Procesele de tranziţie ale fostelor ţări socialiste la democraţie şi economia capitalistă de

piaţă, construcţia Uniunii Europene, aparţia curentului pacifist, schimbările de ordin economic şi
politic, schimbările în lumea profesiunilor, în domeniul demografic, în configuraţia geopolitică a
lumii, schimbarea stilului de viaţă, accentuarea interdependenţelor dintre probleme au impus
conturarea conceptul de ,,problematică a lumii contemporane”.
În anii 1980, ca răspuns la imperativele lumii contemporane, la nivelul programelor şi
recomandărilor UNESCO sunt definite noile educaţii. Şcoala contemporană este chemată să
vină în întâmpinarea trasării limitelor şi demersurilor ce se impun ca răspuns la problematica
lumii contemporane, antrenând în acelaşi timp toate profesiunile şi toţi cetăţenii care pot să
îndeplinească rolurile sociale, etice şi politice care le revi.
Educaţia pentru drepturile omului are ca sprijin principiile care stau la baza ,,Cartei
Naţiunilor Unite”, a ,,Declaraţei universale a drepturilor omului’’ şi a pactelor internaţionale
pentru drepturile omului. Respectarea drepturilor fundamentale ale omului constituie un element
esenţial al actualului context intercultural.
Educaţia pentru drepturile omului nu înseamnă asumarea pasivă a unor valori impuse, ci
construirea unor valori-idei ca bază pentru respectarea lor. Egalitatea, nedescriminarea,
respectarea vieţii, libertatea, respectul opiniilor, al credinţelor, religiilor etc. sunt valori fără de
care ideea de demnitate umană ar rămâne fără conţinut.
Această educaţie nu se reduce la predarea unor reguli şi nu trebuie înţeleasă ca
îndoctrinare. Este prin ea însăşi un exerciţiu de democraţie, de dezvoltare a responsabilităţii şi
spiritului civic. Potrivit lui De Landsheere, obiectivele educaţiei pentru drepturile omului
vizează: conştientizarea universalităţii nevoii individului de a se bucura de drepturile omului;
cunoaşterea instituţiilor care militează asupra cazurilor de încălcare a drepturilor omului;
reflectarea asupra cazurilor de încălcare a drepturilor omului; familiarizarea cu textele referitoare
la drepturile omului; împotrivirea la anarhism; combaterea ideii că logica economică poate fi
deasupra drepturilor omului etc.
Acest tip de educaţie pune în joc valori şi atitudini care cel mai bine pot fi formate în
perioada copilăriei, curiozitatea şi receptivitatea acestei vârste constituind factori favorizanţi în
asumarea lor. O asemenea educaţie începe cu recunoaşterea şi respectarea drepturilor omului,

1
copilului în context şcolar (profesorii având nevoie de o formare adecvată). Pentru a fi eficientă,
se recomandă adoptarea metodelor bazate pe acţiune şi evitarea celor expozitive.
Aşadar, şcoala îi oferă copilului un model de practică democratică, astfel încât acesta să
înţelegă ,,care îi sunt drepturile şi datoriile, în ce mod libertatea îi este limitată prin exercitarea
drepturilor şi datoriilor altor oameni.’’ (Dellors, 2000, p. 46) Educaţia pentru drepturile omului
presupune a învăţa cum să trăieşti împreună cu ceilalţi (solidaritate bazată pe empatie), a învăţa
să fii şi a învăţa să faci, acestea fiind competenţe şi atitudini care îi vor permite copilului să facă
faţă unor multitudini de situaţii.
De asemenea, educaţia pentru comunicare şi mass-media are drept scop formarea şi
cultivarea capacităţilor de valorificare culturală a informaţiei furnizate de radio, televiziune,
presă în condiţiile de diversificare şi de individualizare care solicită o evaluare pedagogică
responsabilă la scara valorilor sociale. Relaţiile sociale şi interpersonale sunt influenţate de
mijloacele moderne de comunicare. Se pune astfel problema necesităţii de intervenţie a factorilor
educaţionali în formarea unor atitudini selective faţă de informaţia care ne asaltează în zilele
noastre, dar şi la nivelul cultivării receptivităţii faţă de valorile culturale, privind adoptarea unor
criterii estetice şi morale în aprecierea acestor valori.
Educaţia pentru comunicare invită la exprimare liberă şi presupune dezvoltarea
capacităţii de a asculta, a capacităţii de exprimare şi de transmitere a mesajelor constructive.
Principalele modalităţi de integrare a noilor educaţii în şcoală sunt :
● Introducerea unor module specifice în cadrul disciplinelor tradiţionale. Această abordare
se constituie ca un răspuns la imperativele problematicii lumii contemporane, fără a se interveni
în mod radical asupra conţinuturilor învăţământului şi fără a supraîncărca programul şcolar al
elevilor. Deşi sunt introduse la nivelul unei discipline, acestea prezintă avantajul unui caracter
interdisciplinar. Dificultatea organizării activităţilor în cadrul acestor module, lipsa unei pregătiri
interdisciplinare a profesorilor, necesitatea antrenării unui colectiv numeros pentru a acoperi cele
mai relevante aspecte ale problemei puse în discuţie, conturează câteva dintre dezavantajele
acestei abordări.
● Introducerea sau infuzarea unor dimensiuni ale PLC în cadrul disciplinelor tradiţionale.
Avantajul acestui tip de demers constă în faptul că nu se modifică radical programul şcolar al
elevilor, dar şi în valorificarea tuturor situaţiilor educaţionale pentru perceperea şi analiza
problemelor, a relaţiilor dintre acestea. Spre exemplu, multe dintre obiectivele educaţiei sanitare

2
pot fi atinse prin valorificarea unor activităţi de învăţare, cuprinse la nivelul disciplinelor: ştiinţe,
educaţie fizică, limba română. Ca dezavantaje enumerăm: fragmentarea succesivă a a aspectelor
problemei discutate, fapt care împiedică formarea unei viziuni globale şi a unui sistem de
atitudini şi comportamete prin raportare la problematica abordată şi dificultatea de a trasa
limitele contribuţiei şi rolului fiecărui cadru didactic în realizarea unui tip de educaţie.
● Introducerea unor discipline distincte: educaţia economică şi antreprenorială, educaţia
pentru democraţie, educaţia pentru drepturile omului, educaţia sanitară, educaţia ecologică etc.
Avantajul acestei modalităţi constă în obţinerea unei abordări complete şi unitare asupra unei
probleme. Această viziune ridică totuşi câteva semne de întrebare: Cum se va evita înmulţirea
numărului de materii studiate, implicit supraîncărcarea programului zilnic al elevilor? Cum vor fi
evitate repetiţiile inerente care derivă din conţinuturile disciplinelor tradiţionale dar şi a celor noi
cu caracter interdisciplinar? Care vor fi profesorii care vor preda noile materii?
● Sintezele interdisciplinare trimestriale şi finale reprezintă „cea mai promiţătoare, mai
interesantă modalitate, dar şi mai greu de pus în aplicare”(G. Văideanu). Aceste sinteze pot
completa demersul infuzional sau pot constitui activităţi didactice de sine stătătoare.
BIBLIOGRAFIE:

1. Cucoş, C. (2009) – Psihopedagogie pentru examene de definitivare şi

grade didactice, Iaşi: Editura Polirom;
2. Stanciu, M. (2003) – Introducere în pedagogie, Iaşi: Editura Ion Ionescu de
la Brad;
3. Joiţa, E. (2003) – Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Craiova:
Editura Arves;
4. Jinca, I. (2006) – Manual de pedagogie, Bucureşti: Editura All.