rata capacităţii de rambursare prezintă situaţia următoare pentru firma Petal S.A. :
2007- 5,04 ani; 2008- 7,8 ani; 2009 6,14 ani. Aceste valori, arată că firma nu este capabilă să
ramburseze datoriile din resurse proprii pe termen lung.
Rata capacităţii de plată a dobânzii ia valorile 72^ pentru anul 2007, 43%pentru anul
2008 şi 57% pentru anul 2009. Aceste valori evidenţiază faptul că firma dispune în cei trei ani
de capacitatea de rambursare a dobânzilor.

55
 Rata autonomiei financiare trebuie să aibă o valoare mai mare decât 2. Petal S.A.
înregistrează pentru acest indicator valori mai mici decât 1 (0,03; 0,05; 0,09), ceea ce
înseamnă că firma este în risc de încapacitate de plată şi bineînteles în risc de faliment.
Una din metodele cele mai folosite pentru analiza riscului de faliment, mai ales de
către organismele bancare, cu scopul de a determina bonitatea agenţilor economici, este
metoda scorurilor. Metoda scorurilor este o tehnică de analiză discriminată care se bazează
pe comparaţia între valorile unor rapoarte calculate pentru agentul economic analizat şi
valorile aceloraşi rapoarte calculate pentru alţi agenţi economici asemănători ca dimensiune
şi sector de activitate. Scorul Z apare ca o combinaţie liniară care dă o bună aproximare
riscului de faliment.
Dintre cele mai cunosacute modele bazate pe metoda scorurilor amintim: modelul
Altman, Springate, Conan-Holder, Centralei Bilanţurilor din cadrul Băncii Centrale a Franţei.
Noi vom utiliza în detectarea riscului de faliment modelul Altman. Valorile scorului Z
pentru Petal S.A pe cei trei ani sunt următoarele: 2007- 1,263; 2008 -2,812; 2009- 2,718.
Facând o comparaţie între cele trei valori ale funcţiei Z, observăm că doar în anul
2007 firma este falimentară.Acest lucru s-a datorat scăderii ponderii capitalului de lucru, a
profitului înainte de dobânzi şi impozit în totalul activelor, dar şi scăderii capitalului propriu
în totalul datoriilor. În anul 2008 şi în anul 2009 firma se incarează în categoria
întreprinderilor non - falimentare.
În urma cercetării efectuate la S.C. Petal S.A. rezultă faptul că firma nu este
falimentară, fiind în această situaţie doar în anul 2007, dar de la an la an şi-a imbunătăţit
performanţele financiare reuşind să se stabilizeze şi să se menţină pe linia firmelor non –
falimentare. Această situaţie este în accord cu rezultatele efectuate în urma analizei statice a
riscului de faliment, unde indicatorii lichidităţii şi solvabilitatea reflect aceeaşi stare de
faliment pentru anul 2007(valoare mai mică de 1,5 pentru solvabilitate şi o valoare mai mică
de 1 pentru lichiditate) şi o situaţie bună pentru cei doi ani următori, firma nefiind în 2008 şi
2009 în stare de faliment.

56
Bibliografie

1. Avare, Ph., Ravary, l., Legros,G., Lemonnier, P., Gestiune şi analiză financiară,
Editura Economică, Bucureşti, 2002.
2. Bistriceanu, Gh. D., Finanţele întreprinderii , Editura Junimea, Iaşi, 2007.
3. Brezeanu, Petre, Finanţe corporative, Ed. C. H. Beck., Bucureşti, 2008.
4. Bucătaru, Dumitru, Finanţele întreprinderii, Ed. Junimea, Iaşi, 2007.
5. Georgeta, Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2005.
6. Ilie, Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1999.
7. Manolescu, Gh., Petre, I., Finanţele întreprinderii, Ed. Fundaţiei “România de mâine”,
Bucureşti, 1999.
8. Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997
9. Onofrei, M., Finanţele intreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
10. Onofrei, Mihaela, Management Financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002.
11. Sandu, Gheorghe, Finanţarea întreprinderii, Ed. Economica, Bucureşti, 2002.
12. Prunea, Petru, Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de
reducere, Editura Economică, Bucureşti, 2003
13. Stancu, Ion, Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti,2002.
14. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară, Ed. Economică şi pedagogică, Bucureşti,
2004.
15. Tudorache, D., Săcăreanu, C-tin, Finanţele publice. Finanţele firmei, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2006
16. Văcărel, I., Finanțe Publice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992.

57