IULIA CIORBEA

INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE
 IULIA CIORBEA

INTRODUCERE ÎN
PSIHOTERAPIE

Editura SITECH
Craiova, 2013
Corectura aparţine autorului.

© 2013 Editura Sitech Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere
integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare,
efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt
acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes
ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2013 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be
reproduced in any form or by any means, including photocopying or utilised any
information storage and retrieval system without written permision from the
copyright owner.

Editura SITECH din Craiova este acreditată de C.N.C.S. din cadrul Ministerului
Educaţiei şi Cercetării pentru editare de carte ştiinţifică.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: sitech@rdslink.ro

ISBN 978-606-11-3181-5
 CUPRINS

1. Aspecte generale ale psihoterapiei .......................................................... 7

1.1. Definirea, clasificarea și obiectivele psihoterapiei .................. 7
1.2. Contribuția neuroștiințelor la validarea efectelor
psihoterapiei .......................................................................... 11

2. Abordarea psihanalitică/psihodinamică ................................................. 18

2.1. Evoluția teoriei psihanalitice ................................................. 19
2.2. Concepte centrale utilizate în terapia psihodinamică ........... 23
2.3. Procesul terapeutic în terapia psihodinamică ....................... 26
2.4. Mecanismele schimbării în terapia psihodinamică ............... 36
2.5. Relația terapeutică în psihanaliză .......................................... 38
2.6. Cercetarea științifică a terapiei psihanalitice ........................ 44

3. Abordarea cognitiv-comportamentală ................................................... 49

3.1. Evoluția teoriei comportamentale și cognitive ..................... 51
3.2. Concepte centrale utilizate în terapiile cognitiv-
comportamentale .................................................................. 54
3.3. Procesul terapeutic în terapiile cognitiv-comportamentale . 61
3.4. Mecanismele schimbării în terapia cognitiv-
comportamentală................................................................... 71
3.5. Relația terapeutică în terapia cognitiv-comportamentală .... 73
3.6. Cercetarea științifică a terapiei cognitiv-comportamentale ... 78

4. Abordarea experiențial-umanistă ........................................................... 85

4.1. Evoluția teoriei umaniste....................................................... 86
4.2. Terapia centrată pe client...................................................... 90
4.2.1. Concepte centrale ale terapiei centrate pe client.................... 90
4.2.2. Procesul terapeutic centrat pe client ....................................... 91
4.3. Analiza existențială ................................................................ 95
4.3.1. Concepte centrale ale analizei existențiale .............................. 95
4.3.2. Procesul terapeutic în analiza existențială ............................... 98
4. 4. Gestalt terapia .................................................................... 102
4.4.1. Concepte centrale ale gestalt terapiei ................................... 102
4.4.2. Procesul terapeutic în terapia gestalt .................................... 105
4.5. Terapii experiențiale actuale ............................................... 110
4.5.1. Concepte centrale ale terapiilor experiențiale actuale .......... 110
4.5.2. Procesul terapeutic în terapiile experiențiale actuale ........... 112

5
 4.6. Mecanismele schimbării terapeutice în abordarea
experiențial-umanistă .......................................................... 119
4.7. Relația terapeutică în terapia experiențial-umanistă .......... 124
4.8. Cercetarea științifică a terapiei experiențial-umaniste ....... 129

5. Alte forme de psihoterapie ................................................................... 133

5.1. Psihodrama .......................................................................... 133
5.1.1. Concepte centrale ale psihodramei ....................................... 133
5.1.2. Procesul terapeutic psihodramatic ........................................ 135
5.1.3. Mecanismele schimbării în psihodramă ................................ 139
5.1.4. Relația terapeutică în psihodramă ......................................... 142
5.1.5. Cercetarea științifică a psihodramei ...................................... 144
5.2. Analiza tranzacțională ......................................................... 146
5.2.1. Concepte centrale ale analizei tranzacționale ....................... 147
5.2.2. Procesul terapeutic în analiza tranzacțională ........................ 153
5.2.3. Mecanismele schimbării în analiza tranzacțională................. 154
5.2.4. Relația terapeutică în analiza tranzacțională ......................... 156
5.2.5. Cercetarea științifică în analiza tranzacțională ...................... 157
5.3. Terapia ericksoniană ............................................................ 158
5.3.1. Concepte centrale ale terapiei ericksoniene.......................... 160
5.3.2. Procesul terapeutic ericksonian ............................................. 162
5.3.3. Mecanismele schimbării în terapia ericksoniană ................... 166
5.3.4. Relația terapeutică în terapia ericksoniană ........................... 169
5.3.5. Terapia scurtă centrată pe soluții .......................................... 170
5.4. Programarea neuro-lingvistică ............................................ 173
5.4.1. Evoluția NLP ........................................................................... 174
5.4.2. Concepte centrale în NLP ....................................................... 176
5.4.3. Procesul terapeutic în NLP ..................................................... 189
5.4.4. Mecanismele schimbării propuse de NLP .............................. 194
5.4.5. Relaţia terapeutică în NLP ...................................................... 196
5.4.6. Cercetarea ştiinţifică în NLP ................................................... 198

6. Mișcarea de integrare în psihoterapie .................................................. 201

6.1. Premisele integrării în psihoterapie .................................... 201
6. 2. Forme de integrare a psihoterapiilor ................................. 202
6.3. Modelul factorilor comuni în psihoterapie ......................... 205
6.3.1. Conceptualizarea largă a factorilor comuni ........................... 206
6.3.2. Conceptualizarea restrânsa a factorilor comuni .................... 209

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................ 214

6
 1. Aspecte generale ale psihoterapiei

1.1. Definirea, clasificarea și obiectivele psihoterapiei

Psihoterapia este dificil de definit în mod comprehensiv cu precizie

pentru că orice definiție poartă amprenta teoriilor pe care se bazează. Cu
toate acestea au existat multiple încercări de definire a psihoterapiei.
Orlinsky și Howard (1987 cf. Lebow, 2008) definesc psihoterapia ca fiind
a) o relație între persoane, dintre care b) una sau mai multe persoane
necesită asistență specială pentru c) a-și îmbunătăți funcționarea ca
persoane, împreună cu d) una sau mai multe persoane capabile să ofere un
astfel de ajutor. Astfel, după aceeași autori, psihoterapia (respectiv
consilierea) constă dintr-o relație construită social în care o persoană (ce
deține acreditare și formare adecvate) este percepută ca fiind capabilă să
ajute pe ceilalți în procesul de relaționare cu cealaltă persoane. Forma și
conținutul acestei relații variază foarte mult în funcție de orientarea
teoretică a terapeutului.
Psihoterapia presupune o aplicare sistematică și conștientă a unor mij-
loace psihologice de influențare a comportamentului uman (Holdevici,
2004). La baza oricărei psihoterapii există convingerea că persoanele cu
probleme psihologice au capacitatea de a se modifica la diferite niveluri
psihice în funcție de orientarea terapeutică (emoții, gânduri, comporta-
mente, personalitate).
Psihoterapia este o acțiune psihologică sistematică, planificată și inten-
țională, având la baza un sistem teoretic conceptual bine pus la punct și
trebuie exercitată de către un psihoterapeut calificat asupra pacientului
(Holdevici, 2004).
Psihoterapia poate fi privită ca o relație interpersonală între un psihote-
rapeut și pacient, relație menită să investigheze și să înțeleagă natura tul-
burărilor psihice ale pacientului în scopul de a corecta aceste tulburări și a-l
elibera pe pacient de suferință (Holdevici, 2004).
Psihoterapia este un proces interacțional conștient și planificat ce își
propune să influențeze tulburările de comportament și stările de suferință
care, printr-un consens între pacient și terapeut, sunt considerate ca nece-
sitând un tratament, prin metode psihologice (prin comunicare verbală și
7
nonverbală) în sensul unui scop bine definit pe cât posibil elaborate în co-
mun (minimalizarea simptomelor și/sau schimbarea structurală a persona-
lității) cu ajutorul unor tehnici ce pot fi învățate în baza unei teorii a com-
portamentului normal și patologic. În general, aceasta implică o relație
emoțională solidă (Strotzka 1978, cf. Huber 1997).
Corsini (în Corsini & Wedding, 1995) consideră că psihoterapia este un
proces formal de interacțiune între două părți, cu scopul ameliorării
distresului unei părți, existent la nivelul uneia sau a tuturor ariilor de dis-
funcționalitate: funcții cognitive (tulburări ale gândirii), funcții afective
(suferință sau disconfort emoțional), și funcții comportamentale (inadecva-
rea comportamentului); terapeutul aderă la o teorie specifică a originilor,
dezvoltării, menținerii și schimbării personalității; terapeutul cunoaște me-
tode de tratament logic relaționate cu teoria sa și are aprobarea legală de
a funcționa ca terapeut. Același autor consideră că toate psihoterapiile
sunt metode de învățare: a învăța ceva nou, a re-învăța ceva uitat, a învăța
omul să învețe, a dezvăța; în mod paradoxal, poate implica a învăța ceea ce
clientul știe deja.
Potrivit lui Huber (1997), o metodă de intervenție poate fi considerată
psihoterapie dacă îndeplinește următoarele condiții:
- să se bazeze pe o teorie asupra personalității și tulburărilor sale,
- să se întemeieze pe o teorie științifică asupra modificării tulburărilor și
pe o serie de tehnici verificate,
- să prezinte evaluări empirice ale efectelor sale pozitive sau negative,
- să ofere o intervenție în tulburările de comportament sau în stările de
suferință ce necesită ajutor,
- să fie practicată de o persoană calificată și competentă.
În opinia noastră, cele mai importante caracteristici ale psihoterapiei sunt:
a. psihoterapia are un caracter procesual, implică o desfășurare în timp
și o derulare a unor procese interioare ale omului;
b. psihoterapia se bazează pe teorii asupra funcționării personalității și
asupra modalităților de apariție a psihopatologiei;
c. psihoterapia propune o metodologie fundamentată teoretic de abor-
dare a problematicii clientului;
d. psihoterapia pleacă de la asumpția că omul are potențialul de schim-
bare și are ca obiectiv supraordonat activarea mecanismelor schimbării
terapeutice;
d. psihoterapia se desfășoară numai în cadrul unei relații terapeutice
consistente – relație cu dimensiuni diferite de orice alt tip de relaționare
socială.

8
 Un termen apropiat de cel de psihoterapie este consilierea. Diferențele
între consiliere și psihoterapie recunoscute de practicienii domeniului pot
fi rezumate în tabelul următor:
CONSILIERE PSIHOTERAPIE
Proces de scurtă durată (1-5 ședințe) Proces de lungă durată (câteva luni-câțiva ani);
presupune un angajament temporal substanțial
Orientată pe problemă, simptom, criză Orientată pe persoană
Oferă informații, sfaturi de la o persoană Este un proces în care oamenii sunt ajutați să
considerată expert într-o arie specifică a descopere de ce gândesc, simt și se comportă
comportamentului uman în moduri nesatisfăcătoare
Vizează problemele prezente și simpto- Vizează paternurile comportamentale, cogni-
mele actuale ale clientului cu scopul tive și/sau afective, luând în considerare aspec-
unei schimbări temporare tele profunde, inconștiente. Scopul este o
schimbare de lungă-durată
Implică parcurgerea unui program Implică parcurgerea unui program formativ de
formativ și de analiză personală de lungă-durată (3-4 ani și mai mult), iar etapa de
scurtă durată (doar 40-50 ore de dezvol- analiză și dezvoltare personală este obligatorie
tare personală)
Tabel.1. Diferențele între consiliere și psihoterapie (după Corsini, 1995 și Feldham în Palmer,
2000).

Clasificarea abordărilor terapeutice poate fi realizată după mai multe

criterii:
a. După durată procesului terapeutic:
- de lunga durată (ani) – de exemplu, abordările psihodinamice;
- de scurta durată (10-50 sedinte) – de exemplu, abordările cogni-
tiv-comportamentale.
b. După profunzimea terapiei:
- terapii centrate pe simptom (psihoterapii scurte) - își propun să
înlăture problema pentru care s-a prezentat pacientul la terapie;
- terapii analitice - consideră că simpla înlăturare a simptomelor nu
e suficientă, vizează o restructurare de profunzime a personalității,
conflictelor și problemelor nerezolvate.
c. După numărul de pacienți:
- Psihoterapie individuală;
- Psihoterapie de grup;
- Psihoterapie de cuplu și familie.
d. După concepția teoretică aflată la baza terapiei:
- terapii psihodinamice - pornesc de la idea conform căreia simpto-
mul e rezultatul unor conflicte intrapsihice inconștiente, nerezolvate iar
terapeutul trebuie să-l ajute pe pacient să le conștientizeze și să le re-
zolve;
9
 - terapii comportamentale - consideră că simptomele sunt rezulta-
tul unor comportamente învățate iar înlăturarea acestora se face
printr-un proces de reînvățare;
- terapii experiențiale – consideră că simptomele și problemele psi-
hopatologice au drept sursă disperarea existențială, segmentarea Eului,
blocajele de la nivelul experienței clientului iar procesul terapeutic se
bazează pe actualizarea disponibilităților nevalorificate ale clientului.
Psihoterapia este o activitate complexă ce presupune mai multe obiec-
tive de tratament în funcție de abordarea teoretică la care aderă practicie-
nii. Majoritatea specialiștilor vizează, în principal, următoarele aspectele
(Holdevici, 2004):
a) scoaterea pacientului din criza existențială în care se află;
b) reducerea sau eliminarea simptomelor;
c) întărirea eului și a capacităților integrative ale personalității
pacientului;
d) modificarea opiniilor eronate ale pacienților despre ei înșiși și des-
pre lumea înconjurătoare;
e) modificarea structurii personalității în vederea obținerii unei
funcționări mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu;
f) reducerea sau eliminarea acelor condiții de mediu care produc
sau mențin comportamentul de tip dezadaptativ;
g) dezvoltarea unui sentiment clar al identității personale;
h) rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale paci-
entului.
Obiectivul major al psihoterapiei este îmbunătățirea calității vieții cli-
entului prin schimbarea comportamentului și a stilului de viață, prin înțele-
gerea de sine, prin perfecționarea strategiilor de coping și îmbunătățirea
adaptării la mediu (Holdevici, 2004).
Corsini & Wedding (1995) consideră că toate formele de psihoterapie
sunt metode de învățare prin care oamenii se pot schimba la diferite nive-
luri:
a) La nivelul cognitiv, există două modalități generale prin care
oamenii învață: direct prin experiență sau indirect prin simboluri.
b) La nivelul afectiv, schimbarea (respectiv învățarea) apare prin
creșterea tensiunii emoționale a clientului.
c) La nivel comportamental, schimbarea (învățarea) apare prin acțiune.
Toate psihoterapiile sunt, de regulă, combinații ale acestor trei moda-
lități, deși, în mod esențial, pot viza doar unul dintre niveluri. Pentru că
omul este un sistem, în care aceste niveluri interacționează și se influen-

10
țează permanent, apariția unei schimbări la un nivel determină schimbări
la celelalte. Fiecare formă de psihoterapie are ca obiectiv accesarea unuia
dintre aceste niveluri în mod preponderent și activarea unor schimbări la
acel nivel, care apoi vor genera schimbări la celelalte niveluri.

1.2. Contribuția neuroștiințelor la validarea efectelor psiho-

terapiei

Psihoterapia și efectele sale au fost contestate permanent din mo-

mentul intrării psihologiei în câmpul științific. Pe de o parte, a existat o
presiune permanentă asupra psihoterapiei de a-și dovedi eficiența, utili-
zând metode științifice. Pe de altă parte, progresele științifice realizate în
domeniul neuroștiințelor au presat către realizarea unei legături între da-
tele de ordin psihologic, respectiv psihoterapeutic și cele de ordin neuronal.
Neuroștiința a început să identifice atât corelatele neuronale ale tul-
burărilor psihice cât și pe cele ale schimbărilor provocate de psihoterapie.
Inițial, s-a considerat în mod reducționist că toate stările psihologice sunt
de fapt, stări ale creierului, iar tulburările mentale sunt tulburări ale chi-
miei cerebrale; efectul acestei viziuni a fost că psihiatria trata creierul oa-
menilor și nu omul, ca întreg. Astăzi, studiile recente au demonstrat că
formarea creierului nu poate fi separată de istoria de viață și mediul per-
soanei.
Cu toate acestea, corelarea studiilor neuroștiințelor cu cele psihotera-
peutice se află încă la început iar oamenii de știință încă nu dețin cele mai
subtile metode de a împăca metodologia psihologică, total subiectivă a
psihoterapiei cu metodologia obiectivă a neuroștiințelor.
Câteva descoperiri științifice din neurobiologie contribuie la funda-
mentarea cel puțin parțială a metodei psihoterapeutice. Acestea pot fi in-
cluse în mai multe categorii:
a. Studii privind plasticitatea neuronală
Corelatele neurologice ale proceselor de învățare pot fi evidențiate de
studiile asupra plasticității neuronale și memoriei. Formarea creierului nu
se încheie în copilăria timpurie ci este un proces ce parcurge toată viața
individului; astfel are loc o continuă formare de paternuri corticale în func-
ție de experiența individuală, chiar și la nivelul neuronilor din
hipocampusul adult (Bjorklund și Lindvall, 2000 cf. Fuchs, 2004).
Neuroplasticitatea este o pre-condiție a oricărei schimbări la nivel
comportamental, cognitiv sau afectiv. Astfel, pentru a produce efecte de
11
durată, psihoterapia trebuie să ajungă la restructurarea rețelelor neuro-
nale, mai ales la nivelul subcortical-limbic care este responsabil de motiva-
țiile și dispozițiile emoționale inconștiente (Davidson & Irwin, 1999;
Panksepp, 1998 cf. Fuchs, 2004). Le Doux (2002, cf. Corsini & Wedding
2010) argumentează faptul că atunci când pacienții învață idei noi, în con-
textul clinic sau în contextul vieții reale, apar concomitant alterări ale cre-
ierului. Sarcina terapeutului este de a ajuta clientul să modeleze trecutul și
viitorul prin scheme motivaționale nou învățate.
Klaus Grawe (2007, cf. Corsini & Wedding, 2010) afirmă că psihotera-
pia, în măsura în care produce schimbări comportamentale substanțiale,
are efect prin schimbările de exprimare a genelor la nivel neuronal.
Neuroștiințele au demonstrat că restructurarea neuronală, bazată pe plas-
ticitatea dovedită a creierului, care apare în toate procesele de învățare,
activează schimbări adaptative la nivel afectiv, comportamental și cognitiv
iar acestea sunt obiectivele fundamentale ale psihoterapiei (Dumont, 2009
cf. Corsini &Wedding, 2010).
b. Studii neurobiologice asupra memoriei
Cercetările neurobiologice asupra memoriei sunt de asemenea rele-
vante pentru procesele de învățare și schimbare pe care dorește psihote-
rapia. Neuroștiința cognitivă a identificat o distincție între două sisteme
mnezice: memoria procedurală/implicită care cuprinde toate performan-
țele automatizate, dispozițiile inconștiente și obișnuințele comportamen-
tale nonverbale, și memoria declarativă/explicită, care cuprinde informați-
ile verbalizabile, conștientizabile ce pot re-mintite. Fiecare sistem mnezic
se bazează pe structuri neuronale diferite: memoria implicită funcționează
pe baza ganglionilor bazali, a cerebelului și nucleului amigdalian; memoria
declarativă este localizată în lobul temporal, mai ales în hipocampus și
structurile corticale adiacente. Pentru psihoterapie este esențială memoria
implicită care conține paternuri corporale și emoționale ce pot fi activate
pre-atențional de aspecte situaționale subtile (de exemplu, expresii faciale,
gesturi, tonul vocii, etc.).
Cercetările privind dezvoltarea aduc contribuții pentru înțelegerea
funcționării memoriei și învățării. Beebe, Lachman, Jaffe (1997 cf. Fuchs,
2004) au studiat interacțiunea mamă-bebeluș și au demonstrat că învăța-
rea procedurală și creearea de rețele cerebrale ale paternurilor
interacționale sunt complet dezvoltate la copii până la 3-4 luni de viață.
Astfel, prin procesarea inconștientă a informației afective, sistemul mnezic
implicit al bebelușilor este capabil să extragă prototipuri și reguli din expe-
riențe repetate. Schemele procedurale ”de-a-fi-cu” (Stern, 1985 cf. Fuchs,

12
2004) sunt achiziționate și organizează comportamentul interpersonal al
copilului iar, mai târziu vor fi transferate la alte contexte de mediu dacă
acestea sunt sau nu congruente cu experiențele timpurii.
Astfel, memoria implicită servește ca o legătură între experiențele
interacționale timpurii deficiente, paternurile de atașament disfuncționale
și reglările emoționale tulburate – toate jucând un rol decisiv în majorita-
tea tulburărilor psihice. Toate aceste studii au confirmat rolul inconștien-
tului postulat de psihanaliză.
c. Studii neurobiologice privind teoria atașamentului, teoriile minții
și ale emoțiilor
Există o mișcare recentă în domeniul neuroștiinței de a integra
neurobiologia cu teoria atașamentului, teoriile minții și emoțiilor. Teoria
atașamentului a lui John Bowlby a fost susținută de studiile realizate pe
animale asupra deprivării afective timpurii care au relevat tulburările ale
echilibrului neurofiziologic (Amini, Lewis, Lannon, și al., 1996; Hofer, 1984
cf. Fuchs, 2004). Aceste cercetări au arătat că sistemul de atașament este
central pentru organizarea cerebrală la mamifere superioare, acesta per-
mițând copiilor să-și folosească părinții pentru reglarea stărilor interne
până când funcțiile lor psihoneurobiologice devin mature și autonome.
Aceste experiențe timpurii de atașament sunt internalizate și encodate în
memoria procedurală, permițând astfel stabilirea de legături de atașament
securizante și stabile cu ceilalți. Dacă există legături de atașament tulbu-
rate, acestea provoacă comportamente dezorganizate, o capacitate fiziolo-
gică tulburată de autoreglare a stresului și emoțiilor (Kandell, 1999; Amini,
Lewis, Lannon, și al., 1996 cf. Fuchs, 2004).
Lister-Ford (2007) realizează un rezumat al studiilor din acest domeniu
nou al neuroștiinței afective. Acestea demonstrează că conștiența emoții-
lor se dezvoltă în relația de atașament primară între mamă și copil iar
aceste experiențe timpurii au un impact decisiv asupra arhitecturii neuro-
nale a creierului și, consecutiv, asupra naturii și numărului abilităților adul-
tului. Courchesne și al. (1994 cf. Lister-Ford, 2007) arată că interacțiunile
timpurii nu creează doar un context ci afectează direct modul în care creie-
rul se cuplează. O sinapto-geneză similară cu cea formată în perioada de
plasticitate neuronală a copilăriei timpurii (iar acest lucru se referă la po-
tențialul de schimbare) poate apărea de asemenea și în perioadele critice
sau sensibile din viața adultă. Fuchs (2004) concluzionează că aceste des-
coperiri științifice evidențiază cât de profund este conectată socialitatea
umană cu structurile fiziologice corporale.
O altă contribuție majora pentru explicarea comunicării empatice și a

13
învățării emoționale este oferită de studiile asupra neuronilor-oglindă
(mirror-neurons). Cercetările recente din neuroștiințe au dovedit existența
unor neuroni de tip oglindă la primate și oameni care funcționează ca me-
canism neuronal potențial pentru empatie, astfel încât omul poate înțelege
un alt om, oglindind activitatea cerebrală a acestuia (Miller, 2005 cf. Rossi
& Rossi, 2008). Aceste idei sunt susținute și de studiile care care au identi-
ficat disfuncții ale neuronilor-oglindă la persoane cu autism. Pe de altă
parte, studiile neuronilor-oglindă sunt consistente cu descrierea raportului
(relației) dintre terapeut și client.
Studiile care au descoperit ”neuronii-oglindă” din diferite arii ale creie-
rului susțin înțelegerea corelatelor neurobiologice ale comunicării nonver-
bale și a empatiei (Rizzolatti, Fadiga, Gallese, Fogassi, 1996; Gallese, 2003
cf. Fuchs, 2004). Neuronii-oglindă intră în acțiune atunci când este efectu-
ată o acțiune dar și când o acțiune similară este observată la un alt individ
– astfel, existența acestor neuroni creează posibilitatea înțelegerii mutuale
între oameni prin stimulare corporală sau rezonanță. Hutchison, Davis,
Lozano, și al., (1999, cf. Fuchs, 2004) au descoperit existența neuronilor-
durere (pain-neurons) în cortexul cingulat care se activează în prezența
suferinței unei persoane. Concluzia acestor cercetări este că există o sensi-
bilitate corporală și o rezonanță mutuală pe care oamenii o împărtășesc
între ei. Astfel, procesul terapeutic poate fi facilitat de conștientizarea
existenței acestor procese prereflective care au loc în timpul schimburilor
verbale.
d. Studiile de epigenetică
Perspectiva neurologică asupra psihoterapiei nu exclude schimbările
de mediu din viețile clienților. Din contră, chiar schimbări mici în stilul de
viață al clienților pot avea consecințe mari în modul în care aceștia se per-
cep sau trăiesc. Epigenetica aduce argumente în acest sens. Epigenetica se
referă la exprimarea anumitor gene care rezultă din activarea lor de către
evenimente de mediu comune specifice. Studiile privind plasticitatea neu-
ronală au arătat că creșterea și diferențierea creierului nu este determi-
nată numai genetic ci și prin interacțiunea continuă cu mediul.
Eric Kandel a câștigat Premiul Nobel pentru contribuțiile sale la studiile
epigenetice. Kandel (1998, 2001, 2006, cf. Rossi & Rossi, 2008) a explicat
rezultatele studiilor sale afirmând că psihoterapia este eficientă pentru că
produce schimbări de lungă-durată la nivelul comportamentului; iar aces-
tea apar prin învățare, prin producerea de schimbări în exprimarea genelor
care, la rândul lor, alterează forța legăturilor sinaptice neuronale și
schimbă paternul anatomic de interconexiuni neuronale. Astfel, reglarea

14
exprimării genelor prin factori sociali face toate funcțiile corporale, inclusiv
toate funcțiile creierului susceptibile la influențe sociale. Aceste influențe
sociale vor fi biologic încorporate în exprimări modificate ale unor gene
specifice din celule nervoase specifice aparținând unor regiuni cerebrale
specifice. Kandel (cf. Rossi &Rossi, 2008) concluzionează că aceste modifi-
cări sunt transmise cultural și nu genetic.
Faptul că aspectele culturale, în general și cele familiale, în special
funcționează ca activatori genetici este o idee susținută și de alte cercetări.
În acest sens, Güntürkün (2006 cf. Corsini & Wedding, 2010) consideră că
terapeuții eficienți sunt cei care își ating scopurile dorite stimulând epige-
netic exprimarea genelor timpurii imediate prin expunerea la evenimente
sociale hrănitoare. Aceste efecte epigenetice pot fi pozitive sau negative în
funcție de calitatea experiențelor. Astfel, această complexă matrice bio-
culturală a organicului și mediului social construiește modul în care omul
este dar și potențialul său de creștere (Baltes, Reuter-Lorenz, & Rösler,
2006 cf. Corsini & Wedding, 2010).
Grawe (2007 cf. Corsini & Wedding, 2010) susține că, din perspectiva
neuroștiințifică, terapia psihofarmacologică care nu este coordonată simul-
tan cu alterarea experiențelor personale, nu este justificată și este irespon-
sabilă. După cum arată studiile menționate anterior, experiențele emoțio-
nale modifică exprimarea genelor. De exemplu, s-a demonstrat că atinge-
rile tandre activează exprimarea unei ”gene timpurii” care determină pro-
cesele celulare ale creșterii și maturizării (Rossi, 2002 cf. Fuchs, 2004).
Studiile din anii ’80 au demonstrat natura plastică a sistemului nervos în
sensul că schimbările în structura și funcționarea neuronală sunt atât
”dependente de experiență” cât și ”dependente de așteptări” (Greenough și
al., 1987; Klintsova și Greenough, 1999 cf. Lister-Ford, 2007). Această abilitate
a creierului de a-și schimba structura și funcționarea (plasticitatea creierului)
este o precondiție pentru schimbările de lungă durată în plan cognitiv, afectiv
și emoțional, iar psihoterapia stimulează aceste procese (Liggan și Kay, 1999 cf.
Lister-Ford, 2007). Re-învățarea procedurală influențează structura și
funcționarea creierului prin modificarea plasticității sinaptice și exprimarea
genelor (Kandel, 2001; Liggan, Kay, 1999 cf. Fuchs, 2004).
e. Studii privind efectele neurofiziologice ale psihoterapiei
Există mai multe dovezi științifice că psihoterapia produce schimbări
neurofiziologice reale:
- studii asupra efectelor pozitive ale psihoterapiei asupra creierului
la persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă (Baxter și al., 1992;
Schwartz și al., 1996 cf. Lister-Ford, 2007);

15
 - anomaliile funcționale identificate prin scanare tomografică sunt
reversibile prin psihoterapia interpersonală și medicație (Brody și al., 2001;
Martin și al., 2001 cf. Lister-Ford, 2007);
- studiile demonstrează importanța emoțiilor ca proces central de
organizare a conștienței (Watt, 2003 cf. Lister-Ford, 2007).
Descoperirea rolului memoriei procedurale și a învățării emoționale, a
naturii implicite a paternurilor relaționale achiziționate timpuriu, impor-
tanța crucială a atașamentului, a existenței neuronilor-oglindă și neuroni-
lor-durere pentru dezvoltarea empatiei și comunicării interrelaționale de-
termină câteva concluzii și consecințe pentru procesul psihoterapeutic:
1. Exprimarea genelor și plasticitatea cerebrală constituie fundamen-
tele fizice ale modificărilor psihologice ce apar la nivelul conștiinței, emoți-
onalității și comportamentului. Faptul că exprimarea genelor se modifică
prin influența factorilor sociali înseamnă că toată funcționarea cerebrală și
corporală este sensibilă la influențe sociale, deci la influențele metodelor
psihoterapeutice.
2. Accentul se mută de pe identificarea amintirilor explicite, pe
trecutul implicit care structurează câmpul relațional al clientului cu ceilalți,
datorită paternurilor relaționale și emoționale învățate implicit.
3. Paternurile implicite relaționale sau emoționale structurate
timpuriu pot fi modificate dacă sunt re-activate ”aici-și-acum” în procesul
terapeutic și re-modelate prin acțiuni procedurale și insight emoțional.
4. Relația terapeutică reprezintă o relație nouă de atașament capa-
bilă să regleze echilibrul afectiv și să restructureze paternurile implicite de
atașament timpuriu. Comunicarea afectivă din cadrul relației terapeutice
se întâmplă datorită rezonanței corporale și atmosferei afective creeate și
mai puțin datorită comunicării verbale.
5. Există o transformare mutuală reciprocă între procesele psihologice și
cele biologice, activată de creier. Astfel, o tulburare psihică este produsul unei
cauzalități circulare între influențele psihologice, neurofiziologice, de mediu și
sociale care interacționează continuu unele cu celelalte. Creierul este doar un
factor mediator și nu cauza tulburărilor psihice.
6. Psihoterapia nu poate fi înlocuită cu medicația pentru că nu există
încă un mijloace biochimice care să determine schimbarea dispozițiilor
dezadaptative de interacțiune și comportament care conduc la apariția
unei tulburări. Aceste dispoziții pot fi schimbate doar prin experiențe noi și
repetate, adică prin procese de învățare emoționale, verbale și interperso-
nale care, în timp devin noi rețele în structurile creierului (Fuchs, 2002 cf.
Fuchs, 2004).

16
 7. Abordarea simplistă, unilaterală atât a psihoterapiei cât și a
neuroștiinței este eliminată. Astfel, psihoterapia devine un proces inter-
personal în care sensul experienței este creat în câmpul sistemic al terape-
utului și clientului, prin aportul ambilor. Schimbarea terapeutică apare
deci, în câmpul complex de interacțiuni dintre cei doi. Pe de altă parte,
neurobiologia, care încă studiază creierul singular, este departe de com-
plexitatea intersubiectivității și a schimbărilor cerebrale care apar în cadrul
relației dintre client și terapeut.
8. Apariția acestei mișcări a psihoterapiei către învățarea procedu-
rală și emoțională susține empiric învățarea experiențială în psihoterapie și
rolul relației terapeutice ca agenți ai schimbării – aspecte argumentate de
abordarea experiențial-umanistă.

17
 2. Abordarea psihanalitică/psihodinamică

Freud este considerat de mulți ca fiind una dintre cele mai influente fi-
guri ale secolului al 20-lea aflat în panteonul indivizilor care au revoluționat
domeniul de interes, așa cum a făcut Darwin pentru biologie și Einstein
pentru fizică (Magnavita în Lebow, 2008). Prin puterea scrierilor sale și prin
profunzimea speculațiilor sale, Sigmund Freud a revoluționat gândirea,
viețile și imaginația unei epoci….ar fi greu de găsit în istoria ideilor, chiar în
istoria religiilor, pe cineva a cărui influență să fie atât de imediată, de ex-
tinsă sau de profundă (Wolheim, 1971 cf. Frager & Fadiman, 1984).
Psihanaliza a condus la o nouă formă de cercetare științifică pe care
mulți o consideră o piatră de hotar a secolului al 20-lea și nașterea studiu-
lui modern al minții (Schwartz, 1999 cf. Magnavita în Lebow, 2008). Psiha-
naliza a evoluat sub diverse forme teoretice și practici, fiecare aducând
propria perspectivă despre cauzele psihopatologiei și modalitățile de
schimbare terapeutică.
Aproape toate sistemele contemporane de psihoterapie se originează
în psihanaliză și își bazează multe dintre constructele și principiile lor pe
fundația construită de Freud printr-o meta-psihologie comprehensivă a
minții, psihopatologiei și tehnicilor psihoterapeutice (Adler, 2006 cf.
Magnavita în Lebow, 2008).
Există trei idei fundamentale comune tuturor teoriilor psihanalitice ce
constituie fundamentul acestora și prin care pot fi comparate cu alte sis-
teme psihologice:
a. rolul inconștientului,
b. fenomenul transferului și
c. relevanța experiențelor trecute pentru personalitatea și simptomele
prezente (cf. Luborsky, O’Reilly-Laundry & Arlow în Corsini & Wedding,
2010).
Termenii de psihanaliză și psihodinamică se folosesc tot mai mult ca
sinonime în discuțiile legate de psihoterapie. Ambele abordări psihotera-
peutice derivă dintr-un set de principii fundamentale derivate din psihana-
liză. Psihoterapia psihodinamică a evoluat din psihanaliză dar se supune
noilor descoperiri teoretice precum și constrângerilor moderne ale terapiei
legate de timp.
18
 Majoritatea terapiilor psihodinamice sau psihanalitice pot lua forma
următoarelor abordări:
a. Psihoterapia psihanalitică de lungă durată, în care procesul terapeutic
durează mai mulți ani, în ședințe de 3 până la 5 ori pe săptămână;
b. Psihoterapia suportiv-expresivă, în care pacientul participă la ședințe
de câte ori are nevoie de susținere sau intermitent pe parcursul mai
multor ani. Termenul suportiv derivă din relația suportivă a pacientu-
lui cu terapeutul, iar termenul expresiv, de la mijoacele de înțelegere
a ceea ce exprimă pacientul. Este forma curentă de terapie dinamică
care încorporeză metodele de cercetare clinică și oferă claritate pro-
ceselor clinice.
c. Psihoterapia psihodinamică de scurtă durată are loc în 1-2 ședinte pe
săptămână pe parcursul a 4 până la 80 de ședințe.
Aceste abordări diferă în ceea ce privește rolul terapeutului, lungimea tra-
tamentului, strategiile și metodele terapeutice. Cu toate acestea ele au la
bază un sistem conceptual comun care vizează organizarea dinamică a in-
dividului.

2.1. Evoluția teoriei psihanalitice

Millon (2004, cf. Magnavita în Lebow, 2008) identifică patru teme fun-
damentale prin care Freud își individualizează contribuția la psihanaliză:
(a) structura și procesul inconștientului (universul intrapsihic ascuns);
(b) rolul central al experințelor din copilăria timpurie în modelarea
dezvoltării personalității
(c) metodologia distinctivă pe care a creat-o pentru tratamentul psi-
hologic al tulburărilor psihice;
(c) recunoașterea faptului că caracterul pacientului este cental în în-
țelegerea simptomatologiei psihice.
Teoria și practica psihanalitică au cunoscut multiple schimbări care au
început cu Freud însuși și au continuat cu contribuțiile aduse de ceilalți re-
prezentați ai psihanalizei. Fiecare modificare teoretică constituie o contri-
buție la dezvoltarea înțelegerii mecanismelor psihice ale sănătății și tulbu-
rărilor psihice, iar pe de altă parte au îmbunătățit metodologia de aplicare
a terapiilor de tip psihanalitic. Astfel, principalele contribuții pot fi conside-
rate următoarele:
Carl Gustav Jung (1875-1961) a căutat să dezvolte o abordare holistă
care să încorporeze atât partea psihologică cât și pe cea spirituală a omu-
19
lui. Cunoscut pentru ideile sale despre tipurile și structura personalității,
teoria inconștientului colectiv și a arhetipurilor, Jung a introdus modificări
în practica psihanalizei legate de relația terapeutică, interpretarea viselor,
obiectivele terapiei sau desfășurarea procesului terapeutic. El și-a denumit
practica Psihologia Analitică.
Alfred Adler (1870-1937) și-a dezvoltat propria teorie accentuând rolul
familiei și a relațiilor sociale în dezvoltarea problemelor psihologice. Abor-
darea sa este holistă (pune accent pe persoana ca întreg, și nu pe părțile
sale aflate în conflict) și sistemică (este centrată pe sistemul de relații în
care un om de află și care îl afectează). Adler a accentuat importanța inte-
resului social pentru sănătatea mentală. De asemenea, a considerat că răs-
punsurile timpurii ale copilului la familie devin ”prototipuri” pentru felul în
care persoana va aborda viața ulterior. Mai precis, Adler s-a centrat pe
efectele percepțiilor copilului asupra constelației sale familiale și pe stră-
duința acestuia de a-și găsi un loc în aceasta. Abordarea sa terapeutică este
diferită față de psihanaliza clasică prin câteva aspecte: dialogul terapeutic
între pacient și terapeut este accentuat; focusul este pe schimbarea con-
vingerilor, comportamentelor și sentimentelor; scopul este de a înlocui
auto-protecția și auto-indulgența exagerate cu contribuția socială.
Sandor Ferenczi (1873–1933) a atacat conceptul freudian de neutrali-
tate considerându-l un obstacol al vindecării psihologice. Cea mai impor-
tantă contribuție a sa a fost legată de înțelegerea profundă a relației tera-
peutice. El a propus terapeuților să fie activi, autentici, calzi iar pacienții i-a
considerat parteneri egali în procesul terapeutic. Ferenczi a accentuat rolul
empatiei și a anticipat conceptul de rezonanța emoțională. Autorul a re-
comandat terapeuților analiza personală pentru a putea deveni conștienți
de sine, de contratransfer – idee centrală astăzi în majoritatea teoriilor
psihoterapeutice.
Otto Rank (1884–1939) a dezvoltat o teorie nouă focalizată pe relația
reală mama-copil, pe rolul experiențelor perinatale și pe rolul procesului
separării copilului de mama în dezvoltarea anxietății. A introdus formele
mai scurte de psihoterapie și a accentuat importanța relației terapeutice
reale, prezente.
Franz Alexander (1891–1964) este cunoscut pentru ideea pe care a lan-
sat-o, aceea că factorul curativ principal în psihoterapie este relația emoți-
onală a pacientului cu analistul mai degrabă decât insightul intelectual. În
viziunea sa, terapeutul trebuie să ofere pacientului o ”experiență emoțional-
corectivă” care să repare experiențele relaționale traumatice din trecut.
Harry Stack Sullivan (1892–1949) s-a îndepărtat de teoria freudiană și a

20
dezvoltat o teorie relațională a dezvoltării personalității. Principalele idei
inovatoare propuse de autor au fost: relația dintre mama și copil este
centraă pentru dezvoltarea psihologică sănătoasă; securitatea relațională
timpurie, abilitățile mamei de a-și manageria anxietate și de a manifesta
empatie determină dezvoltarea la copil a securității intrapersonale; anxie-
tatea mamei determină apariția anxietății la copil.
Anna Freud (1895-1982) a rămas adepta ideilor freudiene tradiționale
dar a adus propriile sale contribuții la dezvoltarea Ego Psihologiei: Ego-ul
dezvoltă mecanisme de apărare pentru a se proteja de anxietatea provo-
cată de amenințările intrapsihice sau ale realității; contextul extern este un
factor la fel de important ca și instinctele, pentru apariția conflictualității
psihice; a dezvoltat practica psihanalitică cu copii.
Melanie Klein (1882–1960) a fost cea care a inițiat teoria relațiilor obi-
ectuale. Studiind etapele foarte timpurii ale dezvoltării copiilor, Klein a lan-
sat idea că bebelușul, care este incapabil să perceapă distincții între sine și
ceilalți, identifică ”obiecte” pe care le percepe ca fiind ”bune” sau ”rele” în
funcție de plăcerea sau durerea pe care o provoacă. Initial, copilul este
incapabil să integreze ”binele” și ”răul” și astfel devin părți splitate; în dez-
voltarea normală, această splitare se reduce gradual iar copilul este capabil
să perceapă pe sine și pe ceilalți ca ”obiecte” integratoare atât ale binelui
cât și ale răului. Melanie Klein a accentuat importanța fanteziilor primare
de pierdere (poziția depresivă) și de persecuție (poziția paranoidă) pentru
patogeneza bolii psihice. Klein a fost un pionier al lucrului terapeutic cu
copii. Contribuțiile sale au vizat recunoașterea rolului jocului ca modalitate
de a accesa lumea interioară a copilului.
William Fairbairn (1885-1960), continuator al teoriei relațiilor obiectu-
ale, s-a îndepărtat de ideile freudiene atunci când a considerat că libidoul
caută obiectul, nu plăcerea. Copilul internalizează pe ”celălalt” sub forma
unui obiect intern care devine o parte a structurii psihologice a copilului.
Mișcarea de dezvoltare psihologică pleacă de la dependența totală și se
îndreaptă spre separarea matură de celălalt. Accentul în terapie este pus
pe interpretarea problemelor în termenii relațiilor timpurii și a dezvoltării.
Fairbairn a considerat relația terapeutică o sursă de reparație psihologică,
în sensul că oferă șansa ca pacientul să înlocuiască ”obiectul rău” cu ”obi-
ectul bun” (adică terapeutul internalizat).
Donald Winnicott (1896-1971) a continuat ideile lui Fairbain și a subli-
niat influența continuă a experienței psihologice a copilului mic în care re-
prezentările lumii externe i-au forma fenomenului tranzacțional. A introdus
conceptul de obiect tranzacțional care este o formă concretă a copilului de

21
a menține conexiunea dintre sine și atașamentele sale. Ideea esențială sus-
ținută de acesta a fost că legătura de iubire (loving bond) există într-o rela-
ție sănătoasă mamă-copil, pe când, dacă această relație este ruptă sau de-
ficientă, atunci copilul este traumatizat. Pentru Winnicot, terapeutul care
”conține” psihologic clientul oferă acestuia o experiență nouă pe care a
numit-o ”good enough mothering”, experiență-lipsă pentru pacient. Astfel
este accentuată idea utilizării relației terapeutice pentru a rezolva defici-
ențe de dezvoltare psihologică. Winnicot a lucrat preponderent cu copiii.
John Bowlby (1907-1990) a introdus aceste idei în domeniul cercetării
științifice prin studiile sale în domeniul psihologiei dezvoltării. În anii 1940-
1950 a formulat teoria atașamentului. Spre deosebire de teoria psihanali-
tică care postula ideea că relația obiectuală a copilului ia naștere în fante-
zia acestuia și se bazează pe instinctele înnăscute, teoria atașamentului
consideră că patologia apare datorită factorilor patologici de mediu.
Bowlby și-a dezvoltat teoria pe idea că bebelușii au un instinct înnăscut de
atașament și nevoia de legături afective. Atașamentul are o valoare deose-
bită în supraviețuire pentru că asigură securitatea și protecția contra peri-
colelor. Relația timpurie dintre mamă și copil care răspunde adecvat nevo-
ilor copilului este sursa relațiilor obiectuale interne securizante. Acest
”model intern” devine un prototip al relațiilor pe care le va dezvolta pe
parcursul vieții adulte, fie securizant, fie insecurizant.
Heinz Kohut (1913-1981) și psihologia sinelui reprezintă una dintre dez-
voltările recente cele mai semnificative în teoria psihanalitică. Ideile sale au
apărut în urma experiențelor sale clinice cu adulți profund fragmentați in-
terior (pacienți psihotici). Kohut a accentuat importanța relațiilor timpurii
în construirea ”structurii Sinelui”. Funcțiile sinelui (de exemplu, reglarea
emoțională) pentru copil ar trebui performate de adulții semnificativi sau
”obiectele sinelui”; gradual aceste funcții sunt internalizate iar copilul le
poate împlini pentru sine în absența persoanelor semnificative. Dacă ”obi-
ectele sinelui” nu își îndeplinesc rolurile în diferite etape ale dezvoltării
copilului, vor rezulta deficiențe psihologice la nivelul sentimentului de sine
al persoanei. Clienții cu aceste dificultăți transferă terapeutului nevoia să
ca acesta să funcționeze ca un ”obiect al sinelui”; astfel, relația terapeutică
empatică, hrănitoare poate permite clientului să internalizeze aceste func-
ții lipsă ale obiectelor sinelui – proces pe care Kohut l-a numit transmuta-
rea internalizării.
Heinz Hartmann (1894-1970) a accentuat idea că bebelușii sunt echi-
pați de la naștere cu toate mecanismele de adaptare la mediu și a subliniat
primordialitatea Egoului în dezvoltarea psihică, nu doar ca manager al con-

22
flictelor intrapsihice între Id, Ego, Superego, ci și în adaptarea la mediu.
Egoul cuprinde un set de capacități libere de conflict pe care le-a numit
funcții primare autonome ale Eului și care implică abilitatea de a integra și
sintetiza experiențele și astfel, de a se adapta la realitate. Acestea pot
funcționa dacă copilului i se oferă un mediu care răspunde rezonabil nevo-
ilor sale.
Margaret Mahrer (1897-1985) a contribuit la dezvoltarea psihanalizei
prin studiile sale asupra apariției sentimentului de sine prin procesul sepa-
rării și individuării. A studiat îndeaproape relația mamă-copil și impactul
separărilor timpurii ale copilului de mama pentru dezvoltarea acestuia. A
lucrat îndeaproape cu copiii psihotici și a identificat psihoza simbiotică a
copiilor ca fiind o tulburare profundă a proceselor normale de separare și
individuare. Tulburările procesului fundamental al separării și individuării
determină tulburarea abilității de a menține un sentiment al identității per-
sonale la vârsta adultă.
Datorită complexității umane și a imposibilității vreunei teorii de a
capta unicitatea individului, tendința actuală în practica psihodinamică este
de utiliza o abordare care să încorporeze toate elementele teoretice ale
fiecărei teorii analitice. Astfel, paternurile relaționale și de personalitate
ale clientului, precum și constelația simptomelor sale sunt înțelese utili-
zând toate contribuțiile reprezentanților abordării astfel încât procesul te-
rapeutic să fie facilitat.

2.2. Concepte centrale utilizate în terapia psihodinamică

Psihanaliza propune concepte care să explice experiența interioară și

comportamentul uman iar metoda de abordare terapeutică a acestora se
realizează prin aplicarea clinică a acestei înțelegeri.
Principalele concepte clinice ale psihanalizei și modalitățile de utilizare
clinică a acestora sunt:
a. Inconștientul. Inconștientul se referă la toate aspectele dinafara
conștientizării, și cuprinde procese emoționale și cognitive, dar și anumite
forme ale memoriei care afectează reacțiile și comportamentul pacientului
(Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini & Wedding, 2010). Aducerea
materialului inconștient la nivelul conștiinței pacientului reprezintă princi-
palul obiectiv terapeutic al terapiei psihodinamice.
b. Psihodinamica, sau ceea ce Freud numea ”jocul forțelor minții”,
este ilustrată cel mai bine de conflictul intrapsihic. Un principiu central al
23
abordării psihodinamice este universalitatea existenței conflictului iar pre-
ocuparea este pentru a determina felul în care oamenii manageriază
aceste conflicte. Conflictul intrapsihic (conflictul dintre părțile psihicului
care au percepții sau emoții opozante) determină comportamentul pro-
blematic al pacientului. Astfel, simptomele sunt văzute ca manifestări ale
conflictului intern/intrapsihic. În timpul analizei, are loc decodificarea sem-
nificației simptomului pentru ca pacientul să identifice modalități mai sănă-
toase de a exprima emoțiile conținute de simptom. Freud propune o
structură a psihicului (Id, Ego, Superego) care este marcată de conflicte.
c. Mecanismele de apărare sunt forme de răspuns automat la situa-
ții care determină apariția anxietății la nivel inconștient, anxietate deter-
minată de experiența conflictului intrapsihic. Aceste mecanisme permit
evitarea emoțiilor sau gândurilor pe care pacientul nu le poate tolera la
nivel conștient (dorințe innaceptabile). Partea pozitivă a mecanismelor de
apărare este că permit managementul unor emoții potențial copleșitoare;
partea negativă este că prin mecanismele de apărare, pacientul distorsio-
nează realitatea și astfel, poate avea dificultăți de adaptare.
d. Transferul se referă la transferul emoțiilor trăite în relațiile timpu-
rii cu ceilalți semnificativi asupra persoanelor importante din prezent. Rela-
țiile primare sunt considerate de o importanță crucială pentru înțelegerea
clientului. Acest patern emoțional primar modelează prezentul prin trecut
și astfel, afectează atitudinile pacientului față de oamenii și situațiile pre-
zente. Analiza transferului pe care pacientul îl face asupra analistului per-
mite identificarea paternurilor trecutului și separarea lor de realitatea pre-
zentă. Gabbard (2005) menționează pe lângă această dimensiune repeti-
tivă a transferului, și nevoia pacientului de o experiență emotional-corec-
tivă vindecătoare care să compenseze pentru problemele relaționale ale
copilăriei.
e. Contratransferul, după Freud, se referă la reacțiile analistului față
de pacient (transferul analistului) care pot avea legătură cu problemele
personale ale terapetului ce necesită rezolvare. Gabbard (2005) surprinde
evoluția teoretică și practică a conceptului de contratransfer care, astăzi,
este considerat un instrument terapeutic extrem de valoros în psihanaliză.
Astfel, contratransferul reprezintă o combinație între trecutul terapeutului
și lumea interioară a pacientului; pacientul induce anumite emoții în tera-
peut ceea ce îi oferă acestuia din urmă o idee despre lumea interioară a
pacientului și despre sentimentele evocate de acesta în relațiile sale dina-
fara terapiei.
f. Rezistența. Una dintre marile descoperiri ale lui Freud a fost aceea

24
că pacienții pot fi ambivalenți față de vindecare: pe de o parte o doresc, pe
de altă parte, inconștient (sau conștient) se opun acesteia (Gabbard, 2005).
Așadar, rezistența se referă la toate acțiunile prin care pacienții se feresc
de schimbare pentru a-și menține starea (de exemplu, uitarea ședințelor,
evitarea anumitor discuții, etc.). În terapia psihodinamică contemporană,
rezistența nu mai este percepută ca un obstacol al schimbării terapeutice, ci ca
un instrument de analiză prin care pacientul poate conștientiza felul în care
paternurile trecutului influențează comportamentul în relațiile actuale.
g. Asociația liberă. ”Spune ce-ți vine în minte” este de obicei începu-
tul oricărei terapii psihanalitice. Psihanaliza consideră că toate gândurile,
visele, reveriile și fanteziile neprelucrate constituie un material clinic bogat
care permite înțelegerea părților sinelui anterior exprimate prin simptome
(Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini & Wedding, 2010). Ideea din
spatele acestui concept și metode terapeutice este aceea că cele mai pu-
ternice aspecte care structurează materialul interior al pacientului, ope-
rează înafara conștiinței, iar, atât pacientul cât și terapeutul nu au acces la
ele. Prin asociații libere, pacientul intră în contact din ce în ce mai mare cu
părți importante ale sinelui, cu sursele conflictelor sale.
h. Ascultarea terapeutică a pacientului este considerată fundamen-
tul metodei psihanalitice. Freud recomanda menținerea unei ”atenții flo-
tante” asupra a tot ceea ce exprimă pacientul, care să permită ascultarea
integrală a tuturor nivelurilor de comunicare. Ascultarea terapeutică a pa-
cientului presupune și descoperirea de către terapeut a paternurilor paci-
entului utilizate în transfer și a legăturilor dintre simptome și semnificațiile
acestora.
i. Insightul. Psihoterapia de tip psihodinamic pleacă de la asumpția
că schimbarea fundamentală nu poate apărea în absența insightului și
astfel, îi acordă un rol central. O altă asumpție a psihanaliștilor este aceea
că există o distincție între insightul intelectual și cel emoțional. Forma in-
telectuală a insightului este o formă de înțelegere logică a modului în care
asociază între ele diferite evenimente și efectele psihologice ale acestora.
Insightul emoțional vizează accesarea emoției asociate evenimentelor tra-
umatice ceea ce permite ulterior, elaborarea ei (metabolizarea). Accesarea
emoției poate fi verificată prin modificările fiziologice, corporale apărute.
j. Interpretarea reprezintă forma fundamentală de răspuns în
psihanaliza tradițională. Psihanalistul comunică pacientului tema sa cen-
trală pentru a-l ajuta pe acesta să înțeleagă conflictele din spatele simpto-
melor sale. Interpretările sunt afirmaţii pe care analistul le face despre
semnificaţia profundă a conţinuturilor pe care clienţii le aduc în terapie,

25
prin asociaţii libere, vise, amintiri etc. şi se referă la presupusele experienţe
interioare ale pacienţilor. Scopul lor este acela de a facilita și mări conşti-
entizarea şi înţelegerea de sine. Interpretarea viselor ocupă un loc special
în terapia psihanalitică. Freud considera că visele sunt ”calea regală către
inconștient” și că întregul conținut manifest al visului trebuie decodat pen-
tru a înțelege conținutul latent, profund.
Interpretarea are la bază răspunsul empatic, ca formă de răspuns tera-
peutic care înseamnă rezonanța fină cu emoțiile pacientului și astfel, înțe-
legerea emoțională a acestuia.
k. Alianța terapeutică. Freud a fost primul terapeut care a subliniat
în mod explicit importanța relației dintre terapeut și client și impactul aces-
teia pentru eficiența procesului terapeutic. El a identificat trei aspecte ale
relației terapeutice: transferul, contratransferul și legătura pozitivă și prie-
tenoasă pe care clientul o face între terapeut și persoane binevoitoare din
trecutul său. Acest ultim aspect a fost reformulat și dezvoltat în conceptul
de alianță terapeutică sau alianță de lucru. Alianța terapeutică se referă la
parteneriatul dintre pacient și terapeut pentru atingerea scopurilor tera-
piei. Greenson (1967 cf. Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini &
Wedding, 2010) a clarificat diferența dintre alianța terapeutică și transfer și
a accentuat importanța alianței pentru terapie. Cercetările recente consi-
deră că o alianță de lucru pozitivă este unul dintre factorii în mod consis-
tent asociați cu rezultatele pozitive în terapie.

2.3. Procesul terapeutic în terapia psihodinamică

Cele mai importante obiective ale terapiei psihanalitice sunt: să facă

conştiente conţinuturile inconştiente şi să ajungă la cea mai bună funcţio-
nare a Eului astfel încât comportamentul să se bazeze mai mult pe realitate
decât pe trebuinţele instinctuale. Pe de altă parte, un obiectiv specific doar
abordărilor psihodinamice vizează modificarea semnificativă a personalită-
ţii individului şi a structurii sale de caracter. Toate aceste obiective se ba-
zează pe analizarea experiențelor din copilărie care sunt aduse la nivelul
conștiinței, apoi analizate, interpretate și reconstruite.
Spre deosebire de abordarea cognitiv-comportamentală care se rezumă
la rezolvarea problemelor și la învăţarea unor noi comportamente, psiho-
terapia psihodinamică necesită o incursiune profundă în trecutul pacien-
tului pentru a dezvolta acel nivel de autoînţelegere care se presupune a fi
necesar pentru schimbarea personalităţii.
26
 După cum observă Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow (în Corsini &
Wedding, 2010), deși fundamentele teoriei psihoterapiei sunt aceleași pen-
tru toți terapeuții de orientare dinamică, accentul este pus diferit în funcție
de teoria la care aderă. Astfel, psihanaliștii clasici se focalizează mai mult
pe munca exploratorie iar analiza transferului este esențială. Psihologii
Sinelui se focalizează pe natura relației terapeutice, utilizând mai degrabă
empatia decât înțelegerea, ca instrument primordial. Analiștii relaționali se
focalizează pe ceea ce se exprimă prin relația dintre pacient și terapeut.
Indiferent de variații, există un set comun de principii care ghidează
modalitățile de înțelegere a pacientului. Psihoterapia orientată psihanalitic
este un proces interpersonal aflat în desfășurare menit atât descoperirii cât
și refacerii, vindecării. Procesul este modelat de personalitatea și proble-
mele pacientului, de natura relației terapeutice și de modalitatea descope-
rită de pacient și terapeut ca fiind cea mai potrivită pentru pacient.
Scopul principal al procesului psihanalitic este restructurarea sistemului
defensiv, afectiv, cognitiv și relațional. Acest scop general a fost exprimat
uneori diferit de reprezentanți ai abordărilor psihodinamice, dar el vizează,
în principiu, câteva obiective terapeutice specifice:
a. Identificarea paternurilor de relaționare și de percepție care
interferează cu abilitatea persoanei de a funcționa la cel mai înalt nivel de
adaptare;
b. Rezolvarea conflictelor intrapsihice care împiedică funcționarea
curentă;
c. Identificarea modului cum trecutul interferează cu prezentul și
separarea celor două;
d. Conștientizarea felului în care aspecte nerezolvate din trecut sunt
deghizate în simptome;
e. Îmbunătățirea relațiilor interpersonale ca urmare a înțelegerii
relațiilor obiectuale internalizate;
f. Descoperirea unor modalități de coping adecvate prezentului și in-
tegrarea aspectelor disociate ale sinelui.
Magnavita (în Lebow, 2008) sintetizează sistemul conceptual dezvoltat
și rafinat de generațiile de psihoterapeuți psihodinamici prin două configu-
rații triunghiulare care surprind structura și procesul psihoterapiei.
Primul triunghi – Triunghiul Conflictului – suprinde domeniile și proce-
sele psihoterapeutice: impulsurile, afectele; anxietatea și mecanismele de
apărare (Figura 1). Organizarea intrapsihică a individului poate fi observată
prin reacțiile fiziologice și mecanismele defensive activate de intimitatea cu
o altă persoană. Acestea activează apoi schemele relaționale de bază și

27
orice emoție nemetabolizată din relația cu aceste alte persoane.
În situații amenințătoare, cum ar fi începutul psihoterapiei, emoțiile su-
biacente relaționate cu experiențele de atașament produc anxietate care
semnalează individului un pericol asupra Eului (real sau imaginar). Această
anxietate este reglată de constelația unică de mecanisme de apărare pe
care individual le-a încorporat de-a lungul dezvoltării sale. Dacă mecanis-
mele de apărare sunt mature și adaptative, atunci individul poate tolera o
anumită cantitate de stres și își poate menține funcții adecvate ale Eului.
Dacă mecanimele de apărare sunt primitive sau nevrotice, atunci persoana
dezvoltă sindroame clinice (de exemplu, tulburări de anxietate, depresie,
tulburări relaționale, etc.). ”Înțelegerea emoțională” a sensului și funcției
simptomului ar trebui să prevină substituirea simptomului (apariția unui alt
simptom care să exprime aceeași problemă interioară) și ajută la reducerea
probabilității ca același simptom să continue să apară.

Mecanisme de apărare Anxietate

Impulsuri/emoții
Scheme cognitive și relaționale

Figura 1. Triunghiul Conflictului

Al doilea triunghi – Triunghiul Persoanelor – evidențiază realitatea in-

terpersonală a individului și configurațiile diadice (Figura 2): experiențele
relaționale trecute sau schema relațională care derivă din experiențele de
atașament; relațiile curente ale persoanei care de obicei reprezintă focusul
acuzelor sale și care conține schema relațională de bază; relația
transferențială activată cu terapeutul care devine o fereastră experiențială
de cunoaștere a schemei relaționale de bază.

Transferul Relațiile curente

Matricea relațională
expectată

Relațiile trecute
Experiența nemetabolizată relaționată cu trauma de bază

Figura 2. Triunghiul Relațiilor

28
 Prin combinarea acestor două triunghiuri, procesul psihoterapiei este
compus dintr-o serie de etape de restructurare; acțiunea psihoterapiei este
de a asista individul în dezvoltarea conștientizării despre cum paternurile
problematice cu originea în schema relațională trecută interferează cu
dezvoltarea actuală și provoacă suferința. Odată conștientizate aceste
configurații, pot fi învățate noi paternuri de coping și relaționare.
Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow (în Corsini & Wedding, 2010) de-
scriu pe scurt fazele terapiei psihodinamice, în forma să actuală, suportiv-
expresivă:
a. Faza de deschidere prin care terapeutul urmărește să înțeleagă
următoarele aspecte:
De ce a căutat pacientul terapia în acest moment al vieții sale?
Ce fel de factori declanșatori ai problemelor curente apar?
Cât de afectat este pacientul din punct de vedere psihologic?
În această etapă se încheie și contractul terapeutic. În psihanaliza cla-
sică, pacientul se întinde pe canapea, în timp ce în terapia dinamică pacien-
tul rămîne în fața terapeutului, stând pe scaun. Psihanaliza se desfășoară în
ședințe de 3-5 ori pe săptămână, iar terapia dinamică are loc cu o frec-
vență de 1-2 ședințe pe săptămână.
Aceste diferențe se reflectă în procesul celor două forme de terapie.
Astfel, în psihanaliză, pacientul trece prin ceea ce se numește nevroză de
transfer, adică pacientul ”re-joacă” problemele relaționale esențiale în
timpul analizei și sunt rezolvate prin elaborarea lor în timpul terapiei. În
terapia dinamică, se analizează de asemenea transferul dar nu în aceeași
manieră. Metoda CCRT oferă un instrument de descoperire a acțiunii
transferului în psihoterapia suportiv-expresivă.
Alianța terapeutică începe în această etapă.
b. Elementele de tratament. Cele două elemente centrale ale trata-
mentului sunt relația terapeutică (analiza transferului) și explorarea pro-
blemelor pacientului. Balanța dintre cele două elemente variază în funcție
de tipul terapiei dinamice practicate și de nevoile pacientului. Autorii sub-
liniază faptul că echilibrul corect dintre aceste elemente este ghidat de
pacient. În toate terapiile dinamice, relația terapeutică (analiza transferu-
lui) este considerată sursa acțiunii terapeutice. Analiza transferului ajută
pacientul să distingă între fantezie și realitate, între trecut și prezent; să
conștientizeze forța impactului pe care îl au dorințele inconștiente ale co-
pilăriei; să înțeleagă interpretările și percepțiile eronate ale realității actu-
ale prin prisma trecutului.
Explorarea problemelor pacientului (munca expresivă) este procesul

29
gradual de a găsi semnificații în dificultățile pacientului. Înainte de a for-
mula orice ipoteză asupra problemelor pacientului, terapeutul trebuie să-și
adâncească cunoașterea fiind atent la toate canale de comunicare care au
loc. Freud numea acest proces atenție flotantă, în care terapeutul ascultă
tot ceea ce vine și nu ghidează în nici un fel explorarea. Prin metoda asoci-
ației libere, pacientul modelează procesul terapeutic. Terapeutul își dez-
voltă înțelegerea luând în considerare nu numai ceea ce spune pacientul ci
și modalitățile nonverbale de exprimare. Mulți analiști actuali consideră că
și reacțiile contratransferențiale sunt surse importante de informație.
Aprofundarea explorării are loc pe măsură ce apar paternurile (de rela-
ționare și management al stresului și emoțiilor) din spatele problemelor
pacientului. Emoțiile pacientului încep să aibă sens pe măsură devin clare
conexiunile dintre viața trecută și cea prezentă. Apariția simptomelor do-
bândește sens pe măsură ce sunt realizate legăturile cu conflictele interne.
În ultima fază a acestei etape, pacientul înțelege paternurile trecute din
propria viață și nu mai trăiește conflictul interior ce îi împiedica funcționarea.
Acesta este momentul în care începe căutarea unor noi modalități de coping.
c. Faza terminală.
Rezolvarea transferului este faza finală a terapiei psihanalitice. În
această etapă, scopul analistului este de a rezolva atașamentul nevrotic
inconștient al pacientului față de el. Analiza este considerată încheiată
atunci când pacientul este capabil să se angajeze în propria viață în modali-
tăți pozitive, fără simptomele inițiale și când dobândește sentimentul
competenței asupra propriilor teme esențiale – care îl împiedică să re-cadă
în aceleași probleme. De asemenea, pacientul deține noi modalități de
coping în viața sa. Încheierea terapiei este în sine un proces ce poate reac-
tiva sentimente de anxietate de separare. Aceste experiențe ar trebui însă
să fie scurte iar pacientul să le poată controla. În această etapă se explo-
rează toate fanteziile pacientului legate de felul în care se vor derula lucru-
rile după terminarea terapiei. Este o șansă ca pacientul și analistul să îm-
părtășească speranțele și fricile pacientului, iar acest lucru îi conferă paci-
entului încrederea de a merge mai departe.

Varianta adleriană a procesului terapeutic

Terapia adleriană se bazează pe ideea că psihoterapia este o acțiune de
tip educațional ce se bazează pe cooperarea dintre terapeut și client; con-
diția esențială a succesului terapeutic este relația terapeutică fundamen-
tată pe credință, iubire și speranță – aspecte foarte asemănătoare cu fac-
torii comuni ai terapiei. Aspectele pe care se focalizează re-educarea vi-

30
zează stilul de viață al pacientului și relația cu sarcinile vieții (prietenia,
munca, iubirea).
După Mosak (în Corsini & Wedding, 1995) procesul educațional din te-
rapia adleriană urmărește câteva scopuri majore:
a. Creșterea interesului social.
b. Descreșterea sentimentelor de inferioritate, depășirea descurajării,
recunoașterea și utilizarea resurselor personale.
c. Schimbări la nivelul stilului de viață (percepții și scopuri). Scopul te-
rapeutic este de a transforma erorile mari în erori mici.
d. Schimbarea motivației de tip vinovăție din spatele comportamente-
lor acceptabile sau schimbarea valorilor.
e. Încurajarea persoanei de a recunoaște egalitatea între oameni.
f. Ajutarea persoanei de a deveni o ființă umană care participă social.
Obiectivele procesului terapeutic adlerian sunt următoarele (Mosak,
1995 cf. Corsini & Wedding, 1995):
1. Stabilirea și menținerea unei ”bune” relații. Adler a modificat locul
clientului în ședința de terapie, așezându-l față în față cu terapeutul, la
același nivel, pentru a evita distanțarea sau separarea. Adler consideră pa-
cientul o ființă creativă, activă, capabilă de responsabilitate care are un rol
central atât în crearea propriilor probleme cât și în rezolvarea lor. Astefl,
Adler se opune rolului pasiv al pacientului postulat de Freud, dar și mode-
lului medical. Terapia adleriană presupune cooperare și acordul între paci-
ent și client în privința scopurilor vizate. Rezistența și contratransferul sunt
considerate discrepanțe de scopuri între terapeut și client; sarcina în acest
caz va fi de a realinia scopurile pentru ca terapeutul și pacientul să se miște
în aceeași direcție. Pacientul va învăța că o relație interpersonală bună im-
plică cooperare, respect mutual și încredere.
2. Analiza dinamicilor pacientului se referă la două aspecte: înțelege-
rea stilului de viață al pacientului și înțelegerea felului în care acest stil de
viață îi afectează funcționarea curentă a sarcinilor de viață (prietenie,
muncă, iubire). În procedurile de evaluare formale, este explorată conste-
lația familială a pacientului (de exemplu, poziția copilului în familie) pre-
cum și amintirile timpurii (early recollection), adică cele ce apar înaintea
memoriei continue. Aceste amintiri sunt considerate metode proiective –
oamenii își amintesc selectiv evenimente trecute care sunt consonante cu
stilul lor de viață. Rezumatul acestor amintiri timpurii, povestea vieții paci-
entului permit evidențierea ”greșelilor de bază”. Stilul de viață poate fi
perceput ca o mitologie personală inconștientă după care omul își trăiește
viața. Persoana se comportă ”ca și cum” miturile vieții sale sunt adevărate.

31
 ”Greșelile de bază” sunt următoarele: a. Suprageneralizările (Oamenii
sunt periculoși); b. Scopuri ale securității false sau imposibile (Un pas greșit
și ești mort, Trebuie să mulțumesc pe toată lumea); c. Percepții eronate ale
vieții și cerințelor vieții (Viața este foarte grea); d. Minimizarea sau negarea
valorii personale (Sunt prost; Sunt doar o casnică); e. Valori greșite (Trebuie
să fii mereu primul dacă vrei să-i depășești pe ceilalți). Analiza continuă cu
o examinare a felului în care stilul de viață afectează funcționarea sarcinilor
de viață.
3. Interpretarea încununată de insight. Pentru Adler, insightul în-
seamnă înțelegerea urmată de o acțiune constructivă din partea pacientu-
lui. Insightul este facilitat de interpretările pe care terapeutul le face asu-
pra modalităților obișnuite de comunicare ale pacientului, a viselor, fante-
ziilor, comportamentului, simptomelor sale, ale tranzacțiilor dintre pacient
și terapeut, sau dintre pacient și alte persoane din viața sa. Interpretările
adleriene reprezintă o oglindă pe care terapeutul o pune în fața clientului;
ele relaționează trecutul de viitor doar pentru a puncta continuitatea sti-
lului de viață dezadaptativ și nu pentru a demonstra o conexiune cauzală;
pun accentul pe cauză, pe mișcare și mai puțin pe descriere. Adler consi-
dera visul ca fiind o activitate de rezolvare de probleme cu orientare spre
viitor; o modalitate de a aduce la suprafață problemele și de a se mișca
spre rezolvare, spre deosebire de viziunea lui Freud care vedea visul ca
fiind o încercare de rezolvare a unei probleme vechi, trecute. Adler a susți-
nut unicitatea persoanei și s-a delimitat net de simbolismul fix al viselor
impus de Freud.
4. Reorientarea înseamnă a convinge pacientul că schimbarea este
bună pentru el. Modalitatea actuală de a trăi a pacientului îl securizează
dar nu îl împlinește și nici nu îl face fericit. În acest sens, pentru ca terapia
să producă schimbări, este necesar ca clientul să riște un pic din siguranța
sa pentru posibilitatea unei mai mari fericiri sau auto-împliniri.
Tehnicile terapeutice adleriene vizează reorientarea pacientului și sunt
multiple, în funcție și de creativitatea terapeutului. Mosak (în Corsini
&Wedding, 1995) enumeră câteva tehnici specifice terapiei adleriene:
a) a acționa ”ca și cum” – ca răspuns la formulări ale pacienților de ti-
pul ”Dacă aș putea să...”;
b) formularea de sarcini simple pe care pacientul să le poată face în vi-
ața sa înafara ședințelor;
c) crearea de imagini – Adler folosea fraze scurte pentru a-și descrie
pacienții, iar acestea creează pacienților imagini prin care își pot aminti
scopuri, își pot activa resurse, își pot corecta comportamente etc.;

32
 d) tehnica apăsării butonului – este utilă pacienților care se simt victi-
mele emoțiilor disjunctive; pacientul creează imaginar un eveniment plăcut
trecut și observă emoția care acompaniază această imagine, apoi creează
un eveniment neplăcut acompaniat de o emoție precum suferință, umilire,
eșec sau furie; apoi pacientul va recreea prima imagine, respectiv prima
emoție; scopul este de a-i face pe pacienți să realizeze că ei sunt cei care
creează orice emoție și ei decid la ce doresc să se gândească – activarea
auto-determinării.
Visele sunt considerate de Adler manifestări ale compensării, având
rolul de a satisface instinctul de putere. Visele sunt astfel interpretate în
timpul terapiei.

Varianta jungiană a procesului terapeutic

Jung și-a construit sistemul terapeutic plecând de la patru principii (cf.
Douglas în Corsini & Wedding, 1995):
a) psihicul este un sistem autoreglator;
b) inconștientul are o componentă creativă și autoreglatoare;
c) relația terapeut-pacient joacă un rol major în facilitarea auto-conști-
entizării și vindecării;
d) creșterea personalității se desfășoară pe parcursul întregii vieți și a
mai multor stadii.
Psihoterapia analitică se focalizează pe următoarele aspecte:
- căutarea rădăcinilor complexelor și nevrozelor actuale în evenimen-
tele și traumele trecute;
- descoperirea felului cum acestea se manifestă în relația medic-paci-
ent;
- recunoașterea paternurilor arhetipale care se manifestă prin acțiu-
nea complexelor;
- rezolvarea conflictelor normale și patologice (diferențierea se face
în funcție de gradul de conștientizare a conflictului și puterea cu
care se manifestă complexul de la baza sa).
Psihoterapia psihanalitică vizează nu doar rezolvarea complexelor sau
dezvoltarea eului, ci auto-actualizarea (individuarea), astfel ca pacienții să-
și trăiască viața la potențialul lor maxim.
Nevroza apare pentru că omul eșuează sau se abate de la sarcinile sale
de dezvoltare; ea este considerată de Jung un simptom al tulburării echili-
brului personalității, astfel că în loc să se focalizeze pe simptome izolate,
terapeutul jungian caută complexul de la baza simptomului.
Transferul și analiza sa rămân un stadiu important în analiza jungiană,

33
însă conceptul de transfer are semnificații mai extinse decât la Freud. Ana-
liza transferului înseamnă conștientizarea modelelor familiale care încă
acționează în viața pacientului și care îi determină un comportament
neadapatativ. Dacă pentru Freud, proiecția pe care pacientul o face este o
marcă a conflictului său emoțional, pentru Jung, conceptul de proiecție
înseamnă și faptul că tot materialul psihic care nu este încă conștient, se
proiectează sub forma unor proprietăți presupuse ale obiectelor exterioare
(Minulescu, 2001).
Jung (cf. Douglas în Corsini & Wedding, 1995) descrie câteva stadii de
analiză a transferului:
a) Proiecțiile transferențiale asupra terapeutului sunt o reflexie a
istoriei personale a pacientului (pacientul se comportă ca și cum terapeutul
este persoana problematică din viața sa). În acest stadiu, pacientul trebuie
să conștientizeze că proiecțiile îi aparțin, apoi să retragă aceste proiecții de
pe terapeut și să le integreze ca părți conștiente în propria personalitate.
b) Proiecțiile au o componentă personală dar și una impersonală, ce
ține de aspectele socioculturale, arhetipale. La acest nivel, pacientul tre-
buie să ajungă să distingă între ce îi aparține și ce ține de realitatea colec-
tivă, culturală. Aspectul arhetipal nu poate fi asimilat dar poate fi oprită
proiecția sa.
c) Realitatea personală a analistului devine diferențiată de imaginea
vindecătorului proiectată pe el de pacient. Astfel, pacientul va putea să se
relaționeze empatic și direct cu terapeutul văzut ca o persoană normală,
reală, egală cu el.
Jung folosea și tehnica imaginației active – o formă de imagerie medita-
tivă bazată pe eliberarea minții și concentrare intensă – care ajută pacien-
tul să intre în contact cu realitățile sale inconștiente. Cu ajutorul terapeu-
tului, pacientul activează imagini interioare, intră în ele, devenind o parte
din acestea și urmărind ceea ce se întâmplă. Ulterior, odată cu revenirea la
starea normală, pacientul poate scrie sau desena starea sa sau ceea ce i se
pare important.
Analiza viselor rămâne importantă și pentru Jung pentru că visele ex-
pun aspecte ascunse ale pacientului și pot revela schimbările profunde prin
care trece psihicul pacientului. Pentru Jung, visele nu pot fi interpretate
după o simbolistică standard (cum făcea Freud), ci sunt căi particulare de
acces la conținuturile particulare ale pacientului. Ele pot reprezenta do-
rințe, frici, impulsuri reprimate sau soluții la probleme exterioare sau inte-
rioare specifice pacientului. Sensul viselor trebuie descoperit de client îm-
preună cu terapeutul. Minulescu (2001, p. 200) subliniază că, pentru Jung,

34
simbolurile din vise sunt ”foarte individuale; de aceea, ca analist ai nevoie de
asociațiile pacientului pentru a delimita ce înseamnă simbolul pentru el”.
Jung (1933/1966 cf. Douglas în Corsini & Wedding, 1995) a delimitat
patru stadii ale procesului terapeutic:
1. Confesiunea reprezintă o povestire catarctică a istoriei personale.
Facilitat de atitudinea empatică, acceptantă, lipsită de prejudecăți a tera-
peutului, pacientul poate împărtăși secrete conștiente și inconștiente cu
terapeutul, eliberându-se astfel de sentimentele de vinovăție și
normalizându-și poziția umană. Tot în acest stadiu începe relația
transferențială cu terapeutul.
2. Elucidarea este etapa în care terapeutul aduce în atenția
pacientului relația transferențială, visele și fanteziile, și caută originile lor
infantile. Scopul acestui stadiu este insightul emoțional și intelectual.
3. Educarea este stadiul prin care pacientul intră în realitatea
individuală ca o persoană social adaptată. Lucrând asupra sarcinilor
Personei și a Egoului, pacientul poate transforma insightul intelectual în
acțiuni responsabile care să-i ofere roluri active și sănătoase în viața cotidi-
ană.
4. Transformarea este o etapă pe care doar o parte dintre pacienți o
parcurg, anume cei orientați către o mai mare cunoaștere de sine, către
auto-actualizare sau individuare. Existența acestui stadiu a condus dome-
niul psihoterapiei în aria potențialului uman, a teoriei câmpului și a studi-
ului conștientizării. Din acest punct de vedere, Jung este considerat un pre-
cursor al abordării umanist-experiențiale.
Jung a vorbit primul despre importanța unei analize personale a tera-
peutului, subliniind că cel mai important instrument într-o psihoterapie
este personalitatea integrată, individuată a terapeutului. Acesta este cel
care are sarcina de a conține emoțional și de a conduce întregul proces
terapeutic, de aceea este important să dețină abilitățile necesare în acest
sens. Faptul că Jung subliniază importanța setului unic de abilități și carac-
teristici personale ale terapeutului, face ca abordarea sa să nu fie axată pe
aplicarea unor tehnici terapeutice, ci pe relația terapeutică care să facili-
teze procesul analizei.
Practic, pacientul este asistat de analist să dea sens materialului său in-
conștient, prin interpretările empatice și amplicarea imaginilor clientului.
Felul în care analistul însoțește pacientul poate provoca acestuia din urmă
trăiri afective profunde cu efect transformator.

35
 2.4. Mecanismele schimbării în terapia psihodinamică

În terapia clasică freudiană, putem identifica două mecanisme majore

considerate a promova schimbarea terapeutică:
a. Dezvoltarea și rezolvarea transferului. Psihanaliza vizează pe de o
parte, identificarea paternurilor relaționale, emoționale care se repetă în
multiple situații, iar pe de altă parte, conștientizarea de către pacient a
felului în care dificultățile sale actuale (simptomele) sunt strâns legate de
conflictele inconștiente din copilărie. Analiza transferului ajută pacientul să
distingă fantezia de realitate, trecutul de prezent, îl face capabil să evalu-
eze natura nerealistă a impulsurilor și anxietăților sale și îl poate abilita să
ia decizii mature, realiste. Rezolvarea transferului înseamnă, practic, ca
terapeutul să rezolve atașamentul nevrotic inconștient al pacientului față
de el.
b. Munca exploratorie este strâns legată de analiza transferului, și în-
seamnă de fapt, o aprofundare și o consolidare a insightului pacientului
despre transfer. Munca exploratorie se referă la procesul dialogului uman
din timpul ședinței de psihoterapie într-un spațiu protejat de confidențiali-
tate. În acest proces, pacientul are o singură sarcină, aceea de a spune tot
ce îi trece prin minte. Sarcina terapeutului de a asculta și a răspunde pe
măsură ce înțelege sursele problemelor pacientului. În psihanaliză inter-
pretările transferului și analiza semnificațiilor simptomelor sunt centrale
pentru proces. Scopul muncii exploratorii este transformarea personală,
adică identificarea altor modalități de a face față nevoilor și emoțiilor, din-
colo de simptome.
Psihoterapia analitică jungiană identifică câteva mecanisme ale schim-
bării pacientului: analiza transferului, imaginația activă, analiza viselor.
Analiza transferului rămâne un mecanism fundamental în terapia jungiană,
la fel ca și în cea freudiană. Imaginația activă este acea resursă interioară a
clientului prin care poate lucra asupra conținuturilor sale conștientizate, le
poate transforma și reintegra adecvat la nivel intern.
Psihoterapia adleriană propune de asemenea câteva mecanisme prin
care poate activa schimbarea clientului. Accentul este pus pe terapeutul ca
model – se referă la faptul că pacientul se identifică cu terapeutul său și
încearcă să-l imite. Prin caracteristicile sale de personalitate, terapeutul
activează în pacient resurse similare. De asemenea, un terapeut creativ va
improviza tehnici care să răspundă nevoilor terapeutice ale momentului,
dar accentul este mutat de pe aspectul tehnic al terapiei pe interacțiunea
umană, autentică cu pacientul.
36
 În tabelul de mai jos, Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow (în Corsini &
Wedding, 2010) sintetizează sursele schimbării în terapia dinamică.

Principiul Procesul tera- Metoda clinică Metoda de Scopul

teoretic peutic cercetare
clinică
Conflictul Descoperirea Pacientul: aso- CCRT (pentru Decodificarea
inconștient surselor interi- ciația liberă. conflict); Con- simptomului;
cauzează oare de conflict; Terapeutul: textul Simpto- descoperirea
simptomele și pacientul dă ascultarea mului (pentru unei rezolvări
problemele în voce părților deschisă. semnificația noi a conflictului
viață. sinelui. simptomului) interior.

Transferul Descoperirea Analiza transfe- CCRT Descâlcirea

cauzează felului în care rului față de expectanțelor
problemele funcționează analist și alții. vechi de atitu-
din relațiile transferul. dinile curente.
curente.
Problemele Examinarea Ascultarea Metoda Con- A oferi o nouă
timpurii rea- transformării amintirilor textului Simp- ascultare vechii
par în funcți- problemelor timpurii și ob- tomului (pen- suferințe astfel
onarea ulteri- trecute în noi servarea moda- tru rolul încât să nu mai
oară. forme. lităților în care stresorilor în cauzeze stres
agenți stresori declanșarea acut; descâlcirea
actuali le de- vechilor pro- trecutului de
clanșează. bleme) prezent.
Relația tera- Impunerea unei Empatia, îm- Metodele Construirea unei
peutică ser- relații terapeu- preună cu Alianței de alianțe terapeu-
vește ca fun- tice care con- examinarea lucru; ruptură tice care oferă
dament al struiește încre- problemelor ce și reparație a pacientului
terapiei. dere. apar. relației. sentimentul ca
cineva ”este
acolo pentru el”.
Tabel 2. Sursele schimbării în terapia dinamică

Contribuția terapiilor dinamice la activarea și provocarea schimbării te-

rapeutice la client poate fi considerată baza pe care s-au întemeiat toate
celelalte abordări terapeutice. Tendința actuală a oricărei forme moderne
de psihoterapie este tocmai înțelegerea mecanismelor terapeutice care
pot declanșa schimbarea la clienți, respectiv succesul terapeutic. Psihote-
rapia dinamică a identificat câteva mecanisme ale schimbării, care într-o
formă sau alta sunt încorporate în toate celelalte forme de psihoterapie. Le
prezentăm într-o formulare care să sublinieze caracterul general valabil al
acestora pentru orice demers terapeutic:

37
 - Travaliul terapeutic de orice tip de întemeiază pe o muncă de explo-
rare a problemelor clientului;
- Conștientizarea este procesul intern pe care clientul trebuie să-l ac-
tiveze pentru a începe rezolvarea problemelor sale.
- La baza formelor de psihopatologie nevrotică se află o formă de
conflictualitate internă care, odată identificată, iar părțile
conflictuale reintegrate, poate conduce la eliminarea patologiei.
- Declanșarea insightului clientului este un proces intern care pro-
duce schimbări în multiple planuri.
- Relația terapeutică, indiferent de forma de înțelegere a acesteia- fie
ca ecran de transfer, fie ca alianță terapeutică – este, astăzi conside-
rată mecanismul principal al declanșării schimbării la client și al
succesului terapeutic.

2.5. Relația terapeutică în psihanaliză

Multiple studii actuale consideră că relația terapeutică în sine este un

agent esențial al schimbării. Psihanaliza clasică considera că relația terape-
utică se referă exclusiv la apariția și elaborarea transferului. Psihoterapia
psihodinamică modernă încurajează activ o alianță terapeutică puternică;
accentuează importanța comunicării emoționale dintre pacient și terapeut
ca modalitate de a obține informații și a creea conexiunea.
Evoluția teoretică și practică a conceptului de relație terapeutică în
abordarea psihodinamică a fost marcată de mai multe momente (cf. Cior-
bea, 2010):
1) Punctul de plecare este cel al psihanalizei clasice freudiene.
Psihanaliştii clasici adoptau în mod tipic o poziţie de anonimat care este
numită adesea abordarea de tip “ecran alb” (blank screen); nu se angajau
în autodezvăluiri și se situau pe o poziţie, pe care Freud o numea de ”neu-
tralitate”, pentru că încercau să activeze o relaţie de transfer în care clienţii
efectuau proiecţii asupra lor.
2) Primii psihanaliştii care au susţinut o schimbare radicală în teoria și
procesul psihanalitic, prin accentuarea şi modificarea rolului analistului, au
fost Sandor Ferenczi şi Otto Rank. Ei au subliniat componenta interpersonală
a procesului psihanalitic și astfel, s-au îndepărtat de poziţia psihanalizei
clasice. Ferenczi a introdus inovaţii importante în psihanaliză precum:
- nivel mai mare de activism al terapeutului,
- necesitatea unei conexiuni emoţionale între terapeut şi client,
38
 - semnificaţia aspectelor interpersonale ale experienţei terapeutice și
locul empatiei în mediul terapeutic,
- terapeutul trebuie să-şi examineze propriile răspunsuri emoţionale
faţă de pacient (contratransfer). Onestitatea şi integritatea cerute te-
rapeutului ar ajuta clientul să facă diferenţe între trecut (în care neo-
nestitatea emoţională fusese omniprezentă, ceea ce provocase o
stare de confuzie şi suferinţă), și situaţia analitică prezentă.
3) În aceeaşi direcţie, Karen Horney a susținut ideea unei atitudini mai
active a analistului în cadrul sesiunii terapeutice, separându-se astfel de
modelul freudian al psihanalizei.
4) De asemenea, Harry Stack Sullivan a introdus perspectiva analistului
ca un participant activ și observator al relației terapeutice și considera că o
persoană nu poate fi cu adevărat înțeleasă înafara contextului său inter-
personal și social. Din aceeași perspectivă interpersonală, sentimentele
pacientului pentru terapeutul său pot fi reacții față de comportamentul
actual al terapeutului și nu doar manifestări ale transferului. Acestă analiză
pe care analistul o face despre felul în care el contribuie la reacțiile pacien-
tului devine o sursă majoră de informație clinică despre relațiile pacientului
cu restul vieții sale. Acestă schimbare de accent a determinat schimbarea
poziției pacientului în timpul terapiei; nu mai stă culcat pe divan, ci în pi-
cioare având o interacțiune reală cu analistul.
5) Carl Gustav Jung a redimensionat relaţia terapeutică și rolul analis-
tului în procesul terapeutic prin câteva idei centrale:
- psihanalistul trebuie să evite să se bazeze pe teorii şi tehnici specifice
în procesul terapeutic pentru că acest lucru l-ar face pe analist prea meca-
nic şi l-ar poziţiona înafara contactului cu pacientul. “Resping ideea de a
pune pacientul pe canapea şi a sta aşezat în spatele lui. Îmi pun pacientul
în faţa mea şi îi vorbesc ca o fiinţă umană celeilalte și mă expun pe mine şi
reacţionez fără restricţii” (Jung, 1935 apud. Minulescu 2001).
- analistul însuşi este structura de bază în care şi prin care are loc
munca analitică, pentru că el este cel ce furnizează acele calităţi personale
facilitatoare care permit conţinerea procesului analitic. “Fiecare psihotera-
peut nu numai că are propria să metodă – el însuşi este chiar acea me-
todă… Marele factor de vindecare în psihoterapie este chiar personalitatea
analistului” (Jung, 1935 apud. Minulescu 2001).
- personalitatea, dezvoltarea, pregătirea și individuarea terapeutului
sunt cruciale pentru procesul de vindecare al pacientului. Analistul jungian
trebuie să fie într-o permanentă auto-examinare datorită acestei influențe
reciproce pe care o are cu pacientul. Din acest punct de vedere, Jung a fost

39
primul psihanalist care s-a focalizat atât asupra transferului dar și a
contratransferului.
6) Alfred Adler a accentuat şi el importanţa stabilirii unui sentiment al
egalităţii între pacient și terapeut. El preferă să stea faţă în faţă cu pacientul
şi nu în spatele divanului cum făcea Freud. Adler a fost adeptul discuţiei
libere și nu al asociaţiei libere. El manifestă o preocupare activă faţă de
clienţi, demonstrată prin ascultarea atentă a acestora, prin respectul și
încrederea pe care le-o acorda. “Putem reuşi numai dacă suntem în mod
autentic interesaţi de celălalt. Trebuie să fim capabili să vedem cu ochii lui şi
să ascultăm cu urechile lui. El trebuie să contribuie cu partea sa pentru o
înţelegere comună. Chiar dacă simţim că l-am înţeles nu contează dacă avem
dreptate, dacă el însuşi nu a înţeles.” (Adler, cf. Frager și Fadiman, 1984).
7) Anna Freud (1954 cf. Kottler 1993) consideră că atmosfera în psiha-
naliză trebuie construită astfel încât să se înţeleagă că analistul și clientul
sunt două persoane reale cu statut de adulţi şi se află în relaţii reale unul
cu celălalt.
8) Franz Alexander a introdus conceptul de experienţă emoţional-co-
rectivă, ca mecanism de producere a schimbării pacientului, prin reexpune-
rea sa, în cadrul unor circumstanţe mai favorabile, la situaţii emoţionale
trecute cărora nu le-a putut face faţă. Pacientul trebuie să treacă prin noi
experienţe emoţionale, care să anuleze efectele patogene ale experienţe-
lor traumatice din perioada anterioară. De aceea, sarcina analistului ar fi
“să se diferenţieze de persoana cu autoritate din trecut” (1946 apud.
Mertens, 2003) pentru că pacientul, în nevroza de transfer, să-și retrăiască
mai întâi conflictele vechi nerezolvate, dar cu un alt deznodământ. Alexan-
der consideră că această diferenţă de atitudine a analistului – capacitatea
sa de a se delimita de comportamentul părinţilor clientului – este meca-
nismul dinamic principal care facilitează schimbarea. O astfel de experienţă
emoţional-corectivă apare în procesul terapeutic, de câte ori pacientul
simte că terapeutul este o persoană care reacţionează la el, la emoţiile și
gândurile sale reale, pe care până atunci nu le-a putut exprima. Acceptarea
terapeutului, căldura sa umană, empatia reprezintă modalități diferite de
reacție față de persoanale din trecutul clientului – ceea ce este o experi-
ență nouă cu potențial uriaș de vindecare interioară.
Experienţe similare vor apărea și în afara terapiei de asemenea, odată
ce pacientul descoperă că, datorită comportamentului său schimbat, oa-
menii vor reacţiona în alt mod şi îl vor trata diferit decât în trecut. Relaţia
autentică și constantă dintre pacient şi terapeut sunt în sine experienţe
emoţional-corective.

40
 9) Kohut (1971, 1978, 1984 cf. Pinsof în Horvath și Greenberg, 1994)
consideră că transferul afectiv este un fenomen natural, nu neapărat pa-
tologic, ce caracterizează toate relaţiile semnificative din punct de vedere
psihologic din viaţa unui om. Transferul afectiv se stabileşte atunci oamenii
devin “obiecte ale Eului” unii pentru ceilalţi iar aceste relaţii obiectuale
reprezintă componenta cea mai importantă a identităţii psihologice a unei
persoane. În cadrul relaţiei terapeutice, Kohut (cf. Pinsof în Horvath și
Greenberg, 1994) descrie trei tipuri de transferuri:
- Transferul prin oglindire (mirroring) se referă la dorinţele pacienţilor
de a fi priviţi pozitiv și empatic de către terapeut.
- Transferul de idealizare se referă la dorinţa pacientului de a idealiza
terapeutul.
- Transferurile de asemănare se referă la dorinţele pacienţilor de a se iden-
tifica cu terapeutul și prin această identificare să-şi dezvolte anumite abilităţi.
Toate aceste tipuri de transfer oferă o calitate specifică relaţiei
terapeut dintre client. Terapeutul devine un obiect semnificativ al eului
pentru pacient. Cu cât este mai puternic transferul dintre pacient și
terapeut, cu atât mai mult pacienţii folosesc terapia pentru dezvoltarea și
întărirea sinelui propriu. Cu cât este mai intens şi pozitiv transferul afectiv
cu atât mai puternic este sinele. Această transformare posibilă în relația
terapeutică, va schimba și relațiile cu ceilalți oameni din viața clientului.
10) Stolorow şi al. (1983 cf. Jacobs, 1992), în continuarea ideilor lui
Kohut, dezvoltau conceptul de intersubiectivitate. Aceşti teoreticieni consi-
deră că psihoterapia este o realitate co-creată de terapeut și client şi de
relaţia dintre ei. Astfel, câmpul intersubiectiv este cel în care apar experi-
enţele clientului. Pe de altă parte, semnificația inconştientului este lărgită,
în sensul că acesta nu mai este perceput doar ca un rezervor de impulsuri
ale Id-ului, ci un produs al interacţiunilor din acest câmp intersubiectiv.
Graniţa dintre conştient și inconştient este fluidă și depinde de context,
mai ales de condiţiile acestui câmp intersubiectiv. Din această perspectivă,
“Transferul nu este nici o regresie în trecut, nici reiterare a trecutului, ci
mai degrabă o expresie a influenţei continue a principiilor de organizare şi
imagerie care se cristalizează la pacient în experienţele sale pri-
mare…Transferul şi contratransferul formează împreună un sistem
intersubiectiv de influenţă mutual reciprocă” (Stolorow și al. 1987 apud.
Jacobs 1992). De aceea, pentru teoria intersubiectivităţii este foarte impor-
tant acordajul afectiv pe care analistul îl face la lumea interioară a clientului.
Conceptul de contratransfer a cunoscut de asemenea o evoluție spec-
taculoasă:

41
 a) Ferenczi este cel care a inițiat o mișcare opusă de cea a lui Freud.
Dacă Freud considera contratransferul un obstacol al procesului terapeutic,
Ferenczi l-a perceput ca pe o parte a experienţei de întâlnire analitică din-
tre două persoane.
b) Freud a considerat că contratransferul terapeutului se află într-o le-
gătură dinamică cu transferul pacientului. “Fiecare psihanalist nu ajunge
decât atât de departe cât îi permit propriile complexe şi rezistenţe interne”
(Freud, 1910, apud. Thoma și Kachele, 1999). În aceeași direcție, Jung a
conceptu terapia ca fiind în primul rând rezultatul interacţiunii între incon-
ştientul analistului şi inconştientul pacientului, rezultat ce nu poate depăşi
stadiul în care se află terapeutul. “Un terapeut care suferă de o nevroză nu
poate servi terapiei, pentru că nu este posibil să duci pacientul într-un sta-
diu mai avansat decât cel atins de tine însuţi” (Jung, 1973 apud. Frager şi
Fadiman, 1984). Astfel, a apărut necesitatea pentru analist de a se supune
unei analize personale pentru a se elibera de “petele sale oarbe”.
c) Heimann (1950, 1960 cf. Thoma și Kachele, 1999) a redefinit terme-
nul de contratransfer, ca fiind ansamblul sentimentelor pe care le resimte
analistul faţă de pacientul său. Ideea sa a fost că răspunsul emoţional al
analistului faţă de pacientul său reprezintă unul dintre cele mai importante
instrumente de lucru. Devine esenţial ca analistul să rămână în contact cu
emoțiile sale, și nu să le elimine. Astfel, sentimentele analistului vor fi sub-
ordonate sarcinii terapeutice în care el funcţionează ca o oglindă pentru
pacient. “Presupoziţia noastră fundamentală este aceea că inconştientul
analistului îl înţelege pe cel al pacientului. Acest raport la nivel profund
iese la suprafaţă sub formă de sentimente, pe care analistul le observă în
răspunsul faţă de pacientul său, anume în contratransferul său.” (1950,
Heimann apud. Thoma și Kachele 1999).
d) Klein introducea termenul de intropatie care acea abilitate a tera-
peutului de a rămâne în contact profund cu ceea ce se întâmplă în interio-
rul său. Ea depinde de capacitatea analistului de a percepe la el însuşi pro-
cesele de identificare proiectivă și introiectivă, care stau la baza psihopa-
tologiei şi care la pacient se desfăşoară inconştient (Segal, 1964 cf. Thoma
și Kachele 1999).
O problemă controversată în psihoterapie este cea a dezvăluirii
contratransferului către pacienţi, a impactului subiectivităţii analistului
asupra situaţiei terapeutice. Majoritatea analiştilor (mai ales cei clasici)
resping astfel de mărturisiri deoarece Freud recomanda ca analistul să nu-l
lase pe pacient să întrevadă conflictele sale personale, pentru că acestea i-
ar putea produce confuzii, l-ar putea împovăra sau i-ar limita opţiunile de

42
viaţă. Odată cu evoluția psihanalizei dar și a celorlalte abordări terapeutice,
mai ales cea umanist-experiențială, se accentuează din ce în ce mai mult
ideea că exprimarea de sine a psihoterapeutului deţine o putere curativă în
sine care nu depinde de empatie și de interpretare. Analiştii contemporani
susțin ideea că împărtăşirea explicită de către psihoterapeut a propriei sale
subiectivităţi reprezintă modalitatea esențială prin care pacienţii îi pot
simţi că fiind autentici, pentru că cel mai puternic moment în care un tera-
peut se dezvăluie ca om real (Ehrenberg, 1996; Preston, 1998; Renik, 1998;
Stern ş.a., 1998; Davies, 1999 cf. Dudley și Walker, 2003). Consecința
implicită a acestei idei este că atunci când analistul doar interpretează,
chiar dacă o face empatic, pacientul nu-l simte ca fiind complet prezent și
implicat.
Autodezvăluirea terapeutului are funcţia de a valida răspunsurile emo-
ţionale ale pacientului şi facilitează accesarea şi conştientizarea suferinţe-
lor ascunse. Această ipostază a terapeutului constituie o experienţă emoţi-
onal-corectivă pentru client care realizează că, “contrar experienţelor sale
din copilărie, rezonanţa empatică împărtăşită este într-adevăr disponibilă
în această lume” (Kohut 1984 apud. Dudley şi Walker, 2003).
Aceste calități personale ale analistului – responsivitatea emoţională,
rezonanţa empatică și abilitatea de a se conecta cu propriile trăiri și cu ale
pacientului – nu sunt tehnici ce pot fi învățate din cărțile de psihoterapie, ci
abilități profund umane.
Subiectivitatea analistului își face simțită prezența nu numai în privinţa
transferului și contratransferului, ci și în tehnica principală a declanșării
insightului la clienți – interpretarea. Influența subiectivității analistului în
oferirea de interpretări și astfel, în aprofundarea relației terapeutice au
fost subliniate de-a lungul evoluției teoriei psihodinamice:
a. Stolorow (1994 cf. Dudley și Walker, 2003) a subliniat ideea că paci-
entul poate avea experienţe obiectuale noi în funcție de felul în care analis-
tul comunică înţelegerea sa empatică prin intermediul interpretărilor. În
interpretările analistului, pacientul simte că emoţiile conflictuale, dure-
roase pe care le simte sau le direcționează spre terapeut, sunt înţelese şi
conţinute de acesta – astfel, experienţele obiectuale noi pot apărea iar
dimensiunea obiectuală a transferului este întărită și extinsă.
b. Kohut (1997 cf. Feller și Cottone, 2003) consideră că analistul este
capabil de introspecţii indirecte privitoare la experienţa internă a pacien-
tului. Răspunsul empatic al terapeutului la nevoile pacientului este mai util
experienţei terapeutice decât interpretarea comportamentului clientului.
Astfel, pentru Kohut sondarea empatică și introspectivă este o tehnică

43
foarte utilă pentru ca analiştii să adune date despre experienţele interioare
ale pacientului cu scopul de a le explica ulterior.
c. Scrierile recente au evidențiat că pacienţii sunt capabili să folo-
sească interpretările pentrua creşte conştientizarea de sine, coeziunea de
sine și integrarea afectivităţii în experienţă (Buirski şi Haglund 1999 cf.
Dudley și Walker, 2003). Thoma şi Kachele (1999) afirmau că interpretarea
nu este un act pur, și nici regulile terapeutice, iar analistul este întotdeauna
implicat cu realitatea sa psihică, indiferent dacă aceasta se manifestă prin
contratransferul sau teoria la care aderă.
În concluzie, scrierile recente de psihanaliză au accentuat inevitabilita-
tea subiectivităţii terapeutului şi exprimării acesteia în procesul psihanali-
tic. Autenticitatea exprimării subiectivității terapeutului facilitează procesul
interpretativ, scăderea rezistenţelor clientului și insighturile menite să pro-
ducă coeziunea şi integrarea sinelui.

2.6. Cercetarea științifică a terapiei psihanalitice

Freud considera că pentru a demonstra că psihanaliza funcționează,

trebuie aplicată metoda studiilor de caz și nu metoda statistică deoarece
informațiile clinice sunt prea diverse pentru a putea fi comparate. Acest
ultim argument încă este folosit în domeniul cercetării psihoterapiei.
Cu toate acestea, etica profesională actuală impune psihoterapeuților
să lucreze în ținând cont de studiile științifice ale domeniului. Cercetătorii
psihoterapiei psihodinamice au dezvoltat metode ce permit studiul proce-
sului și rezultatului terapeutic, dar care au și utilizare clinică în practica psi-
hoterapiei suportiv-expresive. Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow (în
Corsini & Wedding, 2010) descriu aceste metode:
a. Metoda temei relației conflictuale esențiale (The Core Conflictual
Relationship Theme Method - CCRT) este o metodă de a examina
paternurile relaționale ale pacientului; este versiunea operațională a
transferului. Paternul este conflictual pentru că răspunsurile sunt adesea
contrare cu ceea ce pacientul vrea de la sine însuși. Fiecare patern CCRT
este compus din următoarele trei elemente:
- Dorința (D), afirmată sau implicit. Dorințele cele mai frecvente in-
clude dorința de a fi iubit, de a fi respectat și acceptat.
- Răspunsul celorlalți, fie cel real fie cel anticipat (RC);
- Răspunsul sinelui (RS).
CCRT nu este decodată printr-un singur exemplu, ci prin episoade repetate
44
ce aduc la lumină tema conflictuală. Cele trei elemente sunt întrepătrunse
iar sarcina terapiei este de a elabora noi forme de răspuns, în condițiile în
care dorințele pacientului rămân aceleași.
b. Metoda contextului simptomului (The Symptom-Context Method)
oferă o modalitate de a decodifica semnificațiile simptomelor prin identifi-
carea răspunsurilor emoționale și verbale ale pacientului din jurul simpto-
mului. Când această abordare este folosită în cercetare, cercetătorul blo-
chează segmentul sesiunii înaintea și după apariția simptomului (punctul
nodal). Acest segment este comparat cu un segment non-simptomatic de
aceeași lungime (punctul nodal de control). În terapie, această metodă este
o modalitate de a găsi semnificația evenimentului perturbator care va mic-
șora puterea dacă contextul oferă indicii despre semnificația sa.
c. Metodele Alianței de lucru (The Helping Alliance Methods) se re-
feră la scale și chestionare utilizate în cercetare pentru a identifica stadiul
Alianței. Au fost identificate două feluri de Alianță de lucru prin analiza
factorială a materialului clinic de cercetare. Alianța de tip 1 apare atunci
când pacientul simte că terapeutul este acolo pentru a-l ajuta. Alianța de
tip 2 apare când pacientul se simte ca un partener al procesului terapeutic.
Ambele forme de alianță sunt relaționate cu succesul terapeutic în studiile
psihoterapeutice. În psihoterapie suportiv-expresivă, există două instru-
mente terapeutice importante pentru dezvoltarea Alianței de lucru. Primul
este empatia terapeutului pentru experiența clientului. Al doilea este pro-
cesul de examinare a problemelor care apar în timpul tratamentului; acest
proces este denumit ruptură și reparație (rupture and repair).
Cu toate acestea, cercetarea metodei psihanalitice de psihoterapie a
fost limitată datorită mai multor factori: accesul limitat la pacienți, lungi-
mea terapiei, complexitatea cercetării unei psihoterapii de lungă durată;
lipsa unor metode de cercetare adecvate pentru studiile idiografice; premi-
sele teoretice ale reprezentanților școlilor de terapie (de exemplu, Adler
respingea studiul factorilor ”cauzali”, considerând ca aceste cauze pot fi
doar imputate în maieră retrospectivă, dar ele nu contribuie decisiv la în-
țelegerea psihicului uman). De aceea cele mai multe studii empirice vizează
psihoterapia dinamică de scurtă durată.
Putem împărți studiile psihanalitice în mai multe categorii:
1) Studii privind eficiența metodei psihanalitice. Multiple studiile
metaanalitice au demonstrat eficiența psihoterapiei psihanalitice (vezi Ta-
belul 2).

45
 Autorii Descriere Mărimea Numărul de
efectului studii sau
metaanalize
Abbass și al. Mai multe tulburări; îmbunătățirea .97 12 studii
(2006) generală a simptomelor
Leichsenring și Mai multe tulburări; schimbarea la 1.17 7 studii
al. (2004) nivelul problemelor targetate
Anderson și Mai multe tulburări și rezultate .85 9 studii
Lambert (1995)
Abbass, Kisely, Tulburări somatice; schimbări în .69 8 studii
și Kroenke simptomele psihiatrice generale
(2009)
Messer și Tulburări de personalitate; îmbună- .91 7 studii
Abbass (2010) tățirea simptomelor generale
Leichsenring Tulburări de personalitate; 1.46 14 studii
and Leibing pretratament și posttratament
(2003)
Leichsenring Psihoterapie psihodinamică de lungă .65 7 studii
și Rabung durată vs. Terapii de scurtă durată
(2009) pentru tulburări mentale complexe;
rezultatul general
de Maat și al. Psihoterapie psihodinamică de lungă .78 10 studii
(2009) durată; pre și posttratament
Tabelul 3. Eficiența psihoterapieie psihodinamice – studii metaanalitice (după Levy,
Ablon, &Kachele, 2012)

Roth și Fonagy (2005 cf. Magnavita în Lebow, 2008), analizând critic

cercetarea psihoterapiei, consideră ca psihoterapia psihodinamică și-a
demostrat eficiența în cazul mai multor sindroame. Milrod și al. (2007 cf.
Magnavita în Lebow, 2008) au realizat un studiu controlat randomizat ce a
comparat aplicarea trainingului de relaxare și psihoterapia psihanalitică
manualizată pentru tratamentul tulburării de panică. Rezultatele au de-
monstrat eficiența abordării psihanalitice ceea ce poate reprezenta o al-
ternativă pentru terapia cognitiv-comportamentală care constituia princi-
pala metodă de tratament a acestei afecțiuni.
Tratamentul tulburărilor de personalitate a constituit subiectul mai
multor studii științifice controlate. De exemplu, Winston și al. (1991, 1994
cf. Magnavita în Lebow, 2008) au studiat efectele în timp a tratamentului
clusterului C de tulburări de personalitate prin terapia psihodinamică de
scurtă durată (aprox. 40 de ședințe) și a demonstrat că rezultatele terapeu-
tice se mențin după un an și jumătate de la terminarea procesului terapeutic.
Pe de altă parte, există numeroase studii de caz, însoțite de înregistrări
audio-vizuale, publicate în reviste și cărți internaționale care demonstrează
eficiența terapiei psihanalitice în cazul tulburărilor de personalitate.
46
 2) Studii privind relația terapeutică. Fiedler (1950) a comparat relația
terapeutică în abordarea psihanalitică, nondirectivă și adleriană și a desco-
perit că există o mai mare similaritate între relațiile terapeutice contruite
de experții acestor orientări decât de novici.
3) Studii privind validarea unor concepte psihodinamice:
a. Transferul a fost studiat prin metoda CCRT iar rezultatele obținute
au demonstrat că: același patern CCRT poate fi găsit în discursurile pacien-
ților despre diferite persoane; există o paralelă între paternul CCRT cu te-
rapeutul și cu ceilalți; interpretările CCRT sunt benefice tratamentului
atunci când acestea clarifică răspunsurile habituale ale sinelui (RS) și ale
altora (RC) (Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini & Wedding,
2010).
b. Inconștientul. Cercetările din neuroștiințe a oferit conceptului de
inconștient o susținere științifică prin studiul memoriei implicite și expli-
cite. Memoria implicită este cea legată de paternurile transferențiale care
sunt demonstrate prin comportamentul în relațiile cu ceilalți. O altă formă
de memorie, memoria asociativă, conectează o rețea de lucruri cu
similaritățile lor. Acest proces este asemănător celui din investigația dina-
mică a semnificațiilor inconștiente, de exemplu, când terapeutul urmează
șirul gândurilor prin legăturile lor nonlogice, emoționale. Schore a studiat
rolul relațiilor timpurii în dezvoltarea timpurie a creierului. Acesta a obser-
vat că procesarea înțelegerii emoționale din emisfera dreaptă precede în-
țelegerea verbală. Schore lansează ipoteză că sistemul de sine implicit al
emisferei drepte care evolează în stadiul de dezvoltare non-verbală repre-
zintă substratul biologic al inconștientului dinamic (Schore, 2005 cf.
Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini &Wedding, 2010).
c. Semnificația simptomelor. Semnificațiile unui simptom poate fi
descoperit prin metoda Contextului Simptomului iar cercetările în acest
sens au demonstrat următoarele aspecte: simptomul apare după o stare
de neputință (helplessness); sentimentele de lipsă de speranță, lipsă de
control și lipsă de ajutor sunt legate de simptom; contextul unui simptom
este semnificativ diferit de contextul unul nonsimptom (Luborsky, O’Reilly-
Laundry și Arlow, în Corsini & Wedding, 2010).
d. Rolul trecutului în prezent. Convingerea că problemele relaționale
trecute persistă în prezent este ideea de bază a psihanalizei. Cercetările
asupra paternurilor de atașament transmise intergenerațional (Main, Ka-
plan, & Cassidy, 1985 cf. Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini &
Wedding, 2010) validează această ipoteză. Cercetătorii atașamentului au
validat și conceptul lui Bowlby de ”modele interioare de lucru” (inner

47
working models) ale relațiilor care se dezvoltă prin experiența de atașa-
ment și afectează sentimentul de securitate al copilului și funcționarea să
în relații.
e. Interesul social (Adler). Crandall (1981, cf. Mosak în Corsini &
Wedding, 1995) a realizat prima investigație ala scală largă a conceptului
de interes social. Utilizând Scala Interesului Social, autorul a identificat co-
relații pozitive între interesul social și optimismul privind natura umană,
altruism, adaptare și well-being.
f. Constelații familiale (Adler). Rezultatele studiilor sunt contradicto-
rii pentru că non-adlerienii consideră ordinea nașterii ca fiind un aspect
ordinal pe când adlerienii îl consideră un aspect psihologic (Miley, 1969;
Toman, 1970; Forer, 1977 cf. Mosak în Corsini & Wedding, 1995).
g. Interpretarea amintirilor timpurii. Gushurst (1971 cf. Mosak în
Corsini &Wedding, 1995) a oferit un manual de interpretare și scorare a
amintirilor timpurii. Studiile sale de fidelitate au demonstrat că terapeuții
pot interpreta amintirile timpurii cu o fidelitate inter-evaluatori mare.
Același autor a condus trei studii prin care a validat ideea că scopurile vieții
(Adler) pot fi identificate în amintirile timpurii.
h. Tipurile psihologice ale lui Jung au fost folosite pentru a construi
instrumente de psihodiagnostic a tipului psihologic. Cel mai cunoscut este
Indicatorul tipologic Myers-Briggs folosit în practica clinică mai ales în lu-
crul cu cuplurile.

48
 3. Abordarea cognitiv-comportamentală

Abordarea cognitiv-comportamentală își are originea în știința compor-

tamentului, teoria învățării, psihologia cognitivă și psihologia experimen-
tală. Această perspectivă terapeutică include câteva tipuri speciale de te-
rapii: terapia comportamentală, terapia cognitivă, terapia cognitiv-compor-
tamentală și terapia rațional-emotivă. Ideea fundamentală comună pentru
toate este aceea că promovează rezolvarea problemelor clienților prin
producerea de schimbări la nivelul cognițiilor și/sau comportamentelor,
utilizând tehnici validate științific.
În funcție de cât de mult accent se pune pe aspectele cognitive în for-
mularea cazurilor, acest tip de terapii se întinde pe un continuum în care la
un capăt se află terapiile comportamentale ce se focalizează pe compor-
tament și determinanții din mediu ai acestuia, și la celălalt capăt se găsesc
terapiile care își conceptualizează cazurile doar în termeni cognitivi, fără
intervenții comportamentale (Grant, Young &DeRubeis în Gabbard, Beck,
Holmes, 2005). Majoritatea terapiilor cognitiv-comportamentale se află
între cele două extreme combinând intervenții comportamentale și cogni-
tive în măduri diferite în funcție de caz.
Abordările cognitiv-comportamentale pot fi caracterizate prin urmă-
toarele elemente specifice:
a. Evaluarea empirică a eficienței metodelor terapeutice cognitiv-
comportamentale. Adepții acestei orientări terapeutice sunt intens și sis-
tematic preocupați de validarea terapiei. În acest sens, au apărut terapiile
validate empiric. Pe de altă parte, abordarea empirică se remarcă în atitu-
dinea terapeutului pe parcursul procesului terapeutic concretizată în: co-
lecționarea de informații obiective, organizarea acestora în ipoteze de lu-
cru testabile în realitate, schimbarea ipotezelor în cazul invalidării acestora,
operaționalizarea obiectivelor terapeutice, evaluarea periodică a progre-
sului terapeutic.
b. Caracterul structurat și standardizat. Ca urmare a procesului
continuu de validare empirică a tratamentelor cognitiv-comportamentale,
au apărut proceduri standardizate, rezumate în ghiduri/manuale de trata-
ment, pe care adepții orientării le aplică în cadrul ședințelor. Acestea au
pretenția de a mări obiectivitatea, valididatea și eficiența intervențiilor te-
49
rapeutice. Acest element de specificitate se remarcă și prin contractul te-
rapeutic clar pe care terapeutul îl face împreună cu pacientul. Contractul
terapeutic trebuie să expliciteze clar și precis obiectivele terapeutice, pla-
nul de tratament, intervențiile terapeutice și relația terapeutică.
c. Caracterul limitat în timp și orientat spre scop. Orice formă de TCC
este limitată în timp; în medie durează între 10 și 20 de ședințe, putând
merge până la 50 în funcție de gravitatea problematicii clientului. O terapie
cognitiv-comportamentală se încheie atunci când sunt atinse toate obiecti-
vele terapeutice.
d. Focalizarea pe simptom. Terapiile cognitiv-comportamentale nu
vizează cauzele tulburărilor psihopatologice, ci constelațiile de simptome
actuale ce provoacă dezadaptarea clientului.
e. Orientarea spre prezent. Spre deosebire de terapiile psihodinamice
care vizează procesarea terapeutică a trecutului pacientului, terapiile
cognitiv-comportamentale se centrează pe viața prezentă a persoanei, pe
problemele sale actuale și modificarea acestora. Chiar dacă terapeuții
recunosc importanța factorilor cauzali din trecutul (copilăria) clientului, nu
se focalizează pe aceștia.
f. Caracterul colaborativ al relației terapeutice. Clientul este conside-
rat un colaborator al procesului terapeutic capabil să aleagă și să acționeze
împreună cu terapeutul pentru rezolvarea propriilor probleme.
Mahoney și Ainkoff (1978 cf. Sudak, 2006) au propus o clasificare a ti-
purilor de terapie cognitivă în trei categorii, în funcție de orientarea tera-
piei spre schimbarea cognitivă sau spre schimbarea comportamentală :
a. Terapii cognitive de restructurare. Ideea de pornire în aceste tera-
pii este că suferința emoțională și tulburările comportamentale rezultă din
erorile de gândire iar scopul lor este de a ajuta pacientul să gândească mai
rațional și mai adaptativ. Cele două paradigme care se focalizează pe re-
structurarea cognitivă sunt Terapia Cognitivă, dezvoltată de Aaron Beck, și
Terapia Comportamentală Rațional-Emotivă, dezvoltată de Albert Ellis.
b. Terapii orientate pe trainingul abilităților de coping. Aceste terapii
se focalizează pe antrenarea clienților de a performa un set de abilități des-
tinate a-i ajuta să facă față mai bine situațiilor externe stresante și proble-
matice. Gândurile negative nu sunt abordate terapeutic decât dacă inter-
ferează cu răspunsurile clientului la situațiile stresante. Trainingul de ino-
culare a stresului (Stress inoculation training - Meichenbaum, 1977) și Re-
structurarea sistematică rațională (Systematic rational restructuring -
Goldfried și Davison, 1976) constituie două exemple de astfel de terapii.
c. Terapii de rezolvare a problemelor. Aceste terapii au rolul de a în-

50
văța pacientul să aplice o serie de strategii cognitive sau comportamentale
pentru a rezolva mai multe situații problematice. Terapeutul colaborează
activ cu pacientul pentru a dezvolta soluții la probleme, pornind de la
asumpția că acest lucru conduce la o îmbunătățire a stării emoționale și a
comportamentului. Un exemplu de astfel de terapie este cea dezvoltată de
D'Zurilla și Goldfried (1976) – Terapia de rezolvare a problemelor.

3.1. Evoluția teoriei comportamentale și cognitive

Terapiile orientării cognitiv-comportamentale se bazează pe teoriile

comportamentale și ale învățării dezvoltate de Watson, Pavlov sau Skinner.
John Watson (1878–1958) a dezvoltat teoria comportamentului,
introducând psihologia în aria cercetării experimentale și având ca scop
predicția și controlul comportamentului. A considerat că psihologia trebuie
să fie o știință a comportamentului și a determinanților acestuia. Watson
dat naștere psihologiei clinice științifice și a realizat primele experimente
de decondiționare a fobiilor la copii.
Ivan P. Pavlov (1849–1936) a studiat mecanismul condiționării clasice a
comportamentului prin care acesta poate fi manipulat. Invățarea prin con-
diționare clasică susține ideea că multe reacții emoționale (normale sau
patologice), sunt condiționate de asocierea dintre un stimul condiționat și
un stimul necondiționat ce declanșează automat un răspuns emoțional
necondiționat. Această perspectivă teoretică explică, de exemplu, reacțiile
anxioase din cadrul fobiilor specifice și a constituit baza intervențiilor tera-
peutice pentru decondiționarea fricilor patologice.
B.F. Skinner (1904–1990) a studiat mecanismul condiționării operante
prin care un comportament își poate mări sau micșora probabilitatea apari-
ției în funcție de consecințele imediate ale acelui comportament (sistemul
de întăriri). Descoperirile lui Skinner au condus la noi aplicații clinice: ana-
liza funcțională a comportamentului și modificarea voluntară a comporta-
mentului. Principiile condiționării operante au fost folosite pentru a explica
multiple reacții patologice (de exemplu, comportamentul de evitare din
fobii, crizele de bulimie, etc.) precum și pentru dezvățarea acestor compor-
tamente și re-învățarea unor reacții adaptative.
Hans Eysenck (1916-1997) a criticat lipsa de fundamentare științifică a
psihanalizei și, în consecință, și-a dedicat o mare parte a activității sale ex-
plorării și studierii tehnicilor comportamentale. A fost primul care a folosit
sintagma de terapie comportamentală. Scopul lui Eysenck și a echipei sale
51
a fost acela de a aplica teoria învățării și tehnicile de condiționare pentru a
trata probleme psihiatrice, abilitând astfel pacientul să dezvolte compor-
tamente mai adaptative.
Joseph Wolpe (1915-1997) este considerat un alt pionier al terapiei
comportamentale care în 1958 a dezvoltat metoda desensibilizării sistema-
tice (expunerea treptată a pacientului la stimuli fobogeni) pentru tratarea
fobiilor până când răspunsul de frică dispare și pacientul poate tolera o
expunere totală fără a asocia un răspuns de frică.
Orval Hobart Mowrer (1907-1982) a formulat teoria bifactorială a învă-
țării, făcând legătura dintre condiționarea clasică și cea operantă, prin
identificarea comportamentului de evitare – esențial în menținerea com-
portamentelor fobice.
Arnold Lazarus (născut în 1932) a folosit metoda desensibilizării siste-
matice a lui Wolpe împreună cu metodele psihoterapeutice existente (su-
portul terapeutic și insightul) pentru a creea o terapie care să poată fi utili-
zată pentru o plajă largă de probleme psihologice – Terapia Multimodală.
Albert Bandura (născut în 1925) a formulat teoria învățării sociale, ex-
plicând procese precum modelarea, procese simbolice și mecanisme auto-
reglatoare, orientând terapia comportamentală spre luarea în considerare
a proceselor cognitive ca mediatoare ale comportamentelor. Învățarea prin
modelare (învățarea observațională) susține ideea că oamenii își pot modi-
fica comportamentul observând comportamentele celor din jur (a mode-
lelor). Prin modelare se învață expectanțele adică ce se așteaptă să se în-
tâmple dacă se adoptă un anumit comportament. A insistat asupra ideii de
eficiență personală percepută (sentimentul autoeficacității) și asupra ex-
pectanțelor de reușită în comportamentul uman. Teoria sa susține ideea
determinismului reciproc între individ și mediu în apariția cognițiilor și
comportamentelor și stă la baza elaborării unor tehnici de tratare a fobii-
lor, depresiei sau recăderilor în toxicomanii.
Martin Seligman (născut în 1942) a introdus noțiunea de neajutorare
învățată (learned helplessness) – o persoană expusă repetat la evenimente
negative incontrolabile ”învață” că nu există legătură între ceea ce face și
ceea ce se întâmplă. A considerat că acesta este unul dintre mecanismele
depresiei.
În anii ’70 cercetările arătau că terapia comportamentală se dovedea
eficientă pentru problemele psihologice variate. Cu toate acestea, tot mai
mulți cercetători din domeniul terapiei comportamentale au simțit nevoia
de a depăși noțiunile mecaniciste ale practicii terapiei comportamentale
(Lazarus, 1971 cf. Dafinoiu, 2005), considerând că majoritatea tratamen-

52
telor comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar în termenii teo-
riei învățarii.
La mijlocul anilor ’50 s-a dezvoltat un interes crescut pentru cogniție în
domeniul psihologiei experimentale, cunoscut sub denumirea de ”revoluție
cognitivă” (Murray, 1995 cf. Hamlyn în Lister-Ford, 2007).
În anii ’50 Albert Ellis (1913-2007) și Aaron Beck (născut în 1921), doi
psihanaliști practicieni, au început să exploreze ideea conform căreia
cognițiile joacă un rol important în formarea și menținerea problemelor
psihologice ale oamenilor. În 1955, Ellis a dezvoltat terapia rațional-emo-
tivă, respectiv Modelul ABC, conform căruia Evenimente Activatoare din
viața persoanei provoacă Consecințe emoționale dureroase (de tipul de-
presiei) datorită Convingerilor interne iraționale (Beliefs) pe care persoana
le are în relație cu acel eveniment. Intervențiile terapeutice propuse de
Ellis vizau tocmai schimbarea acestor credințe iraționale pentru o mai bună
funcționare.
În anii ’60 Aaron Beck (născut 1921) și-a publicat pentru prima dată te-
oria de la baza Terapiei Cognitive, prin care propunea ideea că cognițiile
oamenilor le afectează răspunsurile emoționale, comportamentale și fizi-
ologice, iar schimbarea cognițiilor va determina schimbarea răspunsurilor.
Jeffrey Young a observat că unii pacienți (mai ales cei cu o istorie
psihotraumatizantă puternică) nu răspundeau adecvat la tehnicile de re-
structurare cognitivă și a propus o formă de terapie care să se adreseze
schemelor cognitive rigide. Astfel, a formulat Terapia Schemei. El a identifi-
cat o listă de 18 scheme timpurii dezadaptative și modalități terapeutice de
abordare a acestora. Young a reintrodus mecanismele de apărare în tera-
pia cognitivă, pe care le-a numit strategii de coping pentru scheme.
Donald Meichenbaum (născut în 1940) a contribuit la dezvoltarea tera-
piilor cognitive, prin promovarea acestora și prin contribuția sa la integra-
rea teoriei comportamentale cu cea cognitivă. Din 1975 când a publicat
‘Cognitive-Behavior Modification Newsletter’, terapeuții comportamen-
taliști au integrat abordările cognitive și astfel a apărut terapia cognitiv-
comportamentală. A dezvoltat modificările cognitiv-comportamentale prin
tehnicile de inoculare a stresului (stress inoculation training) – în care
pacientul este învățat, în etape, să adopte strategii de coping noi la situații
stresante - și de autodialog (self-instructional training) – în care pacientul
este învățat să vorbească cu sine până își poate controla comportamentul.
Scopul acestor tehnici este de a modifica mecanismele de coping ce au un
rol esențial în psihopatologie.
O tendință modernă în orientarea cognitiv-comportamentală este de a

53
considera natura relativă a experienței mai degrabă decât a o percepe ca
pe ceva obiectiv, rațional (de exemplu, Guidano și Liotti, 1983; Neimeyer,
1986; Mahoney, 1990 cf. Hamlyn în Lister-Ford, 2007). Aceste terapii con-
structivist-cognitive au multe elemente teoretice și tehnice în comun cu
abordările umaniste și psihanalitice (Arnkoff și Glass, 1995 cf. Hamlyn în
Lister-Ford, 2007), și reprezintă probabil o mișcare către integrarea psiho-
terapiei.
Grant, Young, DeRubeis (în Gabbard, Beck, Holmes, 2005) identifică câ-
teva curente în domeniul terapiei care accentuau rolul factorilor cognitivi
ca mediatori ai schimbărilor comportamentale:
a. Comportamente deschise precum gândirea obsesională sau învățarea
observațională nu pot fi abordate doar prin metode comportamentale;
b. Datele provenind de la științele cognitive pun sub semnul întrebării
modelele comportamentale stricte;
c. Teoreticieni precum Beck, Ellis și Meichenbaum se auto-denumeau
cognitiv-comportamentaliști;
d. Cercetările științifice publicate demonstrează că metodele cognitiv-
comportamentale sunt echivalente sau chiar mai bune decât meto-
dele comportamentale pentru anumite tulburări.
Astfel, a apărut un demers eclectic prin care, la tehnicile comportamen-
tale existente au fost adăugate componente cognitive.

3.2. Concepte centrale utilizate în terapiile cognitiv-

comportamentale

Terapiile comportamentale

Conceptele folosite pentru a înțelege procesul terapeutic al terapiei

comportamentale sunt cele descrise de reprezentanții teoriilor învățării.
În principiu, sub denumirea de terapie comportamentală sunt reunite
un grup eterogen de modele teoretice ale comportamentului uman și mo-
dele de intervenție terapeutică specifice tulburărilor psihopatologice. Nu
există o teorie unificatoare care să stea la baza acestei abordări, ci există
modele de comportament dezvoltate de mai mulți cercetători pe baze em-
pirice.
Wilson (în Corsini & Wedding, 1995) clasifică cele mai importante abor-
dări ale terapiei comportamentale contemporane în funcție de măsura în
care acestea utilizează concepte și proceduri cognitive:
54
 1. Analiza comportamentală aplicată este o extensie directă a
behaviorismului radical a lui Skinner. Principala sa asumpție este aceea că
comportamentul este o funcție a consecințelor sale, iar procedurile tera-
peutice vizează tocmai alterarea acestor relații. Tehnicile utilizate sunt:
întărirea, extincția, controlul stimulului. Procesele cognitive nu sunt luate
în considerare în analiza științifică a comportamentului.
2. Modelul neo-behaviorist mediațional stimul-răspuns are la bază
principiile condiționării clasice și teoriile învățării (Pavlov, Hull, Miller). Spre
deosebire de condiționarea operantă, modelul S-R este mediat de varia-
bile. Acest model a fost utilizat mai ales în abordarea tulburărilor de anxie-
tate, prin aplicarea tehnicilor de desensibilizare sistematică și flooding, în
care rolul imaginației dirijate joacă un rol foarte important.
3. Teoria social-cognitivă, formulată de Albert Bandura, susține că
comportamentul se bazează pe trei sisteme reglatorii care interacționează:
(a) stimulul - evenimentul extern, (b) întărirea externă și (c) procesele cog-
nitive mediatoare. Influența evenimentelor din mediu asupra comporta-
mentului este determinată de procese cognitive care mediază felul în care
individul le percepe și interpretează. Asumpția de bază este aceea că nu
atât experiența în sine produce tulburări psihologice ci interpretarea expe-
rienței de către client.
Toate terapiile comportamentale au la bază un model psihologic al
comportamentului uman și angajamentul față de fundamentarea științifică
a metodelor utilizate. Wilson (în Corsini & Wedding, 1995) enumeră princi-
palele consecințe ce derivă din aceste idei comune:
1. Comportamentele anormale apar și se mențin la fel ca și cele nor-
male.
2. Evaluarea comportamentală se focalizează pe determinanții actuali ai
comportamentului mai degrabă decât pe analiza trecutului sau a eti-
ologiei comportamentului.
3. Analiza comportamentului se face împărțind problema în compo-
nente iar procedurile terapeutice țintesc fiecare componentă speci-
fică.
4. Strategiile terapeutice sunt formulate în mod individual pentru pro-
bleme și indivizi diferiți.
5. Terapia comportamentală implică angajamentul față de abordarea
științifică (cadru conceptual explicit, testabil; tehnici terapeutice mă-
surabile și replicabile; evaluarea experimentală a metodelor și con-
ceptelor).

55
 Terapiile cognitive

Asumpțiile generale ale terapiilor cognitive și principiile care le funda-

mentează au fost sintetizate de Ellis (1962) și Beck (1976) (apud. David,
2006):
1. Problemele psihice sunt răspunsuri dezadaptative / disfuncționale învă-
țate, susținute de cogniții disfuncționale / iraționale (nesănătoare /
deazadaptative), conștiente și / sau inconștiente; aşadar medierea cog-
nitivă este fundamentală pentru a clasifica o terapie drept cognitiv-
comportamentală.
2. Cogniţiile disfuncţionale / iraţionale pot fi identificate și schimbate.
3. Factorii generatori ai gândirii disfuncționale / iraționale sunt influențele
genetice și de mediu.
4. Cognițiile disfuncționale / iraționale care generează psihopatologia pot
fi identificate și schimbate prin tehnici cognitive.
5. În abordarea cognitiv-comportamentală, atât teoriile cât și procedurile
de intervenție trebuie validate ştiinţific.
Albert Ellis, considerat precursorul terapiilor cognitive, a studiat siste-
mele de credințe iraționale ale pacientului cu scopul de a le modifica și a
dat naștere propriului sistem terapeutic – Terapia Rațional-Emotivă a apă-
rut concomitent cu Terapia Cognitivă a lui Aaron Beck. Asumpția sa funda-
mentală este aceea că oamenii nu reacționează emoțional la evenimentele
trăite ci la felul subiectiv și irațional în care le percep; ei emit convingeri
despre propria persoană (de exemplu, ”Sunt un ratat!”) și nu percep relati-
vitatea evenimentelor trăite. Scopul general al terapiei rațional-emotive
este modificarea acestor convingeri iraționale despre sine. În acest sens,
Ellis a construit Modelul A.B.C.D.E. care descrie etapele terapeutice. Astfel:
A (Activating Events). În această etapă sunt identificați declanșatorii
credințelor iraționale care pot fi situații externe, obiective sau interne, su-
biective.
B (Beliefs). În această etapă sunt identificate convingerile iraționale ale
pacientului care se interpun între A (evenimentul activator) și C (consecin-
țele). Ellis a identificat 10 credințe iraționale frecvent întâlnite la persoa-
nele cu tulburări nevrotice:
1. Trebuie să fiu iubit sau aprobat în toate, totdeauna, de toată lumea.
2. Trebuie să fiu competent, adecvat și să fiu în stare să reușesc în
orice activitate importantă, altfel sunt o persoană inadecvată și
lipsită de valoare.
3. Oamenii trebuie să acționeze corect iar dacă nu o fac atunci sunt

56
 niște persoane rele. Cei care fac rău sunt detestabili și trebuie con-
damnați.
4. Este groaznic, teribil când lucrurile nu sunt așa cum doresc.
5. Tulburarea emoțională are în primul rând cauze externe iar oamenii
au puține capacități de a-și crește sau descrește emoțiile și
comportamentele disfuncționale.
6. Dacă există ceva neliniștitor, trebuie să fiu în mod constant și exce-
siv preocupat și bulversat de acel lucru.
7. O persoană nu poate și nu trebuie să se confrunte cu responsabilită-
țile și dificultățile vieții și este mai ușor să le evite.
8. Trebuie să fiu dependent de ceilalți și să am nevoie de ei și nu-mi
pot conduce singur propria viață.
9. Istoria mea personală este un determinant important pentru
comportamentul meu prezent și pentru că, în trecut, ceva m-a
afectat puternic, va avea acel efect un timp indefinit.
10. Tulburările altor oameni sunt oribile și trebuie să mă simt nefericit
în privința lor.
11. Există o soluție corectă, precisă și perfectă pentru problemele
umane și este groaznic dacă această soluție nu este găsită.
Alți autori (Campbell, 1985, Burgess, 1990 cf. Holdevici, 1999) au
categorizat aceste credințe iraționale în patru grupe: solicitări nerealiste,
credințe legate de valoare personală, tendința de ”catastrofizare”, credințe
legate de toleranța scăzută la frustrație. Ei consideră că aceste credințe
iraționale sunt legate de trei motivații ale omului: nevoia de aprobare, ne-
voia de realizare și nevoia de confort.
C (Consequences). Sistemele de credințe iraționale determină apariția
răspunsurilor psihopatologice (emoționale, fiziologice și comportamentale).
D (Disputing) – vizează restructurarea cognițiilor iraționale prin jocuri
de rol în care cognițiile sunt evaluate și sunt identificate altele raționale.
E (Effective) este etapa de asimilare a unor cogniții funcționale, raționale.
În timp, Ellis a schimbat direcția focalizării terapeutice de pe identifica-
rea credințelor iraționale pe structura acestora. Astfel, autorul a considerat
că toate convingerile disfuncționale ale oamenilor sunt formulate ca impe-
rative (Trebuie să!). Pe măsură ce clientul conștientizează aceast lucru și
efectul pe care o afirmație imperativă o are în psihicul lor, va putea să le
schimbe cu formulări mai adecvate unor efecte benefice.
În anii `60, Aaron Beck a dezvoltat o Terapia Cognitivă a depresiei. Aa-
ron Beck a considerat că ideile psihanalitice nu explică tot ceea ce el ob-
serva că se întâmplă cu clienții deprimați. El sesizat că pacienții cu depresie

57
au gânduri conștiente care evaluează experiențele lor iar acestea sunt ne-
gative dar și înalt accesibile pentru schimbare. Cu toate acestea, Beck for-
mulează un model teoretic și aplicativ în care sistematizează aspecte ale
psihanalizei și terapiei comportamentale. Influența psihanalizei este evi-
dentă în două idei fundamentale ale lui Beck: a) schemele cognitive și b)
interrelațiile subtile dintre gândire, emoție și comportament. Influența te-
rapiei comportamentale devine evidentă în următoarele aspecte: a) struc-
turarea sistematică a interviului terapeutic, b) definirea scopurilor și proce-
selor care permit atingerea lor, c) operaționalizarea tehnicilor terapeutice
și a evaluării.
În contrast cu perspectiva psihiatrică tradițională asupra depresiei, Beck
a emis ipoteza că gândurile negative nu sunt doar un simptom ci au un rol
central în menținerea depresiei. Astfel depresia poate fi tratată ajutând
pacientul să identifice și să modifice gândurile negative. Gândurile negative
din depresie își au originea în atitudinile (postulate disfuncționale) dobân-
dite în prima copilărie.
Beck identifică cercul vicios al menținerii depresiei în care gândurile
negative scad dispoziția generală, care la rândul ei, crește probabilitatea
apariției gândurilor negative. Sarcina terapeutului este de a rupe acest cerc
vicios, învățând pacientul să evalueze veridicitatea gândurilor automate
negative. Acest model nu implică faptul că gândirea negativă determină
depresia. Depresia este considerată rezultatul final al unor variabile com-
plexe – biologice, de dezvoltare, sociale, psihologice. Gândirea depresivă
nu este cauza depresiei ci o parte a ei.
Modelul lui Beck, deși formulat initial doar pentru depresie, este valabil
multe tulburările psihopatologice pentru că evidențiază rolul cognițiilor în
interacțiunea sistemică a acestora cu emoțiile și comportamentele.
Alterările funcționale ale capacității cognitive apar, după Beck, la urmă-
toarele 3 niveluri psihologice (cf. Dafinoiu, 2005):
a) nivelul cognițiilor (gânduri automate disfuncționale). Cognițiile
alcătuiesc un monolog interior automat, repetitiv, dureros, spontan și in-
voluntar; nu sunt produsul unei prelucrări rationale; sunt greu de identifi-
cat de pacient pentru că au un caracter habitual, fiind într-o strânsă relație
cu sistemul personal de convingeri. Temele principale ale gândurilor auto-
mate sunt: autodeprecierea, sentimentul eșecului, respingerea de către
ceilalți, exagerarea dificultăților, hiperexigența față de sine. Beck a restrâns
aceste teme într-o triadă cognitivă: imaginea de sine (“Sunt un nimeni!”),
experiența curentă negativă (“Nimic din ce fac nu iese bine!”), viitor negativ
(“Niciodată nu-mi va fi mai bine!”).

58
 b) nivelul proceselor cognitive. Beck (1976, cf. David, 2006) identi-
fică câteva tipuri de erori în procesarea informației responsabile pentru
apariția gândurilor automate negative despre sine și lume.
- Suprageneralizarea. Un eveniment particular, deseori singular, din
experiența clientului este generalizat. Se evidențiază în afirmații care con-
țin cuvinte de tipul: niciodată, nimeni, totul, nimic (”Sunt un nimeni!, Ni-
meni nu mă iubește!, Niciodată n-o să mă placă nimeni!”). Varianta funcți-
onală este generalizarea susținută logic.
- Abstracția selectivă presupune extragerea unui detaliu negativ
dintr-o situație și utilizarea lui în alt context fără a ține cont de toate ele-
mentele contextului ințial. Varianta funcțională este abstracțiunea susți-
nută logic.
- Inferența arbitrară este în mod obișnuit denumită ”citirea gânduri-
lor” sau ”lectura realității” și determină persoana care face o astfel de
eroare să fie convinsă că știe cu certitudine ce simte sau gândește altci-
neva, deși faptele reale nu susțin raționamentul său. Varianta funcțională
este inferența susținută logic.
- Personalizarea este procesul prin care persoana își autoatribuie res-
ponsabilitatea unor evenimente neplăcute. Varianta funcțională este asu-
marea responsabilității atunci când este cazul.
- Maximizarea sau minimizarea este procesul de evaluare eronată a
semnificației și amplitudinii unui eveniment. Varianta funcțională este
evaluarea adecvată a semnificației evenimentului.
- Gândirea dihotomică (toul sau nimic, alb sau negru) prin care nuan-
țele și complexitatea realității sunt eliminate. Varianta funcțională este
gândirea nuanțată.
- Autocomenzile imperative (Trebuie să!) prin care gândurile sau
acțiunile devin constrângeri, obligații, datorii ce-i provoacă neplăcere. Va-
rianta funcțională este alegerea prin asumarea acțiunilor.
- Etichetarea este procesul prin care se atașează o etichetă globală
propriei persoane /altor personae fără a ține cont de dovezile care o in-
firmă. Varianta funcțională este evaluarea valorii de adevăr prin dovezi.
- Gândirea emoțională este procesul prin care oamenii cred ceva pen-
tru că așa ”simt” ei, ignorând dovezile. Varianta funcțională este evaluarea
adevărului prin dovezi.
- Vederea ”în tunel” este procesul prin care sunt selectate doar as-
pecte pozitive sau negative. Varianta funcțională este înregistrarea tuturor
dovezilor și elementelor existente.

59
 Aceste erori, pentru că determincă apariția unei ”hărți” de interpretare
a realității, provoacă apariția gândurilor negative automate.
c) nivelul schemei cognitive depresogene. După Beck (1995, cf.
Dewan şi al., 2004) indivizii dispun de paternuri sau teme caracteristice de
gândire. Într-o stare psihopatologică indivizii posedă convingeri negative
esenţiale (negative core beliefs) despre sine care se încadrează în una din
cele două categorii mai largi: cele relaţionate cu neajutorarea (helplessness)
ori cele relaţionate cu neiubirea (unlovebility).
Conform teoriei cognitive credinţele de bază (core beliefs) sunt stocate
în structuri mentale numite scheme. Schema cognitivă depresogenă (de-
numită și postulat silențios, sau atitudine disfuncțională) se află la baza
primelor două niveluri și este responsabilă de vulnerabilitatea la depresie.
Schema cognitivă este o structură emotional-cognitivă, intrapsihică, dez-
voltată în copilărie în urma unor evenimente psihotraumatizante, cu ajuto-
rul căreia stimuli din mediu sunt ordonați și evaluați. Schema de formează
prin selectarea percepțiilor și combinarea lor în structuri intrapsihice. Ea
rămâne inactivă până când este reactivată de anumite evenimente din vi-
ața adultă. Dacă schema este activată, aceasta modifică percepția realității,
devine un filtru al realității. Exemple de scheme cognitive: ”Nu merit să fiu
iubit!”, ”Nu am valoare!”.
După Beck (1996 cf. Dewan şi al., 2004) schemele cuprind aspecte cog-
nitive, afective, motivaţionale și fiziologice. Clusterele de scheme activate
împreună se numesc moduri (modes). Rădăcinile cognitive ale psihopato-
logiei se originează la nivelul primar în care procesarea informaţiilor este
dominată de modurile primare. De exemplu, în modul anxios, temele de
ameninţare sunt hipervalente. În modurile depresive, indivizii sunt domi-
naţi de ideile de pierdere şi deprivare. Aceste moduri sunt activate atunci
când apariţia unui stresor negativ întâlneşte o vulnerabilitate de bază a
persoanei.
Schemele cognitive sunt foarte rigide și inconștiente, determinând la
rândul lor comportamente rigide și emoții neplăcute puternice – persoana
va amplifica tot ceea ce este în acord cu schema sa. Această filtrare a reali-
tății prin intermediul schemei cognitive va conduce la disocierea persoanei
de realitate iar convingerile individului vor deveni predicții care se
autoîmplinesc.
În 1990, Clark (cf. Dewan şi al., 2004) identifică două categorii de
scheme care operează în cadrul sistemului de procesare a informaţiilor.
• Schemele constructive se află sub control conştient şi constau din
scopuri personale și principii de ghidare în societate. Ele sunt flexibile, ac-

60
cesibile şi elaborate; facilitează rezolvarea de probleme, gândirea raţională
și creativitatea și ghidează activitatea productivă orientată către un scop.
• Schemele primare (primal schemas) sunt rigide, absolute şi din
punct de vedere evoluţionist legate de supravieţuire. Procesarea se reali-
zează la nivel automat sau preconştient. Pentru că sunt asociate cu nevoile
de bază ale organismului (conservarea, dominarea, sociabilitatea și repro-
ducerea), ele tind să domine sistemul de procesare a informaţiilor atunci
când sunt activate. Când o schemă primară este activată, individul tinde să
proceseze informaţia într-un mod distorsionat.

3.3. Procesul terapeutic în terapiile cognitiv-

comportamentale

Abordarea cognitiv-comportamentală foloseşte modelul procesării

informaţiei pentru a înţelege normalitatea şi anormalitatea psihică, respec-
tiv sănătatea şi boala mentală şi pentru a realiza intervenţii asupra aspec-
telor psihopatologice. Aspectul central al acestei orientări este ansamblul
concepţiilor despre sine și lume al oamenilor considerate a determina re-
acţiile comportamentale. Aspectele patologice ale clienţilor sunt conside-
rate ca fiind răspunsuri dezadaptative/disfuncţionale învăţate, susţinute de
cogniţii disfuncţionale/iraţionale.
În scopuri didactice, prezentăm în continuare, separat procesul terapeutic
pentru terapiile comportamentale și cognitive, dar în realitatea situației
terapeutice, psihoterapeutții cognitiv-comportamentaliști le utilizează integrat
și complementar.

Terapiile comportamentale

Terapiile comportamentale sunt terapii de scurtă-durată parcurgând în

medie între 25 și 50 de ședințe. Cel mai general scop terapeutic este de a
reduce comportamentele dezadaptative și de a crește sau menține com-
portamentele adaptative.
Obiectivul principal al terapiei comportamentale este evaluarea
comportamentală detaliată a problemelor clientului – analiza funcțională
a comportamentului. În acest sens, se utilizează Modelul ABC comporta-
mental. Conform acestui model, comportamentele oamenilor sunt gene-
rate de procesări informaționale activate de stimuli și care sunt menținute
prin consecințele lor (David, 2006). Prezentăm pe scurt acest model deta-
61
liat de David (2006).
A (Antecedente) – stimuli externi și interni și procesări informaționale
(informații procedurale, autoeficacitate și expectațe pozitive). Schimbarea
eficientă presupune și schimbări la nivelul acestor procesări.
B (Behaviour) – se referă mai ales la comportamentele operante.
C (Consecințe) – se referă la întăriri și pedepse, care cresc, respectiv
scad probabilitatea apariției comportamentului-țintă.
Terapiile comportamentale vizează mai multe etape, fiecare marcate
de tehnici terapeutice specifice. Plecând de la etapizarea sintetizată de
Wilson (1995), detaliem în continuare fazele procesului terapeutic:

1. Identificarea problemei și evaluarea.

Obiectivul principal al terapeutului comportamentalist este identifica-
rea și înțelegerea problemei actuale a clientului. Astfel, el va cere informa-
ții despre severitatea, frecvența acesteia și va parcurge etapele analizei
funcționale a comportamentului - metodă ce identifică variabilele perso-
nale și de mediu care mențin gândurile, emoțiile și comportamentele
dezadaptative. Istoria personală a pacientului este luată în considerare
doar dacă contribuie direct la apariția problemei prezente a clientului.
Principalele metode de evaluare a comportamentului clientului sunt:
a. Interviul orientat pe comportament prin self-reportul clientului;
b. Imaginația dirijată constă în re-crearea în plan imaginar a unei situ-
ații de viață problematice și este o metodă utilă de evaluare a reacțiilor
clienților la o situație particulară și de identificare a gândurilor specifice
asociate acelui eveniment.
c. Jocul de rol este o metodă prin care clientul, împreună cu terapeutul
sau cu partenerul de cuplu, în cazul terapiei de cuplu, interpretează o situ-
ație problematică. Este o metodă utilă mai ales pentru evaluarea proble-
melor interpersonale.
d. Monitorizarea reacțiilor fiziologice este posibilă datorită progreselor
tehnologice înregistrate.
e. Auto-monitorizarea este o metodă prin care clienții sunt instruiți să
țină un jurnal detaliat, zilnic al reacțiilor lor (emoționale, cognitive, com-
portamentale). Scopul acestei metode este de a identifica paternurile
comportamentale ale clienților care se relaționează cu problemele lor.
f. Observarea comportamentului mai ales în mediul natural de funcți-
onare a clientului cu scopul analizei comportamentale a problemei.
g. Instrumente psihodiagnostice. Terapeuții comportamentaliști folo-
sesc liste de simptome (symptom checklists) și scale de tip self-report pen-

62
tru diverse simptome (de exemplu, Beck Depression Inventory). Scopul lor
este mai ales de a evalua severitatea problemei clientului la începutul te-
rapiei și monitorizarea progresului terapiei.

2. Tehnici de terapie.
În practica clinică a terapiei comportamentale este utilizată o plajă
largă de tehnici terapeutice iar cele mai cunoscute sunt următoarele:
a. Tehnici bazate pe imagerie. Desensibilizarea sistematică (Wolpe)
parcurge mai multe etape: învățarea relaxării, construirea listei ierarhice
de stimuli fobogeni și expunerea în plan imaginar. Clientul este învățat să
se relaxeze în plan mental (de exemplu, este învățat trainingul autogen
Schultz sau metoda relaxării progresive Jacobson). Apoi clientul este in-
struit să își imagineze fiecare eveniment din listă în timp ce este profund
relaxat. Dacă un item din listă îi produce anxietate, atunci este instruit să
oprească vizualizarea și să refacă senzația de relaxare. Itemul respectiv
este repetat sau lista de itemi anxiogeni este ajustată până când clientul
poate vizualiza scena fără a resimți anxietatea. Se procedează la fel cu fie-
care item din listă până la ultimul care este considerat cel mai anxiogen.
Dacă este posibil, terapeuții comportamentaliști recomandă și expunerea
în vivo, pe care o consideră mai intensă ca efect.
O altă aplicare a imageriei mentale vizează generarea de reacții
aversive (de exemplu, pentru tratarea alcoolismului). Clientul este instruit
să-și imagineze consecințe aversive asociate cu comportamentul proble-
matic.
b. Fooding (tehnica imersiunii) se referă la confruntarea directă a
pacientului cu situația anxiogenă, fără ca acesta să aibă modalități de ieșire
din ea. Dacă este efectuată în plan imaginar, această tehnică este cunos-
cută sub denumirea de tehnica imploziei. Pentru a fi eficientă, imersiunea
în situația anxiogenă trebuie să fie suficient de lungă.
c. Metoda modelării presupune ca terapeutul sau o altă persoană
investită de către pacient cu încredere, să se confrunte cu stimulul
anxiogen oferind astfel un exemplu personal și mărind efectele tehnicilor
de expunere.
d. Antrenamentul asertiv. Asertivitatea este o abilitate prin care
oamenii își pot exprima emoțiile și opiniile în fața celorlalți, cu fermitate și
curaj, fără agresivitate. Persoanele care nu dispun de această resursă devin
anxioși în situații sociale, au o stimă de sine scăzută și pot fi exploatați de
ceilalți. Prin antrenamentul asertivității, terapeutul oferă un model de
comportament asertiv adecvat și apoi instruiește clientul să exerseze gra-

63
dual fiecare secvență a comportamentului asertiv. Antrenamentul include
ajustarea poziției corporale, menținerea contactului vizual și reglarea
vocală.
e. Proceduri de auto-control sunt cele care ajută clientul să își stabi-
lească un set de scopuri sau standarde care să-i ghideze comportamentul.
De exemplu, în tratamentul obezității se stabilesc standarde calorice zil-
nice. Scopurile fiind clar definite pot fi mai usor atinse, iar realizarea lor
produce în client un sentiment de putere personală care, la rândul său,
mărește probablilitatea menținerii noului comportament. Metodele de
relaxare progresivă și bio-feedback sunt considerate tot proceduri de auto-
control pentru reducerea stresului, tratarea insomniei, a durerilor de cap
sau hipertensiunii (O'Leary & Wilson, 1987 cf. Wilson în Corsini &Wedding,
1995). Metodele de relaxare și biofeedback induc modificări la nivel biolo-
gic, reducând parametrii psihofiziologici ai stresului.
David (2006) realizează o categorizare a tehnicilor terapeutice
comportamentale în funcție de obiectivul terapeutic vizat, astfel:
1. Tehnici de accelerare a comportamentului prin care se urmărește
creșterea probabilității apariției comportamentului:
a. Prin modificarea consecințelor: tehnica întăririi pozitive; tehnica
întăririi negative (tehnica evitării); tehnica modelării; tehnica Premack (o
activitate cu frecvență mai mare poate folosi drept întărire pentru o activi-
tate cu frecvență redusă care se dorește întărită; de exemplu, copilul poate
merge la joacă doar dacă își face temele); tehnica contractului (de exemplu
în cazul relației dintre adolescenți și părinți sau în terapia de cuplu).
b. Prin modificarea antecendentelor: tehnica amorsajului (stimulii
din realitate amorsează diverse stări sau comportamente); tehnica con-
trolului guvernat de reguli (de exemplu, mergi la joacă după ce îți faci te-
mele).
2. Tehnici de decelerare a comportamentului prin care se urmărește
scăderea probabilității apariției comportamentului:
a. Prin modificarea antecedentelor: tehnici de control a stimulilor (de
exemplu, eliminarea stimulilor care amorsează mâncatul compulsiv, sau
insomnia); tehnici de control a procesărilor informaționale (autoeficacitatea și
expectanțele).
b. Prin controlul consecințelor: tehnica extincției (înlăturarea întăriri-
lor pozitive ale unui comportament dezadaptativ concomitent cu întărirea
pozitivă a unui comportament adaptativ); tehnica pedepsei; tehnica time-
out (izolării); tehnica sațierii; tehnici aversive

64
 Terapia cognitivă
Procesul terapeutic de tip cognitiv parcurge mai multe etape:
a. Clarificarea problemei clientului este etapa în care se explorează difi-
cultățile acestuia și se organizează din punctul de vedere al importanței.
b. Familiarizarea pacientului cu modelul cognitiv este etapa în care te-
rapeutul ajută clientul să înțeleagă relația dintre cogniții și emoții.
c. Structurarea ședințelor de terapie după un plan și o listă a priorități-
lor, este etapa propriu-siză de identificare și eliminare a discrepanțelor
cognitive. La finalul fiecărei ședințe se folosesc teme pentru acasă care
îndeplinesc mai multe funcții (Garland & Scott, 2002; Young și al., 1993 cf.
Kellogg și Young, 2008 în Lebow, 2008): se adună informații; se evaluează
gândurile; se modifică schemele – în general, este o metodă de a aplica în
viața reală ceea ce clientul a învățat în ședința de terapie, ceea ce permite
acestuia să înțeleagă problema sa la nivel experiențial, nu doar intelectual.
Terapiile cognitive au ca obiectiv principal restructurarea cognitivă. În
acest sens se utilizează Modelul ABC cognitiv, inițiat de Ellis și dezvoltat
ulterior de Beck (descrise anterior).
Eliminarea discrepanțelor cognitive se face prin modificări la două niveluri:
a) nivelul cognitiv (B), prin proceduri de restructurare cognitivă;
b) nivelul evenimentului activator (A), prin proceduri de rezolvare de
probleme și antrenament asertiv (David, 2006).
1. Procedurile de restructurare cognitivă se referă la procesul modificării
cognițiilor disfuncționale și înlocuirea lor cu cele funcționale. Aceste proceduri
parcurg mai multe etape (după David, 2006 și Kellogg și Young, 2008 în Lebow,
2008):
a. Identificarea cognițiilor disfuncționale locale (gândurilor automate)
se face prin urmatoarele tehnici:
- Tehnica întrebărilor directe (La ce te gândești când ești anxios?).
- Tehnica imageriei dirijate – prin care pacientul este rugat să-și imagi-
neze o situație problematică și să o descrie cât mai detaliat.
- Tehnica jocului de rol în care este simulată de către pacient și terapeut
o situație problematică în cadrul ședinței de terapie.
- Tehnica observării reacțiilor pacientului în cursul terapiei.
- Tehnica înregistrării zilnice a gândurilor automate disfuncționale, prin care
pacientul atunci când trăiește situația problematică completează un jurnal
al momentului. De exemplu, el va înregistra: situația problematică,
răspunsul său emoțional și intensitatea sa, gândul automat negativ.
- Tehnica inferenței terapeutice prin care terapeutul generează ipoteze
cu privire la gândurile automate ale clientului și le verifică cu acesta.
65
 - Tehnica asociațiilor libere.
- Tehnici bazate pe desen, joc, povești terapeutice care se folosesc în lu-
crul cu copiii.
b. Modificarea cognițiilor disfuncționale locale (gândurilor automate)
se poate realiza prin următoarele tehnici:
- Tehnici logice prin care sunt identificate inconsistențele logice din
gândirea pacientului.
- Tehnici empirice prin care gândurile automate sunt verificate prin
experiența cotidiană. Se pot folosi în acest sens și jurnale ale clientului
în care acesta poate aduna dovezi care susțin și respectiv, infirmă gân-
durile sale automate.
- Tehnici de definire a termenilor se folosește atunci când clientul se de-
scrie în moduri negative sau folosește termeni vagi, generali. De exem-
plu, dacă clientul spune că este un ratat, terapeutul poate întreba ce în-
seamnă ratat?
- Generarea de explicații alternative este o tehnică ce se poate aplica
atunci când clientul face interpretări despre comportamentul unei alte
persoane fără a avea dovezi.
- Tehnici pragmatice/funcționale prin care gândurile automate negative
sunt supuse motivației practice (Îți folosește să gândești așa? Te ajută
să-și atingi scopurile? Care sunt avantajele/dezavantajele menținerii
acestor gânduri?). Se folosește mai ales cu clienții mai reticenți la
schimbarea gândurilor.
- Tehnici de recadrare pozitivă (reframing) se referă la a descoperi as-
pecte pozitive dintr-o situație negativă.
- Tehnici metaforice prin care se înlocuiesc, indirect, prin metafore,
gândurile negative cu altele funcționale, adaptative.
- Tehnici umoristice/ironice, atunci când sunt utilizate adecvat, pot
schimba perspectiva clientului și gândurile automate negative asociate.
- Tehnica imageriei emotive prin care cognițiile sunt restructurate prin
expunerea în plan imaginar la situații problematice în care sunt înlocu-
ite cognițiile disfuncționale cu cele raționale, schimbându-se astfel trăi-
rea afectivă a clientului.
- Tehnica experimentele comportamentale presupune prescrierea de
sarcini comportamentale care să modifice gândurile disfuncționale.
- Examinarea temerilor fanteziste se folosește mai ales cu clienții anxioși
și constă în examinarea fricilor anticipative ale acestora și construirea
unor planuri de coping în cazul în care situațiile temute se vor întâmpla.

66
 c. Abordarea erorilor de procesare a informațiilor (asumpțiilor dez-
adaptative):
- Evaluarea standardelor pacientului. Clientul poate avea standarde
nerealiste iar acestea trebuie adresate în terapie.
- Examinarea sistemului de valori al pacientului. Unele persoane încearcă
să reușească în toate activitățile. În terapie se poate face o listă a
priorităților clientului și focalizarea energiei lor va fi mai adecvată.
- Distincția dintre progres și perfecțiune este o tehnică prin care se
poate aborda gândirea dihotomică a clientului. Pentru că perfecțiunea
nu poate fi atinsă, terapeutul și clientul pot discuta despre avantajele
de a se focaliza mai degrabă pe progres.
- A împrumuta perspectiva altei persoane. Clientul identifică o per-
soană despre care crede că funcționează bine și apoi este încurajat
să-și imagineze cum ar aborda acea persoană situația respectivă.
d. Blocarea contaminării psihologice induse de cognițiile disfuncțio-
nale locale se poate realiza prin tehnici precum:
- Tehnica anticipării raționale prin care pacientul poate anticipa influ-
ențele pe care cognițiile disfuncționale le au asupra comportamen-
tului său. Odată conștientizate, aceste influențe pot fi oprite.
- Tehnica restructurării globale care se realizează mai ales în transă
hipnotică sau prin imaginație dirijată și vizează uitarea intenționată a
unor informații și înlocuirea acestora cu altele.
- Tehnica informațiilor alternative și incompatibile cu informațiile false
deținute de client, astfel, blocându-se impactul acestora din urmă
asupra comportamentului clientului.
e. Identificarea, modificarea și blocarea structurilor cognitive gene-
rale disfuncționale conștiente care le generează pe cele locale. Structurile
cognitive generale se referă la cogniții centrale, profunde dezvoltate pe
parcursul întregii vieți a pacientului. Această etapă se realizează prin:
- Tehnica interviului inferențial (inference chaining)
- Tehnica analizei conceptuale (downward arrow technique) – pacientul
este rugat să-și imagineze că gândurile sale automate ar fi adevărate;
apoi terapeutul întreabă ce ar însemna pentru client dacă ar fi
adevărat. Procesul întrebărilor va continua cu alte gânduri până când
se ajunge la convingerea profundă generală comună.
Ambele pornesc de la gândurile automate identificate anterior și ajung
treptat, mergând pe firul ideii pacientului, la structurile de personalitate și
filosofia de viață a pacientului. Se folosec întrebări de tipul: Ce înseamnă
acest gând pentru tine? Ce spun gândurile acestea despre tine?

67
 f. Modificarea schemelor cognitive
- Identificarea istorică a surselor schemei. Această metodă implică o
trecere în revistă a oamenilor și situațiilor care au încurajat sau
susținut dezvoltarea schemei dar și a celor care s-au opus ei.
- Utilizarea imageriei și a emoțiilor este o modalitate de a avea acces la
scheme. Când pacienții sunt supărați în legătură cu diverse situații din
viața lor, sunt rugați să închidă ochii și să devină conștienți de ceea ce
simt și să acceseze situații din trecut similare ca emoție. Aceste
amintiri sunt situații care reflectă schema.
- Restructurarea prin imaginație. Schemele dezadaptative pot fi co-
nectate cu evenimente traumatizante specifice. Prin utilizarea
imaginației dirijate, pacientul se poate confrunta cu cei implicați în
crearea schemei.
- Redactarea de scrisori către persoane din viața clientului care l-au
făcut să sufere în care să menționeze cum l-au rănit și cum intențio-
nează să-și continue viața. Scopul scrisorilor este de a exprima
emoțiile reprimate din trecut și să modifice schemele cognitive care
au rezultat.
- Dialogul schemei. După identificarea schemei și a variantei sale func-
ționale, sănătoase, se poate utiliza tehnica scaunelor pentru a ar-
gumenta fiecare schemă. Tehnica se repetă până când clientul se
asociază, se conectează emoțional schemei adaptative.
g. Identificarea, modificarea și blocarea structurilor cognitive gene-
rale disfuncționale inconștiente
Conform teoriei cognitiv-comportamentale, se consideră că structurile
cognitive inconștiente nu pot fi identificate și modificate direct. De aceea,
tehnicile comportamentale (tehnici operante, expunerea, relaxarea) pot
modifica indirect aceste structuri pentru că modifică indirect conținutul
procesărilor informaționale inconștiente.
2. Proceduri de rezolvare de probleme și antrenament asertiv se referă
la modificarea evenimentului activator (situația externă) care generează
cogniții iraționale, disfuncționale.
Procedura rezolvării de probleme urmează câteva etape (Dobson et al.,
2001 apud. David, 2006):
- Identificarea problemei (a stării inițiale și finale): Care este problema?
- Stabilirea scopurilor: Ce doresc?
- Generarea soluțiilor alternative: Ce pot face pentru a-mi atinge sco-
purile?
- Considerarea consecințelor: Ce s-ar întâmpla dacă aș face asta?

68
 - Decizia pentru cea mai bună alternativă: Ce voi face?
- Implementarea
- Evaluarea: A funcționat?
Antrenamentul asertiv parcurge următoarele etape:
- Analiza detaliată modului de interacțiune cu ceilalți.
- Selectarea situațiilor în care este util comportamentul asertiv.
- Analiza unui incident trecut.
- Examinarea detaliată a următoarelor caracteristici ale comporta-
mentului problematic al pacientului: contact vizual, gestică, postura
corpului, volumul și tonul vocii, fluența vorbirii, conținutul și
credibilitatea mesajului.
- Observarea atentă a unor modele de comportament asertiv.
- Întocmirea unei liste cu variante de comportament asertiv.
- Imaginarea unor situații în care sunt aplicate comportamente asertive
și consecințele lor.
- Jocuri de rol pentru exersarea comportamentului asertiv.
- Implementarea alternativelor alese în situații reale.
- Reflectarea asupra rezultatelor obținute.
3. Procedura inoculării stresului se folosește în cazul în care nu pot fi
modificate nici cognițiile disfuncționale, nici evenimentele activatoare. Se
urmărește eliminarea mecanismelor de coping dezadaptative și învățarea
unora adaptative. Etapele sunt următoarele:
- Identificarea evenimentului activator și a stării de distres asociate.
- Analiza mecanismelor de coping dezadaptativ și consecințele lor.
- Înlocuirea mecanismelor de coping dezadaptativ cu cele adaptative.
- Evaluarea noilor resurse.
- Confruntarea cu distresul în noile condiții.
- Generalizarea strategiilor noi la situații stresante posibile.
Modelul ABC comportamental și ABC cognitiv sunt complementare și
sunt aplicate împreună în funcție de situația problematică a clientului.

Terapia schemelor cognitive

Young a identificat 18 scheme timpurii dezadaptative frecvente la oa-

menii cu traume psihice profunde în copilărie. Autorul a considerat că
acestea se creează atunci când nevoile fundamentale ale copilului nu sunt
satisfăcute – nevoia de securitate, autonomie, competență, identitate, li-
bertate de exprimare, spontaneitate, joc, limite realiste și auto-control
(Young și al., 2003 cf. Kellogg și Young în Lebow, 2008). Pacienții cu astfel

69
de scheme utilizează strategii de coping (mecanisme de apărare) pentru a
ceda, a evita sau supracompensa schemele.
Deși problemele actuale ale pacientului sunt importante, ele sunt con-
siderate doar o manifestare a schemelor dezadaptative. Young abordează
terapeutic scheme dezadaptative prin câteva etape și metode asociate
acestora (cf. Kellogg și Young în Lebow, 2008):
a) Utilizarea relației terapeutice. Young introduce termenul de
”reparentalitate limitată” (limited reparenting) pentru a descrie relația te-
rapeutică ce va facilita abordarea schemelor. Termenul încorporează idei
psihanaliste (relația ca experiență emoțional-corectivă) și umaniste (condi-
țiile rogersiene).
b) Tehnicile cognitive sunt utilizate pentru a testa veridicitatea schemei.
c) Utilizarea tehnicilor experiențiale de tipul experimentelor gestalt
(scaunul gol sau două scaune) pentru a procesa emoțional încărcătura
schemei.
d) Schimbarea paternurilor comportamentale auto-defensive ale paci-
enților prin repetarea alternativelor comportamentale și implementarea
lor în viața reală gradat.
Young (cf. Young & First în Gabbard, Beck & Holmes, 2005) introduce
termenul de moduri pentru a descrie stările sau manifestările schemelor și
le clasifică în patru categorii fiecare având mai multe subcategorii:
1. Copilul:
a. Copilul vulnerabil – conține suferința, angoasa, singurătatea și
neajutorarea clientului.
b. Copilul furios – conține furia simțită de client atunci când nevoile sale
nu au fost satisfăcute sau când a fost rănit de persoanele semnificative.
c. Copilul impulsiv/indisciplinat – conține aspectele imature ale clien-
tului care caută o gratificare imediată și se comportă ca un copil alintat.
d. Copilul mulțumit – conține experiențele fericite ale pacientului. Prin
imaginație dirijată și prin relația terapeutică, această parte poate crește.
2. Părintele
a. Părintele punitiv se manifestă prin critici interne, auto-pedepsire.
b. Părintele critic se manifestă rigid și perfecționist, având standarde
înalte extreme.
3. Strategii de coping. Pentru a face față acestor moduri, pacientul își
creează strategii de coping dezadaptative (mecanisme de apărare):
a. Submisivul compliant (Compliant Surrender) se comportă într-o ma-
nieră pasivă și submisivă față de schemă. Pacientul este incapabil să-și
exprime nevoile sau dorințele.

70
 b. Protectorul detașat folosește evitarea pentru a-și bloca dorințele și
emoțiile.
c. Supracompensatorul caută să controleze comportamentul celorlalți.
Este grandoman și cere mereu ceva celorlalți încercând să-i determine să îi
dea ceea ce doresc.
4. Adultul sănătos este modul care de obicei lipsește pacienților și
reprezintă aspectul care trebuie dezvoltat în terapie. Va fi inițial manifestat
de către terapeut pentru a oferi un mod sănătos de manifestare.
Procesul terapeutic va urmări procesarea emoțional-cognitivă a modu-
rilor dezadaptative și dezvoltarea Adultului Sănătos. Relația terapeutică,
procesarea cognitivă și strategiile experiențiale sunt utilizate combinat
pentru a atinge scopurile terapeutice.

3.4. Mecanismele schimbării în terapia cognitiv-comporta-

mentală

În terapiile cognitiv-comportamentale cele două mecanisme dovedite

științific a produce schimbarea și succesul terapeutic sunt:
1. Procesele de învățare. Wilson (în Corsini & Wedding, 1995) consi-
deră că deși principiile condiționării clasice și operante explică eficiența
mai multor proceduri terapeutice comportamentale, ele nu explică succe-
sul altor metode. Aceste principii joacă un rol în efectele produse de meto-
dele terapeutice comportamentale, dar autorul subliniază faptul că meca-
nismele responsabile pentru succesul terapeutic în general rămâne neclar.
Autorul oferă drept exemplu metoda expunerii pentru tulburările fobice și
obsesiv-compulsive. Deși eficiența acestei metode a fost dovedită, explica-
ția motivelor pentru care ea funcționează a rămas neclară. Inițial, se consi-
dera că expunerea repetată la situații anxiogene produce eliminarea anxie-
tății condiționate clasic care mediază evitarea fobică comportamentală.
Studiile mai recente iau în considerare mecanismele cognitive.
Zinbarg și Griffith (cf. Lebow în Corsini Wedding, 1995) consideră că
mulți terapeuți comportamentaliști contemporani sunt de acord că relația
terapeutică este necesară (de exemplu pentru a asigura complianța la sar-
cinile comportamentale) dar nu suficientă ca factor curativ. Unul dintre
factorii curativi este insightul care ajută la înțelegerea paternului compor-
tamental și a funcțiilor și originilor sale de către pacient ceea ce îl va face
mai doritor să le schimbe. Pe de altă parte, cei mai mulți comporta-
mentaliști susțin că sarcinile comportamentale sunt atât necesare cât și
71
suficiente pentru provocarea schimbării terapeutice; acestea, fiind aplicate
între ședințele terapeutice, ajută la progresul și menținerea schimbării.
2. Mecanismele cognitive.
Teoria social-cognitivă consideră că nu expunerea clientului la stimuli
anxiogeni produce extincția stării de anxietate, ci modificarea expectanțe-
lor de auto-eficiență ale clientului (Bandura, 1982 cf. Wilson în Corsini &
Wedding, 1995). Astfel, terapeutul trebuie să ajute clientul să folosească
metodele cognitive pentru a atribui schimbările sieși astfel încât să crească
sentimentul eficienței personale.
Terapeuții cognitiviști au sarcina de a ajuta pacienții să înțeleagă și să
evalueze sensurile pe care aceștia le atașează percepției evenimentelor.
Evaluarea semnificațiilor evenimentelor este mecanismul terapeutic de
schimbare principal. Terapeutul trebuie să ajute clientul să descopere re-
gulile, valorile și asumpțiile pe care le-a dezvoltat de-a lungul vieții sale și
să evalueze care dintre acestea îl predispune la tulburări psihice.
Pe de altă parte, un mecanism al schimbării terapeutice susținut de
toate terapiile cognitive este amorsat de asumpția că oamenii își pot con-
trola convingerile și acțiunile – activarea auto-controlului pacientului.
Teoria cognitivă asumă faptul că procesarea informaţiilor este crucială
pentru supravieţuirea fiecărui organism, întrucât numărul stimulilor din
mediu este practic infinit, iar organismele trebuie să fie capabile să filtreze
informaţia cea mai relevantă. Schemele cognitive sunt responsabile pentru
procesarea, depozitarea și retragerea informaţiei, cum ar fi percepţiile oa-
menilor despre sine și ceilalţi, scopurile lor, expectanţele, amintirile, fante-
ziile și învăţarea anterioara (Beck, 1964 cf. Dewan şi al., 2004). Se consi-
deră că aceste cogniţii mediază comportamentul direct, inclusiv manifestă-
rile emoţionale. Ele sunt dobândite pe parcursul vieţii, unele fiind formate
datorită experienţelor din copilărie. Toate exercită o influenţă puternică
asupra comportamentului (Beck şi al., 1990 cf. Dewan şi al., 2004).
Beck și Beishaar (în Corsini & Wedding, 1995) enumeră ceea ce ei cred
a fi cele mai importante mecanisme ale schimbării în terapiile cognitive, și
chiar în toate formele de psihoterapie:
a) un cadru de referință comprehensibil care are sens pentru pacient și
îi explică natura problemei sale și maniera de o schimba. Pentru terapia
cognitivă acest lucru înseamnă că modificarea asumpțiilor disfuncționale
va conduce la schimbarea cognitivă, emoțională și comportamentală iar
pacientul se va comporta congruent cu aceste noi modalități de a gândi
mai adapatative;
b) angajamentul emoțional al pacientului în situația problematică. În

72
timpul terapiei, pacientul se angajează (real sau imaginar) în problema sa
astfel încât cresc nivelurile de stimulare emoțională (emotional arousal).
Schimbarea se va produce dacă pacientul resimte situația problematică ca
pe o reală amenințare iar dacă va conștientiza constelațiile cognitive din
spatele emoțiilor și a simptomelor, atunci le va putea schimba – mecanism
analog cu ceaa ce psihanaliștii numeau ”a face inconștientul conștient”;
c) testarea realității în situația respectivă. Scopul terapeutic este de a
ajuta clientul să testeze asumpțiile sale și să le testeze în cadrul terapeutic
pentru a răspunde realității în mod obiectiv, sau cel puțin adaptativ.

3.5. Relația terapeutică în terapia cognitiv-

comportamentală

Spre deosebire de abordările terapeutice psihodinamice și experienţiale

care consideră relaţia terapeutică și mecanismele acesteia ca fiind factorii
esenţiali ai schimbării, terapia cognitiv-comportamentală se focalizează
mai ales pe tehnicile terapeutice folosite. Inițial, pentru a se delimita clar
de modelele psihanalitice, behavioriștii (de exemplu, Eysenck, Wolpe) au
ignorat ideea că relația terapeutică este un factor curativ al terapiei.
Terapeuţii cognitiv-comportamentalişti percep alianţa terapeutică ca pe un
factor secundar al terapiei, deși actualmente, este mult mai accentuată ca
importanță.
Marca relației terapeutice în terapia cognitivă este colaborarea empi-
rică, termen introdus de Beck, Rush, Shaw și Emery în 1979 (cf. Sudak,
2006). Relația terapeutică este formată din două persoane egal active care
lucrează împreună pentru evaluarea adecvată a informațiilor. Pentru ca
pacientul să-și evalueze rațional propriile gânduri, emoții și comportamen,
este necesar ca el să gândească logic, să-și conștientizeze raționamentele
inadecvate, și să accepte premiza că propriile sale gânduri sunt asociate cu
simptomele de care suferă. Aceeași autori afirmă că terapia cognitivă ac-
ceptă ideea că caracteristicile de căldură, empatie şi sinceritate contribuie
substanţial la eficacitatea consilierii; cu toate acestea, au considerat aceste
concepte necesare dar nu suficiente pentru efectul terapeutic optim. Ei
susțin că empatia facilitează colaborarea terapeutică şi ajută terapeutul să
înţeleagă și să accepte în mod necritic comportamentele neproductive ale
clientului.
Beck şi Weishaar (1995 cf. Dafinoiu, 2005) au descris relaţia terapeu-
tică și atitudinea generală a terapeutului pe parcursul terapiei cognitive
73
folosind trei concepte fundamentale:
a. Colaborarea empirică. Relaţia terapeut-pacient se situează dincolo
de simplul consimţământ de participare a celui din urma la terapie. Într-o
terapie eficientă se creează o relaţie colaborativă în care schimburile ver-
bale interactive fac din pacient un participant activ ce transformă relaţia de
ajutor, pe măsura evoluţiei terapiei, într-un proces complex de autoajutor.
Stabilirea colaborativă a obiectivelor, identificarea comportamentelor şi
cogniţiilor disfuncţionale, testarea acestora prin confruntarea cu realitatea,
dezvoltarea unor cogniţii alternative raţionale şi a unor comportamente
mai adaptative sunt principalele aspecte ale terapiei, în care terapeutul și
pacientul se întâlnesc ca adevăraţi parteneri.
b. Dialogul socratic. Interviul este instrumentul principal al terapiei
cognitive, iar în cadrul acestuia dialogul socratic este metoda cea mai utili-
zată. Terapeutul formulează cu atenţie o serie de întrebări, cu scopul de a
crea cadrul adecvat unor clarificări și a unei noi învăţări. Dialogul socratic
conduce pacientul spre concluzii logice bazate pe propriile răspunsuri la
întrebările terapeutului. Întrebările trebuie puse într-o manieră sensibilă,
empatică astfel încât pacientul să ajungă să-şi examineze credinţele într-o
manieră cât mai obiectivă și nu defensivă.
c. Descoperirea ghidată. Este calea care asigură într-o manieră
colaborativă modificarea comportamentelor și a credinţelor neadaptative.
Terapeutul joacă rolul de ghid care clarifică problemele comportamentale
și erorile logice prin planificarea unor noi experienţe (experimente com-
portamentale) ce conduc la achiziţionarea altor deprinderi şi perspective
asupra realităţii.
Atitudinea terapeutului a fost foarte bine rezumată de Wilson şi Evans
(1971 apud. Raue &Goldfried în Horvath și Greenberg, 1994) care conchi-
deau: “Terapeutul devine mai mult un consultant decât o persoană care
controlează, direcţionând cu abilitate clienţii implicaţi în mod conştient în
strategii active de rezolvare a problemelor, în loc să condiţioneze răspun-
suri pasive la forţe externe”.
Din perspectiva rolului terapeutului, Dafinoiu (2005) sintetizează sar-
cinile acestuia astfel:
a. Culege datele și efectuează analiza funcţională a comportamentelor.
b. Explică, informează, dedramatizează.
c. Defineşte simptomul-ţintă, identifică factorii de menţinere şi cerce-
tează beneficiile secundare ale acestuia.
d. Alege strategia terapeutică.
e. Stimulează motivaţia de participare la terapie a pacientului.

74
 f. Aplică tehnica terapeutică.
g. Pune capăt relaţiei terapeutice (conform contractului terapeutic).
Relația dintre terapeut şi client afectează scopurile primare ale terapiei,
eficacitatea tehnicilor și împlinirea sarcinilor terapeutice. În mod specific,
relația terapeutică facilitează următoarele aspecte ale terapiei cognitiv-
comportamentale:
1) Schimbarea / reorganizarea schemelor cognitive vechi şi crearea
unora noi. Schemele cognitive dezadaptative afectează relațiile actuale ale
clientului, inclusiv relația terapeutică, iar acestea pot interfera cu travaliul
terapeutic. Aceste scheme cognitive devin evidente atunci când terapeutul
este atent la fenomenul transferului. Transferul negativ, în terapiile cogni-
tiv-comportamentale apare datorită generalizărilor experiențelor trecute
ale clientului și care îl conduc la o perspectivă relațională inadecvată. Ast-
fel, terapeutul are acces direct la convingerile disfuncționale ale pacientu-
lui față de ceilalți oameni și astfel, poate fi o sursă de schimbare.
În terapia cognitivă, contratransferul este înțeles ca fiind ansamblul de
gânduri automate și emoțiile asociate acestora pe care terapeutul le are
despre pacient, acestea provenind din convingerile sale fundamentale sau
din problemele actuale cu pacientul. Terapeutul își poate analiza aceste
gânduri pentru a înțelege natura acestora și a identifica modalități rațio-
nale de a face față problemei.
De aceea, terapeutul cognitiv-comportamentalist trebuie să fie sensibil
faţă de problemele relaţionale şi să lucreze pentru construirea unei relaţii
de încredere în terapie. Mai mult, schimbarea poate deveni înfricoşătoare
pentru client dacă se întâmplă prea repede, are consecinţe negative în
ochii clientului şi/sau este incompatibilă cu ideile esenţiale pe care le are
despre sine. Astfel, un transfer pozitiv facilitează alianța activă între client
și terapeut ceea ce determină creșterea implicării clientului în procesul
terapeutic și acceptarea mai ușoară a schimbării convingerilor.
2) Eficiența generală a tehnicilor aplicate de terapeut. Deşi terapeuţii
cognitiv-comportamentaliști au accentuat permanent ideea că trebuie uti-
lizate tehnici bazate pe teorie și validate în laborator, au fost nevoiţi să
admită importanţa relaţiei terapeutice. Goldfried și Davidson (1976 apud.
Raue &Goldfried în Horvath și Greenberg, 1994) afirmau: “Orice terapeut
comportamentalist care susţine că principiile învăţării şi influenţei sociale
sunt singurele de care are nevoie pentru a produce schimbarea compor-
tamentului, este în afara contactului cu realitatea clinică. Am văzut terape-
uţi capabili să conceptualizeze problemele în funcţie de principiile
comportamentaliste și care erau adepţii variatelor tehnici comportamen-

75
tale, dar care şi-au demonstrat în puţine ocazii eficacitatea; ei întâmpinau
adesea dificultăţi de a-şi menţine clienţii în terapie, sau de a-i convinge să
urmeze sarcinile comportamentale”.
3) Activarea implicită a mecanismului de condiționare operantă. Încă
de la începutul terapiei comportamentale, se considera că terapeutul este
“o maşină de reîntărire socială” (Krasner 1962 cf. Raue &Goldfried în
Horvath și Greenberg, 1994). Patterson (2000) demonstrează cum relaţia
terapeutică în sine implică elemente de condiţionare operantă – atmosfera
terapeutică de acceptare, înţelegere, securitate oferă clienţilor ocazia de a
diminua anxietatea sau de a parcurge etapele desensibilizării sistematice.
În relaţia terapeutică în care ameninţarea exterioară este minimizată, cli-
enţii vor putea actualiza mai ușor fricile lor, de la cele mai slabe până la
cele mai puternice, în ritmul lor. Relaţia terapeutică în sine este o desensi-
bilizare naturală. Autorul menţionează, de asemenea, că procesul condiţi-
onării operante are şi scopul de a întări verbalizările pe care terapeutul le
consideră necesare pentru progresul terapiei, prin atenţia sau interesul
său, sau prin laude și validări explicite.
De multe ori, se consideră că legătura emoţională dintre terapeut şi
client măreşte valoarea de întăritor a primului, prin accentuarea puterii
sale de influenţare și persuasiune. Ullman şi Krasner (1965, cf. Patterson
2000) subliniază faptul că există numeroase dovezi ştiinţifice ale faptului că
ritmul şi intensitatea condiţionării sunt influenţate de personalitatea expe-
rimentatorului și de relaţia să cu subiectul. Din perspectiva behavioristă cei
mai puternici întăritori comportamentali sunt respectul, interesul, preocu-
parea și atenţia terapeutului, aspecte ce exprimă personalitatea acestuia.
4) Eficiența unor tehnici specifice. În mod obişnuit, terapeuţii cognitiv-
comportamentalişti percep relaţia terapeutică ca o pre-condiţie necesară
pentru aplicarea tehnicilor. Raue &Goldfried (în Horvath & Greenberg,
1994) compară alianţa terapeutică cu anestezia necesară înaintea oricărei
intervenţii chirurgicale. Astfel, intervenţiile cognitiv-comportamentale de
succes se află în strânsă relaţie cu calitatea alianţei de lucru. Multe tehnici
comportamentale pot fi percepute din perspectiva relației terapeutice po-
zitive. De exemplu:
• Inhibiţia reciprocă (Wolpe) poate fi facilitată de transfer în sensul că
dacă acesta este pozitiv, atunci clientul se va relaxa mai bine şi îşi va
putea inhiba anxietatea.
• Tehnica desensibilizării sistematice poate fi mai rapidă și mai efici-
entă dacă clientul discută despre temerile sale cu un terapeut cald şi
empatic.
76
 • Succesul tehnicii modelării (Bandura) depinde de caracteristicile
modelului (calitatea ca expert, nivelul de atractivitate) și de relaţia
pe care acesta o stabileşte cu observatorul – de aceea acesta
atribuie terapeutului şi expresivităţii personalităţii sale un rol
deosebit de important în schimbarea clientului.
• Creearea expectanțelor pozitive ale clienților și creșterea disponibili-
tății lor de schimbare. Prin feed-backurile pe care le oferă şi prin
structurarea şedinţelor, terapeuţii măresc motivaţia clienţilor pen-
tru schimbare, scad nivelul anxietăţii şi disperării, întăresc succesul
și progresul în terapie (cf. Raue și Goldfried în Horvath și
Greenberg, 1994). În acelaşi timp, autorii discută despre importanţa
relaţiei terapeutice ca mijloc de prevenire şi depăşire a rezistenţei
clienţilor (atitudinile sau comportamentele care împiedică progresul
terapeutic). Autorii concluzionează că dacă apar rezistenţe la client,
terapeuţii cognitivişti trebuie să abordeze în mod serios
posibilitatea că unul sau mai multe aspecte ale alianţei necesită
atenţie.
Cercetările empirice efectuate asupra pacienţilor care au urmat o tera-
pie cognitiv-comportamentală au evidenţiat factori care au contribuit la
succesul terapiei (Sloane şi Coll, 1975 cf. Dafinoiu, 2000) precum: persona-
litatea terapeutului, accesul la înţelegerea problemelor lor, încurajarea în
confruntarea graduală cu situaţiile dificile, posibilitatea de a vorbi despre
problemele lor cuiva care înţelege, posibilitatea de a învăţa să se înţeleagă
pe ei înşişi.
Relaţia terapeutică se bazează în terapia cognitiv-comportamentală pe
colaborarea dintre terapeut şi client. Impactul condițiilor rogersiene (em-
patie, acceptare necondiţionată a pacientului, congruenţă) pentru creearea
unei relații terapeutice facilitatoare a fost demonstrată științific, iar repre-
zentanții abordării cognitiv-comportamentale le folosesc pentru a ghida
adecvat pacientul în procesul de explorare cognitivă, emoţională şi com-
portamentală iniţiat de client precum și schimbarea acestuia.
Personalitatea terapeutului este cea care poate activa și menţine
această relaţie colaborativă cu clientul – calităţile personale ale terapeu-
tului (căldura, empatia, expresivitatea non-verbală, activismul, optimismul,
deschiderea, atitudinea non-critică, rezonanţa afectivă etc.) sunt cele care
contează pentru facilitarea alianţei terapeutice și implementarea eficientă
a tehnicilor de intervenţie (Ciorbea, 2010).

77
 3.6. Cercetarea științifică a terapiei cognitiv-
comportamentale

Terapiile cognitive și comportamentale au fost cele mai studiate forme

de psihoterapii iar cel mai important argument pentru acest fapt este acela
că sunt cele mai ușor de operaționalizat. Prezentăm în continuare cele mai
importante rezultate obținute în funcție de aspectul cercetat.
1. Ideile teoretice aflate la baza terapiilor
1) Terapia Rațional-Emotivă.
Ellis (în Corsini & Wedding, 1995) face un rezumat al cercetărilor reali-
zate pentru a testa principalele ipoteze ale Terapiei Rațional-Emotive și
enumeră ideile susținute de studiile științifice:
a. clienții tind să primească ajutor mai degrabă printr-o abordare înalt
activ-directivă decât printr-una pasivă;
b. terapia eficientă include teme pentru acasă orientate pe activități;
c. oamenii aleg să se perturbe și pot alege să abandoneze aceste per-
turbări;
d. a ajuta oamenii să-și modifice convingerile îi ajută să facă schimbări
semnificative;
e. există multe metode eficiente de terapie cognitive, cum ar fi mode-
larea, jocul de rol, antrenamentul abilităților sau rezolvarea de probleme.
Pe de altă parte, există foarte multe studii clinice care prezintă dovezi
empirice ce susțin următoarele idei teoretice ale Terapiei Rațional-Emo-
tive:
a) Partea cognitivă (a gândurilor) și partea emoțională nu constituie
două procese separate sau diferite ci, parțial, se suprapun;
b) Deși evenimentele activatoare (A) contribuie în mod semnificativ la
consecințele (C) emoționale și comportamentale, credințele oamenilor (B)
despre A determină C mai direct și semnificativ;
c) Lucrurile pe care oamenii și le spun sieși, precum și forma în care o
fac, le afectează emoțiile și comportamentul și adesea, îi perturbă;
d) Oamenii nu numai gândesc, și gândesc despre felul în care gândesc,
ci și gândesc despre felul în care gândesc despre gândurile lor. De câte ori
au emoții puternice (C) după un A, ei tind să transforme C într-un nou
eveniment activator A –ei vor percepe și se vor gândi la emoțiile lor (și
tulburările lor emoționale) și astfel vor modifica aceste emoții și vor creea
altele noi;
e) Oamenii nu se gândesc doar la ceea ce li s-a întâmplat în cuvinte,
fraze sau propoziții ci și în imagini, fantezii sau vise. Cognițiile nonverbale
78
contribuie la emoțiile și comportamentele lor și pot fi utilizate pentru a
schimba aceste comportamente.
f) La fel cum cognițiile contribuie la emoții și acțiuni, emoțiile contri-
buie, de asemenea la sau ”cauzează” cogniții și acțiuni, iar acțiunile contri-
buie sau ”cauzează” cogniții și emoții. Când oamenii schimbă una dintre
aceste trei modalități de comportament, ei concomitant tind să le schimbe
și pe celelalte două (Ellis, 1991c; Ellis & Dryden, 1987 cf. Ellis în Corsini &
Wedding, 1995).
2) Terapia Cognitivă.
Beck și Beishaar (în Corsini & Wedding, 1995) trec și ei în revistă princi-
palele rezultate ale studiilor științifice realizate asupra ideilor promovate
de terapia cognitivă. Existența triadei cognitive, a schemelor și a erorilor
cognitive este susținută de multiple studii științifice: de exemplu, Dobson
(1989; Haaga, Dyck &Ernst, 1991 cf. Beck & Beishaar în Corsini & Wedding,
1995) prezintă dovezile empirice care susțin acest model și care demon-
strează eficiența terapiei cognitive în tratarea depresiei unipolare. Ernst
(1987 cf. Beck &Beishaar în Corsini &Wedding, 1995) prezintă un rezumat
al studiilor și arată că 86 din 99 de studii susțin ipotezele specifice ale mo-
delului cognitiv iar 30 din 34 de studii susțin ipoteza perturbărilor din pro-
cesarea informațională.
3) Teoria social-cognitivă (Albert Bandura).
Experimentele lui Bandura au arătat că expectanțele de eficacitate
personală dispun de o capacitate predictivă înaltă pentru: a. reducerea
evitării emoționale indiferent dacă aceasta este realizată prin expunere
reală sau modelare sau desensibilizare sistematică; b. diferențele de com-
portament de coping la persoanele care au primit aceeași terapie; c. per-
formanța specifică a persoanelor confruntate cu diferite sarcini. Pe de altă
parte, modelarea în terapia pentru performanță produce creșteri de nivel
și intensitate a expectanțelor de autoeficacitate (Bandura, 1986, cf. Wilson,
în Corsini & Wedding, 1995).
2. Eficiența terapiilor comportamentale
Zinberd și Griffith (în Lebow, 2008) trec în revistă câteva studii care au
demonstrat eficiența unor tehnici comportamentale:
a. Terapia de expunere s-a dovedit eficientă pentru mai multe tulburări
de anxietate (Barlow, 2002; Feske & Chambless, 1995; Foa, Hembree, și al.,
2005; Marks, Lovell, Noshirvani, Livanou, & Thrasher, 1998).
b. Tehnicile de relaxare s-au dovedit eficiente pentru terapia tulburării
de anxietate generalizată (Ost & Breitholtz, 2000) și tulburarea de panică
(Ost & Westling, 1995).

79
 c. Tehnicile de activare comportamentală și trainingul de abilități soci-
ale s-au dovedit eficiente pentru terapia depresiei majore (Dimidjian și al.,
2006; Zeiss, Lewinsohn, & Munoz, 1979).
d. Tehnicile comportamentale sunt eficiente în următoarele tulburări:
migrene, sindromul colonului iritabil, disfuncții orgasmice la femei, disfunc-
ții erectile la barbate, disfuncții maritale, comportament opozițional al co-
piilor (Crits-Christoph și al., 1995).
3. Eficiența terapiilor cognitive
Studiile unor centre de cercetare independente au comparat eficiența
terapiei cognitive cu eficiența medicației antidepresive. Analiza rezultatelor
a arătat următoarele (cf. Beck &Beishaar în Corsini & Wedding, 1995):
a. Terapiei cognitivă este superioară medicației (Blackburn, Bishop,
Glen, Whalley, & Christie, 1981; Dunn, 1979; Maldonado, 1982; Rush,
Beck, Kovacs, și Hollon, 1977)
b. Terapia cognitivă este egală cu influența medicației antidepresive
(Blackburn, Eunson & Bishop, 1986; Hollon, Evans, & DeRubeis, 1983; Murphy,
Simons, Wetzel, & Lustman, 1983; Simons, Murphy, Levine, & Wetzel, 1986;
Hollon, DeRubeis, Evans, Wiemer, Garvey, Grove, & Tuason, 1992);
c. Șase studii au comparat medicația cu combinația dintre medicație și
terapie. Patru studii au arătat superioritatea combinației (Blackburn și al.,
1981; Blackburn și al., 1986; Maldonado, 1982; Teasdale, Fennell, Hibbert, &
Amies, 1984), și două studii au arătat că medicamentele sunt echivalente cu
tratamentul combinat (Murphy și al., 1983; Simons și al., 1986).
d. Studiul terapiei depresiei NIMH (Elkin și al., 1989) a comparat psi-
hofarmacologia cu două psihoterapii de scurtă-durată: terapia interperso-
nală și terapia cognitivă. Rezultatele au fost următoarele: ambele terapii
erau la fel de eficiente ca medicația în tratamentul persoanelor moderat
depresive; în cazul persoanelor cu depresie severă, atât medicația antide-
presivă cât și terapia interpersonală au fost în mod semnificativ mai efici-
ente decât placebo, pe când terapia cognitivă nu; urmărirea efectelor pe
termen lung a indicat faptul că pacienții care fuseseră tratați cu terapie
cognitivă aveau cele mai puține recidive la un an după tratament; terapia
cognitivă avea efecte pe termen lung mai mari decât terapia cu medica-
mente
”Manualizarea” abordării cognitiv-comportamentale a constituit o altă
etapă de validare științifică a acesteia. Am realizat analiza mai detaliată a
acestei etape într-o lucrare anterioară (v. Ciorbea, 2010); reluăm în conti-
nuare, pe scurt, concluziile acesteia. Evaluarea tehnicilor cognitiv-compor-
tamentale prin aplicarea unor standarde exacte, focalizate şi controlate

80
viza identificarea “eficienţei” (efficacy) unui tratament particular. Originată
în modelul medical, această abordare științifică dorește stabilirea unui set
validat de tehnici terapeutice ce pot fi aplicate repede, uşor şi cu succes;
maximizarea eficienţei prin determinarea precisă a tulburărilor şi prin
abordarea lor cu un protocol tehnic de tratament (fundamentat empiric)
care să rezolve problema.
Acest model de cercetare bazat pe eficienţă a avut un impact deosebit
de mare în lumea ştiinţifică. Domeniul medical a început să construiască
diverse ghiduri practice “bazate pe dovezi” (evidence-based). Astfel, Asoci-
aţia Americană de Psihiatrie (1994, cf. Binder, 2004) a oferit ghiduri de tra-
tament pentru diferite tulburări şi boli mentale (de exemplu, pentru de-
presia unipolară, tulburarea bipolară, tulburări de alimentaţie, abuz de
substanţe etc.).
De asemenea, Asociaţia Americană de Psihologie a înființat Division 12
Task Force cu scopul de a promova şi distinge procedurile psihologice va-
lide. Această echipă a publicat şi continuă să publice o listă din ce în ce mai
mare de tratamente psihoterapeutice aprobate şi desemnate unor catego-
rii specifice de tulburări. Aceste tratamente susţinute empiric (empirically-
suported) au produs rezultate pozitive în condiţii de cercetare controlate în
mai multe studii, de aceea sunt considerate superioare celor care nu au
fost testate. Manualele de tratament au contribuit la formularea unui lim-
baj mai precis pentru a descrie şi explica strategiile şi intervenţiile tehnice,
şi se asociază cu loialitatea înaltă a terapeutului pentru tehnicile descrise în
modelele învăţate.
Premisa esenţială pentru promovarea tratamentelor susţinute empiric
este aceea că intervenţiile tehnice corect alese sunt determinantul princi-
pal al schimbării terapeutice şi a rezultatelor pozitive. Pe de altă parte,
manualele constituie cea mai bună metoda de a distinge tehnicile corecte.
În general, cercetătorii sunt de acord că manualele de tratament sunt
importante pentru a efectua studii asupra eficienţei psihoterapiei, dar re-
zultatele studiilor privind eficienţa acestor tratamente manualizate sunt
mixte în sensul că fie consideră că acestea ajută procesul terapeutic, fie că
îl împiedică. Unele cercetări sugerează că rezultatele terapeutice sunt îm-
bunătăţite prin aderenţă la manual iar altele au ajuns la concluzia că utili-
zarea manualului poate îndepărta terapeutul de resursele sale personale
astfel împiedicând procesul terapeutic. Beutler (2000 cf. Reisner, 2005)
sugera că majoritatea clinicienilor sunt eclectici şi resping manualele pen-
tru că acestea împiedică clinicianul să folosească metodele cu care se simte
cel mai confortabil.

81
 4. Eficiența terapiilor cognitive-comportamentale pentru diferite tul-
burări psihice
Terapiile cognitiv-comportamentale sunt puternic reprezentate în ca-
tegoria tratamentelor dovedite că eficiente. Mai mulți autori au trecut în
revistă cele mai importante meta-analize pentru terapia cognitiv-compor-
tamentală. Principalele concluzii au fost următoarele:
1. Terapia cognitiv-comportamentală s-a dovedit: a. înalt eficientă
pentru: Depresia unipolară la adulți; Tulburarea de anxietate generalizată;
Tulburarea de panică cu și fără agorafobie; Fobia socială; Tulburarea post-
traumatică de stres; Tulburări depresive și de anxietate la copii; Bulimia
nervoasă; Reducerea simptomelor la pacienții cu schizofrenie; b. moderat
eficientă pentru: Stresul marital; Furie; Tulburări somatice ale copilăriei;
Simptome de durere cronică (Butler, Butler, Chapman, Forman, & Beck ,
2006 cf. Kellogg & Young în Lebow, 2008).
2. Terapia comportamentală s-a dovedit eficientă pentru tratamentul
depresiei adulte și a tulburării obsesiv-compulsive (Butler, Butler, Chapman,
Forman, & Beck , 2006 cf. Kellogg & Young în Lebow, 2008).
3. Terapia cognitivă centrată pe trauma și EMDR (eye movement
desensitization and reprocessing) sunt egal eficiente în tratarea tulburării
posttraumatice de stres (Butler, Butler, Chapman, Forman, & Beck , 2006
cf. Kellogg & Young în Lebow, 2008).
4. Deși terapia cognitivă nu s-a dovedit foarte eficientă în tratarea
agresiunilor sexuale, rezultatele sunt similare cu cele obținute prin medica-
ție. În ciuda acestui fapt, terapia cognitivă este considerată cel mai eficient
tratament disponibil și este preferată de pacienți în defavoarea tratamen-
tului hormonal (Butler, Butler, Chapman, Forman, & Beck , 2006 cf. Kellogg
& Young în Lebow, 2008).
5. Terapia cognitivă are un impact pe termen lung asupra pacienților
iar o terapie de succes îi protejează contra recăderilor (Butler, Butler,
Chapman, Forman &Beck , 2006 cf. Kellogg & Young în Lebow, 2008).
6. S-a demonstrat eficiența mai mare a terapiei schemelor în tratarea
tulburării de personalitate borderline comparativ cu terapia focalizată pe
transfer (o formă de terapie psihodinamică bazată pe teoria lui Otto
Kernberg) (Butler, Butler, Chapman, Forman & Beck, 2006 cf. Kellogg &
Young în Lebow, 2008).
7. Rezultatele obținute de Ladouceur și al. (2000), Dugas și al. (2003) și
Zinbarg si al. (2007) oferă dovezi puternice pentru eficiența programelor
de terapie cognitiv-comportamentală care au incluse componenta de ex-
punere imaginară (cf. Zinbarg & Griffith în Lebow, 2008).

82
 8. Terapia cognitiv-comportamentală este mai eficientă pentru depre-
sia majora decât terapia psihodinamică de scurtă durată (Lambert &
Bergin, 1994 cf. Reisner 2005).
5. Studii privind relația terapeutică în TCC (cf. Raue şi Goldfried în
Horvath & Greenberg, 1994):
• Patterson şi Forgatch (1985) au realizat o cercetare asupra impac-
tului pe care comportamentul terapeutului îl are asupra rezistenţelor clien-
tului. Aceasta a relevat că încercările terapeuţilor de a “preda” și “con-
frunta” clienţii corelau în mod semnificativ cu creşterea probabilităţii unor
comportamente noncompliante din partea clienţilor. În opoziţie terapeuţii
care încercau să “faciliteze” şi să “susţină” se asociau cu creşterea compli-
anţei terapeutice a clienţilor.
• Dolce și Thompson (1989) susţin, de asemenea, că clienţii nu pot
progresa în terapie dacă interpretează comportamentul terapeuţilor ca
fiind critic, insensibil şi revendicativ. De aceea, terapeuţii ar trebui să con-
ştientizeze felul în care comportamentul lor afectează percepţiile clienţilor
asupra lor şi consecutiv, asupra terapiei.
• Studiile care au vizat aceste percepţii ale clienţilor faţă de psihotera-
peut, au evidenţiat și mai mult importanţa relaţiei terapeutice și a
comportamentului terapeutului. Astfel, în 1971, Ryan și Gizynski au desco-
perit că relaţia terapeutică contribuie mai mult la procesul schimbării decât
tehnicile specifice. Cu cât creştea accentul pe care terapeuţii îl puneau pe
tehnici, cu atât terapeutul era perceput ca fiind mai puţin competent și
tehnicile mai puţin plăcute. Cele mai importante variabile asociate în mod
semnificativ cu succesul terapeutic au fost: clientul să-l placă pe terapeut,
sentimentul clientului că este plăcut de terapeut, percepţia clientului că
terapeutul este sigur pe el, persuasiv şi satisfăcut de rezultate, percepţia
clientului că terapeutul creează expectanţe pozitive și deţinerea de către
client a unor aşteptări pozitive.
• Alexander, Barton, Schiavo și Parsons (1976) au realizat un studiu în
care au demonstrat că factorii de personalitate ai terapeutului care întă-
reau relaţia cu clientul (de exemplu, căldura terapeutului) și care structu-
rau terapia (de exemplu, directivitatea terapeutului) se relaţionau cu suc-
cesul terapeutic și explicau 60% din varianţa rezultatelor.
• Mathews ş.a. (1976) au demonstrat că atitudinile de înţelegere, in-
teres, respect ale terapeutului corelau cu succesul terapeutic. Terapeuţii
care conduceau tratamentul într-o manieră încurajatoare, provocativă,
explicită obţineau rezultate pozitive, iar terapeuţii care se comportau într-o
manieră permisivă, tolerantă și neutră obţineau rezultate negative.

83
 • Burns şi Nolen-Hoeksema (1992) au realizat un studiu pe un eşan-
tion de 185 de clienţi cu depresie și au descoperit că percepţia clientului
asupra empatiei terapeutului avea un efect moderat spre înalt asupra re-
cuperării pacienţilor.
6. Scalele de evaluare
Beck a construit o serie de scale de evaluare pentru depresie și suicid
iar cele mai importante sunt Beck Depression Inventory (Beck, Ward, Men-
delson, Mock, & Erbaugh, 1961), the Scale for Suicide Ideation (Beck,
Kovacs, & Weissman, 1979), the Suicide Intent Scale (Beck, Schuyler, &
Herman, 1974), and the Hopelessness Scale (Beck, Weissman, Lester, &
Trexler, 1974). The Beck Depression Inventory este cel mai cunoscut in-
strument; a fost utilizat într-o multitudine de studii științifice și este aplicat
de practicieni pentru a monitoriza depresia pacienților.
Beck a dezvoltat concepte teoretice fundamentale despre suicid și pre-
venirea acestuia. Cel mai important este cel de lipsă de speranță
(hopelessness). Studiile longitudinale asupra pacienților cu ideație suicidară
au demonstrat capacitatea de predicție a unui eventual suicid a Beck
Hopelessness Scale (Beck, Brown, Berchick, Stewart, & Steer, 1990; Beck,
Steer, Kovacs, & Garrison, 1985 cf. Beck & Beishaar, 1995), iar alte studii au
confirmat acest rezultat.

84
 4. Abordarea experiențial-umanistă

Apărute în anii ”60 ca reacție la terapiile psihodinamice și comporta-

mentale, psihoterapiile umaniste sunt considerate ”A III-a Forță” în dome-
niu. Acestă orientare terapeutică are rădăcini puternice în abordarea
psihodinamică, prin accentul pus pe rolul experienței reale în apariția pro-
blemelor psihologice și pe importanța curativă a relației actuale ”aici-și-
acum” dintre terapeut și client.
Există câteva idei filosofice comune tuturor terapiilor umaniste ce con-
stituie fundamentul acestora. Deși nici una nu este întâlnită doar în terapia
umanistă, constelația lor și centralitatea lor în paradigma umanistă o indi-
vidualizează de celelalte abordări.
a. Potențialul uman și libertatea. Toate terapiile umaniste au o vizi-
une optimistă despre natura umană, considerând că oamenii dispun de o
tendință internă automat orientată către sănătate și de libertatea și res-
ponsabilitatea de a alege cum să-și trăiască viața. Pentru aceasta, ei dispun
de toate resursele interne necesare. Pos, Greenberg, Elliot (în Lebow,
2008) afirmă că una dintre ideile accentuate în abordarea experiențial-
umanistă este aceea că clienții sunt ființe conștiente, agenți creativi, auto-
reflexivi ai experiențelor subiective, capabili să se implice activ și dinamic în
construirea propriilor realități. Clienții sunt considerați participanți activi la
alegerea direcției procesului terapeutic al schimbării.
b. Holism. Oamenii sunt considerați un întreg indivizibil de context
sau de ei înșiși; aspectele cognitive, emoționale, comportamentale și cor-
porale formează o unitate aflată în strânsă interacțiune cu contextul de
viață al persoanei. Pentru terapiile de tip experiențial, oamenii funcțio-
nează mai bine atunci când dispun de o înțelegere integrată a tuturor păr-
ților lor interioare și au o relație cu fiecare. Pentru a înțelege cu adevărat
oamenii și problemele lor, terapeuții trebuie să țină cont de aceste as-
pecte.
c. Relația. O valoare centrală pentru toate terapiile umaniste o
reprezintă capacitatea umană de relaționare. Din acest punct de vedere,
problemele își au originea în relaționarea dintre oameni iar relația terapeu-
tică este considerată o sursă centrală de rezolvare și vindecare. Asumpția

85
de bază este aceea că oamenii funcționează mai bine atunci când se află
într-o relație autentică în care terapeutul este prezent și acceptă realitatea
interioară a clientului așa cum este fără să o controleze. Pe de altă parte,
reprezentanții terapiilor de tip experiențial consideră că în toate etapele de
evoluție a omului, acesta are nevoie de astfel de relații pentru a se dez-
volta deplin.
d. Creșterea și dezvoltarea sunt considerate procese de viață ine-
rente care sunt susținute de contexte de viață suportive. Atunci când aces-
tea există, oamenii se dezvoltă spontan, își mențin coerența, și fac față în
mod flexibil la realitate.
e. Fenomenologia. Centrul de interes al terapeuților umaniști îl
constituie experiența clientului, liberă de asumpțiile personale sau teore-
tice ale terapeutului. Experiența omului aflată într-o schimbare continuă și
dinamică este sursa fundamentală de informații despre sinele clientului
pentru abordările umanist-experiențiale. Experiența aflată în desfășurare
(experiencing) este cea care surprinde integrarea dinamică, constantă și
activă a tuturor aspectelor ce o compun în prezent sau în viitor (percepție,
memorie, gânduri, emoții, senzații, sensuri, comportamente).

4.1. Evoluția teoriei umaniste

Existențialismul în filosofie, apărut în secolul al XIX-lea în Europa, a în-

ceput să influențeze psihiatria.
Karl Jaspers (1883-1969), psihiatru și filosof, a conturat o abordare a
suferinței și vindecării umane încorporând idei din existențialism: a identi-
ficat rolul observației fenomenologice, importanța ”ascultării empatice”
pentru conectarea cu lumea interioară a clientului și înțelegerea sa.
Martin Buber (1878-1965), filosof, a detaliat ideile legate de centralita-
tea relaționării umane și astfel a influențat masiv dezvoltarea psihoterapiei
existențialiste și a Gestalt terapiei. El considera că existența umană este
dialogică și că omul există doar în relație cu un altul.
Astfel, Jaspers și Buber sunt considerați precursori al abordării uma-
niste în psihoterapie.
Abordarea umanistă în psihoterapie a fost inițial formată din trei mari
forme de psihoterapie: terapia centrată pe client, terapia existențială și
Gestalt terapia. Ulterior, acestea au stat la baza apariției unor noi forme de
psihoterapie experiențială.

86
 Psihoterapia centrată pe client
Carl Rogers (1902-1987) a fost cel care a fundamentat psihoterapia
umanistă, oferind o perspectivă nouă, radicală și diferită față de terapiile
anterioare. Rogers considera că oamenii posedă o tendință înnăscută către
sănătate și creștere, care în ciuda experiențelor de viață adverse, nu dis-
pare niciodată, și la care terapeutul poate face apel pentru a ajuta clientul
să-și rezolve problemele.
O relație empatică și autentică între terapeut și client este factorul cen-
tral de promovare a schimbării terapeutice iar această idee este miezul
terapiei dezvoltate de Rogers – terapia centrată pe client.
Condițiile rogersiene – înțelegerea empatică, acceptarea și autenticita-
tea – au devenit centrale pentru toate abordările terapeutice umaniste și
au fost preluate treptat și de alte abordări.
Psihoterapia existențială
Originile psihoterapiei existențiale se află în ideile filosofice ale lui
Kierkegaard (1813–1855), Nietzsche (1844–1900), Heidegger (1889–1976),
Husserl (1859–1938), Sartre (1905–1980) și Tillich (1886–1965). Acești filo-
sofi existențialiști au protestat împotriva intelectualismului arid, a înțelege-
rii realității în termeni abstracți și detașați. Ei considerau că realitatea este
deopotrivă subiectivă și obiectivă iar omul ar trebui studiat ca o persoană
vie care construiește experiența realității.
Martin Buber (1878-1965) a fost unul dintre cei care au contribuit
fundamental la dezvoltarea psihoterapiei existențiale. A realizat o filosofie
a dialogului în care a realizat distincția între dialogul de tip ”I and Thou” și
cel de tip ”I and It” pentru a diferenția nivelurile de conștientizare, de in-
teracțiune sau de ființare în lume. A plecat de la premisa că existența este
o ”întâlnire”.
Autorul considera că în fiecare moment al existenței sale, omul se anga-
jează în lume într-una din cele două modalități:
a. Eu-Tu este un mod de interacțiune mutuală între două ființe întregi;
este un tip special de întâlnire profundă. totală, autentică, reciprocă care
se situază dincole de cuvinte, de timp și spațiu;
b. Eu-El este un tip de relație opusă primeia, în care cele două ființe nu se
întâlnesc cu adevărat, pentru că una dintre ele este tratată de cealaltă ca un
obiect – acest efect apare datorită reprezentărilor mentale create de mintea
umană; este un monolog prin care obiectul servește interesului individual.
Buber consideră co bolile modernității (izolarea, deumanizarea) apar
datorită relațiilor de tip Eu-El și a pierderii capacității autentice de întâlnire
mutuală între două persoane.

87
 Terapeuții existențialiști sunt precupați de redescoperirea persoanei vii,
întregi, a ființei psihologice care construiește experiența.
Viktor Frankl (1905-1997) a dezvoltat logoterapia în urma experiențelor
personale din lagărele de concentrare. Conform acestei teorii, ”căutarea
sensului în viață” este cheia supraviețuirii psihologice și a sănătății psiholo-
gice. Frankl a mutat accentul de pe experiențele trecute pe prezent, pe
”aici-și-acum”, pe viața aflată în desfășurare.
Emmy van Deurzen (născută în 1951) a promulgat psihoterapia
existențială în Anglia. Ideea sa fundamentală a fost că viața omului se des-
fășoară pe patru dimensiuni existențiale fundamentale (fizică, socială, per-
sonală și spirituală) iar fiecare dintre acestea este dominată de paradoxuri,
dileme și conflicte între poli opuși.
Rollo May (1909-1994) a considerat că ființa umană aflată în existența
sa reală este mult mai importantă decât teoria despre acesta pentru înțe-
legerea autentică a omului, a problemelor sale psihologice și a procesului
de vindecare. Autorul a pus în centrul teoriei sale despre om conceptul de
anxietate normală.
A realizat distincția între anxietatea nevrotică și anxietatea normală și a
argumentat că anxietatea normală poate fi folosită în mod constructiv de
om pentru crearea unei vieți autentice, împlinite.
Irvin Yalom (născut în 1931) a identificat ”daturile” existenței umane
(moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens) pe care le-a considerat ex-
trem de relevante pentru procesul terapeutic și pentru explicarea psihopa-
tologiei. Omul se poate raporta la aceste ”preocupări ultime ale existenței”
în maniere funcționale sau disfuncționale. Yalom a fost primul care a pre-
zentat o perspectivă integrată, comprehensivă asupra abordării terapeu-
tice existențiale.
James Bugental (1915-2008) a formulat postulatele psihologiei uma-
niste: oamenii nu pot fi reduși la componentele lor; oamenii au în ei înșiși
un context uman unic; conștiența umană include conștientizarea de sine în
contextul altor oameni; oamenii pot alege și au responsabilități; oamenii
au intenții, ei caută sensuri, valori și creativitate.
Terapia Gestalt
Fritz Perls (1893-1970) este întemeietorul terapiei Gestalt, a cărei teo-
rie fundamentală își are originile în psihologia gestaltistă și existențialism.
Ideile centrale pe care se bazează întreaga practică a terapiei Gestalt sunt
următoarele: focalizarea pe creșterea conștientizării, a contactului clien-
tului cu sine și cu mediul; conștientizarea de către client a alternativelor pe
care este liber să le aleagă; schimbarea este inevitabilă atunci când clientul

88
este în contact cu sine și mediul său; întreruperea contactului, datorită
unor ”afaceri neîncheiate”, împiedică persoana să-și satisfacă nevoile; sco-
pul principal al terapiei este rezolvarea acestor întreruperi ale contactului
prin explorarea experienței actuale a clientului.
Terapia Gestalt a evoluat ulterior prin încorporarea conceptului de rela-
ție dialogică a lui Buber astfel încât practica terapeutică actuală accentu-
ează ideea că explorarea fenomenologică are loc prin intermediul relației
dialogice dintre terapeut și client (Yontef, 1993 cf. Hamlyn, 2007).
Terapia experiențială
Eugene Gendlin (1981) a dezvoltat conceptul de experiență internă
aflată în desfășurare (experiencing). Deși Gendlin aparține orientării cen-
trate pe client, el a fost interesat de fenomenologie și de procesul creării
sensului experienței. A considerat că focalizarea este modalitatea princi-
pală prin care clientul poate accesa propria experiență, acordând atenție
emoțiilor simțite corporal.
Laura Rice, David Wexler, și Fred Zimring au formulat perspectiva pro-
cesării informației și construirii sensului în terapia experiențială.
Greenberg și colaboratorii săi au dezvoltat terapia centrată pe emoții în
care schimbarea terapeutică apare prin conștientizarea și reflectarea asu-
pra schemelor emoționale care organizează experiențele clienților.
Yontef a criticat forma clasică a psihoterapiei Gestalt și a aplicat
principiile teoriei câmpului, a fenomenologiei și dialogului terapeutic pen-
tru a elabora o nouă formă de terapie gestalt – terapia gestalt dialogică.
Deşi au existat numeroase schimbări de accent odată cu evoluţia practi-
cii, Gendlin (1996 cf. Greenberg și al., 1998) identifică doi factori funda-
mentali pentru toate abordările de tip experienţial:
a) importanţa relaţiei terapeutice pentru facilitarea schimbării la cli-
enţi;
b) importanţa experienţei clienţilor în terapie (reprezentarea şi exami-
narea viziunilor subiective interioare – emoţii, percepţii, scopuri,
valori etc.).
Diferitele abordări experienţiale se disting prin: relaţia terapeutică ver-
sus sarcini de experienţă, focalizarea pe client ca sursă principală a schim-
bării, focalizarea pe aspectul interpersonal care include atât forţele de
creştere din individ cât și prezenţa validantă a terapeutului care contribuie
la acest proces.
Obiectivul general ale abordărilor experiențiale vizează conștientizarea
de către client prin focalizarea pe experiența subiectivă și promovarea re-
flexivității și activismului acestuia.

89
 4.2. Terapia centrată pe client

4.2.1. Concepte centrale ale terapiei centrate pe client

Principalele concepte pe care se fundamentează practica abordării cen-

trate pe client sunt (cf. Raskin & Rogers în Corsini &Wedding, 1995):
a. Încrederea este considerată conceptul fundamental în terapia cen-
trată pe client. Rogers și-a construit teoria plecând de la convingerea că
oamenii posedă în mod natural tendința de (auto)-actualizare – împlinirea
întregului potențial. În procesul psihoterapeutic, încrederea în această
tendință umană înnăscută se aplică în două direcții:
• încrederea că oamenii și grupurile își pot stabili singuri obiectivele
terapeutice, pot decide lungimea procesului terapeutic, pot decide ce ne-
voi personale trebuie explorate, pot fi contructorii propriei vieți;
• încrederea în terapeut, ca persoană, în relație cu clientul. Deși ini-
țial, încrederea era acordată în totalitate clientului și abilităților sale de
dezvoltare, iar terapeutul oferea un cadrul empatic continuu și consistent,
în timp, aceeași încredere a fost acordată terapeutului.
b. Congruența, considerația pozitivă necondiționată și empatia pe care
terapeutul le oferă continuu în cadrul relației terapeutice, reprezintă con-
cepte de bază ale abordării.
Congruența se referă la corespondența între gândurile și comporta-
mentul terapeutului. Un concept strâns legat de acesta este cel de autenti-
citate – terapeutul este invitat să fie el însuși, ca persoană reală, fără a se
ascunde în spatele profesiei.
Considerația pozitivă necondiționată se referă la capacitatea interioară
a terapeutului de a accepta lumea interioară a clientului, fără a o judeca
prin prisma propriilor valori, alegeri sau caracteristici. Pentru Rogers acest
tip de atitudine este cel care va face ca mișcarea interioară a clientului să
se deblocheze și să continue procesul vindecării. Această abilitate este
transmisă clientului într-o manieră empatică.
Empatia reflectă interesul profund al terapeutului pentru universul
emoțional al clientului. „Empatia, în terapia centrată pe client, este un
proces activ, imediat și continuu. Terapeutul face un efort maxim de a intra
înăuntru și de a trăi atitudinile exprimate mai degrabă decât să le observe,
să le diagnosticheze sau să se gândească la modalități pentru a face proce-
sul să mergă mai repede. O asemenea înțelegere trebuie atinsă printr-o
atenție intensă, continuă și activă față de emoțiile celorlalți mergând până
la excluderea oricărui tip de atenție” (Rogers, 1951 apud. Raskin & Rogers

90
în Corsini & Wedding, 1995). Pentru Rogers cel mai important aspect este
conectarea profundă și chiar absorbția sensibilă în lumea interioară a clien-
tului pentru a putea accesa semnificațiile acordate de client experiențelor
sale, cele de care acesta este conștient dar și cele mai puțin conștientizate.
c. Imaginea de sine a clientului, felul în care plasează evaluarea de sine
și experiența interioară a clientului. Procesul terapeutic în abordarea cen-
trată pe client vizează ca atitudinea fată de sine a clientului să devină pozi-
tivă, locul controlului și al evaluării de sine să devină intern iar experiența
interioară să devină flexibilă și deschisă. ”Există multiple dovezi că atunci
când clienții primesc congruență, considerație pozitivă necondiționată și
empatie, imaginile lor de sine devin mai positive și realiste, ei devin mai
auto-expresivi și direcționați către sine , mai deschiși și mai liberi în experi-
ențe, comportamentul lor este considerat mai matur și fac față stresului
mai bine” (Rogers, 1986 apud. Raskin & Rogers, în Corsini & Wedding,
1995).

4.2.2. Procesul terapeutic centrat pe client

Inițial, Rogers a accentuat importanța nondirectivității în procesul psi-

hoterapeutic, considerând că orice intervenție a terapeutului poate afecta
capacitatea de creștere a clientului. Așadar, nondirectivitatea era expresia
încrederii totale în tendința de actualizare a omului. În locul interpretărilor
sau a sfaturilor, terapeutul are rolul doar de a acompania linia impusă de
client. Non-directivitatea terapeutului determină apariția insightului clien-
tului asupra lui însuși și situației sale.
În această etapă de dezvoltare a terapiei centrate pe client, Rogers ac-
cepta doar tehnici legate de reflectare și oglindire, pe care le vedea ca fiind
singurele ce pot comunica clientului faptul că terapeutul înțelege trările
sale interioare în mod empatic și fără să le tulbure. Nondirectivitatea tera-
peutului se referă la faptul că acesta trebuie să ofere un mediu structurat
dar permisiv și neautoritar pentru clienţi pentru ca ei să se simtă liberi să
se angajeze în autoexplorare fără a deveni defensivi sau preocupaţi de re-
acţia terapeutului. Scopul acestei etape nondirective este de a facilita dez-
voltarea de către clienţi a unor strategii de acţiune pozitive și proprii, ca
rezultat al unei noi înţelegeri de sine (Watson, Greenberg, Lietaer în
Greenberg și al., 1998).
Mitrofan (2008) și Luca (în Mitrofan, 2000) trec în revistă câteva tehnici
de reflectare și oglindire folosite de terapeuții centrați pe client pe care le
sintetizăm și noi în continuare:

91
 a. Ascultarea reflectivă presupune o secvență de ascultare și una de
răspuns. Terapeutul ascultă clientul și surprinde semnificația spunelor cli-
entului. Există mai multe forme de reflectare:
- Reflectarea tip ecou prin care terapeutul reia o parte din ceea ce a
spus clientul pentru a accentua acea parte a mesajului semnificativă pentru
problema clientului.
- Reflectarea ca reformulare prin care terapeutul reformulează afir-
mațiile clientului pentru a elimina confuziile sau a focaliza atenția asupra
unui aspect. Reformularea poate fi de mai multe tipuri: reformularea prin
inversarea raportului figură-fond (prin care se obține o nouă viziune a an-
samblului); reformularea sinteză (se folosesc cuvintele cheie ale clientului
pentru a accentua un aspect relevant); reformularea clarificatoare (prin
care terapeutul formulează ceea ce clientul a simțit dar nu poate exprima).
- Parafrazarea presupune o repetare condensată a afirmațiilor
clientului; este o reformulare mai profundă prin care terapeutul extinde
semnificația mesajului clientului.
- Reflectarea sentimentelor este cea mai profundă formă de reflec-
tare și presupune o înțelegere a dimensiunii emoționale a mesajului clien-
tului.
b. Amplificarea este o tehnică utilă pentru a evidenția un aspect esen-
țial al situației prezentate de client.
c. Tehnici de deschidere se folosesc atunci când clientul se blochează
sau când terapeutul dorește să încurajeze minimal exprimarea clientului.
De exemplu: ”Și...”, ”Așadar...”, ”Continuă...”, ”Deci...”, etc. Aceste tehnici
sunt un mijloc prin care terapeutul își arată implicarea fără să afecteze
major fluxul experiențial al clientului.
d. Focalizarea dialogului în prezent se face prin întrebări care aduce
clientul în contact cu experiența sa prezentă: ”Ce simți acum?”. ”De ce
anume ești conștient acum?”
Pe scurt, terapeutul urmărește reflectarea conținutului și reflectarea
emoțiilor din mesajul clientului.
Tehnicile de reflectare a conținutului au următoarele funcții: să clarifice
mesajul clientului; să adune la un loc mai multe idei din conversație; oferă
clientului posibilitatea de a explora mai profund anumite aspecte sau de a
realiza noi conexiuni între ideile sale; ajută clientul să observe ceea ce a
spus; organizează convorbirea dintre terapeut și client.
Tehnicile de reflectare emoțională prezintă mai multe avantaje pentru
procesul terapeutic: ajută clientul să devină conștient de sentimentele
sale; să înceapă procesul de explorare și acceptare a acestora; ajută tera-

92
peutul să arate clientului că înțelege trăirea acestuia; ajută la consolidarea
relației terapeutice.
După Horvath & Greenberg (1994), reflectările nu sunt numai descrieri
ale experienţelor clienţilor, ci funcţionează ca modalităţi complexe de a
organiza şi construi sensurile clienţilor. Reflectările deservesc următoarele
funcţii importante:
1. Comunică înţelegere și empatie.
2. Ajută la clarificarea gândurilor și emoţiilor clienţilor.
3. Ajută clienţii să facă distincţii fine ale sensurilor şi emoţiilor.
4. Validează experienţa clienţilor ca fiind legitimă și validă.
5. Reprezintă în mod simbolic experienţa clienţilor.
Cei doi cercetători (Horvath &Greenberg, 1994) consideră că reflectă-
rile funcţionează ca o metacomunicare în sensul că abilitează participanţii
să negocieze o înţelegere mutual împărtăşită pentru a deveni mai responsivi.
Deși terapeutul aplică aceste tehnici pentru a acompania clientul, Ro-
gers consideră că arbitrul final, expertul este clientul care va fi cel care ve-
rifică intern valabilitatea reflectărilor sau a oglindirilor. Astfel, indirect, cli-
entul va învăța să se conecteze cu sine, să aibă încredere în propriile trăiri,
în procesul auto-cunoașterii și creșterii/vindecării personale.
După etapa non-directivă, Rogers a studiat dimensiunile relației tera-
peutice și a identificat ceea ce el considera condițiile relaționale necesare și
suficiente pentru a provoca și menține schimbarea terapeutică. Scopul
principal al abordării centrate pe client este de a oferi clientului condițiile
rogersiene – empatia, considerația pozitivă necondiționată și congruența.
Pentru Rogers, empatia “înseamnă să pătrunzi în lumea personală și in-
terioară a celuilalt şi să te regăseşti acolo ca şi cum ai fi la tine acasă. Acest
lucru implică o sensibilizare a tuturor clipelor cu semnificaţii schimbătoare
a ceea ce este resimţit în fluxul de sentimente trăite de celălalt, privind tot
ceea ce simte celălalt în experienţa lui interioară. Ceea ce înseamnă a trăi
temporar în viaţa celuilalt, a te deplasa delicat fără să-l judeci, a capta
semnificaţii de care el abia dacă este conştient, fără a încerca să dezvălui
sentimente de care el este total neştiutor. Aceasta implică și a comunica
ceea ce resimţi ca venind din lumea celuilalt, în timp ce îl percepi cu o nouă
privire și fără teamă de elementele care îl înspăimântau” (1980 apud.
Dartevelle în Elkaim, 2007).
Prin congruenţa terapeutului, Rogers înţelegea faptul că terapeutul
trebuie să fie un acord intern între dimensiunile profunde ale personalităţii
sale și un acord extern referitor la felul în care exprimă personalitatea sa
clientului. Cu alte cuvinte, este necesar ca terapeutul să fie conectat cu

93
fluxul său intern de trări interioare și să-și permită să le exprime clientului.
“Acest lucru mai înseamnă că terapeutul trebuie să fie pregătit să exprime
atitudinile, pozitive sau negative, care îi vin cu persistenţă la suprafaţa si-
nelui, și care, oricum, sunt percepute de către client” (Rogers 1961 apud.
Dartevelle în Elkaim, 2007).
Consideraţia pozitivă necondiţionată “implică faptul că terapeutul con-
simte la orice sentiment imediat ce poate să fie prezent în trăirea clientu-
lui, că el este dornic să-l lase pe client să fie realmente chiar sentimentul
pe care tocmai îl trăieşte, oricare ar fi acesta, confuzie, resentiment, mâ-
nie, frică, curaj, dragoste sau orgoliu. Este o atenţie neposesivă” (Rogers
1979 apud. Dartevelle în Elkaim, 2007).
Dacă terapeutul are interiorizată în personalitatea sa această atitudine,
atunci clientul se va simţi atât de securizat încât procesul actualizării va
reintra în normalitatea clientului.
Astfel, terapeutul începe procesul conectându-se continuu la tot ceea
ce clientul îi împărtășește fără a ghida interviul pentru a stabili ceea ce, de
exemplu abordarea cognitiv-comportamentală dorește să stabilească –
obiectivele terapeutice, lungimea tratamentului sau diagnosticul.
Terapeuții centrați pe client nu sunt interesați de evaluarea psihologică
a clienților considerând că ”etichetele” diagnostice îi îndepărtează de
persoana clientului dar și de contactul cu propria lor lume interioară.
Tot ce are terapeutul de făcut este de a oferi considerația pozitivă ne-
condiționată, într-o manieră profund empatică și congruentă, astfel încât
clientul să înceapă să se simtă total acceptat în orice emoție, gând sau
comportament manifestă.
Terapeutul va însoți clientul în toate momentele sale, de la bucurie la
disperare sau confuzie. Clientul este respectat în orice dorință sau decizie
cu privire la procesul terapeutic; este considerat un partener vital și un
expert al propriului proces terapeutic.
Clientul este cel care va decide despre ce și cât să discute, va evalua
efectele terapiei și va decide încheierea procesului. Practic, procesul
terapeutic centrat pe client caută să redea clientului respectul de sine,
controlul vieții sale, contactul cu lumea sa interioară, pe scurt, responsa-
bilitatea propriei persoane și vieți.

94
 4.3. Analiza existențială

4.3.1. Concepte centrale ale analizei existențiale

May și Yalom (în Corsini & Wedding, 1995) descriu conceptele care fun-
damentează și explică terapia existențială:
a.”Daturile” existenței este conceptul prin care este explicat modelul
psihodinamic existențialist. Conflictul intrapsihic nu mai este cel dintre Id-
Ego-Superego sau dintre sine și persoanele semnificative din prima copilă-
rie ci cel dintre persoană și aceste ”daturi” ale existenței. Numite și ”preo-
cupările ultime” ale omului, aceste ”daturi” marchează existența omului
chiar dacă acesta conștientizează acest lucru greu, în condiții speciale.
• Moartea este o preocupare evidentă deoarece este, probabil, sin-
gura certitudine din viața omului. Din punctul de vedere existențial, con-
flictul intrapsihic este între conștientizarea inevitabilității morții și dorința
simultană de a trăi, iar pentru a face față acestui conflict, omul apelează la
mecanisme de apărare bazate pe negare. Acest lucru conduce la eșecul
transcenderii ideii de moarte și astfel, la psihopatologie.
• Libertatea este o sursă de anxietate pentru că, din punct de ve-
dere existențialist, se referă la responsabilitatea pe care omul o are asupra
propriei existențe, respectiv asupra alegerilor, deciziilor, planurilor de vi-
ață. Libertatea, pentru a fi autentică, necesită ca omul să se confrunte cu
limitele propriului destin. Perspectiva existențială asupra libertății implică
ideea abisului, a golului interior, a nimicului. Conflictul intrapsihic este între
conștientizarea libertății, a lipsei fundamentale de structură și nevoia per-
manentă de structură.
Conceptele legate direct de cel de libertate sunt: responsabilitatea
față de propria viață și disponibilitatea la schimbare (willing) ce urmează
conștientizării responsabilității. Disponibilitatea la schimbare constă din
dorință și apoi decizie. Oamenii blocați emotional nu pot simți emoțiile și
astfel, nu pot dori.
Mecanismele de apărare contra schimbării se referă la impulsivitate
(lipsa de discriminare între dorințe și acțiunea impulsivă de a satisface
toate dorințele) și compulsivitatea (oameni conduși de cerințe interioare
alienate ale egoului). Dacă totuși omul ajunge să-și dorească cu adevărat
ceva, atunci se află în fața unei decizii ceea ce pentru unii oameni, conduce
la panică.
• Izolarea existențială se referă la singurătatea fundamentală a
omului, dincolo de relațiile sale interpersonale. Fiecare om intră în viață
95
singur și iese, la fel, iar, pe de altă parte, nu poate niciodată împărtăși totul
cu ceilalți. Conflictul dinamic intrapsihic este între conștientizarea izolării
existențiale și nevoia de protecție, de a aparține unui întreg mai mare. Me-
canismele de apărare contra izolării existențiale conduc la psihopatologie.
Un efect clar al acestei dinamici se poate observa în relațiile de cuplu în
care cealaltă persoană este folosită ca un scut pentru a evita acceptarea
izolării. Fuziunea cu partenerul de cuplu în încercarea de a face față izolării
înseamnă a slăbi limitele eului și a deveni o parte din celălalt. Compulsi-
vitatea sexuală este un răspuns comun la izolarea existențială.
• Lipsa de sens a vieții. Omul are nevoie de sensuri și semnificații.
Dacă trebuie să facă față morții inevitabile, într-o lume pe care trebuie s-o
construiască asumându-și responabilitatea, aflat în izolare existențială,
care ar putea fi sensul existenței proprii? Conflictul intrapsihic este ilustrat
prin întrebarea Cum poate o ființă umană care are nevoie de sensuri să
găsească sensuri într-o lume fără sensuri?
b. Mecanisme de apărare. Confruntarea cu ”daturile” existenței deter-
mină apariția anxietății existențiale iar pentru a face față acesteia, omul
apelează la mecanisme de apărare. Apariția mecanismelor de apărare con-
duce la apariția problemelor psihopatologice.
Yalom (1981, cf. May &Yalom în Corsini & Wedding, 1995) a descris
două mecanisme de apărare pentru a face față anxietății provocate de
conștientizarea inevitabilității morții:
• Credința irațională în ”specialitatea” personală. Oamenii au
convingeri profunde și puternice în inviolabilitatea, invulnerabilitatea și
imortalitatea lor. Un astfel de individ are un caracter narcisic, compulsiv-
workaholic care este permanent în căutarea gloriei, individ paranoic. Când
apare o criză în viața lor (de exemplu, cauzată de apariția unei boli severe,
sau a unui accident), aceasta întrerupe spirala eternității oferită de acest
mecanism de apărare și apare sentimentul mediocrității neprotejate.
• Credința irațională în existența unui ”ultim salvator” omnipotent
care apără și protejează permanent. Dacă acest mecanism este extrem de
puternic, atunci omul respectiv va avea o structură de caracter pasivă și
dependentă. Atunci când se află într-o criză existențială care dărâmă acest
mecanism, astfel de persoane se decompensează și trăiesc un sentiment
extrem al pierderii, ceea ce conduce la depresie.
c. Experiența ”Eu-sunt” (The "I-Am" Experience). Terapia existențială
abordează problema existenței umane contemporane în care omul există
(sau este învățat să existe) doar prin identificarea cu rolurile sale sociale, cu
statutul economic sau cu stilul de viață, considerând că o astfel de viață nu
96
face decât să transforme oamenii în victime ale circumstanțelor, ale ten-
dințelor conformiste și colectiviste. Acest tip de existență conduce la pier-
derea sentimentului de sine și respectiv al sensului existenței. Experiența
”Eu-sunt” propusă clienților înseamnă de fapt asumarea propriului sine și a
propriei existențe așa cu este ea.
Acest tip de experiență nu este, în sine, o soluție la problemele indivi-
dului, ci mai degrabă o precondiție pentru găsirea unei soluții. Experiența
lui ”a fi” (being) indică și experiența lui ”a nu fi” (not being). ”A nu fi” este
ilustrată prin amenințarea morții, ostilitate distructivă, anxietate severă
sau boală. Experiența ”Eu-sunt”, sau experiența de a fi, este cunoscută în
terapia existențială ca experiența ontologică – ”știința de a fi”.
d. Anxietatea normală și anxietatea nevrotică. Anxietatea este un con-
cept definit larg de către existențialiști; ca și în modelul psihodinamic Freu-
dian, anxietatea se află în centrul dinamicii interne. Anxietatea este consi-
derată o emoție bazală, o parte inevitabilă a condiției umane cu care, în
procesul terapeutic, clientul trebuie să se confrunte total.
Anxietatea normală are trei caracteristici: este adecvată situației; nu
necesită reprimare; poate fi folosită în mod creativ pentru a rezolva dilema
din care aceasta a apărut. În schimb, anxietatea nevrotică nu este adecvată
situației; este reprimată; este distructivă pentru că paralizează individul în
loc să-l stimuleze creativ. Anxietatea nevrotică apare datorită eșecului de a
face față ”daturilor” existenței. Sănătatea mentală înseamnă, pentru exis-
tențialiști, a trăi fără anxietate nevrotică dar cu abilitatea de a tolera anxie-
tatea existențială inevitabilă.
e. Vinovăția și sentimentele de vinovăție. La fel ca și anxietatea, vinovă-
ția are semnificații deosebite în terapia existențială. Poate lua forma sen-
timentelor nevrotice de vinovăție (apărute din regresii fantasmatice) sau a
vinovăției normale (apărute din considerentele etice ale comportamentului
uman). O altă formă de vinovăție apare din eșecul omului de a-și trăi exis-
tența la potențialul său maxim.
f. ”A fi în lume” se referă la universul fenomenologic al clientului. Lu-
mea umană este structura relațiilor semnificative în care o persoană există
și modul în care aceasta participă. Omul există în lume în trei moduri:
Umwelt ("lumea din jur”) – relația cu mediul, Mitwelt ("cu-lumea") – relația
cu cei din jur și Eigenwelt ("propria-lume") – relația cu sine. Terapeuții
exietnțialiști consideră cu analiza celor trei modalități de a-fi-în-lume oferă
omului un fundament al înțelegerii profunde a iubirii.
g. Semnificația timpului. Cele mai profunde experiențe umane (anxieta-
tea, depresia sau bucuria) apar în dimeniunea timpului și nu a spațiului, așa

97
cum, eronat se consideră în contemporaneitate. Această eroare conduce la
pierderea relației existențiale autentice cu sine și cu ceilalți.
h. Capacitatea umană de a transcende situația imediată este conceptul
care permite terapeuților existențialiști să înțeleagă omul ca o ființă vie,
dinamică, în devenire; se referă la transcenderea trecutului și prezentului
pentru a atinge viitorul; este capacitatea omului de a abstractiza, de a uti-
liza simboluri, de a depăși limitele unei situații imediate și a imagina posi-
bilități.

4.3.2. Procesul terapeutic în analiza existențială

Psihoterapia existențială aduce persoana clientului în prim-planul pro-

cesului terapeutic, într-o manieră similiară cu a lui Rogers. Această formă
de terapie nu este centrată pe identificarea unui set de tehnici care să fie
aplicate clientului, ci pe înțelegerea aspectelor profunde ale existenței
umane – natura umană, natura anxietății, disperării sau durerii, precum și
creativitatea sau iubirea.
Terapia existențială nu este un sistem psihoterapeutic comprehensiv;
este un cadru de referință, o paradigmă prin care terapeutul înțelege sufe-
rința pacientului (May și Yalom în Corsini & Wedding, 1995). Terapeutul va
aplica presupozițiile existențiale de bază pentru a da un sens angoasei cli-
entului, pentru a aduna informațiile clinice iar acest proces poate avea loc
doar în cadrul ”întâlnirii” umane autentice dintre terapeut și client.
În concepţia existenţialistă nu există boală psihică, ci doar impasuri
existenţiale “ca urmare a scăderii şi reprimării potenţialului uman” (Mitro-
fan 2000). Aceste impasuri produc anxietate şi alienare (un mod de viaţa
inautentic, lipsit de sens).
Modelul psihodinamic existențialist consideră că oamenii trăiesc con-
flicte interioare puternice, inconștiente legate de ”daturile” existenței, care
determină apariția anxietății primare, existențiale, iar pentru a face față
acesteia, dezvoltă mecanisme de apărare care îi împiedică să-și trăiască
viața total și creativ, ceea ce determină apariția anxietății secundare, ne-
vrotice.
Obiectivul terapeutic principal este contracararea alienării existenți-
ale; modalitatea terapeutică principală este de a determina clientul să facă
față ”daturilor” existenței și să confrunte anxietatea pentru a învăța să
trăiască mai autentic și responsabil. Atingerea acestui obiectiv va ajuta cli-
entul să devină autentic, creativ, spontan, echilibrat în relaţie cu sine și cu
ceilalţi. În acest sens, individul este valorizat în mod profund ca existenţă,

98
iar accentul este pus pe autodeterminarea personală, pe responsabilitatea
pe care individul o are în construirea propriului destin, în alegerea scopu-
rilor și direcţiei propriei vieţi.
Anxietatea clientului (sursa psihopatologiei) este considerată a fi pozi-
tivă, în sensul că poate constitui “o rampă de lansare” spre căutarea şi ale-
gerea unui nou “modus vivendi” (Mitrofan 2000). De aceea, terapeutul nu
va încerca să elimine anxietatea clientului ci, dimpotrivă, cumva caută să-l
determine s-o confrunte, s-o exploreze, s-o clarifice ca pe un “dat al exis-
tenţei”.
Deși modelul existențialist este unul psihodinamic, procesul psihotera-
peutic este unul diferit de cel psihanalitic din mai multe perspective:
a) Focusul terapeutic este pe situația de viață curentă a pacientului și
pe fricile sale curente. Prin urmare, terapeutul va explora prezentul paci-
entului, și nu trecutul său. Amintirea trecutului este importantă doar dacă
face parte din existența actuală a clientului și contribuie la modalitățile sale
de a face față preocupărilor ultime ale existenței.
b) Relația terapeutică este fundamentală pentru procesul terapeutic
dar nu din perspectiva transferului, ci în sine, ca relație profundă, umană,
autentică.
Obiectivele generale terapeutice vizează:
- Asistarea pacientului în procesul de conștientizare și înțelegere a
conflictelor inconștiente;
- Identificarea mecanismelor de apărare și conștientizarea influenței
lor distructive;
- Diminuarea anxietății nevrotive prin corectarea mecanismelor de
apărare;
- Dezvoltarea unor modalități de coping cu anxietatea primară, exis-
tențială;
Omul, ca ființă liberă și creativă, construiește proiecte existențiale și
apoi se angajează în acestea; eșecurile, blocajele sau orientările greșite pe
un astfel de ”drum existențial” îl pot marca profund pe individ și pot con-
duce la apariția psihopatologiei. Cu toate acestea, pentru reprezentanții
abordării existențiale nu există boală psihică, ci doar impasuri existențiale,
datorate subestimării propriei persoane sau neacceptării condiției umane.
Analiza existențială pune accent pe potențialul uman (autenticitate, creati-
vitate, auto-determinare, spontaneitate) și se folosește de acesta pentru a
determina clientul să intre pe un ”drum existențial” autentic (Mitrofan &
Buzducea în Mitrofan, 2000).
May &Yalom (în Corsini & Wedding, 1995) descriu procesul terapeutic

99
existențialist iar noi sintetizăm acest proces identificând obiective terapeu-
tice specifice:
a. Focalizarea pe conștientizarea și creșterea responsabilității pacien-
tului pentru propriile sale probleme psihice. Terapeutul trebuie să identi-
fice toate aspectele evitării responsabilității de către client și să găsească
metode de a-l face să conștientizeze profund acest lucru. Pe de altă parte,
terapeutul are scopul de a găsi acele modalități prin care clientul să reintre
în posesia propriilor trări, acțiuni, vieți, să conștientizeze aportul personal
în felul în care viața sa a ajuns.
b. Conștientizarea de către pacient a disponibilității sale reale la schim-
bare și a piedicilor acesteia. În acest sens, terapeutul analizează cele două
componente: a dori și a decide. Pacientul nu poate decide pentru că nu
poate conecta dorința sa interioară profundă.
Procesul terapeutic vizează deblocarea emoțională pentru ca pacientul
să înceapă să simtă dorințele sale profunde și astfel să-și poată decide viața
responsabil. Sunt analizate modalitățile de evitare a dorinței reale, pro-
funde proprii: modul impulsiv și cel compulsiv. Pentru modul impulsiv, te-
rapeutul trebuie să ajute clientul să realizeze discriminări interne fine între
dorințe și să stabiliească priorități între acestea. Pentru modul compulsiv,
terapeutul trebuie să ajute clientul să conștientizeze modalitățile alienate
de împlinire a unor dorințe și contactul autentic cu aceste dorințe.
c. Asumarea deciziilor și a alegerilor. Dacă pacientul a reușit să intre în
contact cu dorințele sale, urmează momentul deciziei iar acest fapt în-
seamnă, de multe ori, renunțarea la altceva. Pacientul este acompaniat în
analiza acestor implicații, în alegerea unor dorințe în defavoarea altora și,
nu în ultimul rând, în acceptarea unei situații limitative. Iar acest lucru
poate însemna în procesul terapeutic, analiza tuturor scenariilor de tip ”și
dacă” și a experiențelor și emoțiilor asociate. Odată deblocate obstacolele
deciziei, persoana devine mai independent și asumată.
Modul în care o persoană ia decizii este la fel de important ca și
conținutul deciziei. Dacă o persoană ăși asumă în mod activ decizia, atunci
ea își acceptă resursele și sentimental puterii personale autentice.
Sarcinile fundamentale pe care clienții le performează în terapie sunt
explorarea și revizuirea sistemelor construite ale sinelui și lumii, ”daturile
existenței” și anxietatea. Pentru a-și revizui sistemele construite ale sinelui
și lumii, clienții trebuie să-și articuleze și să-și reprezinte aceste construcții,
să reflecteze și să examineze propria experiență interioară.
Principala sarcină a clientului este căutarea - modalitatea prin care el
intră în procesele inaccesibile conștiinței; căutarea necesită ca clientul să

100
fie total prezent în timpul sesiunii ceea ce îi permite să investească emoți-
onal, să focalizeze intenția și să fie în mod autentic deschiși la descoperirea
interioară (Watson, Greenberg & Lietaer în Greenberg și al., 1998).
Pentru atingerea acestor obiective, analiștii existențiali pot folosi orice
fel de tehnici terapeutice, aparținând oricărei abordări cu condiția ca aces-
tea să faciliteze activarea mecanismelor schimbării și atingerea obiectivelor
terapeutice. Din acest punct de vedere, terapia existențială poate fi consi-
derată o abordare eclectică. Terapeuții adaptează orice tehnică scopurilor
terapeutice.
Ionescu (2001) descrie pe larg tehnicile specifice analizei existențiale
corespunzătoare diferitelor obiective terapeutice. Dintre acestea enume-
răm câteva exemple:
• Pentru conștientizarea morții:
- Se cere clientului să-și scrie propriul epitaf;
- Se cere clientului s-și imagineze propria moarte;
- Exercițiul ”dezidetificării structurate” (Yalom, 1980) prin care se
cere clientului să enunțe opt răspunsuri la întrebarea ”Cine sunt eu?”, să
așeze răspunsurile în ordinea importanței pentru propria ființă, apoi, prin
meditație, să-și imagineze că renunță la acel atribut. Apoi, după o etapă de
conștientizare a identității proprii în lipsa principalelor identificări, se reali-
zează exercițiul invers pentru re-integrare.
• Pentru conștientizarea izolării existențiale (a singurătății):
- Se cere clientului să petreacă câteva ore singur înafara oricărui
factor care ar putea să-l distragă (telefon, TV, alți oameni, etc).
- Întrebări terapeutice de tipul ”Ce vreau eu de fapt?, Ce simt eu?
Care sunt scopurile vieții mele?
• Pentru conștientizarea sensului existenței:
- Activități altruiste (mai ales în cazul persoanelor care suferă de o
boală terminală);
- Dedicarea față de o cauză /misiuni personale (familia, statul, o
cercetare știintifică, etc) care să-l facă pe individ să se depășească pe sine
și să devină parte integrantă a unei rețele umane mai largi. Ideea este ca
omul devină capabil de altrusm și auto-transcendență (trancendența
egocentrismului).
- Creația a ceva nou care aduce frumusețe, armonie în orice domeniu
(educația copiilor, relațiile interpersonale, descoperiri științifice, etc).
- Auto-actualizarea prin activități de realizare a propriului potențial;
- Angajarea (implicarea) deplină în propria viață, în diferite activități.

101
 4. 4. Gestalt terapia

4.4.1. Concepte centrale ale gestalt terapiei

Gestalt Terapia își are originea în munca lui Fritz Perls (Perls, 1947,
1969). Asumpția abordării gestaltiste este aceea că problemele apar dato-
rită inabilității omului de a fi cu adevărat conștient de emoțiile, gândurile și
comportamentele sale prezente și că se focalizează pe trecut și viitor mai
degrabă decât pe prezent.
Conceptele clarificate și introduse de Perls în teoria și practica terapiei
gestaltiste sunt următoarele:
a. Experiența ”aici și acum”. Pentru Perls nu există nimic înafara lui
”acum”, adică a prezentului. Accesul la trecut sau la viitor se poate face
doar din prezent. Abordarea terapiei gestalt pune accent pe experiența
totală din prezent a clientului iar focalizarea acestuia pe trecut este consi-
derată o modalitate de evitare a prezentului cu tot ceea ce înseamnă acest
lucru. Pentru gestaltiști trecutul este important doar în măsura în care
afectează funcționarea prezentă a clientului.
b. Agresiunea a fost considerată de Perls un instinct al afirmării vieții și
nu unul distructiv, care este necesar realizării unui contact sănătos între
organism și mediu. Pentru a-și menține sănătatea psihologică, omul trebuie
să ”mestece” realitatea (metafora pentru instinctul agresiv) pentru a
metaboliza ceea ce este sanogen ființei sale și nu să ”înghită” normele so-
ciale pur și simplu. Astfel, autoritatea individului și auto-determinarea sa au
devenit centrale în viziunea lui Perls asupra contactului sănătos cu mediul.
c. Contactul cu sine și cu lumea este realizat prin simțuri și acțiune.
Contactul sănătos înseamnă a interacționa cu lumea fără pierderea senti-
mentului individualității iar condițiile unui astfel de contact se referă la
conștientizarea clară, energie totală și abilitatea de auto-exprimare (Zinker,
1978 cf. Corey, 1991). Capacitatea de contact este naturală omului dar este
influențată de experiențele primare de contact.
d. Granițele (boundaries) sunt cele care diferențiază elementele câm-
pului între ele. Din perspectiva terapiei gestalt, un organism pe de o parte
se conectează, iar pe de alta se diferențiază de mediu prin contactul de
graniță. Experiența este creată la contactul de graniță dintre organism și
mediu iar calitatea acestei experiențe depinde de felul în care este realizat
contactul .
Există mai multe tulburări ale granițelor care interferează cu adaptarea
optimă și care provin dintr-un contact inadecvat cu mediul:

102
 • Introiecția este o astfel de tulburare de graniță prin care organis-
mul interiorizează idei, convingeri, valori, comportamente fără discrimi-
nare. Sunt introiectate modele parentale, stereotipii sociale, care, inte-
grate nediscriminativ, vor determina persoana să se comporte rigid, inau-
tentic.
• Confluența constă din pierderea granițelor dintre sine și mediu,
din hiperidentificare cu mediul. În acest caz persoana nu reușește să aleagă
ceea ce este necesar unei asimilări adecvate.
• Proiecția este fenomenul de atribuire a unor aspectele proprii
unei alte persoane datorită contactului inadecvat cu sine (lipsa de auto-
conștientizare). Este o confuzie a sinelui cu altul. Granița dintre eu și alții
este univoc permeabilă în sensul că permite atribuirile eului către non-eu
dar este închisă la influențele externe asupra sinelui.
• Retroflecția este mecanismul psihologic prin care un impuls
direcționat către mediu este îndreptat către propria persoană. Mediul este
astfel înlocuit cu iluzia auto-suficienței.
• Proflecția este mecanismul prin care un impuls sau o dorință care
implică două persoane este orientat către o singură persoană (de exemplu,
o persoană vrea să fie lăudată dar în schimb, se laudă singură).
• Deflecția este mecanismul de evitare a contactului fie prin refuz
indirect, fie prin deturnare conștientă.
e. ”Afacerile neîncheiate” sunt acele situații trecute care, la nivelul ex-
perienței interne a clientului, au rămas nefinalizate și interferează cu
capacitatea persoanei de a realiza un contact total între sine și realitatea
actuală. ”Afacerile neîncheiate” se referă la orice aspect al experienței ră-
mas incomplet: de exemplu, emoții neexprimate, nevoi nesatisfăcute din
trecut. Acest concept are la bază principiile psihologiei gestaltiste (încheie-
rea gestaltului) și amintește de mecanismul compulsiei la repetiție descris
de Freud.
f. Auto-reglare organismică se referă la capacitatea organismului de a
se adapta la mediu sau de a adapta mediul la sine pentru a-și rezolva
problemele. Pe scurt, înseamnă a primi ceea ce este hrănitor din mediu și a
respinge ceea ce este toxic. Oamenii au nevoi și dorințe organizate ierarhic
și sunt auto-reglate de organism pe măsură ce interacționează cu mediul.
g. Adaptare creativă la mediu (care este criteriul sănătății) înseamnă
conștientizarea nevoilor aflate în schimbare permanentă și satisfacerea
nevoii prioritare în fiecare moment și într-o manieră flexibilă. Adaptarea
creativă în copilărie determină apariția blocajelor în conștientizare. În co-
pilărie oamenii fac față relațiilor și problemelor apărute prin adaptare crea-

103
tivă la aceste circumstanțe, care la rândul ei organizează câmpul experien-
ței și devine un mod obișnuit de a fi în lume. Paternurile rigide și obișnuite
de comportament create în trecut au constituit cea mai bună adaptare la
familia de origine, au ajutat la supraviețuirea individului dar în viața actuală
împiedică auto-reglarea organismică.
h. Ciclul experiențial al conștientizării nevoilor apărute, al acțiunii de
satisfacere a acestora pentru a face loc altora menține echilibrul
homeostatic.
Ciclul experienței gestaltiste sau ciclul integrării persoanei în mediu,
presupune parcurgerea a 5 etape sub forma unui model circular funcțional
(Mel Rabin cf. Mitrofan, 2000):
- Senzația - prin care se experimentează trăirea și semnificația pri-
mară internă și externă a stimulilor. Prin senzații omul experimentează și
discriminează direct ”ceea ce este” de ”ceea ce nu este”.
- Conștientizarea este procesul prin care o persoană intră în contact
cu sine sau cu altceva, printr-o focalizarea a atenției asupra a ceea ce este.
Prin conștientizare clientul poate ajunge la insight – conștientizarea de-
plină.
- Contactul optim este raportul de echilibru dinamic între sine și mediu.
- Retragere este stadiul final al ciclului experiențial de completare a
gestaltului. Odată încheiat un ciclu, persoana se reîntoarce la sine,
îmbogățindu-și viața și extinzându-și experiența prin noul ciclu parcurs.
Este o restructurare a sinelui, o creștere personală. Același ciclu
experiențial este utilizat în organizarea procesului terapeutic gestaltist.
i. Conștientizarea este concept cu semnificații distincte în terapia
gestalt – este mecanismul prin care persoana devine conștientă de ceea ce
trăiește în momentul prezent, și acceptă ceea ce este mai degrabă decât să
schimbe ceea ce este.
j. Auto-responsabilitatea este un concept central în gestalt terapie și
reprezintă scopul terapeutic final. Clientul este ajutat să treacă dintr-o
stare de dependență către una de independență, să-și asume trăirile (emo-
ții, gânduri, percepții, senzații) și deciziile.
k. Experimentul terapeutic se referă la proceduri utilizate în cadrul șe-
dințelor pentru a genera și explora experiența prezentă. Scopul este de a
creea noi experiențe clientului care pot fi procesate în timp real.

104
 4.4.2. Procesul terapeutic în terapia gestalt

Scopul principal, esențial al terapiei gestalt este conștientizarea și me-

todologia principală este conștientizarea. Clientul trebuie să conștientizeze
trei aspecte: a. cum răspunde la mediu (adaptarea creativă); b. ce contri-
buie (trecut sau prezent) la răspunsul de ”aici și acum”; c. responsabilitatea
proprie din situație și responsabilitatea schimbării (Gilbert &Evans în Pal-
mer, 2000).
Obiectivele terapeutice specifice sunt:
- Creșterea conștientizării prin focalizarea pe senzații, emoții, procese
interne.
- Facilitarea autenticității individului prin această conștientizare ex-
tinsă și profundă de sine.
- Conștientizarea contactului dintre sine și lume. Terapia se concen-
trează pe a ajuta oamenii să devină conștienți de stadiile și procesul
formării contactului; conștientizarea întreruperilor contactului și
restabilirea contactului sunt văzute ca fiind factori curativi.
- Rezolvarea ”afacerilor neîncheiate” care împiedică contactul cu
realitatea prezentă.
- Asumarea responsabilității de către client pentru felul în care își tră-
iește viața.
Această abordare se focalizează pe conștientizarea de aici și acum și pe
experiența prezentă; dorește să ajute oamenii să trăiască în momentul pre-
zent cerându-le să-și mărească conștiența asupra gândurilor și emoțiilor
curente. Asumarea responsabilității personale pentru propriile emoții,
gânduri, comportament și alegeri este de o importanță fundamentală pen-
tru perspectiva gestaltistă.
Terapia gestalt se bazează pe o teorie paradoxală a schimbării (Beisser,
1970 cf. Gilbert &Evans în Palmer, 2000): cu cât o persoană respectă mai
mult ceea ce este cu atât se va simți mai liberă să se schimbe. Schimbarea
apare atunci când persoana devine ceea ce este și nu ceea ce nu este și
abia atunci poate fi și ceea ce dorește.
Sub presiunea grupului de apartenență, omul trăiește și acționează într-
un context inautentic, se îndepărtează de sine însuși, își creează o imagine
falsă și joacă ”roluri” care nu îl reprezintă, dar pe care le-a preluat prin
forța împrejurărilor (Mitrofan, 2000).
Terapia gestalt pune accentul pe resursele creative spontane ale omului
care, odată activate, conștientizate pot deveni căi naturale de vindecare și
dezvoltare.

105
 Greenberg, Watson &Lietaer (1998) prezintă cele două direcții în care a
evoluat terapia gestalt:
a) una se focalizează pe experiența viscerală și accentuează experi-
mentul activ determinând clienții să facă lucruri care să-i determine să aibă
experiențe, mai degrabă decât să vorbească despre problemele lor;
b) cealaltă se bazează pe analiza contactului organismului cu mediu și
implică urmărirea procesului moment cu moment prin contactul
experiențial cu situația actuală. Această abordare consideră conștientiza-
rea momentelor formării contactului ca fiind esențială pentru funcționarea
sănătoasă.
Confruntarea terapeutică este un marker al terapiei Gestalt așa cum a
fost ea promovată de Perls. Întemeietorul acestei forme de terapii era
foarte direct, chiar dur cu clienții săi pentru a-i determina să se confrunte
cu toate aspectele excluse, reprimate. Din acest punct de vedere, orice
intervenție gestalt este în sine o modalitate de confruntare a clientului cu
aspectele neconștientizate sau cele mai dureroase ale experienței sale.
Confruntarea nu vizează să surprindă slăbiciunile sau caracteristicile nega-
tive ale clientului, dimpotrivă, clientul este provocat să recunoască modali-
tățile în care își blochează resursele și în care nu își trăiesc viața deplin așa
cum ar putea (Corey, 1991). Formele actuale de practică a terapiei gestalt
sugerează folosirea confruntării pe fondul relației terapeutice solide, em-
patice în care terapeutul demonstrează respect profund pentru universul
interior al clientului.
Metode de intervenție terapeutică
Terapia gestalt se focalizează pe experiența focalizată perceptual, afec-
tiv, procesual, imaginativ și acțional, ”aici și acum”, utilizând în acest sens
multiple intervenții terapeutice.
Cu toate acestea, învățarea unor tehnici terapeutice nu este terapie
Gestalt. Tehnicile trebuie înrădăcinate în procesul terapeutic dinamic și în
relația terapeutică aflată în desfășurare. Fără această condiție, tehnicile
devin o formă de manipulare care împing la schimbarea dorită de terapeut
sau de societate. Singurul scop al tehnicilor terapeutice este de a mări con-
știentizarea clientului și contactul acestuia cu sine pentru a găsi propria
direcție (Gilbert &Evans în Palmer, 2000).
Terapeutul trebuie să folosească găsească cele mai eficiente intervenții,
sau să le construiască creativ, spontan dar procesul este condus de evolu-
ția experienței clientului nu de terapeut.
Cele mai cunoscute intervenții ale terapiei Gestalt sunt:
a. Experimentul gestalt este forma majoră a intervenției și constă din

106
construirea de sarcini în timpul sesiunii pentru a facilita conștientizarea și a
înlătura blocajele autoreglării, pentru a crea noi alternative de abordare a
unei situații, pentru a mări aria de posibilități ale clientului, pentru a aduce
dificultățile oamenilor la suprafață. Experimentele terapeutice sunt create
pentru a întâlni situația clientului. Ele sunt prototipul tuturor asumpțiilor
terapiei gestalt prin faptul că creează clientului o experiență nouă ”aici și
acum” care înseamnă a acționa ”aici și acum” și nu ”a vorbi despre” și care
angajează prezența totală a ființei clientului (emoții, senzații, imagini, gân-
duri, reprezentări, nevoi, dorințe, etc.).
Pe parcursul procesului terapeutic, prin experimentele propuse de te-
rapeut, clientul poate deveni conștient de felul în care trecutul este pre-
zent în câmpul său experiențial prin ”afacerile sale neîncheiate”.
Cel mai cunoscut experiment Gestalt a fost propus de Perls și este teh-
nica scaunului gol – prin care clientul poate, de exemplu să exprime emoții
rămase neexprimate față de un altul semnificativ, imaginându-și că acesta
de află pe un scaun în fața sa; poate pune în act conflicte între părți ale
sinelui.
Alte tehnici și exerciții de tip gestalist au fost descrise de Levitsky și
Perls (1970 cf. Corey, 1991):
• Exercițiul dialogului este o tehnică care se adresează splitărilor din
funcționarea personalității: ”the top dog” - partea autoritară, moralistă,
manipulatoare, amenințătoare și ”the down dog” - partea care joacă rolul
victimei, este defensivă, lipsită de ajutor, slabă. Ele sunt în conflict pentru a
dobândi controlul iar persoana devine fragmentată în interior. Fiecare
parte cuprinde mai multe introiecții care pot fi conștientizate și procesate
explorând cele două părți cu tehnica scaunului gol. Scopul final este inte-
grarea părților. Exercițiul dialogului poate fi aplicat în multiple variante în
funcție de părțile conflictuale ale clientului.
• Rundele este un exercițiu de grup care constă în a ruga un partici-
pant să treacă pe la ceilalți și să le comunice ceva sau să facă ceva. Scopul
este de a ajuta clientul să se confrunte, să intre în contact, să riște, să se
autodezvăluie, să experimenteze un comportament nou – în final să se
dezvolte și să crească.
• ”Afaceri neîncheiate” pot fi abordate în multiple modalități
terapeutice. Ideea este de a ”închide” experiența trecută a clientului, astfel
încât aceasta să nu mai fie un obstacol al trăirii depline a prezentului.
• ”Îmi asum responsabilitatea” este un exercițiu prin care, după ce
clientul exprimă ceva (de exemplu ”Mă simt singur”), terapeutul îl invită să
adauge la afirmația sa fraza ”și îmi asum responsabilitatea (pentru senti-

107
mentele mele de singurătate)”. Este vizată conștientizarea și asumarea
responsabilității clientului pentru trăirile sale.
• A juca proiecția este un exercițiu prin care terapeutul invită clien-
tul să conștientizeze și să-și asume părțile proiectate asupra altora. De
exemplu, dacă un client spune ”Nu am încredere în tine” este rugată să
joace rolul persoanei care nu este de încredere – pentru a conștientiza în
ce măsură neîncrederea este un conflict interior.
• Tehnica inversării. Anumite simptome sau comportamente repre-
zintă adesea inversări ale impulsurilor latente, inconștiente. Exercițiul vi-
zează intrarea în contact atât cu părțile ”negative” din sine cât și cu cele
”pozitive”. De exemplu o persoană care afirmă că este foarte inhibată este
invitată să joace rolul exhibiționistului; sau o persoană care crede despre
sine că nu poate avea un comportament amabil, ci doar unul dur, rece, și
se disprețuiește pentru asta, este invitată să repete acest ultim rol până își
acceptă atât partea pozitivă cât și pe cea negativă. Acest exercițiu ajută
clienții să-și accepte anumite caracteristici personale pe care au încercat să
le nege.
• Amplificarea vizează ca persoanele să devină mai conștiente de
semnalele subtile pe care corpul le trimite. Mișcările, posturile, gesturile,
vocea pot comunica sensuri importante. Persoana este rugată să exagereze
mișcarea sau gestul respectiv ceea ce, de obicei intensifică emoția atașată
comportamentului și evidențiază semnificația interioară.
• A sta cu emoția este un îndemn al terapeutului atunci când clien-
tul care a contactat o trăire semnificativă, dar neplăcută, încearcă să o
evite prin diferite mecanisme. Terapeutul încurajează clientul să rămână cu
frica sau suferința simțită și chiar să adâncească contactul. Abordarea ge-
staltistă susține că numai atunci când clientul este dispus să se confrunte
cu aceste trăiri, să îndure durerea, va putea să deblocheze un nou nivel de
creștere interioară.
Dincolo de acestea, terapeuții gestaltiști sunt încurajați să construiască
experimente gradate în funcție de situația experiențială a clientului și pen-
tru a facilita procesarea acesteia. După încheierea experimentului, experi-
ența clientului este analizată iar acesta va avea insighturi despre sine prin
descoperire, nu prin interpretarea de tip psihanalitic.
b. Conștientizarea corporală. Perls considera că procesele interne in-
conștiente sunt exprimate la nivel corporal prin limbajul nonverbal. Astfel,
în timpul terapiei, terapeutul acordă atenție specială posturii corporale,
respirației, tensiunii musculare, tonului, ritmului și intensității vocii iar sco-
pul este de a surprinde incongruențele dintre ceea ce spune clientul și ceea

108
ce exprimă corporal. Clientul va fi încurajat să devină conștient de senzați-
ile corporale și de emoțiile asociate.
c. Lucrul cu visele. Freud considera că visele sunt calea regală către in-
conștient iar Perls afirma că visele sunt ”calea regală către integrare” (1969
cf. Gilbert &Evans în Palmer, 2000). Fiecare vis constituie un simbol al unei
părți neintegrate din experiența clientului care este necesar să fie experi-
mentată ”aici și acum” în ședința de terapie pentru a conștientiza semnifi-
cațiile visului și a facilita astfel re-conectarea clientului cu părțile sale res-
pinse.
d. Limbajul clientului. Markerii evitării contactului cu sine se exprimă
prin limbajul folosit de client atunci când descrie o experiență proprie iar
rolul terapeutului este de a-l face să conștientizeze acest lucru și să facili-
teze contactul. Gilbert &Evans (în Palmer, 2000) enumeră aceste aspecte
ale limbajului și sarcinile consecutive ale terapeutului:
- Vorbirea la persoana a 2-a singular sau la modul impersonal (de
exemplu, ”Te simți trist când cineva se comportă așa”). Terapeutul îl va
încuraja să vorbească la persoana I singular, sarcină care facilitează conști-
entizarea și asumarea de sine.
- Folosirea cuvintelor de tipul ”poate”, ”posibil”, ”probabil” (de exem-
plu, ”probabil că mă simt furios”). Terapeutul va încuraja clientul să
descopere experiența sa reală, nu pe cea probabilă.
- Folosirea de către client a întrebărilor în loc de afirmații (de exem-
plu, ”când cineva se poartă așa, nu e normal să te simți dezamăgit?”). Te-
rapeutul va încuraja clientul să formuleze afirmații referitoare la sine.
- Evitarea responsabilității prin neluarea în considerare a capacității
proprii de rezolvare a problemelor și a controlului pe care îl au asupra pro-
priilor acțiuni. Afirmații de tipul ”Nu pot” vor trebui înlocuite cu cele de
tipul ”Nu vreau/nu doresc”. În mod similar, terapeutul propune înlocuirea
lui ”Trebuie să” cu ”Prefer să” sau ”Aleg să”.
Un alt aspect al limbajului clientului care este folosit de terapeuții ge-
staltiști se referă la metaforele utilizate de clienți pentru a-și descrie trăi-
rile. În spatele metaforei se află un dialog intern reprimat care reprezintă
”afacerile neîncheiate” ale clientului (Polster cf. Corey, 1991). Terapeutul
va transforma semnificația metaforei într-un conținut manifest care poate
fi prelucrat în cadrul ședinței terapeutice.
Adesea clienții folosesc un limbaj evaziv pentru a se exprima dar care
conține cuvinte-cheie semnificative pentru suferințele sale interne. Rolul
terapeutului este de a sesiza aceste cuvinte și a ajuta clientul să se focali-
zeze și să dezvolte acel element (Corey, 1991).

109
 Polster (1987, cf. Corey, 1991) descrie procesul integrării experienței
clientului prin care acesta trebuie să treacă pentru a crește și a se dezvolta:
a. Descoperirea se referă la conștientizările clientului care îi îmbogă-
țesc experiența internă.
b. Acomodarea se referă la acceptarea de către client că au opțiuni și
nu sunt prizonierii unui singur mod de comportament.
c. Asimilarea se referă la încorporarea noilor aspecte ale experienței în
viața sa reală.

4.5. Terapii experiențiale actuale

4.5.1. Concepte centrale ale terapiilor experiențiale actuale

În practica actuală a terapiei experiențiale există câteva contribuții

teoretice importante care au introdus concepte noi în practica clinică.
Gendlin a introdus câteva concepte noi și aprofundat câteva meca-
nisme ale experienței umane (cf. Pos, Greenberg, Elliot în Lebow, 2008):
• Orice experiență încorporată a unui eveniment trăit este o sursă
consistentă de cunoaștere preverbală sau tacită. Corpul oferă percepții
complexe și integrate ale evenimentelor care sunt implicit simțite dar nu
sunt cunoscute explicit pentru că sunt experiențe preverbale. Dacă clientul
devine conștient de aceste semnificații corporale preconceptuale, atunci
ele devin accesibile conștienței și deci, reflecției. Senzația simțită (felt
sense) este deci o experiență încorporată nearticulată și este trăită ca un
complex vag de senzații corporale având un ton emoțional neclar dar legat
de situația prezentă a clientului.
• Pentru a putea reflecta asupra acestor semnificații implicite ale
experienței încorporate, clientul trebuie să le simbolizeze la nivelul conști-
inței (prin cuvinte sau imagini) și astfel să continue acest sentiment simțit
corporal dar la nivel explicit.
• Construirea sensului experienței încorporate este produsă de
interacțiunea dintre semnificația simțită și simbolurile utilizate pentru a
conține această semnificație.
Greenberg și al. (1993 cf. Pos, Greenberg, Elliot în Lebow, 2008) au for-
mulat perspectiva constructiv-dialectică asupra relației dintre experiență și
semnificația conștientă. Ideea principală este că procesul construirii sen-
sului experienței oferă feedback experienței și astfel, schimbă experiența
creând alte experiențe ce caută la rândul lor simbolizare în conștiință –

110
totul fiind un proces dinamic. Autorii au identificat schemele emoționale
centrale pentru experiența clientului și le-au organizat în patru grupe de
răspunsuri emoționale:
• Răspunsuri emoționale primare adaptative (primary adaptive
emotion responses) reprezintă răspunsul emoțional imediat al omului la o
situație care îl ajută să acționeze adecvat. De exemplu, a răspunde cu furie
în situația de hărțuire poate ajuta o persoană să stabilească în mod asertiv
granițele.
• Răspunsuri emoționale primare dezadaptative (primary mala-
daptive emotion responses) sunt răspunsuri emoționale imediate dar
implică răspunsuri învățate în experiențe anterioare traumatice. Inițial
aceste răspunsuri au fost adaptative în situația traumatică, dar devin
dezadaptative în situația actuală. De exemplu, situația de abuz sexual din
trecut a determinat apariția fricii de afecțiune care nu mai este adecvată ca
răspuns emoțional în situația unei relații actuale cu un partener non-abu-
zator.
• Răspunsuri emoționale secundare (secondary emotional responses)
sunt reacții emoționale la experiențele emoționale primare. De exemplu,
un bărbat poate simți frică într-o situație periculoasă și acesta este un
răspuns primar adapativ iar apoi poate simți rușinea că i-a fost frică
(răspuns secundar).
• Răspunsuri emoționale instrumentale (instrumental emotion responses)
sunt răspunsuri emoționale utilizate pentru a influența și controla pe
ceilalți și sunt de obicei răspunsuri învățate implicit sau explicit. De
exemplu a folosi furia pentru a-i intimida pe ceilalți.
Alți teoreticieni (Rice, 1974 ; Toukmanian, 1990; Wexler, 1974 cf. Pos,
Greenberg, Elliot, 2008 în Lebow, 2008) au subliniat ideea că informațiile
disponibile pentru organism provin atât din surse externe cât și din surse
interne. Semnificația experienței este construită pornind de la aceste in-
formații și depinde de atenția selectivă și de schemele care s-au construit
de-a lungul timpului pentru a semnifica lumea. Pentru că oamenii își repre-
zintă realitatea, multe dintre aspectele acesteia sunt selectate și reținute,
iar altele sunt eliminate, ceea ce conduce la menținerea schemelor obiș-
nuite de a organiza experiența. Reprezentările realității se vor menține
până în momentul în care apar noi informații care să provoace completa-
rea sau adecvarea reprezentărilor actuale.
În acest sens, scopul terapiei trebuie să fie creșterea experienței clienți-
lor prin elaborarea sau introducerea de informații suplimentare în câmpul
reprezentărilor. Psihoterapeutul are un rol central în mărirea accesului cli-

111
enților la experiență. Rice (1974 cf. Pos, Greenberg, Elliot, 2008 în Lebow,
2008) a considerat că terapeutul poate utiliza reflectarea evocativă pentru
a simboliza experiența clienților ceea ce îi va determina pe aceștia să ela-
boreze mai departe propria experiență. Astfel autorul a atras atenția asu-
pra utilizării terapeutice a limbajului în terapia experiențială.
În general, există trei concepte generale esențiale abordării expe-
riențiale:
a) conștientizarea, ca proces prin care experiența ajunge la nivelul con-
știent
b) procesul experiențial care se referă la analiza detaliată a experienței
interioare a clientului
c) dialogul real, autentic între terapeut și client.

4.5.2. Procesul terapeutic în terapiile experiențiale actuale

Scopul terapeutic principal al terapiilor experiențiale actuale este de a

ajuta clientul să-și aprofundeze nivelul de experiență și să o simbolizeze
adecvat la nivelul conștiinței pentru a construi noi semnificații ale experi-
enței ce vor ghida experiențele și comportamentele viitoare. Ulterior sunt
vizate mai multe obiective terapeutice focalizate pe procesul intern al cli-
entului: adâncirea experienței clientului și ghidarea procesului clientului în
acest sens. Deși toate teoriile experiențiale explică cauzele problemelor
psihopatologice, accentul în procesul terapeutic nu este pe identificarea
acestora ci pe determinanții identificați împreună cu clientul. Terapeutul va
ajuta clientul să exploreze ceea ce este semnificativ pentru sine, proble-
mele sale printr-un proces colaborativ. Terapeutul experiențial nu se con-
sideră expertul problemelor clientului, nu asumă că știe ceea ce este
difuncțional, ci doar aplică principiile procesualității psihice pentru a ghida
explorarea clientului.
Conceptele discutate anterior constituie fundamentele unor noi forme
de psihoterapie experiențială. Astfel, au apărut: terapia focalizată pe emo-
ție (emotion-focused therapy - Greenberg și al., 1993), terapia centrată pe
focalizare (focusing-oriented psychotherapy - Gendlin, 1996; Leijssen,
1997), perspectiva procesării constructivist/informaționale (Wexler & Rice,
1974) și terapia gestalt dialogică (dialogical Gestalt therapy - Yontef, 1998).
Fiecare dintre acestea accentuează aspecte particulare în procesul terape-
utic și dispune de intervenții specifice.
În general, terapiile experiențiale sunt abordările care se focalizează pe
adâncirea experienței clientului în contextul relației terapeutice facilita-

112
toare. Terapeuții au sarcina de a creea o balanță între responsivitate și di-
rectivitate în conducerea procesului terapeutic. Clienții sunt ajutați să fie
conștienți de experiența prezentă, dinamică care include aspecte senzori-
ale, perceptuale, emoționale, cognitive. Plecând de la contactul profund cu
aceste trăiri, clientul este ajutat să simbolizeze experiența la nivelul
conștienței, să mediteze și să găsească o semnificație acesteia. Informațiile
acestea vor fi re-integrate în experiența interioară și va permite clientului
să trăiască activ și total. Durata procesului terapeutic este stabilită în mod
flexibil între terapeut și client și depinde de obiectivele terapeutice.
Clientul rămâne expertul și arbitrul final al propriilor experiențe iar
orice direcție propusă de terapeut care nu se potrivește lumii experiențiale
a clientului, este abandonată în favoarea direcției propuse de acesta. Ast-
fel, oamenii sunt confirmați ca surse de experiență și înțelegere iar experi-
ența lor este validată în contextul realității lor curente. De asemenea,
această abordare confirmă capacitatea de creștere a clientului – care apare
atât din procesele interpersonale cât și din reformularea clientului asupra
propriilor procese intrapsihice (Watson, Greenberg &Lietaer în Greenberg
și al., 1998).
În cadrul procesului terapeutic, terapeutul folosește mai multe între-
bări pentru a explora experiența interioară a clientului; acesta este atent la
modul în care clientul vorbește despre sine și are sarcina de a surprinde
acele afirmații care indică probleme afective sau procese interne. Apoi,
terapeutul angajează clientul într-un proces de învățare experiențială care
să-l ajute pe client să conștientizeze impactul acestora asupra modului în
care el se experimentează pe sine și lumea din jur.
Cu alte cuvinte, procesul terapeutic urmărește să evoce reacțiile
emoționale ale clienților pentru a-i ajuta să identifice impactul evenimen-
telor, să simbolizeze reacțiile lor, să descopere nevoile, scopurile și tendin-
țele de acține asociate răspunsurilor emoționale. Astfel, clienții vor conști-
entiza legăturile dintre mediul extern, experiența internă și comportamen-
tul lor. Aceste legături vor fi examinate reflexiv în lumina scopurilor
curențe, valorilor și contingențelor de mediu. În momentul în care datele
din sistemul emoțional și din cel rațional sunt integrate, clienții se află în
postura de a alege dintre alternative de adaptare și creștere (Watson,
Greenberg & Lietaer în Greenberg și al., 1998).
Conform Pos, Greenberg și Elliot (2008, în Lebow, 2008) intervențiile
terapeutice experiențiale de aprofundare și semnificare a experienței cli-
entului, urmăresc câteva direcții esențiale:
• Utilizarea relației terapeutice care va oferi cadrul de procesare a
113
experienței și emoțiilor. Crearea condițiilor rogersiene va oferi clientului un
mediu securizant de explorare a propriilor experiențe. Terapeutul servește
ca model de acceptare și valorizare a experienței emoționale. El poate uti-
liza auto-dezvăluirea pentru a normaliza experiența internă a clientului.
• Utilizarea unui limbaj terapeutic care recreează stimuli emoționali la
nivelul conștienței clienților și îi ajută să simbolizeze, regleze și exprime
experiența. Asumpția de la bază este aceea că felul în care clienții simboli-
zează experiențele determină felul în care le simt emoțional. Terapeutul va
folosi reflectările focalizate pe felul în care clientul își descrie emoțiile in-
terne pentru a ajunge la semnificațiile implicite ale experienței și a mări
astfel, conștientizarea.
• Direcționarea resurselor atenționale ale clienților pentru conștienti-
zări fine ale unor aspecte ale experienței rămase neexplorate – imagini
interne, emoții, senzații corporale, modul lingvistic de exprimare, nevoi și
preocupări relevante, dorințe. Atenția terapeutului este focalizată pe com-
portamentul nonverbal al clientului care reflectă permanent emoțiile clien-
tului.
• Utilizarea empatiei evocative pentru a activa experiența înțelesuri-
lor tacite, implicite de la periferia experienței clientului. Dacă terapeutul
este conectat suficient de mult și empatic la experiența clientului, va reuși
să ofere o reflectare sintetică a acesteia care să surprindă aspectele necon-
știentizate de client sau care să simbolizeze experiența acestuia. În felul
acesta, clientul aduce la nivelul conștienței experiența sa și continua proce-
sul reflective sau emotional.
• Accesarea resurselor interne adaptative și de creștere ale clientului
prin utilizarea intervențiilor tehnice care activează experiența sa emoțio-
nală (tehnici de focalizare, tehnica gestalt scaunul gol sau două scaune,
tehnici de exprimare corporală etc.).
Deși majoritatea terapeuților experiențialiști abordează integrativ pro-
cesul terapeutic, folosind toate descoperirile acestei abordări, prezentăm
în continuare, separat, principalele teorii și practici terapeutice
experiențiale noi:
1. Terapia centrată pe emoție
Această formă de psihoterapie se mai numește terapia procesului
experiențial (process experiential therapy - Greenberg și al., 1993) și
acordă atenție centrală conceptului de emoție în cadrul procesului psihote-
rapeutic. Această formă de terapie are la bază o teorie a funcționării emo-
ționale influențată de studiile clinice și neuropsihologice. Conform aces-
tora, emoțiile formează un sistem înnăscut adaptativ care ajută oamenii să
114
existe și să se dezvolte pentru că acestea sunt legate de nevoile esențiale
ale omului. Emoțiile sunt primele care atenționează omul în privința situa-
țiilor esențiale de viață, a nevoilor fundamentale.
Această formă de psihoterapie asumă ideea că emoțiile sunt cele mai
importante aspecte de înțelegere a experienței sinelui, a sănătății sau tul-
burărilor psihopatologice și a inițierii și menținerii schimbării terapeutice.
Această terapie se focalizează pe procesul experiențial al clientului în care
emoția și cogniția (construirea sensului experiențelor emoționale) sunt în
interacțiune permanentă.
Scopul terapeutic este de ajuta clienții să acceseze prin intermediul
emoțiilor informațiile și semnificațiile importante despre sine și lumea lor
și de a dobândi abilități de a folosi aceste informații pentru a trăi mai de-
plin viața. Schemele emoționale produc organizarea sinelui; ele nu sunt
ușor accesibile conștienței dar pot fi înțelese prin experiențele pe care le
produc.
Conștientizarea și explorarea totală a acestor experiențe se face prin
procesul de reflectare asupra componentelor integrate automat în sche-
mele emoționale (percepții, senzații, memorie, semnificații implicite sau
gândirea conceptuală). Reflectare înseamnă conștientizarea componente-
lor schemei emoționale în prezent, simbolizarea experienței la nivelul
conștienței, reflectarea propriu-zisă asupra lor și formarea de narațiuni
care să le explice (Greenberg & Watson, 2006 cf. Pos, Greenberg, Elliot în
Lebow, 2008).
Fiecare categorie de răspunsuri emoționale este vizată de terapeut
astfel încât clientul să ajungă la răspunsurile emoționale primare
adaptative și la nevoile care îi oferă reziliență interioară. Emoțiile
dezadaptative sunt aduse la nivelul conștienței și astfel pot fi înțelese și
transformate. Obiectivul terapeutic este de a elimina caracterul automat al
răspunsurilor emoționale dezadaptative care determină procesarea ero-
nată a informațiilor actuale și astfel, apariția funcționării patologice.
Pentru a realiza aceste obiective, terapeutul cunoaște markerii specifici
ai unor procese interioare a clienților care indică determinanții dificultăți-
lor lor interioare (de exemplu, markerii pentru sentimentele nerezolvate
față de o persoană semnificativă, sau pentru o ”afacere neîncheiată” din
trecut, sau pentru ambivalența deciziei între diferite alternative) și mo-
mentele optime de a introduce intervenții terapeutice de schimbare.
Printre cele mai utilizate metode ale terapiei centrate pe emoție se
numeră:
• Explorarea empatică înseamnă atenție sensibilă din partea terapeu-

115
tului față de experiența aflată în desfășurare a clientului și descrierea aces-
teia clientului pentru a-l ajuta să simbolizeze la nivel conștient experiența
inconștientă.
• Focalizarea clientului pe aspecte ale experienței sale pentru iniție-
rea reflectării deliberate asupra aspectelor diferite din spatele răspunsului
său emoțional.
• Tehnica scaunului gol din terapia gestalt.
Etapele procesului terapeutic sunt:
a. Conștientizarea și crearea relației terapeutice (într-o atmosferă em-
patică și de acceptare și considerație necondiționată, clientul colaborează
cu terapeutul pentru a înțelege suferința sa centrală și efectul ei asupra
simptomelor prezente);
b. Evocarea și explorarea emoțiilor la nivele din ce în ce mai profunde
până la emoția centrală primară; în această fază sunt abordate terapeutic
și comportamentele clienților de întrerupere sau evitare a experiențelor
emoționale;
c. Transformarea și generarea de alternative este ultima fază a proce-
sului terapeutic și vizează accesarea de noi resurse interne sub forma răs-
punsurilor emoționale adaptative, a semnificațiilor noi ale experiențelor cu
scopul supraordonat de a crea un sentiment integrat și rezilient al sinelui.
2. Psihoterapia orientată spre focalizare
Această formă de psihoterapie a fost dezvoltată de Gendlin (1962) și se
distinge de celelalte forme de intervenție psihoterapeutică prin două as-
pecte (cf. Pos, Greenberg, Elliot în Lebow, 2008): încurajarea clienților de a
aduce la nivel conștient senzația simțită (felt sense) în corp; și încurajarea
clienților de a se focaliza pe aceasta și a o trăi așa cum este.
Asumpția principală a acestei forme de psihoterapii este că senzații
simțite în corp de către client constituie o sursă foarte complexă de infor-
mații pentru înțelegerea problemelor prezente ale clientului și legătura lor
cu trecutul. Lucrul terapeutic cu aceste senzații corporale se face prin sim-
bolizarea lor (cuvinte, metafore, imagini) cu scopul înțelegerii semnificației lor.
Pașii terapeutici sunt următorii (cf. Pos, Greenberg, Elliot, 2008 în Lebow,
2008):
a. eliberarea spațiului – presupune a da la o parte toate celelalte preo-
cupări ale clientului pentru a pregăti focalizarea pe senzația simțită.
b. identificarea senzației simțite (felt sense) pe care clientul se va foca-
liza
c. identificarea simbolurilor pentru aceasta
d. conștientizarea rezonanței corporale cu simbolul respectiv

116
 e. adresarea de întrebări terapeutice care să provoace mișcarea senza-
ției simțite către o rezolvare.
Schimbarea terapeutică constă în schimbarea de direcție internă în ex-
periența clientului ca rezultat al reprezentării adecvate a emoțiilor interne
simțite. Gendlin (1974 cf. Watson, Greenberg &Lietaer în Greenberg și al.,
1998) consideră că experiența este un proces și apariția schimbării depinde
dacă acest proces înaintează pe măsură ce semnificația interioară (inner
sense) este continuu articulată.
Tehnica terapeutică dezvoltată de Gendlin este focalizarea pe experi-
ența interioară care vizează asistarea clientului în recunoașterea și clarifi-
care emoțiilor proprii. Autorul consideră că în fiecare individ există un flux
al experienței la care poate avea acces pentru a descoperi sensul diferitelor
experiențe pentru sine. Clientul este astfel învățat să se conecteze prin
focalizare pe experiența sa interioară și să verifice permanent dacă ceea ce
se întâmplă este împotriva experienței proprii simțite. Astfel, experiența
internă a clientului devine un barometru de verificare a ceea ce se întâm-
plă.
Ca și Rogers, Gendlin (cf. Watson, Greenberg &Lietaer în Greenberg și
al., 1998) diferențiază sentimentele de emoții:
a. sentimentele sunt rezultatul interacțiunii dintre cogniție și emoție;
sunt produsul simbolizării experienței și relevă sensurile cognitive ale expe-
rienței;
b. emoțiile sunt senzații fizice sau reacții care sunt răspunsuri la stimulii
din mediu și care relevă semnificația pre-reflectivă a lucrurilor.
Pentru Gendlin tehnica reflectării rămâne un instrument esențial în te-
rapie prin câteva caracteristici: terapeutul verifică permanent propria în-
țelegere a experienței clientului; distinge esența a ceea ce încearcă să
spună clientul; stimulează focalizarea atenției acestuia pe diferite aspecte
ale experienței.
Modelul experiențial al lui Gendlin accentuează funcționarea intra-
psihică a clientului. Schimbarea terapeutică apare datorită creșterii
conștientizării propriei experiențe prin focalizarea internă și simbolizarea ei
în cuvinte.
3. Perspectiva procesării constructivist/informaționale
Wexler &Rice (1974), Zimring (1974, 1990) și alții, deși reprezentanți ai
terapiei centrate pe client, au fost atrași de studiul experienței clientului în
termeni de procesare informațională cognitiv-afectivă și de construire a
sensului experienței. Autorii au plecat de la asumpția lui Rogers că oamenii
sunt procesori activi ai informației care își construiesc și organizează activ

117
experiența. Astfel, oamenii pot descoperi structura propriei experiențe
chiar în procesul trăirii acesteia iar în procesul organizării informațiilor sunt
generate sentimente.
Procesele cognitive acționează și transformă informația primită atât din
surse interne (inputul senzorial sau informații din MLD) cât și din surse ex-
terne (informații externe procesate prin simțuri). Experiența este generată
și construită în procesul organizării și semnificării acestor informații. Scopul
este de a da un sens lumii în care omul trăiește. Informația este organizată
în scheme iar sarcina terapeutului este de a ajuta clientul să-și reorgani-
zeze aceste scheme ale sinelui și lumii.
Rice (1974 cf. Watson, Greenberg & Lietaer în Greenberg și al., 1998)
consideră că oamenii au experiențe pe care nu le-au procesat adecvat, fie
datorită încărcăturii emoționale prea mari (de exemplu, clientul s-a simțit
atât de anxios la un moment dat încât nu a reușit să proceseze experiența
respectivă), fie datorită încărcăturii informaționale prea mari. În ambele
situații, anumite părți ale situației-stimul pot fi lăsate înafara reprezentării
clientului despre experiența proprie și astfel apar reprezentări inadecvate,
incomplete. Dacă o persoană se află în situații similare cu condițiile defor-
matoare, atunci se formează o construcție stabilă a acelor evenimente care
filtrează experiența și ghidează comportamentul.
Scopul terapiei este de a re-construi sensul experienței prin elaborarea
mai specifică a semnificației acesteia. Sarcina terapeutului este de a ajuta
clientul să acceseze mai multă informație pentru a induce schimbări în
schemele lor defectuoase și a permite o funcționare îmbunătățită. Pentru a
ușura accesul la noi informații, Rice a dezvoltat tehnica reflectării evocative
prin care terapeutul încearcă să amorseze amintirile clienților despre eve-
nimentele pentru a formula apoi relatări mai adecvate ale experienței lor.
4. Terapia Gestalt Dialogică
Yontef (1998 cf. Pos, Greenberg &Elliot în Lebow, 2008) a dezvoltat
forma dialogică a terapiei gestalt pornind de la critica terapiei gestalt cla-
sice despre care considera că este inconsistentă cu teoria gestaltistă prin
două aspecte: aplicarea rigidă a focalizării fenomenologice ”aici-și acum” și
tehnica confruntării terapeutice ca metodă de a ”sparge” mecanismele de
apărare ale clientului. Autorul a formulat o abordare terapeutică care să se
bazeze pe trei fundamente teoretice:
a. Teoria câmpului și fenomenologia. Intervenția gestalt clasică se foca-
liza pe experiența dinamică de ”aici-și-acum” eliminând trecutul sau viito-
rul clientului, istoria sa personală sau personalitatea sa. Yontef consideră
că experiența actuală conține de fapt multe aspecte trecute sau viitoare

118
care trebuie explorate împreună cu clientul pentru ele constituie terenul
(ground) pe care se construiesc experiențele actuale.
b. Dialogul. Terapia gestalt clasică considera că tehnica confruntării cli-
entului este un semn al relației terapeutice autentice. Yontef consideră
această tehnică ca fiind contraproductivă putând provoca sentimente de
rușine sau vinovăție clienților și propune înțelegerea sensibilă și respectul
profund pentru dinamicile interne ale clientului. Astfel, terapeutul nu mai
este cel ce provoacă schimbarea ci doar un agent al creării unor condiții de
mediu care facilitează creșterea; este cel care focalizează atenția clientului
pe aspectele necesare vindecării.
În formularea inițială a Gestalt terapiei, problemele din relația terapeu-
tică reflectau procese transferențiale care erau abordate ca proiecții ce
trebuie re-posedate de client. Astfel, clienții erau invitați să pună terapeutul
pe un scaun gol și să dialogheze cu el pentru a conștientiza paternurile
relaționale trecute transferate asupra terapeutului. În varianta propusă de
Yontef, relația terapeutică este considerată o relație reală, o ”întâlnire exis-
tențială” între doi oameni. Problemele relaționale dintre terapeut și client nu
sunt considerate proiecții, ci aspecte apărute datorită câmpului relațional;
terapeutul se focalizează pe modul în care clientul realizează contactele
prezente și pe identificarea dizarmoniilor apărute în aceste contacte. În acest
sens, creșterea clientului înseamnă vindecarea rupturilor relaționale.
Obiectivul terapeutic ale terapiei propuse de Yontef este de a utiliza
conștientizarea prezentului cu toate aspectele care apar (emoții, gânduri,
nevoi, dorințe) pentru a organiza noi conștientizări de exemplu, ale ruperii
contactului sau noi modalități de a realiza contactul cu mediul.

4.6. Mecanismele schimbării terapeutice în abordarea

experiențial-umanistă

Terapiile experiențial-umaniste pleacă de la asumpția generală comună

că pentru a omul poate re-găsi echilibrul optim dacă devine conștient de
funcționarea sa implicită, chiar dacă fiecare se focalizează pe aspecte usor
diferite ale acesteia.
Abordarea experiențial-umanistă începe cu terapia centrată pe client și
ideea de nondirectivitate. Nondirectivitatea a fost adesea catalogată ca
inactivitate sau nonintervenţie, dar ea relevă concepția profundă a lui Ro-
gers despre puterea de auto-vindecarea a omului. Astfel, terapeutul este
alături de client, însă se abţine să intervină asupra a ceea ce nu poate fi
119
actualizat în momentul respectiv. Îi rămâne străin faptul “să impună sco-
puri, să modeleze pe indivizi, să-i manipuleze, să-i împingă pe căi pe care el
ar dori ca aceştia să le urmeze” (Rogers 1961 apud. Dartevelle în Elkaim,
2007). Înţeleasă astfel, nondirectivitatea ascunde de fapt un respect deo-
sebit pentru persoana clientului și pentru capacitatea să de autovindecare
– considerată la nivel supraordonat, singurul mecanism al schimbării clien-
tului interior acestuia. Dacă terapeutul reușește să acceseze în client re-
sursa autovindecării, atunci succesul vindecării este garantat.
Bozarth (1990 cf. Watson, Greenberg &Lietaer în Greenberg și al.,
1998) sugera că nu contează ce fac sau spun terapeuții centrați pe client;
singura cerință este de a oferi clientului timp, liberate de explorare și aten-
ție concentrată pentru ca clienții săși rezolve singuri problemele. Terapeu-
tul nu produce schimbarea ci doar o inițiază prin oferirea de condiții care
să susțină funcționalitatea optimă a tendințelor naturale de creștere a cli-
enților. Această perspectivă sugerează ca terapeutul să abadoneze con-
trolul atât a procesului cât și a conșinutului sesiunilor în favoarea clientului.
Clientul este cel care, astfel, este nevoit să-și asume responsabilitatea di-
recției și procesului terapeutic. Rogers considera că oamenii au în ei înșiși
resursele auto-înțelegerii și capacitatea de a-și modifica propriul compor-
tament. Acest respect profund pentru resursele interioare ale omului se
poate manifesta doar dacă este o atitudine profund integrată în personali-
tatea terapeutului.
Ansamblul format din congruența, considerația pozitivă necondițio-
nată și empatia este considerat modul de a re-activa tendința de actuali-
zare și auto-actualizare a persoanei, precum și procesul valorizării
organismice. Dacă terapeutul reușește să ofere autenticitate, considerație
pozitivă necondiționată și empatie atunci clientul va reuși să realizeze
schimbări constructive la nivelul organizării personalității sale. Aceasta este
baza procesului terapeutic centrat pe client și factorul curativ principal.
Condițiile rogersiene sunt cele care asigură relația terapeutică. Terapeutul
va menține și va comunica permanent o atitudine de empatie și rezonanță
sensibilă cu lumea interioară a clientului și va verifica permanent înțelege-
rea sa cu acesta. Numai în acest tip de relație clientul va putea să aleagă în
mod liber direcția propriului proces terapeutic, să stabilească conținuturile
despre care dorește să vorbească sau să le modifice. De aceea, înainte de
orice alt obiectiv terapeutic, psihoterapeutul are sarcina de a construi
acest tip de relație cu clientul.
Dacă terapeutul reușește să ofere în mod autentic aceste condiții
atunci clientul va putea (cf. Raskin și Rogers în Corsini & Wedding, 1995):

120
 a. să-și examineze problemele într-o modalitate care îi permit să-și
asume responsabilitatea care, până în acel moment, aparținea celorlalți;
b. să trăiască emoții direct în cadrul întâlnirii terapeutice;
c. să accepte aspecte ale sinelui care anterior erau negate de conștiință;
d. să-și mărească nivelul general al imaginii de sine.
Schimbarea terapeutică vizează aspectele cognitive și afective ale sine-
lui. Atunci când terapeutul poate acționa ca o persoană întreagă, în care
cognițiile și afectele sunt integrate, atunci acest lucru va avea un efect pu-
ternic asupra clientului. Acesta va putea să-și acceseze toate experiențele
dureroase dar într-o manieră similară, integrate, autentică. Relația terape-
utică este considerată în sine o ”experiență emoțional-corectivă” care va
avea un impact direct în felul în care clientul trăiește intern și extern.
Condițiile relaționale rogersiene validează experiențele clienților iar
aceștia ajung să-și folosească experiența ca mijloc de evaluare a sinelui și
să o utilizeze ca ghid pentru acțiunile sale viitoare. Așadar, ei își dezvoltă
un locus al controlului intern astfel încât să nu mai fie dependenți de valo-
rile introiectate ale altora (Watson, Greenberg &Lietaer în Greenberg și al.,
1998).
Rogers considera că miezul și esența procesului terapeutic îl constituie
”întâlnirea” (basic encounter) dintre doi oameni care își manifestă reciproc
o empatie neîntreruptă și lipsită de mecanisme de apărare.
Contribuția analizei existențiale la înțelegerea mecanismelor care pro-
duc schimbarea în psihoterapie se particularează prin câteva aspecte. Im-
portanța pe care existențialiști o acordă relației terapeutice autentice întă-
resc și nuanțează viziunea lui Rogers. Autenticitatea este valorizată în mod
deosebit de existenţialişti. Un mod de viaţă autentic înseamnă alegerea
conştientă a unui stil de viaţă în acord cu valorile adevărate ale individului,
ceea ce implică conectarea la și explorarea profundă a propriei fiinţe, “aici
şi acum”. “Relaţia terapeutică este percepută ca fiind microcosmosul prin
care macrocosmosul realităţii trăite a clientului se exprimă și se deschide
către explorare” (Spinelli în Woolfe și Dryden, 1996). Autenticitatea și pre-
zenţa psihoterapeutului declanșează schimbări în clienți: creează “întâlni-
rea” terapeutică ce stimulează explorarea autentică a clienţilor; și facili-
tează acestora contactul cu propria lor autenticitate și prezenţă.
Pe de altă parte, terapia existențialistă propune un mecanism nou de
declanșare a schimbării terapeutice: conștientizarea și asumarea ”daturi-
lor” existenței și rezolvarea conflictelor intrapsihice legate de acestea.
Acest mecanism se particularizează în legatură cu fiecare ”preocupare ul-
timă” iar acest lucru implică:

121
 • Conștientizarea morții ca situație limitativă care fie produce un stil
de viață marcat de patologie, fie poate constitui sursa unor importante și
profunde schimbări interioare în ceea ce privește asumarea vieții, trăirea
deplină, asumată a vieții.
• Conștientizarea morții ca sursă primară a anxietății ceea ce poate
determina asumarea anxietății existențiale și, consecutiv, descoperirea
unor modalități de a utiliza în mod constructiv această anxietate.
• Conștientizarea izolării existențiale ca mecanism de aprofundare a
intimității și relaționării autentice cu o altă persoană.
• Construirea sensului existenței care produce angajamentul și
implicarea deplină, totală în toate ariile existenței – contruirea unei familii,
construirea relațiilor cu ceilalți, profesia, proiectele personale, etc.
Analiza existențială este, mai degrabă o filosofie care oferă un cadru de
înțelegere a realității psihologice la un nivel meta-analitic. Dacă clientul
reușește să integreze această ”filosofie” în sistemul său personal de con-
vingeri, atunci aceasta va acționa ”up-bottom”, reglând toate problemele
sale psihologice.
Terapia Gestalt se bazează pe o teorie paradoxală a schimbării: cu cât o
persoană respectă mai mult ceea ce este, cu atât acea persoană se simte
mai pregătită pentru schimbare. Astfel, schimbarea apare atunci când o
persoană devine ceea ce este, nu atunci când încearcă să devină ceea ce nu
este. Pentru a deveni ceea ce este, o persoană trebuie să se conștientizeze
pe sine deplin. Este vorba despre același principiu ca și cel descris de Ro-
gers: a deveni ceea ce un om este (actualizarea și auto-actualizarea).
Conștientizarea este cheia schimbării terapeutice în Gestalt terapie; re-
prezintă obiectivul terapeutic și principala metodologie. Toate tehnicile
gestaltiste vizează activarea acestui mecanism al schimbării. Identificarea
blocajelor conștientizării face parte din acest proces. Abia după ce clientul
se conștientizează pe sine și experiența sa așa cum sunt, poate deveni ceea
ce dorește.
Experiența ”aici și acum” este un alt mecanism care promovează
schimbarea terapeutică. Clienții sunt îndrumați să intre în contact cu tot
ceea ce reprezintă ”aici și acum” pentru ei (senzații, reprezentări, emoții,
gânduri, etc). Terapeutul acceptă, însoțește și respectă profund experiența
imediată a clientului așa cum este ea, iar în felul acesta, creează atmosfera
în care schimbarea devine posibilă. În terapia Gestalt, experiența este valo-
rizată mult mai mult decât simpla înțelegere intelectuală a ceea ce se în-
tâmplă. Dacă persoana se focalizează pe ceea ce trăiește ”aici și acum”
atunci poate intra în contact cu nevoile sale reale și are șansa de a le satis-

122
face. Blocajele conștientizării împiedică clientul să fie în contact cu sine, cu
ceilalți și cu lumea din jurul său într-o maieră autentică, reală – resursele
sale psihice vor fi blocate.
Contactul clientului cu sine, cu ceilalți și cu lumea din jurul său este un
alt mecanism pe care terapia Gestalt îl consideră esențial pentru schimba-
rea terapeutică. Experiența este creată la nivelul acestui contact de graniță
iar calitatea experienței depinde de felul în care contactul se realizează.
Conștientizarea felului în care clientul întră în contact, menține contactul
cu sine și cu ceilalți și iese din contact, este o modalitate de diagnostic
experiențial al problemelor clientului dar și modalitatea de a produce
schimbarea dorită de client. Conștientizarea momentelor formării contac-
tului este esențială pentru funcționarea sănătoasă. Conștientizarea între-
ruperilor contactului și restabilirea contactului sunt considerate factori
curativi.
Relația dintre client și terapeut rămâne și pentru terapia Gestalt un
factor curativ esențial și o sursă importantă de creștere a clientului pentru
că reprezintă o sursă de învățare nouă pentru clienți. Relația terapeutică
nu este doar un ecran de proiecție, ci o sursă de contact autentic. Terapeu-
tul se focalizează pe contactul prezent dintre el și client, este conștient de
impactul propriu asupra experienței actuale a clientului și se focalizează pe
întreruperile contactului relațional ca sursă de descoperire și oportunitate
de noi experiențe.
Asumarea responsabilității clientului pentru ceea ce trăiește (experi-
ența sa), pentru ceea ce dorește să trăiască, pentru viața sa constituie un
alt mecanism ce promovează schimbarea terapeutică - iar acesta este un
alt punct comun cu celelalte terapii experiențiale.
Dincolo de importanța relației terapeutice, care reprezintă marca
abordării experiențial-umaniste, terapiile experiențiale actuale propun și
explică un alt mecanism al producerii schimbării clientului: procesarea
emoțională și experiențială – care se face în mai multe etape, fiecare acti-
vând un mecanism al schimbării specific:
• Primul pas este focalizarea internă a atenției clientului pentru a
articula experiența clar, coerent.
• Aprofundarea nivelului de conștientizare și experiență a clientului.
Dacă clientul reușește să adâncească procesarea emoțională atunci se
vor activa și resursele de creștere ale acestuia care, la rândul lor îi vor
permite să-și satisfacă nevoile profunde într-un mod adaptativ sănătos.
• Capacitatea de simbolizare a experienței interne este un alt factor
important al schimbării terapeutice. Terapeutul ajută clientul care a ac-
123
 cesat toate nuanțele experienței sale profunde să o simbolizeze la nivel
conștient pentru a identifica sensurile acesteia și a creea noi semnifica-
ții ce pot la rândul lor, să modifice experiența interioară și manifestarea
ei exterioară.
Greenberg și al. (1993, cf. Pos, Greenberg &Elliot în Lebow, 2008) con-
sideră că abordarea terapeutică de tip experiențial este focalizată pe dia-
gnosticul procesului experiențial al clientului și nu pe diagnosticul persoa-
nei. Procesul experiențial se referă la identificarea proceselor interioare ale
clientului care îi creează probleme în viața sa. Terapeutul cunoaște
markerii acestor procese interioare tulburate și, astfel, poate ghida explo-
rarea clientului: markeri ai stilului de procesare emoțional (extern/intern),
markeri ai stilului de răspuns (de exemplu, folosirea pronumelor imperso-
nale), markeri ai procesului intern al clientului (indicatori corporali, de
exemplu, respirația, postura). Prin urmare, procesul terapeutic de tip
experiențial se focalizează pe felul în care clienții își prezintă experiențele și
mai puțin pe ceea ce spun.

4.7. Relația terapeutică în terapia experiențial-umanistă

În practica terapiei experienţiale, relaţia autentic empatică și validantă

este percepută ca un factor curativ crucial, dar şi ca un factor facilitator al
altor sarcini ale acestei orientări, și anume adâncirea experienţei clienţilor
în terapie (Gendlin, 1996; Greenberg &Rice, 1993 cf. Greenberg ş.a., 1998).
Rolul personalităţii psihoterapeutului pentru facilitarea acestei relaţii este
fundamental în oricare dintre orientările de tip experienţial; psihoterapeu-
tul este unul din factorii cei mai importanţi pentru iniţierea şi declanşarea
mecanismelor schimbării clienţilor.
Fiecare dintre cele trei mari rădăcini ale abordării experiențiale a con-
tribuit la definirea relaţiei terapeutice, a mecanismelor de schimbare ale
clientului și a impactului personalităţii terapeutului asupra activării acestor
aspecte.
Rogers (1942 cf. Greenberg ş.a. 1998) a fost convins că pacientul își
poate activa “forţele de vindecare personale” într-o relație care oferă “ma-
ximum de libertate” pentru exprimarea personalităţii pacientului. Aceast
tip de relație poate fi creată dacă terapeutul poate manifesta în mod au-
tentic trei condiții: empatia, consideraţia pozitivă necondiţionată și con-
gruenţa – toate fiind aspecte ce sunt integrate armonios în interiorul tera-
peutului.
124
 Bohart și Greenberg (1997) au identificat trei etape ale empatiei:
1. Raportul empatic se referă la amabilitatea terapeutului și accepta-
rea de către acesta a sentimentelor şi cadrului de referinţă al
clientului.
2. Experienţa, adică înţelegerea corectă a lumii clientului, este reali-
zată prin investigaţia pe care terapeutul o face asupra relaţiilor şi
istoriei de viaţă a clientului.
3. Rezonanţa în comunicare ajută clientul să simbolizeze, să organizeze
și să-şi înţeleagă experienţele interioare.
Clientul trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru direcţia şi evoluţia
procesului terapeutic.
Modelul existenţial-fenomenologic nuanțează aspectele relației tera-
peutice prin introducerea a două concepte noi: autenticitatea și prezența.
Autenticitatea terapeutului este un aspect care facilitează relația terapeu-
tică și permite clientului asumarea propriei autenticității. Prezența terape-
utului înseamnă mai mult decât congruență.
May (1983, apud. Hoffman, 2003) definea prezenţa terapeutului astfel:
“Prin aceasta înţelegem că relaţia dintre terapeut şi client este considerată
una reală, terapeutul nefiind doar un reflector ci o fiinţă umană vie care se
întâmplă …să fie preocupat….cu înţelegerea și experimentarea cât mai
mult posibil a fiinţei pacientului”. Terapeuții existenţialişti cred că psihote-
rapeutul şi clientul interacţionează într-un mod în care ambii “participă, și
în care iubirea și ura, încrederea şi îndoiala, conflictele şi dependenţele,
apar şi pot fi înţelese şi asimilate” (May şi Yalom, 1989, Deurzen-Smith,
1988 apud. Greenberg şi al., 1998).
Yalom (1980 cf. Kottler, 1993) consideră că ascunderea propriei per-
soane de dragul transferului nu face decât să nege clientului oportunitatea
de a experimenta o întâlnire mai autentică şi iubitoare. Bugental, un alt
reprezentant al abordării existenţialiste, a accentuat la rândul său, rolul
crucial al prezenţei terapeutului în relaţia cu clientul. “Relaţia terapeutică
este cea mai puternică adunare de forţe care energizează şi susţine trava-
liul lung, dificil și adesea dureros al schimbării vieţii. Prezenţa terapeutului
nu înseamnă existenţa unui tehnician-observator dezinteresat, ci un com-
panion uman în totalitate viu pentru client” (Bugental 1987 apud. Corey,
1991).
Apreciem că terapeuţii existenţialişti accentuează mai degrabă calităţile
lor personale decât tehnicile intervenţionale specifice. În această privinţă,
personalitatea lor este cel mai important “instrument” pe care îl utilizează
pentru a facilita schimbarea pozitivă la clienţi (Ciorbea, 2010).

125
 Sidney Jourard (1971 cf. Corey, 1991) consideră că autodezvăluirea
spontană a terapeutului facilitează creşterea clienţilor, prin modelarea de
către ei a comportamentului autentic. Dacă terapeuţii sunt capabili să fie
transparenţi la momentul adecvat, atunci umanitatea terapeutului va fi un
stimul pentru ca clientul să se conecteze cu realitatea profundă a fiinţei lui.
Jourard sublinia că dacă terapeuţii îşi ascund propria personalitate în
timpul şedinţelor sau dacă se comportă inautentic, atunci şi clientul va
rămâne încorsetat de propriile mecanisme de apărare şi de alternativele
inautentice.
În procesul terapeutic existențialist, relația terapeutică începe cu
creearea unei atmosfere de siguranță în care clienții să se poată angaja în
autoreflectare. Odată îndeplinită această condiție, terapeutul poate începe
să confrunte clientul cu responsabilitatea situației lor de viață și, în mod
specific, cu anxietatea existențială datorată evitării ”daturilor” existenței.
Relația terapeutică va evolua apoi spre asumarea de către terapeut a unei
poziții ”mai egale” cu clientul care să-i permită acestuia din urmă să se
simtă susținut și ajutat să găsească alternative existențiale. Terapeuţii exis-
tențialiști acceptă ideea de transfer și distorsiunile relaționale care provin
din acesta; obiectivul lor este de a ajuta clientul să delimiteze, să distingă
realitatea de distorsiuni.
Terapeuţii gestaltişti au văzut întotdeauna relaţia terapeutică ca o sursă
importantă de învăţare nouă pentru clienţi. Ca și teoreticienii centraţi pe
client, teoreticienii gestaltişti consideră că relaţia terapeutică implică un
contact real între participanţi dar şi posibilitatea ca pacienţii să îşi proiec-
teze experienţa anterioară în relaţia terapeutică (Ciorbea, 2010).
Rădăcinile psihodinamice ale terapiei gestalt și-au făcut simțită pre-
zența în felul de a construi și înțelege relația terapeutică și rolul acesteia.
Astfel, clienții erau văzuți ca manipulând mediul pentru a cere susținere,
iar problemele din relația terapeutică sunt considerate manifestări ale
transferului. Confruntarea terapeutică – tehnica-marcă a terapiei Gestalt
clasice – viza conștientizarea proiecțiilor și retragerea lor. Ulterior, forma
dialogică a terapiei Gestalt a re-considerat aspectele interpersonale dintre
terapeut și client. Astfel, relația terapeutică este o întâlnire existențială de
tip ”EU-TU” caracterizată prin prezență, autenticitate, angajament în dia-
log, respect reciproc. În consecință, problemele relaţionale ale clienţilor nu
mai sunt concepute ca proiecţii, ci ca născându-se din câmpul relaţional.
Creşterea clienţilor înseamnă vindecarea rupturilor din relaţie prin conşti-
entizarea de către client a patternurilor propriei experienţe, conştientiza-
rea modalităţilor în care se întrerupe pe sine și dialogul experienţial corec-

126
tiv. Contactul prezent dintre terapeut și client, precum și tulburările aces-
tuia vor constitui focusul travaliului terapeutic.
Terapiile experiențiale actuale au nuanțat aspecte ale relației terapeu-
tice. Astfel, Lietaer (1993 cf. Greenberg şi al., 1998) a identificat autentici-
tatea psihoterapeutului ca fiind aspectul cel mai important dintre condiţiile
terapeutice. El a distins două aspecte ale autenticităţii:
• aspectul intern al congruenţei care se referă la experienţa in-
ternă a terapeutului cu clientul de care trebuie să fie conştient în timpul
terapiei. Terapeutul trebuie să fie suficient de matur şi conştient de sine
pentru a nu deveni defensiv cu clienţii şi a rămâne deschis la lumea celor-
lalţi. Cu cât este mai capabil să rămână în contact cu propria experienţă, cu
atât este mai congruent;
• aspectul extern al congruenţei se referă la abilitatea terapeutului
de a releva experienţa să clientului, de a fi transparent. Lietaer atrage
atenţia că terapeutul trebuie să-şi exerseze transparenţa cu responsabili-
tate. Nu este necesar ca terapeutul să împărtăşească fiecare aspect al ex-
perienţei, ci doar acelea care facilitează procesul clientului. Transparenţa
este întotdeauna utilizată într-un climat empatic. Autodezvăluirea terapeu-
tului trebuie să evite implicarea profundă cu clientul. Există două linii direc-
toare pentru a fi transparent într-o relaţie: mesajele de tip Eu şi condiţia ca
terapeutul să fie continuu deschis la experienţa clientului și la impactul pe
care autodezvăluirea o are asupra clientului.
Greenberg şi al. (1998) acceptă ideea apariției transferului în relația te-
rapeutică dar consideră că acesta nu trebuie neapărat analizat pentru a putea
facilita schimbarea; este suficientă expunerea clientului la experiențe emoțional-
corective care vor evapora dificultățile relaționale. Astfel, relația terapeutică este
protejată și transformată într-o alianță puternică și securizantă.
Pe de altă parte, relaţia terapeutică creează contextul adecvat imple-
mentării sarcinilor concrete din terapie. Într-o relație empatică, terapeutul
va ști ce intervenții sunt adecvate iar clientul le va accepta mai bine.
Horvath şi Greenberg (1994) enumeră condițiile creării unei relații te-
rapeutice securizante:
- să perceapă în mod adecvat comunicarea verbală și nonverbală a
clienţilor;
- să comunice şi să caute confirmarea propriei înţelegeri; să negoci-
eze o înţelegere mutuală;
- să se abţină de la exprimarea unor gânduri critice, intruzive sau os-
tile în timpul sesiunii.
Comportamentele importante pentru a comunica înţelegerea, susţine-

127
rea și respectul includ ascultarea atentă și activă și reprezentarea vie a sen-
timentelor clienţilor.
Terapeuții experiențialiști folosesc mai multe tehnici prin care să cre-
eze o relație terapeutică facilitatoare și vindecătoare:
• Reflectările empatice pun clientul în contact cu aspecte semnifica-
tive ale experienței lor.
• Întrebările deschise ajută la explorarea şi stimularea experienţei
interioare a clienţilor și la activarea unui proces de învățare experiențială.
Aceste întrebări, adecvat adresate, comunică clientului interesul și înțele-
gerea profundă a terapeutului.
• Nivel optim de activism al terapeutului pentru a facilita procesul
terapeutic. Prea puţin activism din partea terapeutului poate fi interpretat
ca lipsă de responsivitate de către clienţi, în timp ce prea mult activism
poate fi interpretat în sensul că terapeutul este prea dominant sau con-
trolează excesiv și restricţionează autonomia clienţilor. Stilul terapeutic
dominant și intruziv poate inhiba dezvoltarea sinelui latent care este un
scop important al terapiei experienţiale (Elliott ş.a., 1990; Orlinsky şi Ho-
ward, 1986 cf. Horvath şi Greenberg, 1994).
• Meta-comunicarea despre scopurile și obiectivele anumitor inter-
venții (cf. Greenberg şi al., 1998) este o modalitate prin care terapeuţii pot
să rămână conectaţi la clienţii lor, pentru a stabili dacă aceștia le percep
congruente cu propriile expectanţe și scopuri în sesiune. Mai mult, clienţii
sunt încurajaţi să-şi exprime dezacordurile cu terapeuţii pentru ca să poată
fi negociată o înţelegere comună.
Terapeuţii reuşesc acest lucru acţionând nu ca experţi ci ca facilitatori
care sugerează diferite sarcini pe care clienţii le pot urma sau nu; o altă
modalitate de a evita rolul de expert este de a face sugestii şi a crea un
cadru înţelegerii acestora pentru ca clienţii să fie încurajaţi să se raporteze
la propria experienţă pentru a decide în ce măsură formulările, sarcinile,
reflectările terapeuţilor sunt adecvate.
• “Ascultarea profundă” (listening-in-depth) sau ”ascultarea holistă”
a clienţilor (Mearns şi Cooper, 2005; Moja-Strasser, 1996 cf. Cooper 2007)
înseamnă mai mult decât a lăsa clientul să vorbească; este vorba despre
rezonanța totală și acordajul fin al terapeutului cu ființa întreagă a
clientului (la nivel corporal, emoțional, cognitiv).
• Dezvoltarea personală a terapeutului (bazată pe auto-conștien-
tizarea profundă) care să-i permită acestuia să se elibereze de prejudecăți,
convingeri proprii și să renunțe la controlul procesului terapeutic. Doar așa
terapeutul poate fi într-un contact real cu clientul.
128
 Esenţa abordărilor experienţial-umaniste este o modalitate specială
profund valorizatoare și plină de respect de a concepe omul. Personalita-
tea terapeuţilor aflaţi în acest tip de relaţie cu clienţii, este extrem de im-
portantă pentru promovarea principiilor subiacente referitoare la fiinţa
umană. O personalitate empatică, congruentă, autentică poate exprima
umanitatea terapeutului – cea considerată a fi centrală pentru procesul
vindecării. Pentru mulţi clienţi, agentul schimbării (şi vindecării) în terapia
experienţială, este “întâlnirea” autentică şi profundă cu o altă fiinţă, care
creează acel climat psihologic capabil a favoriza explorarea experienţelor
subiective şi adoptarea alternativelor de viaţă autentice și benefice (Cior-
bea, 2010).

4.8. Cercetarea științifică a terapiei experiențial-umaniste

Terapia experiențial-umanistă nu a fost ușor de cercetat din punct de

vedere științific. În primul rând, există puține teste pe care umaniștii le-ar
folosi pentru că convingerea lor principală este aceea că oamenii sunt în
mod fundamental buni iar terapia trebuie centrată pe aspectele pozitive
mai degrabă decât pe cele negative. În al doilea rând, utilizarea instrumen-
telor de evaluare psihometrică înseamnă pentru umaniști a transmite cli-
entului mesajul că terapeutul știe mai multe despre gândurile, comporta-
mentele și emoțiile lui decât clientul însuși; acest lucru vine în contradicție
cu convingerile umaniste.
Datorită acestor aspecte, mulți teoreticieni, mai ales adepții perspecti-
vei behavioriste, au respins teoria umanistă datorită disponibilității sale
reduse pentru cercetare. Cu toate că a înaintat greu, cercetarea științifică a
acestei abordări există iar principalele teme de cercetare au fost următoa-
rele:
a) Studiul conceptelelor de Sine Real și Sine Ideal ale lui Rogers și a
corelațiilor dintre acestea înainte și după procesul de psihoterapie, se face
prin metoda de sortare Q. Evaluarea Q-sort a fost dezvoltată de Stephen-
son (1953) și a fost integrată rapid în terapia centrată pe client a lui Carl
Rogers. Sortarea Q constă dintr-un pachet de 100 de carduri, fiecare conți-
nând o calitate specifică referitoare la personalitatea individuală (de
exemplu, ”organizat și orientat spre detalii”, ”stimă de sine înaltă”). Scopul
evaluării este de a determina nivelul acestor aspecte de personalitate ale
individului la începutul terapiei, apoi la diferite intervale de-a lungul trata-
mentului și la sfârșitul terapiei pentru a determina progresul. Clientul este
129
instruit să citească fiecare cartonaș și să le sorteze de la 1 la 9, în care 1
înseamnă ”nu mi se potrivește deloc” și 9 înseamnă ”mi se potrivește to-
tal”. În sortarea inițială, clienții sunt rugați să se evalueze așa cum sunt ei la
momentul respectiv, adică sinele real. Odată sortarea făcută, cartonașele
sunt din nou amestecate iar ei sunt rugați să facă o nouă sortare dar în
funcție de sinele ideal, adică în funcție de cum ar dori să fie la sfârșitul te-
rapiei. Aceste două sortări permit clientului și terapeutului să știe unde se
află clientul în prezent și ce direcție ar vrea clientul să ia pe parcursul tera-
piei. De vreme ce terapeutul nu contribuie cu nimic la modul de sortare a
cartonașelor, distorsiunile, exagerările și interpretările grește ale sinelui
sunt integrate în terapie. Cu alte cuvinte, pe măsură ce tratamentul pro-
gresează, unele aspecte pozitive ale personalității își pot schimba locul
odată cu descoperirea sinelui real.
b) Studiul condițiilor rogersiene. Studiile anilor ’70 concluzionează că
“variabilele rogersiene” (înţelegerea empatică, atitudinea pozitivă necondi-
ţionată şi congruenţa) sunt necesare şi suficiente pentru schimbarea tera-
peutică (Lambert, DeJulio şi Stein, 1978; Truax şi Mitchell, 1971). Aceeaşi
concluzie o regăsim şi în studiile anilor ’80 (de ex., Orlinsky şi Howard,
1986; Patterson, 1984).
Lambert, Shapiro şi Bergin (1986) au revizuit cercetările privind calită-
ţile atitudinale ale terapeuţilor şi au concluzionat astfel: “aceste condiţii
rogersiene constituie o parte semnificativă a eficienţei psihoterapiei”.
Orlinsky şi Howard (1986) afirmă aceeaşi idee după ce au revizuit cercetă-
rile: “În general, 50-80% dintre studiile revizuite sunt semnificativ pozitive,
indicând faptul că aceste condiţii atitudinale sunt în mod consistent relaţi-
onate cu rezultatele terapeutice”.
O serie de studii realizate de cercetătorul german Reinhard Tausch
(1990 cf. Bozarth 2000), precum şi alte studii din Europa oferă un suport
puternic ipotezei lui Rogers asupra condiţiilor necesare şi suficiente pentru
schimbarea terapeutică.
Pe de altă parte nu există nici un studiu care să susţină asumpţia că
aceste condiţii sunt necesare, dar nu şi suficiente.
Cercetările anilor ’90 (cf. Bozarth, 2000) susţin ipoteza că variabilele-te-
rapeut sunt cele care corelează cel mai mult cu rezultatele pozitive ale te-
rapiei: adaptarea emoţională, atitudini relaţionale, empatia (Lafferty,
Beutler şi Crago, 1991), “înţelegerea şi implicarea” (Gaston şi Marmar,
1994), “căldura şi atitudinea prietenoasă” (Gomes-Schwartz, 1978), şi alte
constructe similare (Bachelor, 1991; Gaston 1991; Windholtz şi Silbershatz,
1988).

130
 Una dintre concluziile pe care Bozarth (2000) le-a afirmat, după analiza
extensivă a studiilor privind factorii care prezic rezultatele pozitive ale psi-
hoterapiei, merită reţinută: descoperirile a 5 decade de cercetare a rezul-
tatelor psihoterapiei susţin ideea că paradigma rogersiană contează cel mai
mult în varianţa succesului terapeutic pentru clienţi.
c) Eficiența psihoterapiei experiențial-umaniste.
Prin metoda de sortare Q, terapia centrată pe client s-a dovedit efici-
entă atunci când eficiența s-a măsurat prin creșterea stimei de sine și des-
chiderii spre experiență (Raskin &Rogers în Corsini & Wedding, 1995).
Elliott, Greenberg, și al., (2004, cf. Pos, Greenberg &Elliot în Lebow,
2008) au prezentat o meta-analiză a 64 de studii moderne asupra terapiilor
experiențiale care demonstra eficiența acestora pentru client atât în sine,
cât și prin comparație cu terapiile non-experiențiale.
Cele mai serioase cercetări științifice au fost realizate asupra eficienței
terapiei centrate pe emoție în tulburarea depresivă. Terapia centrată pe
emoții este mai eficientă decât terapia relațional-empatică pură pentru
reducerea problemelor interpersonale, reducerea simptomelor și preveni-
rea recăderilor (Goldman, Greenberg, & Angus, 2006 ; Greenberg & Wat-
son, 1998 cf. Pos, Greenberg &Elliot în Lebow, 2008). Watson, Gordon,
Stermac, Kalogerakos, și Steckley (2003, cf. Pos, Greenberg &Elliot în
Lebow, 2008) au comparat eficiența terapiei centrate pe emoții și terapia
cognitiv-comportamentală în reducerea simptomelor depresiei majore și
au descoperit că nu există diferențe semnificative de eficiență între cele
două terapii.
Pos, Greenberg &Elliot (în Lebow, 2008) enumeră rezultatele cercetă-
rilor științifice care au verificat dacă profunzimea experienței corelează cu
rezultatele terapeutice:
• Hendricks (2002) a revizuit 91 de studii realizate între 1958 și
1999. Procesarea experiențială a fost explorată în forme variate de psiho-
terapii pentru categorii diagnotice variate (de la schizofrenie la probleme
maritale și depresie). 27 de studii au folosit Scala de experiență
(Experiencing Scale, Klein și al., 1986) pentru a măsura profunzimea expe-
rienței. Majoritatea studiilor au arătat că nivele mai înalte de experiență
sunt predictori pentru rezultate terapeutice mai bune.
• Experiența ca proces corelează cu rezultate pozitive în terapia
cognitiv-comportamentală și terapia psihodinamică (Castonguay, Goldfried,
Wiser, Raue, & Hayes, 1996 ; Silberschatz, Fretter, & Curtis, 1986) ceea ce
sugerează că experiența este un proces terapeutic important indiferent de
orientarea terapeutică.

131
 • Alte studii au arătat că experiența (experiencing) este o abilitate
se îmbunătățește și se adâncește în timpul terapiei experiențiale (Gol-
dman, Greenberg, & Pos, 2005 ; Pos, Greenberg, Goldman, & Korman,
2003 ; Warwar, 2003).
• Pos (2006) a demonstrat că creșterea profunzimii experienței în
timpul episoadelor emoționale apărute pe tot parcursul terpaiei este un
predictor al reducerii simptomelor iar alianța contribuie la aceste rezultate
indirect prin susținerea procesului experiențial.
• Greenberg și Pedersen (2001) au studiat două sarcini terapeutice
esențiale în terapia focalizată pe emoții: splitările și ”afacerile neîncheiate”.
Ambele sarcini au restructurat amintirile și răspunsurile emoționale sche-
matice esențiale ale clienților și sunt predictori ai succesului terapeutic și
lipsei recăderilor. Acest rezultat susține ipoteza experiențială că procesarea
și restructurarea emoțională profundă conduce la schimbări terapeutice de
durată.

132
 5. Alte forme de psihoterapie

5.1. Psihodrama

Psihodrama este o formă de psihoterapie dezvoltată de Jacob L. Mo-

reno (1889-1974), considerat un pionier în terapia de grup, psihologia soci-
ală și teatrul de improvizație. Psihodrama oferă o metodologie puternică
care aduce multiple elemente psihoterapeutice noi, total diferite de cele
oferite de abordările discutate anterior. Psihodrama demonstrează faptul
că vindecarea terapeutică apare nu numai prin re-condiționare, învățare
sau insight, ci și prin sentimentul puterii personale pe care clienții îl dobân-
desc atunci când își descoperă creativitatea (Blatner în Corsini & Wedding,
1995).
Psihodrama integrează elemente din analiza cognitivă, din abordarea
experiențială (de exemplu, prin accentul pus pe conștientizarea experienței
de ”aici și acum”, exprimarea emoțională și relația terapeutică), ale abor-
dării psihanalitice (de exemplu, prin utilizarea insightului, a conflictualității
psihodinamice, a mecanismelor de apărare etc). Deși încorporează o serie
de mecanisme terapeutice descoperite anterior de abordările majore ale
psihoterapiei, psihodrama le pune într-o lumină nouă, le activează și utili-
zează total diferit, și le descoperă valențe noi.

5.1.1. Concepte centrale ale psihodramei

Moreno și-a fundamentat metodologia terapeutică pe o serie de con-

cepte teoretice deja existente dar cărora le-a oferit semnificații noi. Aces-
tea sunt:
1. Creativitatea și Spontaneitatea. Moreno a fost fascinat de jocul
copiilor și felul în care ei își construiesc răspunsuri noi la diferite situații. A
observat și testat mai multe metode de acțiune lucrând cu grupuri de copii.
Aceste experiențe l-au determinat pe Moreno să considere că spon-
taneitatea este o un proces creativ și vital al vieții; este o tendință și abili-
tate naturală, vindecătoare. Starea de spontaneitate facilitează experiența
creativă.
Spontaneitatea presupune deschidere și acțiune liberă a persoanei.
133
Spontaneitatea nu se referă la impulsivitate ci este, mai degrabă, un răs-
puns prospăt și eficient la o situație. Spontaneitatea se opune fixațiilor,
adicțiilor sau paternurilor obișnuite/compulsive ale gândirii, acțiunii.
Din acest punct de vedere, pentru Moreno, multe forme de psihopatologie
individuală și socială sunt manifestări ale pierderii spontaneității și a indis-
ponibilității de a gândi creativ (cf. Blatner în Corsini & Wedding, 1995).
Cheia practicii creativității în viața cotidiană este spontaneitatea, iar
metodele care ajută la activarea spontaneității îmbunătățesc progresul
terapeutic. Moreno afirma ”Abordarea mea înseamnă mai mult decât o
metodă psihoterapeutică – cred cu tărie că spontaneitatea și creativitatea
ating rădăcinile profunde ale vitalității și dezvoltării spirituale, ne afectează
implicarea în oricare sferă a vieții noastre” (apud. Nicolae în Mitrofan,
2000).
2. Tele este conceptul care se referă la legăturile emoționale profunde
care se formează între membrii grupului; este un fel de conexiune
reciprocă de tip empatic care permite interacțiunea autentică a membrilor
grupului, implicarea deplină, și, care constituie o condiție pentru dezvolta-
rea spontaneității. Teleul, spre deosebire de empatie, înseamnă reciproci-
tate și este un eveniment social, mai degrabă decât un fenomen psihologic
individual.
3. Rolul. Moreno a depășit viziunea descriptivă despre rolul social și a
subliniat potențialul rolului de a activa schimbări creative, vindecătoare în
om, iar teoria rolului a devenit astfel o abordare clinică relevantă. Moreno
este unul dintre pionierii teoriei rolului care a devenit una dintre abordările
majore ale științelor sociale.
Blatner (în Corsini & Wedding, 1995) a descris principalele avantaje ale
rolului așa cum este el aplicat în psihodramă. Plecând de la punctele teore-
tice identificate de autor, am sintetizat și clarificat în continuare contribuți-
ile noi aduse de Moreno la înțelegerea terapeutică a rolului social:
a. Rolul creează o distanță față de situația clientului. Pentru Moreno,
rolul implică o separare între actorul rolului și performanța sa de rol; astfel,
rolul activează mecanismul dezidentificării (de expectanțe, obișnuințe, etc.)
și apare distanța față de rol. În situații clinice, distanța de rol oferă clienți-
lor o perspectivă diferită asupra situației lor problematice și posibilitatea
unor alternative: ei pot redefini situația, o pot extinde sau pot renegocia
expectanțele lor față de sine și alții. Astfel, este dezvoltată flexibilitatea
mentală a clientului; psihodrama generează un context de ”joacă” în care
aspecte dureroase și serioase sunt procesate.
b. Metafora de ”rol” este relativ ușor de înțeles de orice client și se

134
referă la cea mai largă plajă de experiențe umane, inclusiv spiritualitatea,
fantezia, visele, arta sau temperamentul.
c. Rolul, așa cum este el înțeles și utilizat în psihodrama, este cel mai
util concept pentru a explora fenomenele interpersonale, de exemplu, felul
în care rolurile sunt distribuite, cât de rigide sunt, ce reguli ascund, ce emo-
ții au asociate, cât de liber este omul în a le schimba. Astfel, teoria rolului
crează o punte de legătură între psihologia individului și psihologia socială.
d. Teoria rolului este utilă pentru a ajuta oamenii să se înțeleagă unii
pe alții. Tehnica inversiunii de rol ajută la dezvoltarea empatiei și la depăși-
rea egocentrismului ceea ce contribuie în mod decisiv la îmbunătățirea
relațiilor autentice, mature între oameni.
e. Psihodrama încurajează extinderea repertoriului de roluri, prin
schimbarea liberă a rolurilor, bucuria de a juca roluri diferite simultan.
Acest proces activează vitalitatea individului.

5.1.2. Procesul terapeutic psihodramatic

De obicei o ședință de psihodrama durează aproximativ 2 ore iar numă-

rul de membrii participanți în grup este între 5 și 12.
Obiectivele terapeutice generale pe care psihodrama și le propune sunt:
1. Rezolvarea problemelor emoționale ale clientului care îi blochează
spontaneitatea și îl menține în paternuri rigide de acțiune.
2. Antrenarea spontaneității prin metode acționale noi.
Moreno a descris cinci elemente de bază ale psihodramei:
1. Directorul este psihoterapeutul care conduce psihodrama în toate
etapele ei și îl ajută pe protagonist să-și exploreze și proceseze problema-
tica psihică. El este cel care cunoaște metodologia psihodramatică, mode-
lele psihodinamice și care utilizează toate instrumentele psihodramatice
pentru a produce schimbări clientului. Directorul construiește strategia
terapeutică și calibrează fin procesul intern al clientului. Acțiunile concrete
ale directorului sunt:
- Propune grupului activități care creeze tele-ul grupului, să mărească
coeziunea grupului și să elibereze spontaneitate,
- Ajută clientul să concretizeze conținuturile sale interioare,
- Îndrumă eu-rile auxiliare pentru ca acestea să surprindă cât mai au-
tentic situația clientului,
- Direcționează evoluția scenelor din psihodramă,
- Este garantul respectării regulilor relaționale dintre membrii grupu-
lui

135
 2. Protagonistul este clientul care își explorează problema și rămâne
permanent focusul directorului și al grupului. Împreună cu directorul, el
construiește pe scenă aspecte ale realității sale interioare (emoții neexplo-
rate, relații, fantezii, frici, etc).
3. Eurile auxiliare sunt membrii grupului aleși de protagonist pentru a-l
ajuta să reprezinte părți din lumea sa interioară. Eul auxiliar poate inter-
preta persoane semnificative din viața clientului, personaje generice, fan-
tastice, concepte abstracte. Un tip special de eu auxiliar este Alter-egoul –
persoana care interpretează partea protagonistului pe scenă.
4. Scena este spațiul de desfășurare a lucrului terapeutic. Existența sce-
nei creează o demarcație între realitatea interioară și cea exterioară; cre-
ează un cadru mental special, o ancoră pentru spontaneitate și creativi-
tate. Scena are o zonă destinată balconului – un loc ce permite schimbarea
perspectivei protagonistului asupra evenimentelor derulate pe scenă.
Forma circulară a scenei sugerează egalitatea pozițiilor membrilor grupului.
Pe scenă se folosesc obiecte cât mai diverse cu rolul de a reprezenta defe-
rite aspecte ale protagonistului sau pentru a delimita spațiul. De aseme-
nea, se poate utiliza muzica și lumina pentru a creea atmosfera dorită pen-
tru grup.
5. Auditoriul este acea parte a grupului care nu participă direct în
psihodrama clientului, rămâne un fel de ”martor” al lucrului protagonistu-
lui. Rolul de ”martor” sau observator al protagonistului provoacă trări dife-
rite decât cele puse în scenă. Auditoriul poate juca un rol activ, oferind
feedbackuri (mai ales la sfârșitul psihodramei), care reconectează grupul și
creează noi legături atât în interiorul grupului cât și pentru fiecare membru
în parte.
O psihodramă parcurge mai multe etape care constituie procesul
terapeutic. Acestea sunt:
a. Încălzirea este prima fază a procesului terapeutic. Directorul propune
diferite exerciții pentru a creea o atmosferă de activare și stimulare a spon-
taneității membrilor grupului. Fiecare participant are șansa de a se exprima
pe sine, liber și deschis. O încălzire bine făcută ajută la formarea relațiilor
teleice între membrii grupului, la conectarea emoțională adecvată lucrului
terapeutic. La sfârșitul acestei etape este ales protagonistul – acel membru
al grupului care își va lucra problema.
b. Reprezentarea psihodramatică este etapa cea mai consistentă a
lucrului terapeutic. Directorul și protagonistul încep explorarea problemei
clientului prin definirea ei în termeni concreți. Protagonistul este ajutat să
pună în acțiune problema sa, pe scenă, cu ajutorul obiectelor și a Eurilor

136
auxiliare, ca și cum s-ar petrece ”aici și acum” (fie că este o scenă din trecut
sau din viitor). Directorul va direcționa desfășurarea scenelor psihodrama-
tice prin tehnici menite să evidențieze sentimentul central al protagonis-
tului din situația reprezentată. Apoi, directorul creează oportunitatea pro-
tagonistului de a experimenta comportamente, trăiri noi integrarea acelei
experiențe în interiorul clientului.
c. Împărtășirea este etapa finală în care membrii grupului se reconec-
tează în mod real unii cu alții și se oferă un feedback protagonistului.
În psihodramă, rolul este conceptul central utilizat în procesul terapeu-
tic. Protagonistul pune în scenă diverse roluri, iar procesarea acestora este
obiectivul principal al psihoterapiei. Rolurile sunt importante din două
puncte de vedere (cf. Boria, 2005):
- Rolul este un conținător de funcții psihice. Prin felul în care își ma-
nifestă rolurile, individul arată, de fapt, modalitățile sale de
funcționare interioară și modul în care acestea au evoluat.
- Rolul este un indicator al disfuncționalității ce apare în organizarea
interioară a individului (aria emoțională, postural-musculară, fizio-
logică și cognitiv-simbolică).
Avantajul rolurilor este că permite o lectură a lor care relevă inter-
conexiunea și integrarea diferitelor funcții conținute de roluri sau,
dimpotrivă, disconexiunea și disfuncționalitatea lor. Sarcina terapeutului
este de a formula continuu consemne personalizate care să faciliteze ex-
presivitatea și să activeze funcțiile psihice ale protagonistului ceea ce va
permite integrarea lor.
Tehnicile terapeutice noi propuse de psihodrama sunt numeroase dar
cele mai cunoscute sunt:
a) Inversiunea de rol reprezintă tehnica esențială a psihodramei iar
scopul său principal este de a ”mișca” protagonistul din poziția sa egocen-
trică și a dezvolta empatia pentru ceilalți. Astfel, în scenele psihodramatice,
protagonistul este invitat să facă schimb de roluri cu alte persoane, să se
exprime ”ca și cum” ar fi acele persoane. Această tehnică ajută la contura-
rea personajelor de pe scenă așa cum sunt ele reprezentate în lumea inte-
rioară a clientului; comunică grupului impactul pe care acea persoană o
are. Pe de altă parte, prin inversiune de rol, clientul înțelege trările acelor
persoane semnificative, la un nivel profund, uman – această nouă experi-
ență permite schimbarea perspectivelor și integrarea unor aspecte omise.
b) Tehnica dublului. Dublul este o persoană din grup care, prin
identificarea cu protagonistul, exprimă ceea ce acesta nu reușește: emoții
difuze, aspecte de care se teme, mecanisme de apărare, ambivalențe. Ni-

137
colae (în Mitrofan, 2000) descrie principalele tipuri de dublu și funcțiile
acestuia. Sintetizând, rolurile dublului sunt:
• De a accentua, prin amplificare, aspecte importante ale experienței
clientului (gânduri, emoții, atitudini) pe care protagonistul le evită
sau sentimente difuze, neclare.
• De a încuraja protagonistul să intre în contact cu părți din sine mai
puțin explorate sau de care se teme, prin verbalizarea aspectelor
nonverbale exprimate de client sau a mecanismelor de apărare
puse în joc de protagonist;
• De a susține protagonistul în a exprima trăirile sale, normalizând
existența acestora;
• De a clarifica trările protagonistului.
c) Solilocviul este tehnica prin care protagonistul este invitat să
verbalizeze trările sale putenice mai ales atunci când nu există o interacți-
une interpersonală specifică. Se referă la exprimarea de sine, liberă de
constrângeri.
d) Tehnica oglinzii este tehnica prin care protagonistul devine marto-
rul propriei scene psihodramatice, urmărind din afară desfășurarea acțiunii
(rolul său este jucat de alter-ego). Această tehnică permite schimbarea
perspectivei clientului asupra propriului comportament.
e) Plus-realitatea se referă la acea dimensiune a experienței psihologice
care transcende granițele realității fizice. Din punct de vedere fenomenologic,
oamenii pot avea relații cu persoane fantasmatice sau care nu există în
realitate, iar acestea au rolul lor important în psihodinamica individului.
Moreno afirma că psihodrama este un ”teatru al adevărului”, în sensul
că adevărul complet al persoanei cuprinde adesea nu numai ceea ce s-a
întâmplat în realitate, ci și ceea ce nu s-a întâmplat niciodată dar ar fi tre-
buit (Blatner în Corsini & Wedding, 1995). De asemenea, creatorul psiho-
dramei considera că plus-realitatea este o resursă vitală în vindecarea
emoțională, oferind posibilitatea unei experiențe emoțional corective. Pe
de altă parte, plus-realitatea poate lua forma proiecției în viitor, tehnică ce
implică punerea în scenă a dorințelor sau obiectivelor anticipate. O altă
variantă a plus-realității este jocul de rol (role training) care ajută clientul
să exerseze un comportament dorit și astfel să se pregătească pentru un
eveniment viitor.
f) Sociometria este tehnica prin care sunt puse în scenă forțele de
atracție, respingere și indiferență existente între membrii grupului. Astfel,
protagonistul își poate conștientiza propria poziție în grup, prin felul în care
se rapotează la ceilalți sau prin felul în care ceilalți se raportează la sine.

138
 5.1.3. Mecanismele schimbării în psihodramă

Psihodrama aduce în prim-planul procesului terapeutic câteva meca-

nisme ale provocării schimbării și vindecării clientului, le care le activează
prin metodologia sa. Aceste mecanisme le putem împărți în două categorii:
mecanisme generale și mecanisme specifice.
Mecanismele generale care provoacă schimbarea terapeutică sunt:
a. Acțiunea. Moreno a observat că oamenii posedă o tendință natu-
rală de a se exprima prin acțiune, pe care a numi-o foamea de acțiune. El a
folosit această tendință în psihodramă, care din acest punct de vedere este
o șansă de a acționa a clientului pentru că îi oferă posibilitatea de a des-
cărca tensiunile sale patologice și conflictuale prin concretizarea lor în in-
teracțiune cu ceilalți. Acțiunea este încurajată prin îndemnuri de tipul ”Nu
vorbi despre asta, arată (ce se întâmplă)!”
Psihodrama creează cadrul în care clientul își poate activa această re-
sursă internă, iar acțiunea clientului are multiple beneficii terapeutice (cf.
Blatner în Corsini & Wedding, 1995):
- Semnalele nonverbale ale clientului pe care acesta le manifestă în
timpul acțiunilor sale psihodramatice oferă indicii despre asociațiile
sale preverbale (senzații, emoții, simboluri).
- Prin acțiune este reintrodusă dimeniunea foarte bogată a comunică-
rii nonverbale și care conține o plajă largă de indicatori diagnostici și
terapeutici.
- Acțiunea în timpul psihodramei determină apariția la client a senti-
mentului de a fi activ care, la rândul său, ajută la contracararea
sentimentului neajutorării și pasivității, respectiv a celor care le
însoțesc (vinovăție, rușine) – toate fiind stări asociate cu
demoralizarea din diferite tulburări psihopatologice.
- Mișcarea fizică dintr-un loc în altul pe scenă, atunci când sunt inter-
pretate diferite roluri, compartimentează simbolic diferite fațele ale
problemei și ajută la reducerea confuziei.
Acțiunea este cea care dezvoltă spontaneitatea.
b. Concretizarea este mecanismul prin care clientul își expune în
mod specific problema într-o formă dramatică. Abstracțiile vagi, adesea
utilizate drept mecanisme de apărare, sunt convertite în scene specifice.
Prin reancorarea clienților în propriile experiențe, terapeutul și grupul sunt
ajutați să înțeleagă problema și să se angajeze în modalități de ajutor efici-
ente. Din acest punct de vedere, psihodrama este o formă de concretizare
metaforică a conflictelor interne ale clientului ceea ce înseamnă și o formă

139
de rezolvare metaforică a acestora. Metafora este limbajul inconștientului,
iar rezolvarea în plan metaforic a conflictelor înseamnă rezolvarea lor di-
rect la nivel inconștient.
c. Jocul. Inspirat de copiii care, prin joc (joacă) își rezolvă diverse
probleme cu care se confruntă, Moreno a considerat că jocul este un
vehicol al vindecării, o formă de învățare naturală ce poate fi utilizată, sau
mai bine spus re-activată, ca resursă interioară, la adult. Din acest punct de
vedere, psihodrama este un fel de terapie prin joc a adulților. Pe de o
parte, prin jocul de rol clientul poate experimenta și învăța noi comporta-
mente direct, experiențial. Pe de altă parte, jocul de rol are o componentă
distractivă, care este un alt factor motivator puternic pentru că re-echili-
brează tendința de focalizare excesivă pe suferința clientului, ceea ce de-
termina scăderea speranței și diminuarea resurselor de schimbare. Jocul, în
toate formele sale de utilizare psihodramatică, este cel ce re-activează
spontaneitatea naturală a clientului.
d. Activarea spontaneității și a creativității. Factorii considerați de
Moreno ca fiind cei mai importanți pentru schimbare și vindecare sunt
spontaneitatea și creativitatea. Toate mecanismele schimbării terapeutice
utilizate în psihodramă au în comun activarea creativității, spontaneității,
exprimării de sine, acțiunii directe, vitalității individului, considerate adevă-
ratele resurse vindecătoare ale individului.
Spontaneitatea și creativitatea – resursele autentice ale copilăriei -
produc plăcere și astfel devin motivatori ai schimbării; de asemenea cresc
sentimentul autonomiei și eficienței personale. Spontaneitatea și anxieta-
tea sunt funcții invers proporționale astfel încât, cu cât crește spontaneita-
tea, cu atât scade anxietatea. Din acest punct de vedere, psihodrama cre-
ează un cadru terapeutic care stimulează permanent spontaneitatea.
Spontaneitatea în relațiile interpersonale înseamnă a răspunde ân același
timp la exigențele contextului (fără a distorsiona cererile și realitatea) și la
exigențele interne proprii (fără activarea mecanismelor de apărare și ca
răspuns la nevoile autentice).
Mecanismele specifice, mai concrete propuse de psihodramă pentru a
declanșa schimbări vindecătoare sunt (cf. Boria, 2005):
a. Expresivitatea. Munca psihodramatică are ca scop implicarea per-
soanei cu toate funcțiile sale psihice (gândire, emoționalitate, postură,
etc). Directorul creează situații în care activează expresivitatea clientului în
globalitatea sa. Persoana care se exprimă liber trăiește o experiență esen-
țială de tipul ”a fi”, ”a exista”. Efectul exprimării de sine se vede în diversi-
ficarea modalităților comportamentale și relaționale, creative și individuante.

140
 b. ”Ruperea scenariului”. În psihodramă, persoana este încurajată să
se exprime însă ținând cont de contextul în care se află. Acțiunea psiho-
dramatică are ca scop creearea unor modalități inedite, creative, flexibile
de organizare a comportamentului. Terapeutul folosește tehnicile psiho-
dramatice pentru a întrerupe stereotipia, repetitivitatea comportamentală
și a propune modalități noi de raportare la situații, eliberând astfel modali-
tățile mentale rigidizate.
c. Mecanismul auto-observării este cel care permite individului să
reflecteze asupra propriilor trăiri și să producă schimbările dorite. Terapeu-
tul are permanent în vedere raportul circular între Eul Actor și Eul Observa-
tor.
d. Restructurarea teatrului intern individual. Teatrul intern indivi-
dual se referă la personajele pe care fiecare persoană le-a interiorizat de-a
lungul vieții. Numărul de persoane trebuie să fie optim iar figurile semnifi-
cative să aibă încărcături pozitive – acestea sunt obiectivele concrete ale
directorului.
Dincolo de aceste mecanisme propuse de metoda psihodramatice, indi-
rect sunt activate si alte mecanisme ale vindecării deja identificate de
abordările anterioare. Din acest punct de vedere, psihodrama poate fi con-
siderată una dintre formele de psihoterapie integrativă (deși nedeclarată
oficial). Legăturile psihodramei cu celelalte sisteme psihoterapeutice sunt
următoarele:
• Experiența ”aici și acum” din psihodrama amintește de experi-
mentele gestalt. Psihodrama a fost considerată un fel de terapie prin joc
pentru adulți. Este o formă de psihoterapie care oferă un cadru securizant
de experimentare de noi comportamente, fiecare asociate cu noi emoții.
Totul este trăit în momentul prezent – comportamentele sunt puse în
scenă ”aici și acum” iar dialogul cu persoane semnificative este direct. În
același mod sunt lucrate și conflictele între părțile sinelui ale clientului.
Tehnica monodramei folosește scaunul gol pentru a ”da viață” celuilalt.
Psihodrama, la fel ca și gestalt terapia propune diverse experimente
clientului /grupului pentru a genera experiențe noi prin care să se prelu-
creze conținuturi problematice trecute și să se activeze resurse.
• Externalizarea este mecanismul considerat de Moreno curativ
prin faptul că toate aspectele interne ale clientului sunt ”scoase înafară” și
pot fi supuse unui travaliu terapeutic. Externalizarea a fost folosită mai ales
de abordarea experiențială. Dorințele ascunse, fricile, expectanțele, fan-
tasmele, visele, dialogul intern pot fi puse în scenă și procesate.
• Conștientizarea. Insightul. Psihodrama țintește nu numai să re-

141
descopere aspecte variate ale sinelui, ci și să dezvolte modalități construc-
tive de utilizarea a acestor dimensiuni. Scopul este de a pune protagonistul
în contact cu aspecte respinse ale sinelui sau aparținând experiențelor tre-
cute care să permită conștientizarea și, consecutiv, re-procesarea acestora.
• Catarsisul, considerat de abordarea psihodinamică un factor
esențial al vindecării psihologice, rămâne un element fundamental și în
psihodrama. Catarsisul eliberează energia psihică anterior blocată în efor-
tul de a reprima părți respinse ale sinelui. Pe măsură ce părțile respinse
sunt reintegrate apare și sentimentul eliberării ce rezultă din acest proces
al reunificării de sine. Pe de altă parte, energiile blocate sunt eliberate prin
catarsis și devin disponibile pentru o utilizare conștientă.
Moreno considera că orice catarsis de abreacție trebuie să fie urmat de
un catarsis de integrare (terapiile vizează catarsisul de abreacție, dar aces-
tuia îi lipsește componenta de dezvoltare a comportamentelor sănătoase
care să le înlocuiască pe cele nesănătoase). De exemplu, când oamenii des-
coperă că pot acceptați de un grup sau își găsesc un rol semnificativ în
lume, atunci apare un catarsis de ”apartenență” – care poate include și
aspecte spirituale sau transpersonale (cf. Blatner în Corsini & Wedding,
1995).
• Interpretarea. Directorul de psihodramă (terapeutul) utilizează in-
terpretarea dinamicilor psihice ale clientului dar nu o face direct, ca în
psihanaliză, ci indirect, prin alegerea activităților grupului și a scenelor ce
urmează a fi explorate cu clientul. Directorul nu oferă explicații despre felul
în care a interpretat situația clientului pentru că o astfel de interpretare
directă, verbală condiționează spontaneitatea clientului.
• Sublimarea. În psihodramă se dezvoltă canale de sublimare care
ajută pacienții să-și elibereze paternurile nevrotice prin găsirea unor mo-
dalități alternative de a obține satisfacția (Blatner în Corsini & Wedding,
1995). Psihodrama oferă un cadru de auto-exprimare corporală, a vocii și a
imaginației care permite rezolvarea metaforică a conflictelor interne.
• Elaborarea înseamnă, de fapt, re-procesarea experiențelor interi-
oare ale protagonistului până la momentul unei integrări vindecătoare.

5.1.4. Relația terapeutică în psihodramă

Relația terapeutică pe care directorul trebuie s-o construiască conține

aspecte specifice tuturor formelor de psihoterapie care sunt integrate
în psihodramă – toate purtând amprenta ideilor revoluționare ale lui
Moreno.

142
 Astfel, menționăm în primul rând, faptul că psihodrama utilizează ”în-
tâlnirea”, așa cum a fost ea înțeleasă de reprezentanții abordărilor
experiențiale, pentru a creea un cadru adecvat vindecării. Obiectivul esen-
țial al psihodramei de a încuraja extensia sinelui într-un cadru de grup cre-
ează o oportunitate de a sintetiza nevoile de individuare și apartenență,
dar și de creștere și individuare.
Pentru Moreno relația terapeutică presupune deschiderea spre o ”în-
tâlnire” în care oamenii sunt invitați să vorbească direct unii cu ceilalți și nu
să vorbească despre ei. Moreno susține ideea că acțiunea directă este cea
care poate declanșa cu adevărat schimbarea în relațiile cu ceilalți sau în
interiorul persoanei. Acțiunea indirectă este considerată o formă de evi-
tare a implicării sau a responsabilității personale. Așadar, psihodrama pro-
pune cadrul unor contacte directe, reale între oameni în care apare senti-
mentul autenticității și intimității. Într-un astfel de context relațional, oa-
menii se pot deschide spre o întâlnire autentică cu celălalt, către reprezen-
tările sau concepțiile celuilalt.
Pe de altă parte, inversiunea de rol este o tehnică prin care adevărul
subiectiv al fiecăruia este respectat. Dacă persoana din relație nu este pre-
zentă sau disponibilă, inversiunea de rol pe care protagonistul o face, este
tot o modalitate acționa direct, și nu de a vorbi despre cealaltă persoană,
de a face problematizări sterile.
Moreno a fost foarte interesat de ceea ce numea tele - forțele subtile
de atracție, respingere sau indiferență care apar, reciproc, între oameni –
considerând că multe probleme relaționale apar pentru că aceste forțe
operează inconștient între oameni. În psihodramă aceste dinamici sunt
abordate direct pentru a ajuta oamenii să și le asume conștient.
Sociometria este modalitate de a măsura tele-ul în grupuri, de a aduce
la suprafață dinamicile subtile individuale sau de grup. Sociometria cu-
prinde un ansamblu de metode de a investiga și evalua rețeaua de relații
existente sau preferate în grup de un individ; este un studiu fenomenologic
al alegerilor interpersonale ale oamenilor. Dinamicile de grup au rădăcini
inconștiente în istoria de viață a persoanelor (idee asemănătoare cu cea de
transfer din psihanaliză) și pot fi înțelese prin conștientizarea tele-ului și a
acțiunea directă asupra acestuia. Utilizarea sociometriei permite creșterea
empatiei și reciprocității în relații; permite conștientizarea rolurilor și rela-
țiilor din grup. La un nivel supraordonat, sociometria facilitează schimbul
social constructiv în grup și mărește coeziunea și productivitatea grupului.
Directorul de psihodramă este garantul regulilor de interacțiune în
grup, cel care asigură cadrul terapeutic în care devine posibilă ”întâlnirea”,

143
acțiunea și teleul. Terapeutul poate fi considerat un facilitator al proceselor
de grup iar prin metodologia psihodramatică îl protejează de posibilitatea
contratransferului. Stagiul personal de analiză și dezvoltare personală prin
care trece orice terapeut pentru a deveni director de psihodramă este
esențial pentru activarea resurselor interioare ale acestuia – spontaneita-
tea și creativitatea.
Pe de altă parte, directorul trebuie să fie un fin cunoscător al dinamici-
lor interne ale omului pentru că interpretările sale terapeutice se vor con-
tura în consemnele pe care le va da grupului. Principiile moreniene de
desfășurare a psihodramei sunt aplicate în primul rând de terapeut, care va
fi o persoană a acțiunii și nu a discursurilor.

5.1.5. Cercetarea științifică a psihodramei

La fel ca orice altă formă de psihoterapie, psihodrama s-a confruntat cu

cerința de a-și fundamenta științific eficiența, chiar dacă aceasta a fost
confirmată de aplicarea practică a metodei de către practicienii domeniu-
lui. Metoda psihodramatică este greu de descris într-o formă manualizată
datorită complexității procesului terapeutic, iar sesiunile terapeutice nu
pot fi replicate. Ceea ce poate oferi psihodrama este o colecție de studii de
caz din care eficiența poate fi inferată.
Kellerman (1987) este de părere că paracticienii psihodramei s-au bazat
mai mult pe experiența clinică decât pe studii științifice atunci când argu-
mentează eficiența metodelor sale. De aceea, lucrările despre psihodramă
includ mai degrabă aspecte descriptive decât studii empirice. Autorul a
realizat o trecere sistematică în revistă a cercetărilor întreprinse între anii
1952-1985, urmărind câteva criterii. Concluziile acestuia au fost organizate
în funcție de aspectul studiat:
a) lungimea terapiei – studiile au arătat că lungimea terapiei de tip
psihodramatic nu influențează succesul. Chiar și expunerile scurte la psiho-
drama de aproximativ 10 sesiuni, produc efecte pozitive. De asemenea
efectele terapeutice sunt similare în cazul sesiunilor intensive de weekend
comparativ cu sesiunile scurte la o săptămână.
b) clienții - nu există încă suficiente date pentru a afirma care sunt
clienții care beneficiază cel mai mult în urma sesiunilor de psihodramă.
Categoriile de persoane la care s-au înregistrat schimbări în adaptarea
comportamentală sunt:
- alcoolicii au descris ca efecte: creșterea încrederii și a stabilității
emoționale (Wood, Del Nuovo, Bucky, Schein, și Michalik, 1979);

144
 - adolescenții din școlile de corecție (Schramski, Feldman, Harvey, și
Holiman, 1984) și-au îmbunătățit comportamentul în societate;
- copiii abuzați de mame și-au modificat atitudinile legate de mamele
lor prin creșterea auto-acceptării, a auto-controlului, responsabilității și
socializării (White, Rosenblatt, Love, și Little, 1982);
- adolescenții delicvenți și-au întărit forța eului și au dezvoltat abilități
de socializare (Carpenter și Sandberg, 1985);
- pacienții psihiatrici au înregistrat schimbări la nivel comportamen-
tal, dar nu și la nivelul personalității (Harrow, 1952; Jones și Peters, 1952;
Daly, 1961; și Slawson, 1965).
c) variabilele vizate de intervențiile psihodramatice:
- Personalitate. Rezultatele cercetărilor au variat în funcție de instru-
mentul cu care s-a realizat evaluarea personalității. Studiile ce au folosit
MMPI sau 16PF (Slawson, 1965; Wood și al., 1979; Zimkowski, 1978) nu au
raportat diferențe semnificative pre și post tratament; studiile care au uti-
lizat FPI (Schonke, 1975; și Schmidt, 1978), au raportat rezultate pozitive;
cele care folosit Personal Orientation Inventory au obținut rezultate mixte
(Miller, 1980; Rosenthal, 1976). Concluzia lui Kellerman (1987) este că pre-
tenția psihodramei că poate produce schimbări la nivelul personalității nu
poate fi susținută.
- Locul controlului. Studiile au obținut rezultate contradictorii
(Carpenter & Sandberg, 1985; Rosenthal, 1976; White et al., 1982).
- Agresivitatea. Logan (1971) a arătat că psihodrama produce
descreșterea agresivității.
- Comportamentul și atitudinile față de ceilalți. Herman (1968), New-
man și Hall (1971), și Pisano (1978) au obținut îmbunătățiri semnificative
ale acestor variabile după parcurgerea terapiei psihodramatice.
- Simptomele. Mai multe studii au demonstrat descreșteri ale
intensității simptomelor după psihodramă (Hall, 1977; Schmidt, 1978;
Schramski și al., 1984).
La finalul analizei sale, Kellerman (1987) subliniază că ceea ce lipsește
tuturor studiilor experimentale sunt tocmai testele pe care Moreno le con-
sidera principale pentru măsurarea schimbărilor comportamentale: teste
de spontaneitate și creativitate, teste de rol, atomul social și alte teste
acționale.
Există câteva dovezi științifice mai noi ale eficienței psihodramei. Astfel,
Dougherty (2002 cf. Blatner, 2004) face referință la pacienții unei secții de
psihiatrie tratați pentru tulburare post-traumatică de stres printr-o
adordare terapeutică în care psihodrama este apreciată ca fiind una dintre

145
cele mai apreciate metode.
Kipper și Ritchie (2003 cf. Blatner, 2004) au realizat o meta-analiză a
cercetărilor privind psihodrama care cuprindea 25 de studii experimentale
iar concluzia acestora a fost că metoda psihodramatică obținea un scor de
eficiență egal sau chiar mai mare decât al psihoterapiei de grup. Tehnicile
de inversare a rolului și dublul s-au dovedit cele mai eficiente intervenții.
Cu toate acestea, Blatner (2004) consideră că metodele psihodramatice
sunt numeroase și acționează în combinație cu alte abordări; de aceea este
greu de evaluat eficiența unei tehnici psihodramatice particulare. Pe de
altă parte, tehnicile psihodramatice au fost cel mai adesea încorporate în
celelalte abordări psihoterapeutice.

5.2. Analiza tranzacțională

Analiza tranzacțională este o formă nouă de psihoterapie, dezvoltată de

psihiatrul Eric Berne în anii `50. Întemeietorul acestei școli de psihoterapie
a fost la origine format în orientarea psihanalistă.
În sensul strict al cuvântului, analiza tranzacțională (AT) se referă la
analiza tranzacțiilor umane. Berne (1961) definea AT ca fiind o analiză
structurală și tranzacțională care oferă o teorie sistematică, consistentă a
personalității și dinamicilor sociale, derivată din experiența clinică, precum
și o formă acțională, rațională de terapie care este potrivită, ușor de înțeles
și adaptată pentru marea majoritate a pacienților psihiatrici.
Analiza tranzacțională este un sistem teoretic pentru înțelegerea și
schimbarea oamenilor. A fost considerată un model de înțelegere a perso-
nalității umane, al comunicării și interacțiunilor umane.
Analiza tranzacțională este considerată un model integrativ de psihote-
rapie pentru că apar influențe aparținând celor trei mari orientări terapeu-
tice. Deseori, AT este încadrată în abordarea umanistă datorită a câteva
elemente comune cu acesta:
- accentul pe responsabilitatea personală;
- relația terapeutică egală, de acceptare necondiționată;
- valoarea intrinsecă a persoanei;
- încrederea în resursele individului;
- focalizarea pe prezent, pe conștiența lui ”aici-și acum”.
Unul dintre aspectele comune pe care AT le are cu psihodrama este ac-
centul pe acțiune, ca mijloc de declașare și menținere a schimbării terape-
utice.
146
 Cu toate acestea, AT își are originile în psihanaliză, iar această rădăcină
teoretică își face simțită prezența în următoarele aspecte:
- Modelul Stărilor Eului seamănă cu modelul structural al lui Freud
(Id, Ego, SuperEgo).
- Formarea scenariului de viață are loc în prima copilărie, la fel cum
afirmă toți psihanaliștii, despre formarea personalității.
- Efectele evenimentelor din prima copilărie se resimt în viața adultă,
la nivel inconștient.
- Analiza jocului psihologic între client și terapeut este similară anali-
zei transferului.
Prin utilizarea unui contract terapeutic clar și coerent, a părții conști-
ente a clientului și a validării acestuia (stroke), AT suportă influențe din
terapiile comportamentale.
Prin educația pe care terapeutul o face clientului cu privire la concep-
tele și funcționarea AT, precum și prin apelul la raționalitate, analiza tranz-
acțională are puncte comune și cu terapiile cognitive.
După moartea lui Eric Berne în 1970, reprezentanții AT s-au împărțit în
trei mari școli de analiză tranzacțională care astăzi coexistă dar care se di-
ferențiază prin câteva accente diferite în derularea procesului terapeutic.
Școala clasică de AT se menține foarte aproape de ideile originale ale
lui Berne si are ca obiectiv major întărirea funcționării Eului Adult al clien-
tului prin promovarea unei relații terapeutice Adult-Adult.
Școala Redecizia (Redecision), dezvoltată de Bob și Mary Goulding
(1976, 1979) se centrează pe lucrul asupra Eului Copil pentru a atinge apoi
funcționarea adultă. La nivelul Eului Copil de află formulat scenariul de vi-
ață și acolo poate fi schimbat.
Școala Cathesis se axează atât pe întărirea Eului Adult cât și pe lucrul
asupra Eului Copil, dar terapeutul trebuie să asume poziția Eului Părinte,
astfel încât să ofere clientului posibilitatea integrării unui Părinte mai bun.
Este accentuată ideea de relație terapeutică ca experiență emoțional co-
rectivă.

5.2.1. Concepte centrale ale analizei tranzacționale

Eric Berne a formulat o serie de idei teoretice și concepte noi care dife-
rențiază această abordare terapeutică de toate celelalte. În centrul teoriei
sale, el a pus o serie de asumpții filosofice, adică idei despre oameni, resur-
sele lor și natura schimbării.
Asumpțiile de bază ale AT sunt (cf. Stewart și Tilney în Palmer, 2000):

147
 - Oamenii sunt OK. Fiecare om are o valoare intrinsecă care nu ține
cont de etnie, rasă, educație, etc.
- Fiecare om are capacitatea de a gândi. Excepție fac cei care au func-
țiile gândirii afectate de diferite condiții fizice sau psihice.
- Oamenii pot decide pentru propriul destin iar deciziile pot fi schim-
bate. O consecință a acestei idei este responsabilitatea fiecăruia de a
decide propria viață și de a suporta consecințele deciziei; de asemenea
deciziile nu sunt niciodată definitive, putând fi schimbate.
Modelul decizional al AT susține ideea că oamenii se angajează în com-
portamente distructive sau resimt suferințe intense pentru că, de fapt, ur-
mează niște strategii asupra cărora s-a decis în copilăria timpurie. Aceste
strategii au fost la momentul respectiv cel mai bun mod de supraviețuire
ales de copilul la suferința provocată de evenimentele acelei perioade.
Așadar, nu părinții obligă copiii la anumite decizii, comportamente sau
trăiri, ci copiii decid (chiar dacă inconștient). Același lucru se întâmplă și în
cazul adulților, care deși pot fi presați, constrânși de diferite aspecte, aleg
și decid emoțiile și comportamentele lor – deci sunt deplin responsabili
pentru propriile decizii. Pentru că persoana este singura responabilă de
propriile decizii, atunci este responsabilă și de schimbarea acestora.
Modelul Stărilor Eului se află în centrul analizei tranzacționel. Berne
susține că oamenii acționează conform următoarelor roluri: copil, părinte și
adult – pe care le-a denumit Stări ale Eului (Ego States).
O stare a Eului este un patern consistent de gânduri și emoții, direct
relaționat cu un patern corespunzător de comportament (Berne, 1964).
Astfel, experiența subiectivă și comportamentul sunt părți consistente una
cu cealaltă; se influențează reciproc.
Berne a formulat un model cu trei stări ale Eului și subdiviziunile aces-
tora. Fiecare subdiviziune conține paternuri de emoții, gânduri și compor-
tamente care pot fi funcționale (efecte pozitive) sau disfuncționale (efecte
negative). Aceste stări nu sunt modele universale, ci sunt total individuali-
zate în funcție de istoria psihobiografică a persoanei.
Eul Copil – este o stare în care omul se comportă, gândește și simte la fel
cum a făcut-o în copilărie. Pe de altă parte, această stare a Eului este sursa
creativității, spontaneității, intimității. Eul Copil are două subdiviziuni:
a. Copilul Liber – se exprimă spontan, își ascultă senzațiile, emoțiile, ne-
voile, dorințele, fără să fie preocupat de ceilalți.
b. Copilul Adaptat – poate lua două forme:
- Copilul Adaptat Supus – se supune așteptărilor celorlalți; nu-și ascultă
nevoile, este dependent, se simte lipsit de apărare. Ia rolul Victimei.

148
 - Copilul Adaptat Rebel – se revoltă și acționază invers decât i se cere;
nu-și ascultă nevoile; este contredependent.
Eul Părinte – este starea Eului în care omul de comportă, inconștient, la
fel cum au făcut-o părinții proprii în copilărie. Este Părintele introiectat,
cum ar spune psihanaliștii. Eul Părinte are două subdiviziuni, fiecare cu
două posibilități de manifestare (negativă sau pozitivă):
a. Părintele Normativ
- Pozitiv: introduce limite sănătoase, în mod ferm. Este Protectorul.
- Negativ: impune norme exagerate, pedepsește, îl devalorizează pe
ceilalți. Este Persecutorul.
b. Părintele suportiv.
- Pozitiv: ascultă și este atent la celaălalt, are grijă, încurajează, oferă
încredere, iubește. Este Părintele Permisiv.
- Negativ: supraprotejează; are nevoie să ajute pentru a se simți util,
chiar fără să i se ceară; face lucrurile în locul ceiluilalt. Este Părintele
Salvator sau Mântuitor.
Eul Adult – este starea Eului capabilă să proceseze informațiile din rea-
litate în mod adecvat și să ia decizii, liberă de emoții puternice. Este o stare
adecvată vârstei adulte. Trăiește în prezent.
Relații interumane presupun tranzacții, adică interacțiuni sociale între
roluri. Există trei tipuri de tranzacții:
a. Tranzacții complementare – oamenii acționează din aceeași stare a
Eului. Sunt considerate cele mai benefice pentru funcționarea psihică. De
exemplu:
Am chef să mergem la film! – Si eu! (C-C);
Cât mai mai de lucru? – Până la ora 17.00. (A-A);
Nu ești în stare de nimic! – Ba tu! (P-C).
b. Tranzacții încrucișate – oamenii acționează din Stări ale Eului diferite.
Sunt considerate tranzacții dezadaptative. De exemplu:
Nu mai lăsa hainele înșirate prin casă! – Nu-mi spune mie ce să fac! (P-C
răspuns P-C);
Cât mai ai de lucru?- Nu mă bate la cap acum! (A-A răspuns P-C).
c. Tranzacții ascunse – în care conversația socială explicită se întâmplă
în paralel cu o tranzacție psihologică implicită. De exemplu:
Mai ai mult de lucru? – Puțin! (tranzacția explicită);
Iar întârzii!! – E adevărat! (tranzacție implicită, ascunsă).
Tranzacțiile ascunse pot fi detectate prin expresiile nonverbale.
Cercetările AT au arătat că 90% din relațiile de comunicare pot fi descrise
prin 8 tipuri de tranzacții, patru pozitive (eficiente) și trei negative (ineficiente).

149
 a. Tranzacțiile pozitive:
1. Părinte Normativ – Adult
2. Adult – Adult
3. Copil Liber – Copil Liber
4. Părinte Suportiv – Copil Liber
b. Tranzacțiile negative:
1. Rol Persecutor: Părinte Normativ – Copil Adaptat
2. Rol Salvator: Părinte Normativ – Copil Adaptat
3. Rol Victimă: Copil Adaptat – Copil Adaptat sau Copil Adaptat –
Părinte Suportiv.
Stările Eului sunt apoi organizate într-o diagramă structurală (vezi fi-
gura 3), general valabilă pentru toți oamenii, care cuprinde organizarea
acestor componente ale personalității. În psihoterapie, se realizează o dia-
gramă funcțională (egograma) în care este descrisă structura stărilor eului
pentru clientul respectiv.

C
Figura 3. Diagrama structurală

Disfuncțiile Stărilor Eului apar datorită a câteva mecanisme:

a. Contaminarea – se referă la influențarea Stării de Adult de către
Starea de Părinte și /sau de Copil. Primul caz se manifestă prin prejudecăți,
iar al doilea prin iluzii.
b. Excluderea – persoana se comportă ca și cum una sau două Stări
ale Eului nu există. Când este exclus Părintele și Adultul, persoana se com-
portă ca și cum ar fi mereu Copil; dacă este exclus Copilul și Adultul, per-
soana se comportă ca și cum ar fi un moralizator constant; dacă este exclus
Părintele și Copilul, atunci persoana pare rece, distantă, analitică.
c. Simbiozele apar atunci când Stările Eului a două persoane se com-
pletează în sensul că una dintre ele funcționează doar într-o Stare a Eului,

150
iar cealaltă își asumă rolurile excluse. De exemplu: Un soț se comportă ca și
cum este doar Adult și Părinte, iar soția se comportă ca un copil.
Concepul de stroke din AT se referă la orice formă de recunoaștere pe
care oamenii, prin tranzacțiile lor și-o oferă. Berne (1961) considera că oa-
menii au nevoie de o cantitate adecvată de astfel de recunoașteri pentru a-
și păstra sănătatea fizică și psihică.
Scenariul de viață este un alt concept esențial în AT. Eric Berne (1961)
consideră că, în prima copilărie, omul își scrie propriul scenariu de viață pe
care îl va urma apoi, în mod inconștient dar loial, în viața adultă. Acest sce-
nariu se bazează pe deciziile din copilărie care reprezintă, după cum am
mai menționat, cele mai bune modalități de supraviețuire ale copilului.
Teoria AT susține că omul este total loial scenariului său de viață, acelor
decizii timpurii care l-au protejat. Loialitatea (inconștientă) este menținută
în viața adultă prin câteva mecanisme – ce amintesc și chiar se suprapun
peste câteva mecanisme de apărare ale Eului așa cum au fost înțelese de
psihanaliști:
a. Redefinire – este mecanismul de distorsionare a percepției realității
pentru a se potrivi scenariului.
b. Excluderea – este mecanismul prin care omul elimină o serie de
informații despre o situație prezentă care contrazic scenariul.
c. Simbioza – este mecanismul prin care, ca adulți formăm relații (mai
ales de cuplu, dar nu numai) în care se re-joacă interacțiunea cu părintele
de origine. Astfel, unul dintre parteneri va acționa din Starea de Copil iar
celălalt, din Starea de Părinte.
În procesul terapeutic, există o etapă în care are loc analiza scenariului.
Deși nu părinții sunt cei care forțează copilul să formuleze o poveste
particulară de viață (scenariu), ei exercită o influență puternică asupra
acestor decizii timpurii, prin mesajele pe care le transmit copiilor. Mesajele
se referă la cum să fie copilul sau cum să nu fie, ce să facă sau să nu facă.
Mesajele nagative pe care părinții le pot transmite copiilor au fost numite
injoncțiuni. AT a identificat 12 tipuri de injoncțiuni:
1. Nu simți!,
2. Nu gândi!,
3. Nu fi important!,
4. Nu fii tu însuți!,
5. Nu fii! (Nu exista!),
6. Nu fii copil!,
7. Nu crește!,
8. Nu reuși!,

151
 9. Nu face nimic!
10. Nu aparține (nimănui)!
11. Nu fi apropiat!
12. Nu fii sănătos!
Injoncțiunile oferă informații despre conținutul scenariului de viață.
AT a identificat și câteva contrainjoncțiuni – mesaje constrângătoare
despre cum să se poarte copilul pentru a fi pe placul părinților. Acestea pot
fi resurse importante dacă sunt folosite conștient, dar dacă acționează im-
plicit pentru a asigura persoana că e OK, sunt disfuncționale.
a. Fii perfect!
b. Fii puternic!
c. Încearcă din greu!
d. Mulțumește-i pe ceilalți!
e. Grăbește-te!
Emoții parazite (racket feelings) este un concept care se referă la o
parte a scenariului inițial de viață. Copilul poate decide în copilărie că doar
o parte din trări îi sunt permise, iar pentru a-și ascunde adevăratele trăriri,
le substituie cu aceste emoții parazite. În viața adultă, omul va continua să-
și ascundă adevăratele trăriri sub ”cele permise”, angajându-se în jocuri
psihologie care au ca efect apariția emoțiilor parazite și astfel întărirea
scenariului.
În urma experiențelor din mica copilărie, persoana își formează o pozi-
ție de viață. Berne a identificat 4 poziții de viață – definite ca modalități
fundamentale și constante de raportare la sine și la ceilalți.
1. Eu sunt OK, tu ești OK – este poziția sănătoasă, optimistă asupra vie-
ții. Are la bază un sentiment esențial de încredere.
2. Eu sunt OK, tu nu ești OK – este poziția copilului neglijat sau
persecutat. Are la bază neîncrederea fundamentală. Apare datorită furiei.
Este poziția Persecutorului.
3. Eu nu sunt OK, tu ești OK – este poziția victimei. Are la bază senti-
mente de inferioritate și vinovăție.
4. Eu nu sunt OK, tu nu ești OK – este poziția de abandon și disperare
datorată experiențelor extrem de traumatizante trăite. Are la bază senti-
mente profunde de insecuritate și neîncredere în sine și ceilalți.
Jocul psihologic (game) este o secvență repetitivă de tranzacții în care
partenerii sfârșesc prin a trăi aceste emoții parazite. Jocurile psihologice
sunt inconștiente. Jocul este format dintr- serie de tranzacții ascunse care
conduce la un beneficiu previzibil (Berne, 1966 cf. Elkaim, 2007). Prezenta-
rea completă a jocurilor psihologice a fost realizată de Eric Berne în cartea

152
sa ”Games people play. The Psychology of Human Relationships”, în
1964)(vezi Berne, 2002).

5.2.2. Procesul terapeutic în analiza tranzacțională

Scopul terapeutic central pentru AT era considerat de Berne (1961) vin-

decarea (cure). Vindecarea presupune trecerea printr-un proces terapeutic
cu mai multe obiective:
- Controlul social (capacitatea de a controla comportamentele dis-
funcționale în relațiile cu ceilalți, în ciuda disconfortului);
- Eliminarea simptomelor (de anxietate, depresie, etc);
- Vindecarea transferențială (clientul poate rămâne înafara scenariu-
lui atâta timp cât se află în preajma terapeutului);
- Vindecarea scenariului (stare de Adult a clientului va putea să se
elibereze de prescripțiile vechiului scenariu și să trăiască emoții,
gânduri sau comportamente, libere de scenariu).
Orice proces terapeutic în analiza tranzacțională parcurge mai multe
faze. Pornind de la etapizarea realizată de Clarkson (1992, cf. Elkaim,
2007), prezentăm pe scurt demersul terapeutic din analiza tranzacțională:
a. Stabilirea alianței terapeutice;
b. Verificarea motivației clientului pentru schimbare;
c. Stabilirea contractului terapeutic;
d. Decontaminarea Stărilor Eului care va conduce la deconfuzionarea
Copilului; diferențierea între Părintele introiectat din trecut și valorile sale
parentale actuale; dezvoltarea Părintelui pozitiv lăuntric;
e. Redecizia după parcurgerea terapeutică a unui travaliu emoțional
legat e propriul scenariu de viață.
f. Reorientarea se referă la acumularea de noi experiențe pentru a
întreține schimbarea produsă.
g. Încheierea terapiei se realizează prin încheierea unui nou scenariu
personal de viață.
Există mai multe strategii terapeutice prin care analistul tranzacțional
își urmărește atingerea obiectivelor.
• Analiza structurală este un instrument prin care persoana devine
conștientă de conținutul și funcționarea Stărilor Eului său. Cu ajutorul său
sunt identificate sursele paternurilor sale comportamentale sau emoționale.
De asemenea, clientul este ajutat să analizeze și să conștientizeze alterările
care au avut loc la nivelul Stărilor Eului său (excluderi, contaminări).
• Analiza tranzacțiilor interumane între diferitele stări ale Eului.

153
Clientul este învățat modelul Stărilor Eului și indicatorii fiecărei stări; este
învățat să recunoască modalitățile de exprimare ale fiecăreia și efectele pe
care aceste tranzacții le produc în relațiile umane. Astfel, clientul conștien-
tizează egograma sa, tranzacțiile din relațiile importante din viața sa și con-
secințele acestora.
• Analiza jocurilor psihologice și a emoțiilor parazite. De obicei clien-
tul joacă jocuri psihologice în viața cu cu persoane semnificative pentru a
avea acces la emoțiile parazite, singurele permise de scenariu. În procesul
terapeutic se urmărește și dezvăluirea jocurilor psihologice ale clientului
pentru ca acesta să le poată apoi înlocui cu tranzacții adaptative, adecvate
situațiilor prezente și însoțite de emoții autentice. Jocurile pe care clienții
le joacă cu terapeuții constituie un subiect de analiză în AT – în acest sens,
jocul este o manifestare a transferului psihanalitic.
• Analiza scenariului de viață este o altă strategie terapeutică prin
care clientul înaintează către obiectivele sale. Există trei scenarii de viață
de bază care pot conduce la auto-distrugere: a) depresia sau scenariul ”fără
iubire”, b) nebunia sau scenariul ”fără minte”, c) adicția sau scenariul ”fără
bucurie de viață” (Steiner, 1974 cf. Prochaska &Norcross, 2007).
Ca parte a procesului terapeutic, clientul este susținut să se întoarcă la
scenele din copilărie în care a luat anumite decizii de viață. Travaliul emo-
țional implică retrăirea sentimentelor reprimate din momentele formării
scenariului și deciziei inițiale, conștientizarea impactului mesajelor paren-
tale și a condiției de copil. Abia la finalul acestui demers, clientul este ca-
pabil de redecizie, de schimbarea scenariului și introiectarea unor figuri
parentale pozitive. Ulterior poate adopta o poziție de viață de tipul ”Eu
sunt OK, tu ești OK”.
După etapa de redecizie, terapeutul poate proiecta exerciții pentru ca
clientul să practice noi comportamente care întăresc decizia cea nouă.
De obicei, analiza tranzacțională este o terapie ce se desfășoară în grup
pentru că se consideră că există un număr mare de tranzacții ce pot fi ana-
lizate. Se folosesc înregistrări ale ședințelor care sunt puse la dispoziția
clienților spre analiza egogramei și a tranzacțiilor. Practica actuală a acestei
forme de psihoterapie se face și individual, în cuplu, sau familie.

5.2.3. Mecanismele schimbării în analiza tranzacțională

Esența schimbării terapeutice, așa cum este înțeleasă de AT, apare

foarte clar într-una dintre asumpțiile fundamentele ale AT: Oamenii pot
decide pentru propriul destin iar deciziile pot fi schimbate. Analiza tranzac-

154
țională se bazează pe o filosofie anti-deterministă, în sensul că are încre-
dere în capacitatea omului de a depăși paternurile vechi și a alege unele
noi. Deși AT stipulează faptul că omul este influențat în dezvoltarea sa de
așteptările celorlalți mai ales datorită dependenței timpurii de aceștia,
pune la baza demersului terapeutic asumpția că persoana poate re-evalua
acele prime experiențe și le poate schimba efectele.
Persoana este singura responsabilă pentru deciziile din copilărie, pen-
tru propriile trăiri și comportamente. De aceea, AT consideră că omul se va
schimba nu prin insightul legat de paternurile sale vechi disfuncționale
acum, ci prin decizia de a schimba aceste paternuri și de a acționa pentru a
produce această schimbare.
Așadar, decizia și acțiunea reprezintă mecanismele generale ale schim-
bării pe care dacă terapeutul reușeste să le acceseze la clientul său, atunci
poate avea, conform AT, garanția succesului terapeutic. Reprezentanții AT
nu consideră că relația terapeutică în sine va produce schimbările terapeu-
tice dorite, ci acțiunea întreprinsă de client. Terapeutul ajută la planificarea
și structurarea acțiunilor clientului conform contractului terapeutic.
Dintre mecanismele specifice care produc schimbarea terapeutică
enumerăm:
a. Educația. Analiza tranzacțională începe cu un proces de educație a
clientului despre conceptele de bază ale AT și modul de a le folosi pentru a-
și înțelege mai bine funcționarea interioară și exterioară.
În acest sens, AT se bazează mai mult pe procesele raționale de analiză
a Stărilor Eului, jocurilor și scenariilor decât pe empatie pentru procesarea
informațiilor critice din terapie (cf. Prochaska & Norcross, 2007).
b. Creșterea conștientizării asupra tranzacțiilor și a jocurilor psiholo-
gice. Clientul va dobândi apoi flexibilitatea de a schimba tranzacțiile și
efectele lor.
c. Ruperea scenariului de viață. Odată conștientizat, scenariul de vi-
ață poate fi schimbat. Conștientizarea deplină a funcționării interne proprii
provoacă în client o creștere a puterii personale de alegere și decizie.
d. Schimbarea poziției de viață este mecanismul prin care clientul se
plasează într-o stare de sănătate.
e. Dezvoltarea autonomiei personale. Autonomia personală înseamnă
capacitatea persoanei de a-și rezolva problemele actuale sau trecute ape-
lând la toate resursele Stării de Adult. Componentele autonomiei (cf. Ste-
wart și Tilney în Palmer, 2000) sunt:
- Conștiența se referă la capacitatea de a trăi deplin în prezent ”aici-și
acum”, liber de injoncțiuni sau scenariu.

155
 - Spontaneitatea se referă la mișcarea liberă între Stările Eului (Copil,
Adult, Părinte) în funcție de situația prezentă.
- Capacitatea de intimitate se referă la exprimarea deschisă a emoții-
lor, gândurilor, nevoilor, dorințelor, pe măsură ce apar, fără
manipulare sau jocuri psihologice.

5.2.4. Relația terapeutică în analiza tranzacțională

La fel ca și în terapiile experiențiale, în AT se propune un model de rela-

ție terapeutică bazat pe egalitatea între client și terapeut. Astfel, cei doi
participanți la procesul terapeutic își vor asuma o responsabilitate comună
pentru demersul în cauză. Terapeutul este responsabil pentru implicarea
sa iar clientul este responsabil pentru sine. Berne (1966, cf. Stewart și
Tilney în Palmer, 2000) a sugerat, în acest sens, ca demersul terapeutic să
înceapă prin realizarea unui contract între terapeut și client defint ca un
angajament explicit bilateral față de cursul bine-definit al acțiunii.
Steiner (1974 cf. Stewart și Tilney în Palmer, 2000) a formulat câteva
cerințe pentru un contract terapeutic solid:
- Consimțământul mutual – terapeutul și clientul agreează în mod ex-
plicit termenii contractului.
- Considerare validă – se referă la recompensarea financiară a terape-
utului pentru serviciile sale.
- Competența – se referă la abilitățile terapeutul de a oferi serciviul
terapeutic clientului.
- Prevederi legale – se referă la cerința ca toate aspectele incluse în
contract să fie legale, conform normelor etice profesionale.
Crossman (1966 cf. Stewart și Tilney în Palmer, 2000) a identificat trei
funcții esențiale ale terapeutului în relație cu clientul său – aceste funcții
sunt denumite astăzi de reprezentații AT ”cei trei P”:
a. Permisiune – terapeutul trebuie să ofere permisiunea clientului de a
se împotrivi ordinelor Părintelui intern.
b. Puterea – terapeutul trebuie să convingă clientul că are mai multă
putere decât Părintele intern.
c. Protecție – terapeutul trebuie să ofere protecție clientului față de
Părintele intern cel puțin până în momentul în care clientul își
dezvoltă capacitatea de auto-protecție. Concret, protecția se referă
la: cadrul terapeutic securizant, asigurarea confidențialității, dar la
protecția față de trei elemente tragice posibile ale unui scenariu –
suicidul, crima, nebunia.

156
 Referitor la acest ultim aspect, în contractul terapeutic este necesară
stipularea clară a acestei protecții. Este absolut necesar ca clientul să for-
muleze și să afirme necondiționat protecția față de cele trei elemente tra-
gice ale unui scenariu – suicidul, crima, nebunia. Nu este o promisiune față
de terapeut ci o decizie față de sine însuși. Terapeutul va construi o proce-
dură în acest sens și va servi ca martor al momentului deciziei oferind în
acelați timp feed-back pentru incongruențele sesizate. Astfel, de la bun
început, scenariul este depotențat iar demersul terapeutic, susținut.
Relația terapeutică în AT oferă un cadru de acceptare necondiționată
asemănătoare relației de tip rogersian. O nevoie principală a analizatului
tranzacțional este de a se afla într-o poziție de viață față de clientul său de
tipul ”Eu sunt OK, tu ești OK”. Terapeutul se raportează la client din starea
sa de Adult pe de o parte pentru a se folosi de raționalitate în procesarea
materialului clinic, iar pe de altă parte cu scopul de activa în timp, Adultul
clientului, care inițial se raportează la terapeut ca la un Părinte (cf.
Prochaska & Norcross, 2007).
În același timp, terapeuților li se cere să fie autentici în relația cu clien-
ții, considerându-se că Stările Eului nu pot fi disimulate, ele manifestându-
se dincolo de controlul conștient. Pentru a ajunge la această resursă, ana-
liștii tranzacționali trebuie să urmeze ei înșiși procesul terapeutic de analiză
și dezvoltare personală. În lipsa acestui stadiu ei pot activa propriile scena-
rii de viață în relație cu clientul (fenomen asemănător contratransferului).

5.2.5. Cercetarea științifică în analiza tranzacțională

În literatura de specialitate există un număr destul de mic de studii pri-

vind eficiența analizei tranzacționale, iar concluziile acestora nu pot fi con-
siderate absolute sau general-valabile.
Astfel, unul dintre primele studii menționate aparține lui Lieberman,
Yalom și Miles (1973 cf. Elkaim, 2007) care au comparat efectul a zece te-
rapii de grup asupra a mai multe criterii (percepția de sine, relații interper-
sonale). Grupul de analiză tranzacțională s-a dovedit cel mai productiv.
Smith, Glass și Miller (1980 cf. Prochaska & Norcross, 2007) au realizat
o meta-analiză a opt studii asupra analizei tranzacționale. Ei au obținut o
mărime a efectului (effect size) de .67 pentru AT, mai mare decât mărimea
efectului pentru placebo (.56), și mai mică decât efectul pentru toate
psihoterapiile (.85).
Într-o meta-analiză mai recentă, Grawe și colab. (1998 cf. Prochaska &
Norcross, 2007) au analizat 4 studii cuprinzând 226 de pacienți. Ei au con-

157
cluzionat că nu există un număr suficient de date pentru a trage concluzii
privind eficiența analizei tranzacționale.
Ted Novey (2002 cf. Elkaim, 2007) a realizat un studiu privind eficiența
terapiilor de grup. Rezultatele au arătat că analiza tranzacțională este mai
eficientă decât celelalte abordări terapeutice de grup.
James Allen (2000 cf. Elkaim, 2007) a utilizat descoperirile din
neurofiziologie asupra dezvoltării copilului pentru a facilita înțelegerea
unor concepte specifice AT. Autorul a emis ipoteza că reprezentările in-
terne repetate ale Eului fuzionează în Starea de Copil; iar reprezentările
despre ceilalți se unesc pentru a forma Starea de Părinte – procesul începe
în a doua jumătate a primului an de viață.
Au fost construite modalități de determinare a scenariului de viață al
unei persoane. Berne a identificat semnele prin care poate fi identificat:
modalități de respirație, alegerea cuvintelor, semne fizice, fantezii sau po-
vești. Ulterior au fost dezvoltate chestionare de diagnostic a scenariului.
Dintre autorii unor astfel de chestionare Johnson (2011) enumeră: Berne
(1977), James (1977), McCormick (1971), Holloway (1973), Ohlsson, Björk
și Johnson (1992).
În 2011, Johnson a realizat un studiu care să faciliteze înțelegerea unor
aspecte considerate active în AT: a) evaluarea clientului cu un instrument
de analiza a scenariului; b) identificarea unor componente ale AT cu me-
toda analizei discursului; c) studiul alianței terapeutice prin abordarea
psihanalitică (metoda CCRT).
După cum se poate observa cantitatea de studii care să ateste validita-
tea și eficieța AT este limitată. Acest aspect se poate datora faptului că AT
nu face parte încă din programele academice, unde au loc programele de
cercetare; pe de altă parte, AT este o abordare terapeutică integrativă,
complexă, în care conceptele se intersectează, nu sunt clar operaționali-
zate. Un alt posibil motiv este limbajul extrem de accesibil și pragmaitic al
AT ceea ce a condus la dezvoltarea laturii practice a analizei tranzacționale
(multe cărți de self-help).

5.3. Terapia ericksoniană

Contribuţiile lui Milton Erickson în domeniul psihoterapiei sunt ma-

jore, apreciatul terapeut redefinind și rafinând foarte multe concepţii tradi-
ţionale despre om, sănătate şi boală, procesul de vindecare, mecanismele
vindecării. Fisch (în Lankton 1990) afirmă că activitatea lui Erickson “de-
158
monstrează o mutaţie conceptuală, paradigmatică” în domeniul sănătăţii
mintale. La rândul său Matthews (în Lankton, 1990) vorbeşte despre “o
mutaţie epistemologicală de la realitatea obiectivă la realitatea construită”.
Principalele contribuții ale lui Erickson pentru procesul psihoterapeutic
sunt:
a. abordarea nonteoretică
b. depatologizarea clienţilor
c. accentul pe resursele personale ale clienților
d. schimbarea viziunii despre inconștient
e. înțelegerea diferită a hipnozei și mecanismelor care intervin
f. utilizarea relației terapeutice pentru producerea schimbării terapeu-
tice.
Erickson poate fi considerat primul terapeut care a realizat o integrare a
celor trei mari orientări din psihoterapie:
- Psihanalitică – prin sarcini simbolice, poveşti, analogii şi metafore,
ale căror semnificaţii scapă pacienţilor, dar “ale căror determinanţi vin să
întâlnească reţeaua simbolică subiacentă simptomului” (D’Assignies în
Elkaim, 2003).
- Experienţială. Mai mulţi specialişti (Aroaz, Zeig 1985 cf. Malon în
Lankton 1989) l-au considerat pe Erickson un umanist (un rogersian) dato-
rită modalităţii în care acesta a conceput relaţia terapeutică – atitudinea de
respect profund faţă de unicitatea clientului, nondirectivitatea (sau mai
degrabă, abordarea indirectă), optimismul faţă de resursele umane, pos-
tura să autentică, empatică, prezentă şi umană. Erickson a fost extrem de
sensibil la variațiile emoționale, comportamentale ale clienților, reușind să
le folosească pentru a activa cooperarea și implicarea clientului. Relația
terapeutică pe care acesta o construia a fost considerată spontană, activă
și provocatoare.
- Cognitiv-comportamentală. Erickson a folosit tehnici de tip com-
portamental, iar termenul de învăţare este frecvent în scrierile şi dis-
cursurile sale orale.
Milton Erickson este considerat o piatră de hotar pentru domeniul
psihoterapiei prin faptul că, pe de o parte, a fost primul care a transcens
abordările teoretice, iar pe de altă parte, a creeat un cadru hipnotic non-
tradițional pentru a rezolva problemele clienților.
Practica şi lucrările lui Erickson au fost valorificate în psihoterapie și au
influenţat apariţia câtorva şcoli terapeutice importante:
• Terapia centrată pe soluţii şi pe viitor își are originile în ideile lui
Milton Erickson valorificate în mod sistematic pentru prima dată în cadrul
159
Institutului de Cercetări Mintale (Mental Research Institute) de la Palo Alto
reprezentat de Don Jackson, Paul Watzlawick, John Weakland, Richard
Fisch. Terapia focalizată pe soluții a fost formulată, inițial de Steve de
Shazer și s-a dezvoltat ulterior pentru a rezolva tulburări psihice specifice –
Berg și al. au formulat protocoale specifice pentru abordarea alcoolismului
și toxicomaniei; Bell-Gadsby & Siegesiberg și Berg & Kelly pentru diferite
alte probleme psihice.
O scurtă prezentare a terapiei centrate pe soluții și viitor și a contribuți-
ilor sale la derularea demersului terapeutic va fi prezentată la finalul aces-
tui capitol.
• Terapia strategică familială dezvoltată de Haley (1975) și ulterior,
Haley și Madanes (1977, 1981) s-a focalizat pe studiul și abordarea terape-
utică a dinamicilor de putere, comunicare din relațiile familiale și a simp-
tomelor apărute.
• Programarea neuro-ligvistică a apărut în Statele Unite, în anii ’70
prin munca de colaborare dintre lingvistul John Grinder şi matematicianul
Richard Bandler. Scopul acestora a fost de a modela perfecțiunea, adică de
a identifica paternurile pe care le folosesc oamenii de succes în scopul re-
producerii lor ulterioare. Cele trei modele de eficiență care au fost studiate
sunt: Fritz Perls, întemeietorul Gestaltterapiei, Virginia Satir, terapeut fa-
milial de renume și Milton Erickson. Practica acestor psihoterapeuți de
mare succes era considerată ”magică” astfel încât activitatea lor a fost stu-
diată printr-o observaţie detaliată, profundă, pentru a stabili ce fac aceştia
în mod inconştient (implicit) pentru a produce efectele terapeutice dorite.
Datorită celebrității modelului NLP, a aplicabilității sale largi în domenii
conexe psihoterapiei, dar și a aspectului său profund controversat pentru
domeniul psihoterapiei, vom prezenta într-un capitol separat descoperirile
pe care le-a formulat.

5.3.1. Concepte centrale ale terapiei ericksoniene

Terapia ericksoniană a schimbat semnificația unor concepte terapeu-

tice anterioare și a propus o utilizarea diferită a acestora.
1. Abordarea ateoretică. Orice școală de psihoterapie până la
momentul Milton Erickon, a fost construită pe baza unei teorii comprehen-
sive care explica personalitatea umană atât din punct de vedere normal cât
și patologic. Milton Erickon aduce o perspectivă radicală, și anume că sin-
gura teorie valabilă pentru procesul terapeutic este cea pe care clientul o
are despre sine și condiția sa psihologică. Din acest punct de vedere, viziu-
160
nea lui Erickson este similară abordarea centrată pe client (persoană) a lui
Carl Rogers.
Convingerea autorului că oamenii sunt unici era extrem de puternică.
De aceea Erickson a optat pentru un proces terapeutic adaptat acestei in-
dividualități. În acest cadru de lucru, ideile preconcepute ale terapeutului
nu mai au loc. Clientul este expertul problemei sale și singurul care are so-
luții pentru aceasta; este cel care posedă ”adevărul” său și expertul soluți-
ilor adecvate. “Fiecare persoană este un individ unic. De aceea psihotera-
pia ar trebui formulată pentru a putea întâlni unicitatea nevoilor individu-
ale mai degrabă decât să croiască persoana pentru a se potrivi cu patul
procustian al unei teorii ipotetice despre comportamentul uman” (cf. Zeig
şi Gilligan, 1990 apud. Dafinoiu, 2003). Principiul utilizării propus de
Erickon, ilustrează perspectiva sa nonteoretică și are semnificaţii profund
umane. Această poziționare a terapeutului îi permite acestuia o ”întâlnire”
autentică cu clientul, în care acesta și ”adevărul” său sunt deplin acceptate
și respectate.
2. Depatologizarea clienţilor. O altă schimbare radicală propusă de
Milton Erickson vizează concepția sa despre psihopatologie. Dacă modelul
medical consideră că patologia psihică a omului este un fapt obiectiv, Mil-
ton Erickson a demonstrat prin modalitatea sa terapeutică că există o lo-
gică în apariția și dezvoltarea comportamentului problematic al clientului;
că există o intenţie pozitivă a simptomului pentru client; şi că persoana
deține deja resursele necesare schimbării.
“Terapeutul porneşte de la principiul că pacientul, în istoria sa, a făcut
dovada unei funcţionări adecvate şi eficiente. Prin urmare, terapeutul nu
trebuie să-şi propună să înveţe pacientul cum să se comporte adecvat. Mai
degrabă, munca terapeutului este aceea de a ajuta pacientul să-şi deblo-
cheze istoria constructivă adormită. Terapia devine procesul de stimulare a
resurselor existente – resurse care au rămas mult timp închise” (Zeig, 2000
apud. Dafinoiu, 2003).
3. Inconștientul. Pentru Erickson, inconștientul reprezintă rezervorul
resurselor clientului, rezervor de înțelepciune și vindecare – aspect funda-
mental diferit de abordarea psihanalitică. Inconștientul are rolul de a pro-
teja persoana. Din acest punct de vedere, simptomul este considerat un
aspect inconștient, care în ”economia internă” a clientului reprezintă cea
mai bună soluție găsită de acesta la momentul respectiv, dar care, datorită
schimbărilor exterioare și interioare apărute între timp, a devenit o pro-
blemă.
Inconștientul conține soluțiile la problemele clientului iar în procesul

161
psihoterapeutic se urmărește activarea resurselor blocate și accesul la so-
luțiile deja existente. Ceea ce blochează vindecarea este conștiința care, în
efortul său de adaptare la exterior, limitează individul la ”ceea ce este cu-
noscut” și împiedică accesul la ”ceea ce este necunoscut”. Pe de altă parte,
Erickson nu consideră că insightul (conștientizarea) este obligatoriu pentru
ca schimbarea terapeutică să apară. Terapeutul poate lucra doar la nivel
inconștient, prin utilizarea limbajului metaforic care reprezintă limbajul
incoștientului.
4. Hipnoza. Dacă hipnoză tradiţională putea fi definită în manieră
comportamental-simptomatică, inducţia fiind un comportament autoritar
matern sau patern, “noua hipnoză” ericksoniană consideră transa ca pe o
stare de comutare a atenţiei și de focalizare asupra unor experienţe interi-
oare iar inducţia este un proces firesc şi natural de ghidare către aceste
stări (Ciorbea, 2010). Hipnoza este considerată o stare modificată a con-
științei care permite escaladarea mecanismelor de apărare și activarea re-
surselor inconștiente.
5. Limbajul terapeutic. Arta lui Erickson consta și din felul în care
acesta folosea limbajul terapeutic (verbal și nonverbal) pentru a ghida cli-
entul în starea de transă, menită a-l debloca, de a-l face să acceseze expe-
rienţe importante pentru vindecarea sa. Aşadar, Erickson comunica atât cu
partea conştientă, cât și cu cea inconştientă a clientului.

5.3.2. Procesul terapeutic ericksonian

Terapia propusă de Milton Erickson este un proces de facilitare a acce-

sului clientului la resursele sale pentru a putea declanșa schimbarea tera-
peutică. Obiectivul general al terapiei este de a crea acel cadru în care cli-
entul să fie stimulat în direcţia identificării de alternative în raport cu pro-
blema sau cu soluţia. Găsirea acestor alternative îi vor activa sau forma
resursele necesare.
Principiul utilizării este cel care marchează abordarea terapeutică
ericksoaniană; este fundația teoretică pe care se construiește strategia
terapeutică. După cum spunea “Orice prezintă pacientul în camera de te-
rapie, trebuie să foloseşti” (Erickson și Rossi, 1981 apud. Malon în Lankton,
1989). Din acest punct de vedere, terapeutul are sarcina de a folosi tot
ceea ce clientul pune la dispoziție – resurse, blocaje, rezistențe, abilități,
deprinderi, etc. ”Materialul” clientului este cel pe care terapeutul îl va uti-
liza pentru a atinge obiectivele terapeutice. Clientul este singurul expert al
problemelor sale; resursele clientului sunt unicele aspecte care vor de-

162
clanșa schimbarea dorită iar clientul dispune, în mod firesc de absolut tot
ce are nevoie pentru a se schimba.
M. Erickson (cf. Dafinoiu, 2005) spunea deseori pacienţilor săi în timpul
transei: “Există lucruri pe care le ştiţi, dar nu ştiţi că le ştiţi. Când veţi şti
ceea ce nu ştiţi că ştiţi, atunci vă veţi schimba”. De aceea, “terapeutul care
doreşte să-şi ajute clientul nu ar trebui niciodată să dispreţuiască, să con-
damne sau să respingă vreo parte a comportamentului pacientului” –
spune Erickson (1965 apud. Dafinoiu, 2003) – deoarece “comportamentul
pacientului este parte a problemei care l-a adus în biroul nostru; el alcătu-
ieşte mediul personal în interiorul căruia terapia trebuie să-şi produca
efectul” şi “poate constitui forţa dominantă în relaţia globală medic-pacient”.
A utiliza tot ceea ce clientul aduce în psihoterapie, înseamnă mai mult
decât o prescripţie teoretică pentru psihoterapeut. Acţiunea devine posi-
bilă în adevăratele sale conotaţii, atunci când terapeutul manifestă un res-
pect autentic şi profund pentru lumea interioară a clientului. Pentru
Erickson, principiul utilizării dobândeşte semnificaţii extreme de profunde
– reprezentând principala modalitate de a comunica pacientului un respect
autentic. Utilizând atitudinile, gândurile, emoţiile și comportamentele pa-
cientului, Erickson a transformat respectul în acţiune terapeutică. Cu pri-
vire la aparenta manipulare descrisă în tehnica de utilizare a simptomului,
Zeig (1980 cf. Malon în Lankton, 1989) face următoarea clarificare: “Cea
mai bună utilizare a prescripţiei simptomului nu este de a păcăli pacientul
să renunţe la simptom. Mai degrabă, terapeutul asistă pacientul să facă
schimbarea prin propriile sale puteri, resurse şi credibilitate”.
O altă marcă a lui Milton Erickson este limbajul folosit de acesta pentru
a accesa resusele clientului și a declanșa schimbarea dorită.
Limbajul ericksonian reprezintă unul dintre cele mai studiate aspecte
ale terapiei propuse de Erickson. Folosirea limbajului terapeutic a dobândit
prin contribuțiile lui Erickson rangul de artă. Erickson comunica atât cu par-
tea conștientă cât și cu partea inconștientă a clientului. El folosea un limbaj
vag, ambiguu, care producea confuzii părții conștiente a clientului.
Astfel, terapeutul creea un ”ecran de proiecție” pentru experiențe an-
terioare ale clientului dar și o căutare a sensurilor, semnificațiilor, resurse-
lor din partea acestuia. Erickson considera că inconștientul se exprimă prin
metafore, și în consecință, el le utiliza pentru a accesa inconștientul clien-
tului și a transcende rezistențele acestuia. Pentru a putea utiliza limbajul în
această manieră facilitatoare şi catalizatoare, Erickson “intra în rezonanţă
(sau în transă)” cu clientul, folosind cuvintele clientului dar și expresiile sale
non-verbale.

163
 Prin limbajul folosit, Erickson viza două obiective generale esențiale:
depontențializarea conștiinței și accesarea inconștientului. Paternurile con-
știente pe care omul le construiește de-a lungul vieții sale devin în timp
aspecte rigidizate ale experienței care blocează accesul la resursele in-
terne, rămase înconștiente. De aceea, Erickon a dezvoltat modalități prin
care clientul poate escalada mecanismele conștiente pentru a accesa in-
conștientul. Transa hipnotică este considerată o stare de conștiință pe care
omul o are în mod obișnuit și la care poate face apel pentru a accesa părți
mai puțin conștiente.
Limbajul ericksonian vizează, din acest punct de vedere, accesul clien-
tului la această resursă naturală și utilizarea ei pentru vindecare. În acest
sens, de exemplu, sugestiile indirecte reprezintă pe de o parte, o manifes-
tare a respectului pentru experiența clientului (clientul rămâne expertul),
iar, pe de altă parte, o modalitate de evitare a rezistențelor clientului. Vo-
cea ”analogică” a lui Erickson induce relaxare și căutare internă. Limbajul
ericksonian urmărește mai multe obiective concrete:
- destabilizează asociațiile obișnuite ale clienților care au un caracter
repetitiv, rigidizat;
- vizează activarea lanțurilor asociative inconștiente;
- orientează subtil pacientul în direcția necesară procesului terapeu-
tic;
- respectă ritmul personal al clientului;
- activează resurse existente ce pot fi utilizate pentru rezolvarea pro-
blemei actuale;
- amplifică unele aspecte ale experienței clientului;
- determină creearea în client a unei experiențe interioare, mai de-
grabă decât a unui discurs verbal;
- provoacă resemnificări ale experiențelor neplăcute;
- stimulează creativitatea clientului.
Toate aceste obiective sunt realizate în starea modificată a conștiinței
provocate de transa hipnotică. Limbajul ericksonian este folosit inițial pen-
tru inducerea transei la client. Transa hipnotică - stare de conștiință pe
care fiecare persoană o trăiește în mod natural în viața sa cotidiană - este
utilizată în procesul terapeutic pentru (după Erickson și Rossi, 1976 cf.
Dafinoiu, 2003):
a. a orienta atenția clientului (care în mod obișnuit este direcționată
înafara sa) spre realitatea sa interioară;
b. disocierea conștient – inconștient, prin depotențializarea conștiinței
și stimularea utilizării resurselor inconștiente;

164
 c. facilitarea receptivității clientului față de resursele sale interioare.
Metaforele, poveștile terapeutice au constituit o altă contribuție ma-
joră a lui Milton Erickson în construirea și direcționarea procesului terape-
utic. Acestea constituiau mijlocul principal de acces la inconștientul clien-
tului, deoarece metaforele reprezintă limbajul inconștientului. ”Mesajul
metaforic activează asociațiile inconștiente ce întrerup vechiul răspuns
comportamental prin generarea de noi înțelesuri care, la rândul lor, produc
noi răspunsuri comportamentale. Se inițiază un proces circular auto-
generativ care construiește schimbarea terapeutică într-un ritm propriu
fiecărui pacient” (Dafinoiu, 2003).
Metaforele, poveştile terapeutice, anecdotele pe care le folosea
Erickson erau construite spontan în cadrul relației terapeutice și ținând
cont de caracteristicile individuale ale clientului. Așadar, acestea nu pot fi
considerate nişte reţete universale de vindecare, și deci nu pot fi învățate
de terapeuții novici. Așa cum sublinia D’Assignies (în Elkaim, 2007) metafo-
rele sunt expresia unei relaţii foarte complexe între terapeut și client:
“Pentru terapeut ea presupune o percepere a psihodinamicii simptomului
şi transcrierea să într-o reţea simbolică ce îi va traduce înţelegerea și îi va
reformula înţelesul; pentru pacient, ea se adresează acelei părţi a sensibili-
tăţii lui care va decodifica acest nivel de semnificaţie în comunicare. Suges-
tiile directe sunt înlocuite de poveşti și metafore ale căror rezonanţe vor
întâlni imaginarul pacientului.”
Modul cum un terapeut folosește limbajul terapeutic este o manifes-
tare a intuiției sale, a respectului pentru client și a unei rezonanțe pro-
funde cu acesta. Fisch (în Lankton, 1990) consideră că limbajul nu este doar
o hartă descriptivă a realităţii ci un proces dialogic (între cel puţin două
persoane) de creare a realităţii.
Fisch (în Lankton, 1990) a comentat dorința practicienilor ericksonieni
de a învăța detalii tehnice și de a relua cât mai exact strategiile folosite de
Erickson. Autorul este de părere că aceștia nu înțeleg cu adevărat marile
contribuții ale renumitului psihoterapeut și că tehnicile nu ar trebui apli-
cate fără a medita la asumpţiile epistemologice despre lume care stau la
baza lor. “A utiliza tehnica pentru a produce schimbarea dorită pe care o
<<considerăm a fi cea mai bună>> pentru clienţii noştri înseamnă a susţine
un model de terapie ierarhic, expert și prostesc, care este antitetic cu vizi-
unea lui Erickson că pacienţii fac cele mai bune alegeri pentru ei înşişi în
fiecare moment.” (Fisch în Lankton, 1990). D’Assignies (în Elkaim, 2007)
afirma “este imposibil să reducem tratamentele ericksoniene la scheme
care ar permite repetarea lor”.

165
 Tehnicile ericksoniene sunt mult mai puţin importante decât semnificaţia
ce stă la baza lor. Din punctul de vedere al lui Fisch (în Lankton, 1990), terapia
lui Erickson este de tip constructivist, nonobiectiv, care are ca scop construirea
unor noi semnificaţii pentru client. Astfel, terapeutul trebuie să depăşească
rolul de expert și să aleagă rolul de colaborator al construirii de sensuri noi, de
realităţi diferite. Această perspectivă este în acord cu definiţia lui Erickson
(1948/1980 apud. Rossi în Lankton, 1990) dată terapiei: “Inducţia şi
menţinerea transei oferă o stare psihologică specială în care pacientul poate
reasocia şi reorganiza complexităţile sale psihologice interioare şi îşi poate
utiliza capacităţile într-o manieră care se află în acord cu propria viaţa
experienţială…terapia rezultă din această resinteză interioară a com-
portamentului pacientului achiziţionată de pacientul însuşi. Este adevărat că
sugestia directă poate determina o alterare a comportamentului clientului şi
poate rezulta vindecarea simptomatologică, cel puţin temporar. Totuşi,
această cură este un răspuns simplu la o sugestie și nu facilitează acea
reasociere și reorganizare de idei, înţelesuri și amintiri atât de esenţială pentru
cura efectivă. Tocmai această experienţă de reasociere și reorganizare a
propriei vieţi experienţiale se întâmplă într-o cură, şi nu manifestarea unui
comportament responsiv care poate cel mult satisface pe observator.”
În concepţia lui Erickson terapeutul este cel care, prin relația terapeu-
tică autentică de acceptare și respect, facilitează reorganizarea interioară
pe care clientul o poate face la momentul respctiv. Erickon propune un fel
de ”imersie” sensibilă în lumea interioară a clientului în care terapeutul să
poată însoți clientul în ritmul dinamicilor sale emoționale, cognitive și
comportamentale, pentru ca acesta să-și poată ulterior accesa resursele
necesare vindecării.

5.3.3. Mecanismele schimbării în terapia ericksoniană

Mecanismele schimbării care se degajă din munca terapeutică a lui

Miton Erickon sunt următoarele:
a. Încrederea în resursele clientului. Erickon (la fel ca și Rogers) a
avut convingerea că, deși pacientul se simte blocat în suferință și simptome
psihopatologice, el deține totuși toate resursele pentru vindecare. Înainte
de a fi ”bolnav”, omul ”a știut” să funcționeze normal, deci are tot ce este
necesar în inconștientul său. Ceea ce se întâmplă este că pacientul ”uită”
să folosească resursele sale, sau nu mai știe cum. Terapeutul are obiectivul
de a re-pune clientul în contact cu resursele sale, de a le re-activa sau de
ajuta clientul să folosească resursele în situații noi.

166
 Încrederea se manifestă și în convingerea și încrederea terapeutului că
simptomele (problemele) clientului au la bază o intenție pozitivă inconștientă,
în general de protecție a clientului. Înțelegerea acestei intenții de către client
produce ulterior alternative ”sănătoase” de satisfacere a nevoilor.
Transa hipnotică, pentru Erickson, este doar un context (un cadru) în
care schimbarea poate avea loc mai rapid pentru că se porduce la nivel
inconștient. Așadar, terapeuții ericksonieni au ca scop accesarea și utiliza-
rea proceselor inconștiente – marcă a încrederii în resursele vindecătoare
ale inconștientului. Nu hipnoza produce schimbarea clientului, ci clientul
însuși prin resursele sale inconștiente.
b. Persoana terapeutului ca sursă de schimbare pentru client.
Erickson a conștientizat importanța personalității psihoterapeutului în
declașarea schimbării la client iar în ultimii săi ani, a realizat stagii forma-
tive prin care terapeuții să-și dezvolte sau optimizeze resursele personale.
Formula lui Erickson (cf. Malon în Lankton, 1989) pentru relaţia dintre viaţa
privată a terapeutului și munca sa poate fi rezumată astfel: abilitatea tera-
peuţilor de a deveni total absorbiţi în relaţia terapeutică liberi de tensiuni
interioare sau de distrageri exterioare este în funcţie de: a) abilitatea lor de
a se bucura de viaţă departe de clienţi; b) abilitatea de a utiliza această
bucurie și experienţa de viaţă asociată ca referinţe şi resurse în terapia cu
clienţii.
Aceste aspecte se referă la viața personală a terapeutului care trebuie
să ofere acestuia echilibrul interior prin satisfacerea nevoilor personale.
Abia atunci, terapeutul poate fi cu adevărat disponibil emoțional pentru a
însoți clientul și a fi deplin prezent și în relația terapeutică. Pe de altă parte,
experiențele de viață personale ale terapeutului îi oferă acestuia accesul
direct la cunoașterea profundă a unor trăiri umane, înțelegerea acestora și
utilizarea resurselor pentru vindecare.
Malon (în Lankton, 1989) subliniază faptul că viaţa terapeutului este
corpul de cunoaştere care devine cea mai importantă referinţă pentru în-
ţelegerea și realizarea contactului cu clienţii. Acest contact este pe atât de
semnificativ și plin de bucurie pe cât este și propria satisfacţie de viaţă a
terapeutului.
Abordarea ericksoniană accentuează în mod special o caracteristică a
personalității terapeutului - flexibilitatea – care facilitează punerea în prac-
tică a manierei de lucru de tip ericksonian. Flexibilitatea terapeutului este
evidentă în următoarele aspecte (cf. Mozdzierz şi Greenblatt, 1994):
- formularea unor sugestii care stimulează creativitatea clientului în
agăși soluții noi;

167
 - creearea unor metafore care invită clientul să mediteze la propria
situație;
- resemnificarea unor situații scăpate de sub controlul clientului; folo-
sește umorul pentru a relativiza lucrurile sau a le oferi noi
perspective;
- introduce sarcini inovatoare pentru un client pentru a-l ajuta să de-
păşească un tipar de comportament neadaptabil.
Flexibilitatea terapeutului activează indirect flexibilitatea clientului. In-
vestiția pe care clientul o realizează în relația terapeutică îi permite aces-
tuia să fie în contact cu tot ceea ce vine de la terapeutul său, fie conștient,
fie inconștient. Terapeutul este în sine un model de existență liberă, spon-
tană, activă, flexibilă care ”oferă permisiunea” clientului să fie la fel.
c. Expectanțele clientului. Unul dintre elementele particulare pe care
Erickson le-a utilizat în activarea și promovarea schimbării terapeutice se
referă la așteptările pe care clientul le are atât în raport cu problema sa cât
și cu vindecarea. Statutul și rolul de pacient – care conține un set de aștep-
tări privind comportamentul concret al clientului dar și al terapeutului în
raport cu clientul. Conform rolului de bolnav există manifestări specifice:
stimă de sine scăzută, dificultăți relaționale, profesionale, etc.; dar și o ati-
tudine de pasivism și conformism la prescripții terapeutice. Când intră în
cabinetul de terapie, omul activează această partitură socială conformă cu
statutul său. Pe de altă parte, clientul se așteaptă la anumite roluri din par-
tea celui care statutul de terapeut (de exemplu, se așteaptă să fie înțeles,
ajutat, vindecat). Erickson utiliza acest set de expectanțe ale clientului pen-
tru a induce transa hipnotică.
Atunci când pacientul are deja o etichetă diagnostică pusă, acesta va
avea tendința de a se comporta conform așteptărilor induse de etichetă,
ceea ce poate conduce la permanentizarea tulburării și depotențializarea
persoanei. Erickson construia strategii terapeutice prin care să invalideze
aceste așteptări, să redea individului umanitatea sa (eliminată prin petecea
diagnostică), pe scurt, să redea puterea individului.
Toate soluțiile eșuate pe care clientul le-a încercat pentru a-și rezolva
singur problema determină expectanțe continue ale eșecului. Erickson in-
vestiga soluțiile încercate și provoca îndoieli cu privire la validitatea aces-
tora tocmai pentru a creea un nou set de așteptări pozitive ale succesului și
astfel, să reactiveze ciclul schimbărilor.

168
 5.3.4. Relația terapeutică în terapia ericksoniană

Malon (în Lankton, 1989) descrie felul în care Milton Erickson concepea
relaţia terapeutică astfel: “O relaţie terapeutică care include niveluri înalte
de respect va necesita și un nivel înalt de mutualitate sau reciprocitate.”
După cum afirma Erickson: “Pacientul și terapeutul sunt legaţi împreună în
întâlnirea terapeutică prin forţe psihologice puternice” (Lankton &
Lankton, 1983 apud. Malon în Lankton, 1989). Erickson manifesta extrem
de multă răbdare în crearea unei relaţii terapeutice puternice, respectând
mai mult decât orice terapeut dinaintea lui modalităţile de comunicare ale
pacientului (d’Assignies în Elkaim, 2007).
În acest sens, starea de transă hipnotică este o relație profundă de co-
municare între doi oameni care se influențează reciproc și care își mode-
lează comportamentul unul după celălalt.
Malon (în Lankton, 1989) demonstrează că într-o relaţie reciprocă
transferul devine “bilateral” și permite ca pacientul şi terapeutul să regre-
seze și să comunice la un nivel inconştient. După cum afirmă Whitaker “Te-
rapia mea este adesea condusă de inconştient” (Haley și Hoffman, 1967
apud. Malon în Lankton, 1989).
Erickson recunoştea fenomenul transferului, dar îl aborda într-o moda-
litate existenţială, scriind în acest sens: “Sigur că pacienţii dezvoltă un
transfer imens, dar nu asta este în neregulă cu ei. Aceasta este metoda lor
de a scăpa de ceea ce este în neregulă cu ei. Cred că s-a format o punte de
legătură” (Haley, 1985 apud. Malon în Lankton, 1989). Cu alte cuvinte,
pentru Erickson reacţiile transferenţiale ale pacienţilor sunt încercări in-
conştiente de a rezolva problema. Poziţia lui Erickson legată de transfer era
de a-l utiliza mai degrabă decât a-l interpreta. Tendinţa să de a trata
transferul într-un mod experienţial este legată de perspectiva să extinsă
asupra oportunităţilor potenţiale existente în relaţiile umane. După
Friedman (1985 cf. Malon în Lankton, 1989), multe din tulburările conside-
rate a apărea ca urmare a transferului, pot fi descrise mai corect ca încer-
cări sau retrageri ale speranţei pentru relaţii reciproce. Comportamentele
clienţilor diagnosticate ca “compulsive”, “schizoide” sau “isterice” indică
pur și simplu capacitatea neîmplinită de a forma relaţii profunde, reci-
proce, consistente, pline de sens.
Mai recent, Dafinoiu (2005) descria beneficiile unei relaţii terapeutice
puternice, autentice, realizând distincţia dintre “boală iatrogenă” (pentru a
desemna problemele medicale determinate sau agravate de abordarea
terapeutică a medicului) și “sănătate iatrogenă” (expresie utilizată de

169
Erickson pentru a se referi la starea de sănătate favorizată de relaţia tera-
peutică). Realitatea psihologică creata, construită între terapeut şi client
poate determina apariţia “sănătăţii iatrogene”. “Ca terapeuţi influenţăm
puternic, în cursul interviului, imaginea pe care clienţii noştri şi-o formează
despre situaţia și problemele lor. Ceea ce ne interesează, ceea ce ignorăm,
felul în care formulăm întrebările, faptul de a întrerupe clientul sau de a
rămâne tăcuţi, toate acestea influenţează imaginea pe care clientul şi-o
construieşte despre situaţia sa. Aşadar, sarcina primordială a terapeutul este
de a crea în mod colaborativ o nouă realitate psihologică.” Această realitate
psihologică poate avea efecte sanogenetice sau morbigenetice, în funcţie de
atitudinea terapeutului faţă de clientul său și problematica acestuia.
Poziţia faţă de problemele clientului dezvăluie un terapeut cu o viziune
deosebită privind natura umană, integrată în personalitatea sa, și care îl
face să fie cald, suportiv, empatic, plin de respect pentru ritmul clientului,
lumea să experienţială și resursele sale vindecătoare. Am putea afirma că
singura modalitate de “a arăta” clientului toate aceste aspecte este auten-
ticitatea terapeutului, adică măsura în care ele se exprimă în mod firesc şi
natural prin personalitatea sa (Ciorbea, 2010).
Respectul profund pentru client, aşa cum îl înţelegea şi îl exprima
Erickson în psihoterapie, a determinat mai mulţi psihoterapeuţi (Aroaz &
Zeig, 1985 cf. Malon în Lankton, 1989) să-l considere un umanist, un tera-
peut angajat într-o “întâlnire” existenţială şi experienţială, un schimb “aici
și acum”, plin de semnificaţii, conştiente și inconştiente. Erickson a accen-
tuat unicitatea individului; a adoptat o poziţie optimistă faţă de abilităţile
umane și a demonstrat o senzitivitate autentică faţă de percepţiile, emoţi-
ile și experienţele existenţiale ale oamenilor.
În acelaşi timp, Malon (în Lankton, 1989) considera că respectul pentru
client nu este doar o atitudine ci o strategie terapeutică ce facilitează pro-
cesul clientului. În terapia de tip ericksonian, “clientul este expertul” (De
Shazer, 1985; Walter și Peller, 1992 apud. Dafinoiu, 2005). Oamenii au
toate resursele necesare rezolvării problemelor lor, chiar dacă acestea sunt
blocate.

5.3.5. Terapia scurtă centrată pe soluții

Terapia scurtă centrată pe soluții a fost dezvoltată în anii `80 de Shazer

și Berg, plecând de la descoperirile lui Watzlawick, Weakland și Fisch (Insti-
tutul de la Palo Alto). În urma lucrului terapeutic (bazat pe principiile
ericksoniene), aceștia din urmă ajunseseră la concluzia că, pe de o parte,

170
soluțiile încercate de a rezolva problema, adesea o perpetuează în loc să o
rezolve, iar pe de altă parte, investigarea cauzelor problemei nu este întot-
deauna necesară.
Aceast model de psihoterapie a contribuit la evoluția domeniului prin
câteva schimbări de perspectivă în derularea procesului terapeutic:
a. accentul pe identificarea soluțiilor terapeutice (spre deosebire de
terapiile anterioare care se focalizau pe problemă);
b. focalizarea pe viitor (şi nu pe trecut aşa cum făceau terapiile
psihodinamice sau pe prezent aşa cum era în terapiile experienţiale);
c. identificarea şi promovarea mecanismelor schimbării terapeutice.
De Shazer (1985, cf. Bannink, 2007) a formulat câteva asumpții ale mo-
delului:
• Dezvoltarea unei soluții nu este în mod necesar relaționată cu
problema;
• Clientul este expertul;
• Dacă ceva nu este stricat, nu încerca să-l repari;
• Dacă ceva merge, continuă sa-l faci;
• Dacă ceva nu merge, fă altceva.
Dafinoiu și Vargha (2005) au realizat o analiză detaliată a principiilor pe
care se bazează terapia centrată pe soluții. Le enumerăm și noi în continu-
are, aduncând scurte precizări:
1) Centrarea pozitivă pe soluție și pe viitor, facilitează schimbarea în
direcția dorită. Discuția despre problemele clientului poate întări senti-
mentul neputinței acestuia și astfel perpetuarea problemei. Dialogul tera-
peutic centrat pe ceea ce funcționează bine în restul vieții clientului, pe
resursele pe care acesta le are și le folosește, schimbă cadrul de referință și
raportarea clientului la sine.
Definirea foarte clară și detaliată a obiectivului terapeutic este o etapă
inițială foarte importantă în acest model terapeutic. De obicei, clientul vine
în terapie cu o idee destul de clară despre ce nu vrea, dar când este între-
bat ce vrea, nu știe să răspundă. Terapeutul va adresa întrebări pentru a
creea clientului o imagine a viitorului în care soluția a fost găsită. De multe
ori, este utilizată întrebarea-miracol: Imaginează-ți că se va întâmpla un
miracol la noapte, care îți va rezolva problema, cum îți vei da seama dimi-
neață că miracolul s-a produs? (se vor solicita detalii despre ariile în care
schimbarea va fi simțită de client). Acest reper viitor foarte detaliat furnizat
chiar de client creează o direcție a procesului terapeutic, o întărire a con-
vingerii că schimbarea este posibilă, o creștere a motivației schimbării și
facilitează cooperarea în cadrul relației terapeutice.

171
 2) Excepțiile sugerează soluții. Există situații în care clientul nu mani-
festă problema (simptomul) iar acestea au o valoare informațională deo-
sebită pentru că poate pune clientul în contact cu resursele sale și cu solu-
țiile deja găsite. De Shazer și Berg (cf. Bannink, 2007) au identificat căteva
comportamente ale terapeutului prin care acesta poate determina clientul
să vorbească despre soluții, schimbare și resurse:
a. adresând întrebări axate pe schimbare: Ce ți-ai dori în locul problemei?
b. adresând întrebări despre detalii: Cum faci exact (ca să ajungi la
comportamentul respectiv- simptomul)? Ce ai făcut diferit exact (atunci
când simptomul nu apare)?
c. recompense verbale – oferirea de complimente și adresarea de în-
trebări privind competența clientului: Cum ai reușit să faci asta? Cum ți-a
venit această idee bună?
3) Schimbarea se manifestă tot timpul. Dialogul terapeutic trebuie
centrat pe succesele obținute de client în trecut, prezent sau cele imagi-
nate în viitor. Terapeutul va facilita sesizarea de către client a schimbărilor
pozitive și va creea situații care să provoace clientul la noi schimbări. Sesi-
zarea acestei dinamici de către pacient îi va crește sentimentul competen-
ței sale și a expectanței că schimbarea este posibilă.
4) Schimbarea mică conduce la schimbări mai mari. De obicei, clien-
tul vine cu o reprezentare a problemei sale ca o chestiune foarte mare și
complexă care, în principiu este extrem de greu de rezolvat, pentru că so-
luția ar trebui să fie la fel de mare și complexă. Terapeuții acestui model
împart problema în părți mai mici și le abordează separat. Schimbarea de-
vine astfel controlabilă și realizabilă. Datorită legăturilor între părțile pro-
blemei, o schimbare mică va provoca efecte și în celelalte părți. Sentimen-
tul competenței personale a clientului crește la fel și motivația de a conti-
nua mișcarea spre întrețienerea schimbării.
5) Cooperarea este inevitabilă – nu există eșec, există feedback. Din-
colo de implicațiile ușor sesizabile ale acestei asumpții, există consecințe
mai subtile legate de presupusa rezistență la schimbare a clientului.
Erickson a schimbat concepția psihanalitică despre rezistența clientului la
terapie, considerând că un client este rezistent atunci când schimbarea
propusă nu este în acord cu el sau, altfel spus, când terapeutul nu este co-
nectat cu clientul său și adoptă o poziție de putere și control.
6) Oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor este o
preluare directă a viziunii lui Milton Erickon legate de inconștient.
În terapia focalizată pe soluții, realitatea este definită de observator iar
terapeutul participă la co-creearea realității în procesul de terapie al clien-

172
tului. Altfel spus, terapeutul este un co-autor care ajută clientul să-și re-
scrie povestea centrată pe existența unei probleme, într-o istorie centrată
pe schimbarea continuă, resurse și soluții.
O parte importantă a procesului terapeutic promovat de acest model
este definirea corectă a obiectivului terapeutic, aspect detaliat de modelul
NLP, pe care îl vom prezenta pe larg în capitolul următor.
Există o serie de studii științifice axate pe validarea terapiei centrate pe
soluții. Astfel, Ginger și Eisengart (2000 cf. Bannink, 2007) au analizat mai
multe studii în această direcție și au demonstrat că terapia focalizată pe
soluții obține rezultate comparabile cu psihoterapia interpersonală în cazul
depresiei. De asemenea, Stams, Dekovic, Buist și de Vries (2006, cf.
Bannink, 2007) au realizat o meta-analiză a 27 de studii incluzând 1421 de
clienți care vizau eficiența acestui model terapeutic. Rezultatul a fost că nu
există diferențe de eficiență terapeutică între cele două forme de abor-
dare. Cu toate că acestea, terapia focalizată pe soluții obține efectele tera-
peutice pozitive într-un timp mai scurt și satisface mai mult nevoia de au-
tonomie a clientului.

5.4. Programarea neuro-lingvistică

Programarea neuro-lingvistică este definită azi dintr-o triplă perspec-

tivă: 1. Ca o teorie despre structura experienței subiective (Bandler &
Grinder, 1975; Dilts et al., 1983), 2. Ca disciplină preocupată de eficiența
umană (O`Connor & Seymour, 1993) și 3. Ca un set de tehnici de lucru, în
majoritatea lor tehnici terapeutice.
NLP a fost inițiată de John Grinder & Richard Bandler, la începutul ani-
lor 1970, la Universitatea din Santa Cruz, California. Intenția lor de pornire
a fost aceea de a modela comportamentul terapeutic al unor terapeuți de
succes, cu scopul ca viitorii terapeuți, aflați în proces de formare, să poată
beneficia de aceste modele.
NLP este un model al comunicării; se referă la reprezentările interne ale
experienței și la felul în care oamenii comunică între ei. Modelul se focali-
zează pe experiența subiectivă a oamenilor și pe realitatea construită.
Programarea neuro-lingvistică (Neuro-Linguistic Programming) conține
trei concepte (cf. O`Connor & Seymour, 1990). Primul, neuro se referă la
ideea că întregul comportament uman își are originea în procesele neuro-
logice, inclusiv analizatorii (vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, kinestezic).
Practic, oamenii trăiesc experiența lumii în care trăiesc prin simțurile lor.
173
Lingvistic se referă la faptul că oamenii comunică experiențele lor prin lim-
baj. Aspectul de programare din NLP are la bază ideea că persoanele aleg
să-și organizeze ideile și acțiunile pentru a obține rezultate.
Utilizând modelarea ca opțiune metodologică fundamentală, dezvolta-
torii NLP au devenit interesați și de alte tipuri de comportamente de succes,
din alte domenii decât psihoterapia. Au apărut astfel modele privind memoria,
creativitatea, învățarea rapidă, negocierea etc, fapt care a condus pe de o
parte la depășirea cadrului psihoterapiei ca referință iar pe de altă parte la
focalizarea asupra experiențelor și comportamentelor de succes.

5.4.1. Evoluția NLP

După cum am precizat, NLP a debutat ca un set de modele rezultate în

urma observării /modelării comportamentului terapeutic a trei psihotera-
peuți considerați de succes: Fritz Perls, inițiatorul gestaltterapiei, Virginia
Satir, celebră în psihoterapia de familie și Milton Erickson, celebru în do-
meniul hipnoterapiei.
La dezvoltarea modelelor NLP au contribuit semnificativ o serie de alți
autori, precum Robert Dilts, Steve & Conirae Andreas, Tad James, Judith
DeLozier, Todd & Teresa Epstein, Leslie Cameron sau Steve Lankton.
Robert Dilts a jucat un rol major în sistematizarea principalelor modele
NLP și în dezvoltarea unor tehnici precum core transformation. El a dezvol-
tat NLPU(niversity) și coordonează grupul de la Santa Cruz, în care acti-
vează de asemenea Judith DeLozier şi Theresa Epstein.
Tad James a dezvoltat o aplicație terapeutică foarte interesantă și un
model privind reprezentarea timpului subiectiv (linia timpului), acestea
fiind prezentate în cartea publicată în 1988 împreună cu Wyatt Woodsmall.
Ideea de linie a timpului a fost reluată apoi de alți autori, cum ar fi Robert
Dilts (1980, 1983, 1990).
Steve & Conirae Andreas sunt cunoscuți în special prin sistematizarea
trainingului formativ în domeniul NLP și structurarea programelor de for-
mare.
O`Connor & Seymour (1993) au identificat și descris filtrele excelenței.
Din perspectivă teoretică, NLP integrează o serie de concepții din dife-
rite surse, în literatură fiind menționate de principiu următoarele idei ca
surse de inspirație (Nedelcea, 2002; O’Connor & Seymour, 1990):
• În domeniul semanticii generale, Korzybski (1933/94) a formulat
un model explicativ al sistemului uman corp-minte ce cuprindea mai multe
părți aflate în interacțiune: mintea (semnificații, semantica), corp (neurolo-

174
gia), emoțiile și convingerile. Acesta este considerat începutul modelului
NLP. Korzybski a explicat și felul în care oamenii își creează ”hărți” cogni-
tive proprii ale lumii și care explică emoțiile trăite; pe de altă parte, ei con-
struiesc înțelesuri și le simbolizează în cuvinte, apoi le încorporează. Cuvin-
tele acționează la nivelul creierului pentru a creea stări emoționale și a
creea experiențe variate minte-corp-emoție.
• Mișcarea Potențialului Uman creeată de Abraham Maslow și Carl
Rogers. Maslow a fost cel care inițiat studiul persoanelor sănătoase psihic
sau auto-actualizate. Munca lui a creat o schimbare de paradigmă și s-a
îndepărtat de studiul oamenilor nevrotici care dominase perioada. Aceasta
este considerată premisa presupozițiilor NLP. Asumpțiile NLP au fost ex-
trase din analiza muncii lui Fritz Perls și Virginia Satir. Teoretizările lui Ro-
gers privind relația terapeutică constituie sursa pentru construirea rapor-
tului psihologic.
• NLP include aspecte ale abordări cognitiv-comportamentale:
focalizarea pe clarificarea scopurilor, pe identificarea resurselor și soluții-
lor, accentul pe feedback (nu pe eșec). De asemenea NLP încorporează
ideile teoriilor învățării: nevoia de întărire pozitivă și negativă, teoria
autoeficienței și a determinismului reciproc ale lui Bandura. Concepţia
despre ancore se bazează pe principiul condiţionării din behaviorism şi teo-
ria reflexelor condiţionate a lui Pavlov.
• NLP, la fel ca și terapia scurtă centrată pe soluții, are la bază idei
din constructivism. Una dintre presupozițiile de bază NLP afirmă că oame-
nii își construiesc hărți sau modele ale lumii individuale.
• Ideile școlii de gândire sistemice dezvoltate de Gregory Bateson
au constituit mediul teoretic de germinație a modelelor NLP, acestea defi-
nind o viziune sistemică.
• Gestaltterapia a adus o contribuție majoră în dezvoltarea ideilor NLP,
prin viziunea sistemică și perspectiva asupra relației de consiliere. A constribuit
la dezvoltatea modelului părților și a tehnicii pozițiilor perceptuale.
• Concepţia modelului Meta reflectă ideile introduse de Noam Chom-
sky, Virginia Satir fiind prima care a folosit în psihoterapie acest model.
• NLP-ul a preluat de la Erickson concepţia privind inconştientul,
perspectiva asupra vindecării (clientul dispune de toate resursele pentru a
produce schimbarea dorită), limbajul (Modelul Milton) şi relaţia terapeu-
tică (care se regăseşte în noţiunea de pacing și leading);
• Ideea de linie a timpului a fost prima dată exprimată de William
James, în ale sale „Principii ale psihologiei” din 1890, la capitolul despre
memorie.

175
 • Ideea de „Chunking” aparţine semanticii generale, fiind promo-
vată de Korzybski, Erickson, Watzlawick;
• Patternurile mişcărilor oculare au fost indroduse la Universitatea
Stanford la începutul anilor 70, în urma unor studii privind sinestezia; la fel
și concepția despre submodalități.
• Ideea de reformulare, redefinire sau recadrare aparţine semanticii
generale (Watzlawick, Keeney);

5.4.2. Concepte centrale în NLP

Pentru a înțelege procesul terapeutic conceput de NPL este necesară

trecerea în revistă a principalelor concepte utilizate. Acestea sunt:
1) Supoziţii teoretice de bază
În literatură sunt prezentate următoarele idei ca supoziţii de bază ale
NLP (O`Connor & Seymour, 1993; Nedelcea, 2002):
a. Hărți și Filtre
Harta (reprezentarea subiectivă) nu este teritoriul (realitatea în sine),
harta fiind o imagine filtrată a realității. Omul se raportează la lume în pri-
mul rând prin simţuri, apoi prin alte tipuri de construcţii subiective: idei,
presupoziţii, amintiri, experienţa anterioară, moştenirile educaţionale, so-
ciale sau familiale şi fiziologia organismului. Acestea sunt filtre care medi-
ază relaţia cu lumea și imaginea despre aceasta, realitatea cotidiană fiind
filtrată prin simţuri, fiziologie şi experienţa anterioară. Schimbarea filtrelor
utilizate în relație cu o realitate oarecare poate conduce la nivel subiectiv
la modificarea realității în sine.
b. Orice comportament uman răspunde unei intenţii inconştiente pozitive
Această idee aparținând școlii ericksoniene, pe lângă preocuparea pen-
tru resorturile motivaționale interne ale comportamentului, trădează o
gândire fundamental umanistă.
c. Eşec sau Feedback
Este idea exprimată popular prin expresia ”omul din greșeli învață” și
care, din perspectivă cibernetică, afirmă că orice rezultat obținut poate fi
utilizat ca informație. Eşecul este doar o etichetă pusă rezultatelor nedorite
sau neacceptate.
d. Dacă cineva poate, şi eu pot
Această afirmaţie accentuează asupra încrederii în propriile posibilităţi
şi a realismului scopurilor propuse. Situația opusă este credinţa că ”nu pu-
tem să ...”.
e. Mintea şi trupul sunt părţi ale aceluiaşi sistem

176
 Mintea și corpul constituie o unitate indisolubilă, un sistem în care
schimbările apărute într-o parte se răsfrâng asupra celorlalte părţi. Și în
care orice activitate se bazează pe derularea unor procese nervoase.
f. Orice comportament a fost cea mai bună alegere
Este vorba de cea mai bună alternativă disponibilă la momentul când a
fost iniţiat, inclusiv în cazul comportamentelor simptomatice. Problema
este concordanța / neconcordanţa modelelor cu contextul actual, cu situa-
ţia prezentă a persoanei.
g. Probleme sau Rezultate dorite
Orice problemă poate fi definită în termeni de rezultate dorite. A gândi
în termeni de „probleme” înseamnă a fi preocupat de ceea ce nu merge
bine, în timp ce a gândi în termeni de „rezultate” dorite înseamnă a fi pre-
ocupat de motivaţii, scopuri şi resurse.
h. Întrebarea „Cum?” este mai utilă decât „De ce?”.
Întrebările „Cum?” oferă posibilitatea de a înţelege structura proble-
mei, în timp ce prin „De ce?” obţinem doar justificări şi motive, fără va-
loare pentru procesul schimbării.
i. Posibilităţile versus Necesităţi
Focalizarea pe posibilități mai degrabă decât pe necesități permite per-
soanei să realizeze o comutare de la constrângerile unor situaţii, către so-
luţiile disponibile, către depășirea barierelor.
j. Curiozitate versus Presupuneri.
Copii învaţă foarte repede pentru că sunt curioşi. O atitudine bazată pe
curiozitate va conduce întotdeauna la rezultate mai bune decât una bazată
pe presupuneri, supoziții, preconcepții, indiferent de natura acestora.
Toate acestea sunt presupoziții care dacă sunt acceptate, schimbă ex-
pectanțele clientului dar și ale terapeutului și creează un cadru terapeutic
ce facilitează flexibilitatea și succesul.
2) Filtre ale excelenței
O`Connor & Seymour (1993) propun un număr de trei filtre generale ale
eficienței umane:
a. Obiective bine definite
Obiectivele sunt modalitatea cea mai frecventă prin care se realizează
reglajul anticipativ, de tip feed-before, cele care oferă o reprezentare des-
pre unde dorește individul să ajungă. Buna definire a obiectivelor este
prima condiție a succesului iar un obiectiv bine definit trebuie să îndepli-
nească mai multe condiții, aspecte ce vor fi descrise în subcapitolul referi-
tor la procesul terapeutic în NLP.
b. Acuitate senzorială

177
 A avea o bună acuitate senzorială înseamnă a avea simţurile treze, a
putea percepe cât mai multe dintre lucrurile care se întâmplă în jur, a fi
bine informat. Foarte ilustrativ pentru acest filtru este modelul calibrării.
c. Flexibilitate mentală și comportamentală
”Dacă mergem de fiecare dată pe același drum, vom ajunge de fiecare
dată la aceeași destinație”, ”Dacă facem mereu același lucru, obținem
același rezultat” – sunt raționamente care ilustrează acest filtru de efici-
ență. Flexibilitatea se referă în egală măsură la disponibilitatea de a iniția
schimbări atunci când persoana dorește un alt rezultat, susținerea acestor
schimbări un timp suficient pentru a le cunoaște rezultatele, renunțarea la
schimbările care nu dau rezultate și o abordare generală creativă.
3) Structura experienței
a. Conștient și inconștient
Din perspectiva NLP, care este una mai degrabă funcțională, inconștient
este tot ceea ce nu se află în sfera atenției momentului. Cum volumul aten-
ției este limitat la 7 plus/minus 2 unități de informație, rezultă că omul
poate fi conștient la un moment particular doar de un număr limitat de
aspecte.
De aceea, sistemul psihic și-a construit două strategii pentru a se putea
adapta la numărul stimulilor cu care intră în contact:
a. asocierea unităților informație în structuri mai mari (chunks) și
b. dezvoltarea de deprinderi, care funcționează fără control conștient.
O`Connor & Seymour (1993) descriu 4 stadii ale învățării comportamen-
tale:
a. Incompetența inconștientă – nu știu că nu știu,
b. Incompetența conștientă – știu că nu știu,
c. Competența conștientă – pot / știu dar este dificil,
d. Competența inconștientă – știu și nu mă gândesc cum fac.
Pe de altă parte, în NLP inconștientul este privit ca un depozitar al re-
surselor personale. Cele mai multe resurse necesare adaptării în diferite
situații sunt disponibile persoanei, însă aceasta din urmă nu este și conști-
entă de ele în mod necesar.
4) Sisteme reprezentaționale
Sistemele reprezentaționale se referă la unitatea funcționării procese-
lor senzoriale în experiența umană. Funcționarea unui sistem reprezentați-
onal reunește toate procesele fiziologice, senzoriale, perceptive și repre-
zentaționale aferente unui funcționării unui analizator, a unei modalități
senzoriale. Omul dispune așadar de sisteme reprezentaționale corespunză-
toare fiecărui simț.

178
 Gândirea umană din perspectiva NLP în mare parte poate fi definită ca
proces de operare pe plan mental cu reprezentări / amintiri senzoriale ale
unor experiențe trecute. Omul poate opera cu ajutorul limbajului nu numai
reprezentând experiențe trecute, ci și creând experiențe senzoriale interne
noi, care nu au un corespondent în trecut (nu sunt amintiri). Aceleaşi tra-
see şi procese neuronale stau atât la baza reprezentării interne a experien-
ţelor cât şi la baza experienţelor directe, reale.
Un sistem reprezentațional se referă așadar la funcționarea unui simț în
afară - pentru a percepe lumea şi în interior - pentru a reprezenta experi-
enţele, fiind definit ca modalitate în care omul preia, stochează şi codifică
informaţiile senzoriale pe plan mental.
În relație cu realitatea externă sau internă, omul folosește sisteme re-
prezentaționale preferențiale, chiar dacă, în principiu o persoană normală
le va utiliza pe toate. Eficiența unui om va fi diferită pe sisteme reprezenta-
ționale diferite, orice persoană adultă având preferințe clare pentru unul
sau altul dintre acestea. Astfel, o persoană poate dezvolta o preferință vi-
zuală, auditivă, kinestezică, gustativă sau olfactivă.
Sistemul reprezentațional folosit în mod preponderent de către o per-
soană poartă numele de sistem preferat / primar, cu ajutorul căruia este
capabilă să facă distincţii şi discriminări de mai mare fineţe decât în cele-
lalte, motiv pentru care unii oameni par în mod natural dotaţi sau talentaţi
pentru anumite tipuri de sarcini sau activităţi. Preferințele senzoriale sunt
parte din harta personală despre lume și vor determina calitatea și struc-
tura experiențelor și reprezentărilor interne personale.
NLP-ul a ajuns la concluzia că un mod de a spori eficiența personală
este cunoașterea preferințelor proprii dar și pe cele ale persoanelor cu
care interacționăm.
Alături de un sistem reprezentațional preferat în gândirea conştientă,
omul dispune de un sistem preferat atunci când trebuie să acceseze infor-
maţii din memorie, numit sistem reprezentațional de input / conducător
(leading). Sistemul de input este utilizat pentru actualizarea informațiilor
din memorie. Majoritatea oamenilor au un sistem reprezentațional de in-
put diferit de cel dominant. Pe de altă parte, sinesteziile sunt responsabile
de cea mai mare parte a bogăţiei / diversității experienţelor subiective, ele
constituind o parte importantă a felului în care gândește. De regulă sines-
teziile apar între sistemul reprezentațional preferat şi cel de input. Ele sunt
definite în NLP ca asocieri, legături imediate şi inconştiente între două sim-
ţuri. Studiile indică faptul că există numeroase legături între culori şi stările
emoţionale, între culori şi senzaţiile termice sau între muzică şi culoare. În

179
psihoterapie, apariția sinesteziilor poate fi importantă în procesele de con-
știentizare. Cum apariția lor poate fi de uneori spontană și uneori foarte
dificilă, în psihoterapie ea poate fi stimulată prin intervenții tehnice speci-
fice.
Reprezentanții NLP au identificat o serie de indicatori de acces prin care
poate fi identificat sistemul reprezentațional prin care operează la un mo-
ment dat o persoană. Există mai multe categorii de indicatori de acces la
experiențele subiective interne:
a. Indicatori verbali – Predicatele
Cuvintele cu bază senzorială (verbe, adjective şi adverbe), în NLP poartă
numele de predicate și indică sistemul reprezentațional în care operează
persoana. De obicei utilizarea cu preponderenţă a unui anumit tip de pre-
dicate indică sistemul reprezentațional dominant al persoanei. În psihote-
rapie predicatele pot fi utilizate pentru a facilita obţinerea raportului de
rezonanţă cu clientul. Folosind predicatele preferate ale clientului, un psi-
hoterapeut se asigură că se exprimă în același limbaj cu el și înțelege sau se
face înțeles de către client. Această abilitate depinde la rândul său de acui-
tatea senzorială a terapeutului şi de nivelul de dezvoltare a vocabularului
acestuia.
b. Indicatori vizuali – Mișcările oculare laterale
Există unele mişcări inconștiente ale ochilor (laterale și verticale), des-
pre care studii din neurologie au arătat că sunt asociate cu activarea diferi-
telor arii cerebrale. Ele constituie indicatori care permit cunoașterea mo-
dului în care oamenii accesează informații și le prelucrează.
c. Alți indicatori
Reprezentanții NLP au corelat miscările oculare cu operațiile mentale
astfel (v. Figura 4):
- Deplasarea ochilor în sus și la stânga are loc atunci când persoana
vizualizează ceva din experiența trecută.
- Deplasarea ochilor în sus și la dreapta are loc atunci când omul con-
struiește imagini pornind de la cuvinte sau când încearcă să-și
imagineze ceva ce n-a văzut niciodată.
- Mişcările laterale în stânga indică sunete amintite, iar în dreapta, su-
nete construite.
- Mişcările în jos şi la stânga indică dialogul intern.
- Mișcările oculare în jos și la dreapta au loc atunci când persoana acce-
sează senzații.
- Privirea pierdută drept înainte la mare distanţă, defocalizată este
asociată cu vizualizarea.

180
 O persoană cu acuitate senzorială bună este capabilă să observe o serie
de aspecte care țin de postură, mimică, gesturi, respiraţie sau culoarea
pielii – toate furnizând informații despre felul în care gândesc oamenii.
Acești indicatori au caracter mixt, în sensul că reunesc patternuri mai com-
plexe de postură, mimică, respiraţie, ritm al vorbirii, mişcare etc.
Cei care gândesc în imagini de obicei vorbesc mai repede şi pe un ton
mai înalt. Este ca şi cum ar încerca să ţină pasul cu imaginile care se deru-
lează rapid în mintea lor. Respiraţia este superficială şi adesea apar tensi-
uni musculare, mai ales în zona umerilor, capul e ţinut drept în sus iar faţa
e mai palidă decât normal.
Cei care gândesc în sunete respiră în toată cavitatea toracică. Uneori au
mici mişcări ritmice ale corpului iar vocea le este clară, expresivă şi rezo-
nantă. Capul este bine echilibrat pe umeri sau înclinat uşor, ca şi cum ar
asculta discursul cuiva.
Cei care au dialog intern adesea ţin capul într-o parte sau sprijinit cu
mâna, în poziţia „telefonului”. Uneori repetă ceea ce au auzit la nivel
subverbal și le putem vedea mişcările buzelor.
Kinestezicii sunt caracterizaţi prin respiraţie profundă, abdominală,
acompaniată adesea de relaxare musculară. Capul este lăsat în jos iar vo-
cea are o tonalitate profundă, ritm lent, cu multe pauze.
5) Submodalități
Fiecare dintre sistemele reprezentaționale dispune de numeroase dis-
tincţii interne, specifice. Aceste distincții de finețe în cadrul reprezentărilor
poartă în NLP numele de submodalităţi. Dacă sistemele reprezentaţionale
pot fi văzute ca modalităţi generale de a gândi, submodalităţile sunt cele
care dau sensurile experienţelor.
În cadrul fiecărui sistem apar anumite submodalităţi, dintre care unele
pot fi critice în raport cu sensul acordat experienței. Sarcina terapeutului
este de a identifica submodalitățile critice pentru sensul unei experienţe
sau amintiri, cu scopul de a putea interveni în direcția schimbării semnifica-
ţiilor.
Printre submodalitățile sistemului vizual enumerăm: asociat sau diso-
ciat imaginii; imagine color sau alb – negru; imagine încadrată sau neînca-
drată; profunzimea (bi sau tridimensional); localizarea (stânga – dreapta,
sus – jos); strălucirea; contrastul; claritatea (clară sau în ceaţă); mişcarea
(imagine statică sau film ce se derulează); viteza (desfăşurare mai lentă sau
mai rapidă); numărul de imagini; dimensiunea.
Submodalităţile sistemului auditiv sunt: stereo sau mono; cuvinte sau
sunete; volum (mai tare sau mai încet); tonul (înalte sau başi); timbrul (pli-

181
nătatea sunetului); localizarea sunetului; distanţa faţă de sursa sunetului;
durata; continuu sau discontinuu; viteza (mai lent sau mai rapid decât
uzual); claritatea sunetului.

Figura 4. – Indicatori vizuali de acces

182
 Submodalităţile sistemului kinestezic sunt: localizarea senzaţiei; intensi-
tatea; presiunea (greu sau uşor); extensia, dimensiunea (cât de mare); tex-
tura (aspru sau moale); greutatea (greu sau uşor); temperatura; durata;
forma.
Acestea sunt cele mai frecvente submodalităţi ce apar la nivelul repre-
zentărilor asupra experienței. Multe dintre ele apar în limbaj, în cuvintele
folosite pentru descrierea experienței și pot fi considerate drept coduri
fundamentale de operare ale creierului uman.
Sarcina terapeutică din punctul de vedere al submodalităţilor are în ve-
dere modificarea acestora. Unele submodalități sunt neutre în raport cu
sensul experienţelor / amintirilor, altele, dimpotrivă, sunt critice pentru
modul în care este trăită o experiență. Modificarea celor din urmă va
schimba radical felul în care omul se raportează la amintirile respective.
6) Stări subiective
În NLP, termenul de stare subiectivă denumeşte ”totalitatea proceselor
cognitive, afective şi fiziologice experimentate de o persoană, precum şi a
manifestărilor comportamentale asociate dintr-un anumit moment sau
interval de timp” (Nedelcea, 2002, p. 51). Conceptul de stare este foarte
important în practica terapeutică, în special atunci când trebuie gestionate
stările negative ale clienților sau când terapeutul urmărește accesul clien-
tului la stări înalt productive. În psihoterapie, procesul schimbării parcurs
de client poate fi definit ca ghidare a acestuia de la o stare iniţială proble-
matică către o stare dorită adaptativă.
7) Calibrare
Procesul pe baza căruia un terapeut poate cunoaște stările clientului
poartă în NLP numele de calibrare și se referă la două aspecte calitativ di-
ferite: a. capacitatea de a sesiza modificările de stare şi b. capacitatea de a
sesiza elementele / detaliile care fac diferenţa între stări. Calibrarea este o
abilitate pe care omul o utilizează în mod intuitiv aproape permanent în
mod natural. Orice persoană dispune de sensibilități particulare pentru
anumite tipuri de emoţii, pe care le va putea recunoaşte cu uşurinţă.
Procesul calibării poate fi definit din perspectiva acuității senzoriale și,
indiferent dacă se derulează conștient sau automat, întotdeauna se ba-
zează pe observarea conduitei nonverbale / vocii interlocutorului. În unele
situaţii identificarea stărilor va fi corectă, în altele nu, motiv pentru care
exersarea calibrării trebuie să facă parte din procesul de formare a oricărui
psihoterapeut, indiferent de școala de apartenență.
8) Ancorele și libertatea experiențială
Conceptul de ancoră din NLP este conectat cu cel de stare, precum și cu

183
ideea de schimbare a stărilor. Ancorele sunt definite ca declanşatori, asoci-
eri între un element din prezent şi o experienţă trecută, care de regulă au
drept consecință reexperimentarea. Ancoră este orice stimul care este
asociat cu şi declanşează o stare. Ancore pot fi pot fi orice tip de stimuli, cu
condiţia să acceseze o stare emoţională.
Ancorele apar în mod inconştient şi natural în viaţa omului, reprezen-
tând una dintre modalităţile prin care oferă sens comportamentelor sale.
De obicei sunt externe, stimuli exteriori uzuali în raport cu persoana, din
categoria ceasului deşteptător, semaforului, vocii sau mişcării unei per-
soane semnificative, dar pot fi şi interne, cum ar fi sunete, imagini, mişcări
sau senzaţii corporale. Este de reţinut că ancorele în sine sunt neutre din
punct de vedere al semnificaţiei; ele capătă semnificaţie numai în raport cu
starea cu care sunt asociate, devenind astfel pozitive sau negative. Un alt
criteriu după care ancorele sunt apreciate ca pozitive sau negative este cel
al consecinţelor funcţionării lor pe plan adaptativ.
Există două modalităţi de bază prin care se structurează ancorele:
1. Prin repetiţie, printr-un proces simplu de învăţare condiţionată. An-
corele structurate prin modalitate nu implică în mod necesar o rezonanţă
emoţională puternică.
2. Printr-o asociere singulară între stimulul ancoră şi o stare emoţio-
nală, în situaţiile când emoţia este foarte puternică şi dacă există o bună
potrivire în timp (simultaneitate) între acţiunea stimulului şi manifestarea
stării emoţionale.
NLP propune utilizarea ancorelor prin intermediul a câteva tehnici spe-
cifice, având ca scop creşterea libertăţii experienţiale, adică a aduce la dis-
poziţia persoanei stările de care are nevoie în diferite situaţii existenţiale.
Prin intermediul acestor tehnici este vizată dezvoltarea capacitatăţii per-
soanei de a accesa stările înalt performante atunci când dorește sau când
situaţia o cere. Această capacitate este numită libertate emoţională şi re-
prezintă de multe ori scopul procesului de intervenţie în NLP.
9) Structura limbajului – modelul Meta
Modelul Meta (Meta model în original) este unul dintre primele modele
constuite de Bandler şi Grinder, cei doi iniţiatori ai NLP, fiind publicat în
1975 în cartea “The structure of magic 1”. Punctul de pornire pentru acest
model a fost modelarea tipurilor de întrebări pe care le foloseau în lucrul
terapeutic doi dintre marii terapeuţi ai vremii, respectiv Fritz Perls şi Virgi-
nia Satir.
Modelul meta este structurat în două componente principale:
1. o viziune teoretică asupra limbajului, de inspiraţie lingvistică şi

184
 2. Un set de întrebări menite să conducă la revelarea structurii interne,
impliicite a limbajului, mai precis la eliminarea generalizărilor, distorsiuni-
lor şi lipsurilor informaţionale.
Modelul urmăreşte la modul generic explicitarea legăturii dintre expe-
rienţă şi limbaj, fiind totodată un model de utilizare a limbajului pentru a
clarifica limbajul, pentru a permite o bună înţelegere a interlocutorului şi o
bună exprimare.
Asumpţia de bază a Modelului Meta este aceea că limbajul nu poate
ţine pasul, în nici o situaţie, cu viteza, varietatea şi complexitatea gândirii,
el putând fi doar o aproximare sumară a conţinutului acesteia. Vorbitorul
dispune cu necesitate de o idee, o imagine mentală şi corporală completă a
ceea ce doreşte să spună, numită structură profudă. Pentru a comunica,
structura profundă a limbajului este simplificată şi transpusă în cuvinte şi
expresii, ceea ce se comunică la nivel verbal purtând numele de structură
de suprafaţă. Lipsa acestor simplificări operate în trecerea de la structura
profundă a limbajului la cea de suprafaţă ar face conversaţiile foarte lungi
şi plictisitoare.
În trecerea de la structura profundă către cea de suprafaţă, în mod in-
conştient şi automat intră în acţiune trei structuri operaţionale:
a. Selecţia unei părţi a informaţiilor disponibile în structura profundă, o
mare parte a acestor informaţii fiind eliminată – ştergeri de informaţii;
b. Generalizări. Specificarea tuturor caracteristicilor condiţiilor şi ex-
cepţiilor, aşa cum sunt prezente la nivelul structurii profunde a limbajului,
ar face conversaţia mult prea plicticoasă;
c. Simplificarea viziunii despre ceea ce se comunicăm, fapt care în mod
inevitabil modifică înţelesul – distorsiuni.
Modelul Meta conţine un set de întrebări utilizate pentru clarificarea
lipsurilor, distorsiunilor, generalizărilor prezente la nivelul limbajului (struc-
tura de suprafaţă). Aceste întrebări ţintesc să umple lipsurile informaţionale,
să recreeze structura şi să clarifice informaţiile pentru a da sens comunicării.
Este impropriu a eticheta vreunul dintre cele trei patternuri descrise ca fiind
bun sau rău în sine. Aceasta depinde de contextul în care sunt folosite şi de
consecinţele utilizării lor în procesul şi relaţiile comunicaţionale.
10) Strategii
Strategiile reprezintă modul în care se organizează experienţa internă
pentru a obţine un output specific. Ele pot fi în mod diferenţiat eficiente la
nivel de output şi poartă amprenta credinţelor persoanei. Chiar dacă per-
soana dispune de o strategie eficientă, aceasta nu va funcţiona în condiţiile
existenţei unor credinţe limitative legate de sarcina respectivă.

185
 Strategiile folosite de diferite persoane sunt rezultatul repetării şi stabi-
lizării unei serii de operaţii pe care creierul le-a efectuat cel mai adesea în
afara pragului conştiinţei. O strategie este compusă din secvenţa de pro-
cese pe care le utilizează o persoană pentru a se deprima, a se motiva, a
lua o hotărâre sau a acţiona. Strategiile pot fi supuse unui proces de
schimbare sau învăţare. Existenţa unor strategii eficiente este un factor
necesar pentru eficienţa personală şi de aceea ele reprezintă componente
importante ale structurii experinţei subiective.
11) Linia timpului
Ideea de linie a timpului (LT) i se datorează lui William James, fiind pu-
blicată în lucrarea „Principii ale psihologiei” din 1890, la capitolul despre
memorie. În NLP, ea a fost preluată şi dezvoltată de Tad James şi Wyatt
Woodsmall în cartea „Terapia prin linia timpului şi bazele personalităţii”
(1988). LT porneşte de la faptul că orice fiinţă umană dispune de o repre-
zentare liniară a timpului subiectiv, care este o parte importantă a hărţii,
modelului despre sine al persoanei.
Timpul subiectiv este întotdeauna calitativ diferit de cel fizic; în timpul
subiectiv cele trei dimensiuni ale acestuia – trecutul, prezentul şi viitorul –
sunt oarecum relativizate, persoana putându-se deplasa între ele cu relativă
uşurinţă şi putându-şi plasa experienţele la nivelul oricăreia, cu toate că din
punct de vedere obiectiv experienţa poate fi trăită exclusiv în prezent.
Toţi oamenii operează cu reprezentări ale unor unor experienţe şi eve-
nimente viitoare sau reeditează experienţe trecute, indiferent dacă pentru
aceasta se deplasează imaginar către trecut sau viitor sau le aduc pe aces-
tea în prezent.
12) Credinţe şi valori
Componente importante ale experienţei, credinţele sunt definite în NLP
ca principii utilizate în autoreglaj, componente fundamentale ale hărţii in-
terne a persoanei, prin care aecasta dă sens lumii. Credinţele acele pro-
duse ale cogniţiei umane care dispun de stabilitate şi continuitate în viaţa
persoanei, însoţind-o şi ghidându-i experienţele. Ele vor influenţa compor-
tamentul persoanei, putându-i da un anumit traseu în viaţă. Omul dispune
de credinţe despre lume, despre oameni sau despre sine, acestea fiind fil-
tre de mare importanţă în medierea contactelor cu realitatea.
Credinţele personale se structurează la rândul lor prin mai multe mo-
dalităţi, de exemplu ca urmare a experienţelor trecute pozitive sau traumatice,
prin interiorizarea modelelor oferite de persoanele sau relaţiile semnificative,
prin intermediul presiunii grupului social, prin interiorizarea unor norme şi
valori culturale, prin tentativa de a satisface aşteptările celorlalţi etc.

186
 Comun tuturor acestor modalităţi este procesul de generalizare a expe-
rienţelor personale legate de lume, relaţii, alte persoane sau de sine. O
caracteristică esențială a credinţelor personale este faptul că de regulă li se
atibuie valoarea de adevăr la nivel subiectiv. Evenimentele sunt interpre-
tate în funcţie de credinţe iar excepţiile confirmă regula. De regulă com-
portamentele puse în joc de persoană menţin şi întăresc convingerile, care
la rândul lor vor influenţa acţiunile viitoare. Mecanismul prin care credin-
ţele ne afectează viitorul este în general cunoscut în psihologie sub numele
de profeţie care se autoîmplineşte (Merton, 1968).
Există două tipuri de credinţe care interesează în mod special practica
psihoterapiei:
a. credinţele pozitive, centrate în jurul încrederii în sine şi în propriile
resurse;
b. credinţele limitative sau autolimitative, centrate în jurul ideii de „nu
pot ...”. Credinţele autolimitative, exprimate prin afirmaţii simple de tip
„nu pot ...”, „întotdeauna ...”, „niciodată ..”, descriu de obicei anumite ca-
pacităţi, incapacităţi sau aşteptări proiectate asupra prezentului şi viitoru-
lui. Anticipând într-o anumită direcţie, persoana se va orienta către con-
firmarea anticipărilor şi astfel se va (auto)programa în consecinţă. Mai mult
decât atât, există posibilitatea ca în acest mod persoana să scape din ve-
dere adevăratele sale posibilităţi.
Credinţele negative nu au o bază experienţială solidă, fiind cel mai ade-
sea generalizări nejustificate ale unor experienţe negative sau traumatice
vechi, consolidate în timp. Credinţele pozitive, prin contrast, vor orienta
persoana către succes, eficienţă şi satisfacţie personală. Chiar dacă exis-
tenţa unei credinţe pozitive nu garantează neapărat succesul, nu este sufi-
cientă în vederea atingerii anumitor obiective, ea va orienta persoana către
descoprirea unor modalităţi acţionale mai eficiente.
Posibilitatea schimbării credinţelor este o altă caracteristică importantă
a lor, cu implicaţii personale multiple. Corelând posibilitatea de schimbare
a convingerilor cu aceea de a avea opţiuni personale, devine limpede fap-
tul că omul dispune de posibilitatea de a renunţa la o parte dintre credin-
ţele negative şi de a-și construi în schimb unele pozitive.
Din perspectiva intervenţiei terapeutice, este de notat că schimbarea
credinţelor va atrage după sine schimbări uneori spectaculoase la nivel
comportamental, mai ales dacă persoana poate accesa şi resursele nece-
sare pentru a face faţă cu succes diferitelor situaţii existenţiale.
Conectate cu credinţele, valorile constituie un alt nivel de procesare a
experienţei, constituind în principal un filtru de evaluare. Valorile sunt

187
aranjate de regulă în manieră ierarhică, cele mai importantă fiind în mod
tipic plasată în vârf, iar cele mai puţin importante sub ea, aşa cum suge-
rează de exemplu modelul lui Rokeach (1973).
Valorile sunt relaţionate cu modelele despre lume, definind ceea ce
este important pentru persoană, sunt acele idei în care suntem dispuşi să
investim timp, energie şi resurse pentru a le atinge sau evita. Valorile sunt
acele idei faţă de care, în mod tipic, oamenii au tendinţa de a se apropia
sau indepărta. Ele sunt generalizări ale sistemului profund de credinţe,
despre ceea ce este important, bun sau rău.
13) Nivele neuro-logice
Modelul nivelelor logice ale experienţei (sau neuro-logice) a fost dez-
voltat de Dilts (1983) pornind de la cele şase „nivele neurologice” descrise
de Gregory Bateson.

Nivel Specificaţii
Spiritualitate / Scop Cine altcineva? Pentru cine? Acest nivel poate fi văzut ca o
conexiune personală cu un sistem mai larg. Care este impactul
pe care-l ai în comunitate, la locul de muncă, la nivelul culturii
personale sau a altor persoane?
Identitate / Misiune Cine? Cine eşti tu ca individ? Ce rol joci pentru a-ţi atinge
scopurile? Cum gândeşte despre tine ca persoană. Ex. Sunt o
persoană de succes.
Credinţe şi valori De ce? De ce faci ceva anume? În ce crezi sau ce valorizezi? Ex.
Ca individ, poţi crede că poţi face orice decizi să faci. Sau poţi
valoriza onestitatea.
Capabilităţi / Strategii Cum? Cum procedezi ca sp faci lucruri? Care sunt capabilităţile,
abilităţile, strategiile sau planurile tale de acţiune?
Comportamente Care? Care sunt comportamentele tale?
Mediu Când? Unde? Cu cine? Unde, când şi cu cine se manifestă
comportamentele tale? Care sunt influenţele exteriorului
asupra ta?
Tabel. 4. Nivelele neuro-logice (Dilts, 1983)

Aşa cum se poate observa, modelul propune o organizare multinivelară

şi ierarhică a planurilor experienţei umane. De asemenea, el propune o
perspectivă şi câteva posibilităţi de intervenţie cu scop de schimbare.
Dintr-o perspectivă de gândire sistemică, o schimbare făcută la un nivel de
jos (Ex. Mediu – mutarea în alt oraş) poate, dar nu neapărat cu necesitate,
determina o schimbare la un nivel mai înalt. În orice situaţie, o schimbare
la un nivel mai înalt (Ex. Identity), va avea un impact clar asupra nivelelor
de dedesubt.
Din perspectiva schimbării personale, NLP poate viza două aspecte: a.
realizarea de schimbări la nivelele de sus (credinţe şi valori, identitate şi
188
spiritualitate) sau b. obţinerea congruenţei personale, respectiv alinierea
nivelelor şi scopurilor personale la fiecare nivel.
14) Părţi (subpersonalităţi)
Parte din viziunea NLP asupra experienţei umane este modelul părţilor
sau subpersonalităţilor din gestalt-terapie. Ideea de bază în această per-
spectivă este aceea că într-o persoană pot coexista părţi sau subpersonalităţi
distincte, cu sisteme de valori şi convingeri diferite, potenţial contrastante
şi care pot apela la diferite strategii comportamentale. O serie de fenomene
patologice sau dezadaptative pot fi definite şi înţelese la nivelul relaţiilor
sistemice între părţi.
De exemplu, două părţi pot relaţiona în dinamica experienţei subiective
de pe nivele logice diferite, situaţie care va genera de regulă conflictuali-
tate internă. În acest caz, alinierea nivelelor logice ale părţilor aflate în
conflict poate reprezenta o bună modalitate de soluţionare a acesteia din
urmă. Un alt exemplu poate fi acela al relaţiilor deficitare sau inconsistente
între părţi la nivel sistemic, atunci când o parte care dispune de un nivel
înalt de autonomie în raport cu celelalte este reponsabilă de apariţia unui
comportament dezadaptativ. În acest din urmă caz, abordarea terapeutică
poate viza refacerea legăturilor, respectiv integrarea părţii în sistemul per-
sonalităţii. Această idee este foarte bine ilustrată şi definită de modelul
fragmentării psihice posttraumatice (Ruppert, 2012).

5.4.3. Procesul terapeutic în NLP

Cea mai simplă modalitate de definire a procesului terapeutic din per-

spectiva NLP este considerarea acestuia în termenii tranziţiei de la o stare
prezentă problematică – simptomele persoanei, la o stare dorită nepro-
blematică – obiectivele psihoterapiei. Pentru ca această tranziţie să fie po-
sibilă, intervenţia terapeutică se va focaliza pe identificarea şi accesarea
resurselor personale necesare atingerii stării dorite.
Modelul S.C.O.R.E.
Modelul S.C.O.R.E. a fost dezvoltat în NLP de către Dilts (1983, 1990) şi
poate reprezenta un cadru general de organizare a demersului terapeutic.
Dacă în manieră clasică intervenţia specifică era concepută în NLP ca pro-
ces de accesare a Resurselor necesare ghidării unei persoane de la o stare
prezentă nedorită (Simptomatică) către o stare dorită (Obiectivul vizat),
modelul SCORE aduce în discuţie Cauzele posibile ale stării prezente şi
Efectele sau consecinţele atingerii obiectivului. Acronimul S.C.O.R.E. se
referă deci la Simptome, Cauze, Obiective, Resurse şi Efecte.

189
 Simptomele sunt cele experimentate de client, în forma care apar.
Precizându-le, persoana va avea o mai clară reprezentare asupra situaţiei.
Cauzele sunt reprezentate de acele experienţe sau evenimente de viaţă
ale persoanei care stau la baza vulnerabilităţii sau sensibilităţii diferenţiate
faţă potenţialii agenţi declanşatori (precipitatori).
Obiectivele precizează starea dorită, rezultatele vizate, cu alte cuvinte
unde vrea persoana să ajungă, ce-şi propune în legătură cu situaţia sa pre-
zentă. O bună definire a obiectivelor oferă informaţii despre drumul de
urmat pentru atingerea lor, deci posibilitatea unei autoreglări cu caracter
anticipativ. Mai jos sunt schiţate câteva cerinţe necesare pentru un obiec-
tiv bine definit (după O`Connor & Seymour, 1993):
a. Realizarea lui să ţină de propria persoană.
b. Să fie definit în termeni pozitivi.
c. Să fie definite cât mai specific.
d. Persoana să dispună de dovezi de tip senzorial care să-i permită să
ştie că a atins respectivul obiectiv.
e. Să fie posibil de atins şi să aibă o dimensiune rezonabilă.
f. Persoana să dispună de resursele necesare atingerii lui.
g. Să dispună de termene de realizare rezonabile.
h. Să fie cu puţin deasupra posibilităţilor de moment ale persoanei.
i. Să răspundă, să satisfacă unele criterii ecologice – adică să ia în consi-
derare efectele sau consecințele asupra sistemului persoanei dacă obiecti-
vul va fi indeplinit.
Resursele reprezintă orice aspect ce poate fi utilizat de persoană pentru
depărşirea stării problematice şi atingerea obiectivelor propuse. Pot fi dis-
tinse două mari categorii de resurse : acelea care ţin de persoană şi acelea
care ţin de exteriorul acesteia (context, relaţii sociale, alte persoane). Pre-
misa de pornire în NLP, la fel ca şi în psihologia umanistă, este aceea că
orice persoană dispune de toate resursele necesare dezvoltării personale şi
unei adaptări armonioase la viaţă şi relaţiile sociale. Astfel, de obicei resur-
sele personale sunt reprezentate de experienţe sau stări de un anumit tip,
cunoştinţe sau abilităţi, dependente sau nu de context, care aparţin per-
soanei şi la care aceasta poate avea acces. De regulă resursele aparţin tre-
cutului persoanei şi va fi necesară să descoperirea lor. În unele situaţii
achiziţionarea unor resurse poate constitui un obiectiv, deci pot aparţine
viitorului.
Precizarea Efectelor, a consecinţelor atingerii unui obiectiv reprezintă o
modalitate de testare sau verificare a măsurii în care acesta răspunde unor
criterii de ecologie, deci care privesc adecvarea şi armonia relaţiilor dintre

190
individ şi mediu, pe de o parte şi relaţiile dintre diferitele componente ale
sistemului fiinţei umane privite ca individ, pe de altă parte. Conştientizarea
acestor efecte poate reprezenta totodată un criteriu suplimentar pentru
validarea unui obiectiv.
Modelul S.C.O.R.E. poate fi utilizat în mai multe variante, el jucând ex-
clusiv rolul de cadru cu ajutorul căruia terapeutul poate organiza un de-
mers orientat spre creşterea eficienţei personale în anumite situaţii.
Linia Timpului
Ca instrument, Linia Timpului poate fi utilizată pentru a lucra asupra
oricăruia dintre cele trei segmente ale sale (trecut, prezent şi viitor), ca
abordare de sine stătătoare sau ca instrument în contextul unui cadru mai
larg, cum ar fi modelul S.C.O.R.E.. Simptomul este localizat la nivelul pre-
zentului, Cauzele în trecut, Obiectivele şi Efectele în viitor iar resursele pot
aparţine fie viitorului fie trecutului. Orice demers în care se utilizează Linia
Timpului va începe cu clarificarea reprezentării asupra acesteia.
Linia Timpului nu reprezintă o tehnică în sine, ci mai degrabă un cadru
de lucru mai larg, ce poate fi regăsit drept parte componentă din mai
multe intervenţii specifice. De exemplu, Linia Timpului poate fi utilizată
drept suport în tehnicile de ancorare, pentru identificarea şi accesarea ex-
perienţelor resursă sau realizarea unei proiecţii în viitor. Linia Timpului se
regăseşte de asemenea drept componentă în tehnici cum ar fi reimprinting
sau terapia rapidă a fobiei.
În practica terapeutică, pentru a facilita experimentarea şi exprimarea
conştientă a unor experienţe trecute sau anticipate, este foarte utilă me-
tafora deplasării de-a lungul axei tipului până la un moment sau altul.
Conform acestui model, timpul subiectiv are o reprezentare liniară, cu alte
cuvinte oamenii îşi reprezintă timpul personal sub forma unei linii pe care
sunt encodate şi stocate propriile evenimente de viaţă, amitiri, planuri şi
proiecţii. Linia Timpului va fi întotdeauna personalizată, ea reprezintă un
important filtru subiectiv, o componentă a hărţii personale despre sine şi
realitate, care configurează modelul propriei biografii, al drumului personal
în viaţă şi reperele temporale ale persoanei. Pe de altă parte, indiferent de
forma şi caracteristicile concrete ale acestei reprezentări, ea va avea formă
liniară.
Reperele spaţiale, legate de direcţie, poziţie etc joacă un rol important
pentru Linia Timpului. Amintirile par să dispună întotdeauna, la nivel de
reprezentare, de o localizare spaţială. Aceste repere spaţiale sunt impor-
tante pentru codificarea experienţelor persoanei şi vor da o anumită orien-
tare sau un sens al acestora. Comportamentul şi adaptarea unei persoane

191
vor fi diferite dacă linia viitorului merge ascendent sau descendent, dacă
trecutul este în spate (ascuns) sau în faţă (vizibil).
Întrebările terapeutice din modelul Meta
Modelul Meta (v. Tabelul 5) este un instrument foarte util în munca te-
rapeutică, facilitând reconectarea experienţei cu limbajul. El poate fi utili-
zat în trei mari scopuri:
- pentru culegerea de informaţii de calitate;
- pentru clarificarea înţelesurilor personale;
- pentru sesizarea alternativelor.
Credinţele, generalizările, regulile şi substantivările definesc limite per-
sonale, care aparţin însă cuvintelor şi nu lumii reale. Desprinderea conse-
cinţelor şi a excepţiilor poate lărgi uneori plaja de experienţe a persoanei
sau poate contribui chiar la modificarea credinţelor autolimitative.
Modelul teoretic NLP a permis dezvoltarea a numeroase tehnici care
pot fi aplicate în psihoterapie. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt:
a. Tehnici de ancorare
Sunt destinate creşterii libertăţii experienţiale, urmărind punerea la
dispoziţia clientului a stărilor resursă necesare tranziţiei către o stare do-
rită. Aceste tehnici se bazează pe realizarea unei asocieri (ancorare) între
un stimul ancoră şi o stare resursă, astfel încât aceasta din urmă să poată fi
accesată de client atunci când este necesar.

Operaţii Pattern de Exemple Întrebări (abordare)

limbaj
Ştergeri Substantive Lipseşte autorul acţiunii: Cine sau Ce anume?
nespecificate „Masa a fost pusă”
Verbe Lipsesc adverbele: „M-a Ce sau Cum anume?
nespecificate ajutat”
Comparaţii Lipseşte un termen: În comparaţie cu ce sau cu
„am fost slab”, „mai bun” cine?
Judecăţi Sunt o persoană egoistă Cine face aprecierea?; Pe ce
(evaluări) argumente se bazează?
Substantivări Verbele devin substantive: Transformarea în verbe şi
„Am o rezistenţă fizică solicitarea informaţiilor lipsă:
slabă” Cine şi cum face?
Distor- Echivalenţă Nu zâmbeşti, nu te bucuri; Cum anume crezi că? Cum
siuni complexă Nu mă priveşti, nu mă faci această legătură?
placi
Presupoziţii De când, ...; Dacă, …; Evidenţierea raţionamentelor
Falsele alternative de : Ce anume te face să crezi
alegere: „Vrei biscuiţi sau că?
ciocolată?”

192
 Cauză – efect Implică un model cauzal Cum anume A B? sau
simplu: Mă plictiseşti; Mă Cum anume faci ca să răs-
faci să mă simt prost. punzi ... atunci când X ...?
Citirea Propriu-zisă: E supărat dar Cum anume ştii / presupui ce
gândurilor nu vrea s-o spună. gândeşte / simte el? Cum
Proiectată: Chiar nu-ţi dai anume ştii / presupui că el
seama că sunt supărată? ştie ce simţi / gândeşti?
Genera- Cuantificatori Împiedică apariţia ex- Evidenţierea excepţiilor sau
lizări universali cepţiilor: Toţi; Mereu; Exagerare şi reducere la
Nimeni; Niciodată absurd
Operatori Pot; Nu pot; Aşa sunt eu Ce s-ar întâmpla dacă…?; Ce
modali ai te împiedică să…?; Cum te
posibilităţii împiedici singur să..?
Operatori Reguli de conduită im- Ce s-ar întâmpla dacă?
modali ai plicite: Trebuie; Nu
necesităţii trebuie; Am voie
Tabelul 5. Întrebările propuse de modelul Meta (apud. Nedelcea, 2002)

Dintre tehnicile de ancorare, enumerăm: ancorarea resurselor, înlănţui-

rea ancorelor, distrugerea ancorelor sau poiecţia în viitor.
b. Tehnici de lucru cu submodalităţile
Sunt tehnici de imaginaţie dirijată focalizate pe schimbarea sensurilor
personale în anumite situaţii problematice sau dezadaptative, prin modifi-
cări realizate la nivelul submodalităţilor reprezentărilor despre respectivele
situaţii.
Tehnica ecranului mental, de exemplu, poate fi utilizată ca atare sau în
calitate de componentă pentru alte intervenţii bazate pe imagerie mentală,
deşi etalonul pentru tehnicile de lucru cu submodalităţile este tehnica mo-
dificării submodalităţilor critice. Swish pattern (O`Connor & Seymour,
1993, Nedelcea, 2002) este un alt exemplu de tehnică de lucru cu
submodalităţile.
c. Alinierea poziţiilor perceptuale
Este o tehnică de inspiraţie gestalt, o standardizare şi simplificare a
tehnicii metapoziţiilor din gestalt-terapie. Alinierea poziţiilor perceptuale
este o tehnică utilă pentru abordarea situaţiilor conflictuale de tip inter-
personal, în care asumarea poziţiei celeilalte părţi şi posibilitatea examină-
rii situaţiei din perspectiva unui observator extern, neimplicat, pot avea un
rol hotărâtor în redefinirea respectivei situaţii problematice.
d. Negocierea părţilor
Este o tehnică bazată pe lucrul cu părţile şi schimbarea / alinierea ni-
velelor neuro-logice, destinată abordării situaţiilor de conflictualitte in-
ternă. Sursa de inspiraţie pentru această tehnică este celebra „part party”

193
propusă de Virginia Satir. Diferenţa majoră faţă de part party, o tehnică
esenţialmente de tip dramatic, este modalitatea de lucru sugestivă, de in-
spiraţie ericksoniană.
e. Redefinirea în şase paşi (six step reframing)
Este o tehnică standardizată de tip reframing (redefinire sau recadrare),
care utilizează pe de o parte ideea de nivele neuro-logice iar pe de altă
parte ideea de lucru cu părţile.
f. Disocierea vizual – kinestezică
Este o tehnică destinată terapiei rapide a fobiilor, care poate face posi-
bilă ruperea legăturii între răspunsul anxios şi obiectul fobiei într-o unică
şedinţă. Tehnica integrază elemente de lucru cu Linia Timpului, precum şi
lucrul la nivelul submodalităţilor.
g. Reimprinting
Este o tehnică destinată abordării amintirilor traumatice sau convinge-
rilor de tip autolimitativ. Ea integrează elemente de lucru cu LT, ancorarea
de resurse şi proiecţia în viitor.
h. Core transformation
Core transformation este o intervenţie mai largă, care necesită de re-
gulă două şedinţe pentru a fi finalizată. Ea este bazată pe utilizarea nivele-
lor neuro-logice, pe lucrul cu părţile şi utilizarea imaginaţiei dirijate. De
regulă este utilizată pe realizarea unor schimbări de profunzime ale unor
comportamente sau reacţii patologice, dezadaptative.

5.4.4. Mecanismele schimbării propuse de NLP

O analiză asupra proceselor de schimbare personală implicite interven-

ţiilor terapeutice NLP poate evidenţia două tipuri de schimbare cu care
acestea operează:
a. schimbarea de prim ordin, cel mai simplu caz de schimbare perso-
nală, în care avem un singur obiectiv - o stare diferită sau un răspuns
anume într-o situaţie dată (de exemplu: mereu te înfurii în prezenţa unei
persoane; te simţi inconfortabil când ai de rezolvat unele probleme de
muncă etc.);
b. schimbarea de ordin secundar, care defineşte situaţia în care avem
obiective multiple şi în care sunt implicate consideraţii secundare. Probabil
toate terapiile implică acest tip de schimbare. De exemplu, o nouă resursă
sau un nou tip de răspuns, odată achiziţionate, necesită declanşarea unor
procese de creştere şi reechilibrare la nivelul întregii personalităţi a clien-
tului. În cazul schimbării de prim ordin, aceste lucruri se întâmplă de la

194
sine, obiectivele secundare fiind suficient de neînsemnate pentru a putea fi
ignorate. Schimbarea de tip secundar descrie cel mai bine situaţiile în care
neîndeplinirea unor obiective de ordin secundar blochează sau împiedică
realizarea obiectivului principal al clientului.
În general, intervenţiile specifice NLP se bazează pe trei mecanisme ge-
nerale ale schimbării personale:
a. schimbarea reprezentărilor (harta despre sine şi lume). Dacă relaţia
omului cu realitatea este în principiu mediată de reprezentările pe care și
le construiește despre aceasta în urma experienţelor parcurse, se poate
înţelege că omul reacţionează nu neapărat la realitate în sine, ci mai de-
grabă la reprezentările pe care le are despre aceasta, fapt de natură a ex-
plica variabilitatea reacţiilor individuale la condiţii similare de mediu. Cum
realitatea este de regulă nemodificabilă, o cale foarte simplă de a obţine
schimbări la nivel comportamental, al relaţiei persoanei cu realitatea, este
modificarea reprezentărilor despre aceasta.
b. schimbări în nivelele logice (conştientizarea şi recadrarea, redefinirea).
Aşa cum modelul nivelelor neuro-logice sugerează, orice experienţă poate fi
definită la multiple nivele, căpătând semnificaţii diferite. Schimbarea nivelului
neuro-logic în poziţionarea faţă de o experienţă personală sau o realitate
oarecare, la fel ca şi alinierea acestor nivele în relaţia cu o realitate oarecare
vor fi de natură a transforma sensurile respectivei experienţe sau realităţi, fie
în sensul creşterii nivelului de conştientizare, de lărgire a perspectivei de
înţelegere, fie în sensul redefinirii semnificaţiei la nivel personal.
c. integrarea părţilor la nivel sistemic. Dacă o serie de manifestări şi fe-
nomene patologice sau dezadaptative pot fi definite în termenii unei relaţii
conflictuale între părţi (subpersonalităţi) sau ai unei relaţionări deficitare
între părţi, prin depăşirea stărilor de tip conflictual şi reintegrarea părţilor
la nivelul sistemic al personalităţii se poate obţine o stare de echilibru su-
perior. Acest mecanism este crucial în abordarea terapeutică a fenomene-
lor de traumatizare psihică, în care unele părţi sunt clivate de restul siste-
mului din raţiuni de protecţie a eului sau stimei de sine.
Aceste principii sau mecanisme generale ale schimbării pot fi identifi-
cate în diferite proporţii în toate tehnicile sau modelele cu aplicabilitate
practică propuse de NLP, aşa cum este sugerat în prezentarea acestora.
Dintre ele, primele două se subscriu ideii mai generale că schimbarea
personală în psihoterapie poate fi bazată exclusiv pe schimbări la nivelul
hărţii subiective despre lume sau sine, schimbarea realităţii şi în special a
istoriei fiind în general imposibilă sau cel puţin foarte limitată ca posibili-
tate.

195
 Cel de-al treilea mecanism al schimbării utilizat în intervenţiile NLP ilus-
trează mai degrabă caracterul sistemic al acestui tip de intervenţie şi viziu-
nea teoretică sistemică despre personalitatea şi experienţa umană propusă
de NLP.

5.4.5. Relaţia terapeutică în NLP

Modelul general de relaţie utilizat în intervenţiile NLP urmează coordo-

natele generale ale modelului descris de psihoterapiile umanist –
experienţiale, respectiv al alianţei de lucru (Horvath & Greenberg, 1994).
Având la origine modelul de relaţie terapeutică propus de psihoterapia
centrată pe client, modelul alianţei terapeutice accentuează asupra unei
poziţionări empatice a psihoterapeutului, a unui contact emoţional imediat
şi autentic stabilit între cei doi parteneri ai relaţiei.
Rămâne însă deschisă o întrebare fundamentală, şi anume Cum poate fi
construit acest contact empatic în interacţiunea efectivă dintre psihotera-
peut şi client. În acest context, NLP s-a particularizat prin dezvoltarea a o
serie de aplicaţii practice destinate facilitării contactului empatic între te-
rapeut şi client, extrem de utile în formarea psihoterapeuţilor şi de natură
a oferi un răspuns valid întrebării ridicate mai sus. Avem în vedere aici
toate tehnicile destinate exersării relaţiei de tip raport, bazate pe calibra-
rea şi urmarea conduitei expresive a clientului şi urmat de un proces de
ghidare a acestuia într-un proces de schimbare personală, precum şi setul
de întrebări terapeutice şi modul de utilizare a acestora din modelul Meta
(Nedelcea, 2002, 2012).
Raportul este acea relație specială care se creează între oameni atunci
când ei se înţeleg în mod natural şi pot comunica fără bariere, de exemplu
ceea ce se întâmplă în momentele de împărtăşire a sentimentelor dintre
doi prieteni buni. Raportul așa cum este el conceptualizat de NLP este fun-
dația oricărei interacțiuni semnificative între oameni. Raportul creează o
atmosferă de încredere, înțelegere și respect reciproc în care fiecare se
poate manifesta liber și deplin.
Raportul empatic poate fi obţinut în contextul lucrului terapeutic prin
conştientizarea, finisarea şi utilizarea abilităţilor utilizate în mod natural în
comunicare. NLP-ul introduce trei concepte fundamentale care descriu
raportul: calibrare, urmare (pacing) şi ghidare (leading), la care se pot adă-
uga alte două, subordonate celui de urmare: mirroring și matching.
Calibrarea este începutul oricărui raport empatic; calibrare înseamnă a
fi în contact perceptiv, a observa, a şti ce se întâmplă semnificativ cu per-

196
soana din faţă. Foarte tehnic, capacitatea de calibrare se referă la două
abilităţi esenţiale ale terapeutului:
a. abilitatea de a recunoaşte stările emoţionale ale clientului şi
b. abilitatea de a identifica schimbările în stările clientului, atunci când
acestea apar.
Calibrarea se referă aşadar la fineţea şi acurateţea observaţiilor terape-
utului asupra conduitei expresive a clienţilor, la o bună acuitate senzorială.
La fel cum orice contact autentic între o persoană şi realitatea înconjură-
toare începe inevitabil prin percepţie, stabilirea unui raport empatic cu
clienţii va fi posibilă numai în condiţiile în care, mai întâi terapeutul le
poate cunoaşte stările, are conştiinţa a ceea ce se întâmplă cu clientul său.
Va fi dificil sau chiar imposibil pentru terapeut să intre în rezonanță cu ceva
ce nu poate percepe.
Pacing (conduita de urmare - a prelua şi a reflecta) înseamnă a însoți
clientul în lumea sa, preluând şi reflectându-i conduita expresivă în mod
sensibil şi cu respect. Aceasta va duce la construirea unei punţi între cele
două modele despre lume. Nu se referă la imitare, ci la un proces de ar-
monizare între două hărţi (modele) diferite despre realitate. Pacing implică
integrarea unor elemente de stil ale interlocutorului în lumea proprie.
Pentru a putea învăța conduita de pacing, Grinder și Bandler au descris
tehnicile mirroring și matching. Mirroring și matching presupune procesul
oglindirii comportamentelor subtile ale partenerului de comunicare; iar
acest proces trebuie să pară inconștient. NLP propune pentru stabilirea
unui raport bun oglindirea următoarelor aspecte: paternurile de comuni-
care, limbajul corporal, anumite cuvinte (de exemplu, predicatele), valorile
și credințele oamenilor. Ultimele două aspecte – valorile și convingerile –
constituie o parte esențială a creeării raportului. Atunci când doi oameni
împărtășesc aceleași valori la nivel inconștient, atunci oglindirea nivelului
fiziologic se poate manifesta spontan. Pe de altă parte, dacă există o oglin-
dire la nivel fiziologic dar însoțită de un atac al valorilor / credințelor celei-
lalte persoane, atunci raportul psihologic se rupe.
Leading (conduita e ghidare) urmează în mod natural primei etape de
pacing. În relaţia terapeutică, odată raportul de rezonanţă empatică stabi-
lit, terapeutul poate începe să-și modifice comportamentul iar clientul va
avea de regulă tendinţa naturală sde a-l urma. Astfel, acesta poate fi ghi-
dat, de exemplu spre conştientizarea unor noi aspecte ale experienţei, spre
sesizarea unor noi posibilităţi sau alegeri, spre redefinirea unor situaţii,
spre descoperirea unor resurse personale sau modificarea unor compor-
tamente etc.

197
 Raportul (sau relația terapeutică) se bazează pe abilitatea de a creea în-
credere în partenerul de relație prin înțelegerea și respectarea realității
sale, ceea ce va produce o conexiune puternică între oameni. NLP-ul a dez-
voltat multiple exerciții pentru a dezvolta la psihoterapeuți abilitățile de
pacing și leading necesare construirii raportului psihologic. Cele mai impor-
tante sunt:
a. Potrivirea limbajului corporal (gesturi, posturi, mișcări fine, respira-
ție, expresii faciale).
b. Modelarea la nivel auditiv (voce, tonalitate, ritm, volum, etc.)
c. Potrivirea limbajului verbal (predicate și filtre).
d. Potrivirea experiențelor (trăiri sau evenimente comune).
Aceste procese ale comunicării și raportului creează o legătură incon-
știentă între oameni, care îi face să se simtă în siguranță pentru că ”vor-
besc” același limbaj. Aceste tehnici de construire a raportului pun terapeu-
tul pe direcția paternului de gândire al clientului.
Există două limite posibile ale abilităţii de a stabili un raport: capacita-
tea de calibrare, deci o limitare a acuităţii senzoriale, precum şi capacitatea
terapeutului de a prelua şi reflecta conduitele clientului, deci limitele flexi-
bilităţii acestuia.

5.4.6. Cercetarea ştiinţifică în NLP

Sub raportul cercetării ştiinţifice, în domeniul NLP mai degrabă putem

vorbi despre o insuficienţă a dovezilor şi studiilor destinate demonstrării
validităţii modelelor şi intervenţiilor. Majoritatea studiilor experimentale
despre NLP a fost realizate în anii 80-90 (Baddeley and Predebon, 1991;
Buckner &Reese, 1987; Dorn et al., 1983; Farmer et al., 1985; Poffel and
Cross, 1985; Wertheim et al., 1986) fiind focalizate pe identificarea siste-
melor reprezentaţionale preferate, pe baza mişcărilor oculare şi a predica-
telor verbale.
Concluziile a câţiva autori (Sharpley, 1987; Heap, 1988) care au revizuit
cercetările experimentale derulate se îndreaptă mai degabă către ideea că
nu există suficiente dovezi pentru susţinerea validităţii modelului sisteme-
lor preferate de reprezentări.
Opinii mai recente ale unor autori (Devilly, 2005; Roderique-Davies,
2009; Witkovski, 2010; Norcross et al., 2010) exprimă o poziţie mult mai
critică în raport cu NLP, etichetând-o ca pseudoştiinţă şi ca intervenţie te-
rapeutică lipsită de dovezi privind validitatea.
Cercetările din neuroștiințe au oferit multe dovezi ale legăturilor com-

198
plexe de feedback neuronal și biochimic și ale legăturilor de feed-forward
care explică interacțiunile dintre percepții, paternurile neuronale și men-
tale, reprezentările senzoriale, emoții, schimbări corporale, gânduri, limbaj,
conștiință, sentimentul sinelui și comportamentele decizionale (Pert, 1997;
Damasio, 1994/2006; Damasio și al., 2000). Aceste studii au demonstrat,
de exemplu, legătura care există între procesele cognitive și procesele
emoționale (Damasio, 2006). Toate rezultatele obținute de neuroștiințe
susțin ideea descrisă de Korzybski că există un sistem minte-corp-emoție
dar și modalitățile prin care practicanții NLP susțin comunicarea la clienți
folosindu-se de sistemul lor nervos (Bolstad, 2004).
Reprezentanții NLP sugerează că abordarea lor poate explica formarea
raportului psihologic. Multe studii au fost realizate plecând de la acest su-
biect însă domeniile de investigare au fost altele decât psihoterapia. Astfel,
există studii în marketing care au cercetat semnalele nonverbale ale celui
care comunică un mesaj cumpărătorilor.
Wood (2006) arată că rezultatele acestor studii nu sunt edificatoare
mai ales pentru s-au centrat pe vânzător și nu pe cumpărător, adică pe cel
care primește mesajele nonverbale. Cercetările recente au arătat că cum-
părătorii evaluează încrederea pe care o pot avea în vânzător bazându-se
pe impresiile din prima întâlnire față-în-față (Chamberlin 2000; McKnight,
Cummings și Chervany, 1998 cf. Wood, 2006). Studiile din neuroștiințe su-
gerează că aceste impresii sunt formate prin perceperea semnalelor non-
verbale (Puce și al. 2003; Winston și al. 2002, cf. Wood, 2006). Aceste cer-
cetări susțin perspectiva NLP asupra procesării cerebrale diferențiate pe
emisfere.
Wood (2006) a realizat un studiu plecând de la premisa NLP că oamenii
receptează semnale nonverbale din comunicare în funcție de sistemul re-
prezentațional preferat. Rezultatele susțin importanța întâlnirii directe din-
tre vânzători și cumpărători. În primul moment al întâlnirii, cumpărătorul
receptează și interpretează mai multe semnale nonverbale. Nu numai că
aceste semnale nonverbale sunt importante pentru construirea raportului
psihologic, dar aceleași semnale sunt căutate, receptate și utilizate de
cumpărători pentru a evalua încrederea în vânzători.
Un alt rezultat al studiului arată că vânzătorii au un sistem
reprezentațional preferat și semnale nonverbale care îl exprimă. Sugestia
autorului este ca vânzătorii să-și dezvolte conștiența asupra semnalelor
nonverbale pe care le folosesc, să-și dezvolte și semnalele nonverbale
pentru celelalte sisteme reprezentaționale pentru a putea fi recepționați
mai bine de cumpărători.

199
 Heap (2008), într-o analiză critică a principalelor idei NLP și a studiilor
care au încercat să le dovedească, formulează următoarele concluzii:
a. NLP continuă să nu aibă un impact în psihologia academică.
b. NLP are un impact limitat în psihoterapie și consiliere.
c. NLP își menține influența în practica privată a psihoterapeuților, in-
cluzând hipnoterapeuții, aceștia afirmând că au traininguri în NLP și că fo-
losesc NLP în munca lor.
d. Cursurile de formare NLP sunt numeroase iar NLP pare a avea azi un
impact mai ales în zona de management training și lifestyle coaching.
Deși există toate aceste studii și comentariile aferente lor demon-
strează inconsistențe cu privire la ideile promovate de NLP, această abor-
dare rămâne un punct de interes pentru unii cercetători. Există o tendință
actuală de cercetare în domeniul psihofenomenologiei care încearcă
încorcoparea modelului NLP pentru o înțelegere mai profundă a experien-
ței umane interioare.
Psihofenomenologia s-a dezvoltat ca răspuns la nevoia de metodologie
pentru abordarea introspecției și poveștilor personale. Vermersch (1999 cf.
Tosey și Mathison, 2010) a conceput psihofenomenologia ca fiind atât un
instrument de cercetare cât și o metodă de cercetare. Este o abordare care
critică cognitivismul contemporan și încearcă să depășească metafora
comportațională și să lărgească orizontul cunoașterii. Obiectul de cercetare
al acestui domeniu este experiența umană trăită iar introspecția și reflecția
sunt instrumentele empirice. Mecanismele cognitive operează în contextul
structurii experiențiale încorporate trăite. Interviul fenomenologi
(Vermersch, 1994 cf. Tosey și Mathison, 2010) are o importanță centrală
pentru psihofenomenologie – scopul lui este de a obține informații detali-
ate precise despre lumea interioară a oamenilor (de exemplu, despre când
memorează, când și cum fac introspecții sau devin conștienți de ceea ce
învață). Interviul fenomenologic este o formă de introspecție ghidată prin
utilizarea unor distincții fine de limbaj, reprezentări senzoriale interne și
imaginația – toate preluate din NLP.

200
 6. Mișcarea de integrare în psihoterapie

6.1. Premisele integrării în psihoterapie

De la începutul anilor ’90, asistăm la un declin al luptei ideologice și la

o mişcare către o re-împăcare. În ultimii 20 de ani, interesul pentru inte-
grarea psihoterapiei a crescut foarte mult. Această mişcare este alimentată
de mai mulţi factori, printre care insatisfacţia legată de abordările unilate-
rale ale şcolilor (“unic adevăr”) și lipsa dovezilor pentru eficienţa diferenţi-
ată a terapiilor (Gold, 1993 și Norcross & Newman, 1992, cf. Ottens și Klein
2005).
De-a lungul anilor, s-a demonstrat că nici o formă de psihoterapie nu
este superioară alteia, deşi toate obţin rezultate superioare faţă de cazul în
care nu se aplică nici o formă de tratament. Aceste descoperiri demon-
strează că psihoterapia nu mai poate fi considerată o colecţie de şcoli dife-
rite, ci o singură entitate care dă naştere mai multor variaţii de şcoli ase-
mănătoare (Beitman, 2004).
Cercetările de tip meta-analitic au arătat că nu există diferenţe semni-
ficative de eficienţă a diferitelor forme de psihoterapie (Smith, Glass şi
Miller, 1977; Ahn şi Wampold, 2001; Elliot, 1996; Grawe, Caspar și Ambuhl,
1990; Robinson, Berman și Neimeyer, 1990; Sloan, Staples, Cristol, Yorkson
și Whipple, 1975; Smith și Glass, 1980; Wampold, 2001, Wampold și al.,
1997; Stevens, Hynan și Allen, 2000 cf. Drisko 2004; Smith, Glass şi Miller
1980 cf. Sprenkle și Blow 2004; Wampold 2001).
Începând cu anul 1960, au apărut experimentele clinice bazate pe
standarde exacte, focalizate și controlate pentru evaluarea eficienței teh-
nicilor psihoterapeutice. Acest model de cercetare bazat pe eficienţă a
avut un impact deosebit de mare în lumea ştiinţifică. Pe de altă parte, au
început să apară manualele de terapie (ghiduri practice bazate pe dovezi)
ce conțin acele tratamente susținute empiric care au produs rezultate pozi-
tive în condiţii de cercetare controlate. Premisa esenţială pentru promova-
rea acestor tipuri de terapie considerate ”științifice, validate” este aceea că
tehnicile terapeutice alese corect vor duce la apariția succesului terapeutic.
Walsh (2004) consideră că întrebarea ‘Ce înseamnă o terapie bună?’,

201
respectiv formularea ei actuală ‘Care este tratamentul empiric validat?’, a
ţinut domeniul psihoterapiei captiv multă vreme în încercarea de a oferi un
răspuns cu valoare de adevăr absolută pentru terapeuţi şi clienţi, sau, cel
puţin, pentru o anumită categorie de diagnostic. Astăzi, terapia considerată
“bună” este cea care se dovedeşte eficientă prin proceduri cantitative și
experimentale.
Cu toate acestea, peste două decenii de cercetări ale proceselor și re-
zultatelor terapiei ghidate de manual nu au determinat susţinerea ideii că
un set de tehnici specifice pentru abordarea unor tulburări specifice, este
superior altuia (Lambert & Ogles, 2004, cf. Binder, 2004). Iar pe de altă
parte, terapeuții care au aplicat protocoale de terapie din manualele în
abordarea clienților nu au obținut performanțe superioare celorlalți.
Doi cercetători contemporani, Ottens & Klein (2005), îşi exprimă în-
grijorarea faţă de efectele acestor studii în practica efectivă: “multe din
practicile şi <<progresele>> curente elimină sufletul terapiei. Aceste prac-
tici multe şi variate includ (cf. Ottens & Klein, 2005):
• privilegierea modalităţilor de cunoaştere cantitative și pozitiviste
(Hanna & Shank, 1995; Roy, 1998);
• promovarea tratamentelor standardizate şi manualizate (Fensterheim
& Raw, 1996; Silverman, 1996);
• operarea în interiorul modelului medical (Becvar, 1997; Wampold,
2001);
• focalizarea terapiei pe eliminarea simptomelor (Fensterheim &
Raw, 1996)”.
În altă ordine de idei, există mai mult de 400 de școli de terapie ceea
ce așa cum remarcau Garfield & Bergin (1994, cf. Najavits, 1997) anulează
și mai mult mitul orientării teoretice.

6. 2. Forme de integrare a psihoterapiilor

O serie de teoreticieni şi clinicieni au încercat să depăşească “izolaţio-

nismul psihoterapeuţilor”, să stabilească o comunicare utilă între membrii
şcolilor de terapie pentru a dezvolta cele mai eficiente forme de psihotera-
pie. “Psihoterapia integrativă s-a cristalizat ca o mişcare formala, sau, mai
dramatic, o <<revoluţie>> (Lebow, 1997) și o <<metamorfoză>> a domeni-
ului sănătăţii mentale (London, 1988; Moultrup, 1986)” (cf. Norcross, 2005).
Psihoterapia integrativă a apărut datorită nemulţumirii faţă de abordările
unidimensionale ale teoriilor terapeutice și a rigidităţii adepţilor lor.
202
 Această abordare are ca scopuri generale: să depăşească limitele şco-
lilor, să caute aspectele ce pot fi învăţate din abordări diferite, să crească
eficacitatea și aplicabilitatea psihoterapiei. “Integrarea terapiilor înseamnă
sinteza celor mai “bune şi strălucite” concepte şi metode în teorii noi şi
sisteme practice de tratament” (Stricker şi Gold, 1996). Premisele acestei
idei au fost formulate de Pinsof (1995, cf. Norcross, 2005) care preciza: pe
de o parte, fiecare orientare deţine un domeniu particular de expertiză iar,
pe de altă parte, aceste domenii pot fi interrelaţionate pentru a depăşi li-
mitele fiecăreia.
În recenta să carte de psihoterapie integrativă, Norcross (2005) enu-
meră cele mai discutate forme de integrare:
a) eclectismul tehnic presupune selecția celor mai bune metode de te-
rapie, celor mai utile tehnici care și-au dovedit eficiența în cazul unor
clienți sau patologii diferite. Criteriile de selecție sunt statistice şi pragma-
tice, și nu teoretice. Eclecticii utilizează tehnici terapeutice din abordări
terapeutice diferite fără a subscrie neapărat la teoriile care le-au lansat.
Terapia multimodală a lui Lazarus (1989, 1997) şi Selectarea Sistematică a
Tratamentului (Systematic Treatment Selection, STS) a lui Beutler (1990)
pot fi considerate exemple de eclectism tehnic.
b) integrarea teoretică “este o forma de sinteză în care sunt incluse
cel puţin două teorii, cu speranţa de a obţine rezultate superioare celor ale
utilizării separate a teoriilor iniţiale” (Dafinoiu, 2000). Scopul este de a crea
un cadru conceptual superior de înţelegere a psihoterapiei, care să depă-
şească simpla combinare de elemente tehnice. Au existat propuneri de
integrare a teoriei psihanalitice şi comportamentale (cyclical psychodynamics,
Watchel, 1988, 1992), a terapiei psihanalitice cu cea cognitivă (terapia
cognitiv-analitică a lui Ryle, 1990), a sistemelor majore de psihoterapie
(abordarea transteoretică a lui Prochaska și DiClemente, 1984).
c) abordarea factorilor comuni. Cum nici o terapie nu s-a dovedit su-
perioară alteia, dar toate sunt egal eficiente, a apărut ideea că ceea ce face
o terapie să fie eficientă este o serie de factori care se regăsesc în toate
psihoterapiile. Acești factori sunt considerați curativi; motoarele principale
ale schimbării terapeutice, responsabile pentru beneficiile obţinute și care
“micşorează orice efect atribuibil ingredientelor specifice ale psihoterapiei”
(Drisko, 2002; Frank & Frank; Lambert, 1992; Luborsky și al., 1999; Wampold,
2001, apud. Stricker și Gold, 1996).
Drisko (2004) a realizat o meta-analiză a studiilor asupra factorilor care
produc schimbarea terapeutică. Una dintre concluzii a fost că tipurile dife-
rite de terapie nu se pot diferenția după criteriul eficienței – așadar, orien-

203
tarea terapeutică sau tehnicile terapeutice nu sunt factorii succesului în
psihoterapie. Concluzia esenţială a lui Drisko a fost că ceea ce este comun
în toate formele de psihoterapie reprezintă, de fapt, “ingredientele active”
ale procesului terapeutic – factorii comuni responsabili pentru eficienţa
terapiei (Ahn & Wampold, 2001; Hubble, Duncan & Miller, 1999; Lambert
& Bergin, 1994; Luborsky şi al., 2002, Wampold, 2001).
Abordarea factorilor comuni urmează două etape de cercetare:
a) descoperirea aspectelor specifice eficiente pentru orice grup de terapii;
b) explorarea modalităţilor în care intervenţiile terapeutice conţin aceste
ingrediente.
Terapiile integrative care rezultă din acest proces sunt structurate în
jurul scopului de a maximiza expunerea pacientului la combinaţia unică a
factorilor terapeutici care îi vor ameliora cel mai mult problemele (Stricker
şi Gold, 1996). Factorii comuni pot fi obținuți prin focalizarea cercetătorilor
pe strategia clinică / procesul schimbării – un nivel de abstractizare care se
află situat între teorie şi tehnică. Se face, de fapt, analiza euristicilor prin
care terapeuții experți își orientează intervențiile.
d) integrarea asimilativă se realizează prin încorporarea selectivă într-
un singur sistem de psihoterapie, a perspectivelor teoretice sau practice
aparținând altor psihoterapii (Messer, 1992, cf. Norcross, 2005). Astfel,
integrarea asimilativă este o formă sofisticată de integrare care combină
avantajele unui sistem teoretic coerent cu flexibilitatea utilizării unei plaje
mai largi de intervenţii tehnice aparţinând unor sisteme diferite. Complexi-
tatea situațiilor clinice ale pacienților îi provoacă pe cei mai mulți practici-
eni să își diversifice repertoriul de abordare, fără însă a renunța la orienta-
rea teoretică principală. Astfel, terapeuţii vor remodela concepțiile lor ori-
ginale și/sau strategiile clinice în forme noi care să servească cel mai bine
nevoilor clientului. Exemple de integrări asimilative sunt: terapia psiho-
dinamică asimilativă (Stricker &Gold, 1996) sau terapia asimilativă cognitiv-
comportamentală (Castonguay și al., 2004).
Norcross (2005) subliniază faptul că cele patru modalităţi de integrare
nu se exclud, ci, de cele mai multe ori se completează reciproc pentru be-
neficiul clientului. Implicit, cei care practică eclectismul tehnic aderă și la
teoriile din spatele intervențiilor diferite. Cei care doresc integrarea teore-
tică a două sau mai multe orientări sunt nevoiți să aplice tehnici aparținând
acelor teorii și, de asemenea, nu pot ignora factorii comuni ai diferitelor
şcoli terapeutice. Cei mai mulți practicieni au convingerea că diferitele
forme de integrare au loc nu neapărat la nivel conceptual cât mai ales, la
nivelul practicii terapeutice.

204
 Practica terapeutică de tip integrativ este din ce în ce mai mare, aspect
demonstrat prin numeroase cercetări. Norcross (2005) enumeră câteva
mai relevante. Astfel, revizuind 25 de studii realizate în Statele Unite între
1953 și 1990, Jensen, Bergin și Greaves (1990) au constatat că abordarea
integrativă are o prevalenţă cuprinsă între 19% și 68%. Un studiu realizat în
Marea Britanie a constatat că 85%-87% dintre consilierii psihologici nu
adoptă un model pur de psihoterapie (Hollanders şi McLeod, 1999). În
Noua Zeelandă, 86% dintre psihologii cercetaţi utilizau orientări teoretice
multiple în practica psihoterapiei (Kazantis şi Deane, 1998). În 2004, studiul
făcut pe un eşantion de psihoterapeuţi în Statele Unite, a descoperit că
90% dintre psihologi erau adepţii mai multor orientări terapeutice (Norcross,
Karpiak și Lister, 2004). Studiul realizat de noi (Ciorbea, 2010) a relevat că,
dintre terapeuții participanți la cercetare (N=387) care aparțineau a patru
școli de psihoterapie diferite, 74,7% au optat pentru a-și completa formarea
de bază cu informații și practici din alte orientări – ceea ce susține mișcarea
integrării în psihoterapie.

6.3. Modelul factorilor comuni în psihoterapie

Duelul dintre teorii și modele care a marcat cercetarea și practica în

domeniul psihoterapiei se poate opri prin abordarea factorilor comuni – cei
care sunt responsabili și explică de eficiența oricărei forme de psihoterapie
și care se regăsesc în orice formă de practică clinică. Importanța abordării
“factorilor comuni” este relevată prin două aspecte principale:
- contribuie la conceperea adecvată a practicii clinice de tip terapeutic;
- poate îmbunătăți programele de formare a diferitelor școli de
psihoterapie, mutând accentul de pe învățarea teoriilor și tehnicilor,
pe înțelegerea mecanismelor schimbării terapeutice și pe formarea
abilităților de construire a strategiilor clinice care să le activeze.
Mişcarea factorilor comuni a început cu aproape 75 de ani în urmă,
atunci când Saul Rosenzweig menţionat ideea potrivit căreia eficacitatea
diferitelor terapii se leagă mai mult de elementele comune decât de trăsă-
turile specifice pe care se întemeiază (Rosenzweig, 1936 cf. Sprenkle și
Blow, 2004), citând-o pe Dodo din “Alice din Ţara Minunilor”: “Toţi au câş-
tigat, toţi trebuie să ia premii”. Autorul subliniază că atunci când o terapie
are succes, această nu este o dovadă a corectitudinii teoriei pe care se ba-
zează (Rosenzweig, 1936 cf. Reisner, 2005).
Liste ale factorilor comuni au început să se realizeze începând cu anii
205
’80. În general, majoritatea listelor se împart în două categorii: restrânsă și
largă.
• Conceptualizările restrânse ale factorilor comuni se focalizează pe
aspectele nonspecifice ale diferitelor modele de tratament (de
exemplu, schimbarea sensurilor, denumită fie recadrare,
resemnificare, fie externalizare).
• Conceptualizarea largă subliniază factorii comuni care sunt unici ca-
drului terapeutic, cum ar fi clientul, terapeutul, relaţia și expectan-
ţele.

6.3.1. Conceptualizarea largă a factorilor comuni

Două liste de variabile comune s-au bucurat de cea mai mare populari-
tate în literatura dedicată factorilor comuni. Acestea au aparţinut lui Frank
&Frank (1991) și lui Lambert (1992). Astăzi, majoritatea cercetătorilor utili-
zează unul dintre aceste cadre drept ghid pentru a-şi desfăşura cercetările,
deşi nici una dintre ele nu este derivată matematic (Hubble și al., 1999, cf.
Davis 2005).

Modelul lui Frank

J. Frank publica în 1961 o lucrare considerată astăzi clasică, “Persuasi-
une și Vindecare”, în care analiza aspectele ce produc schimbarea și care
transcend teoriile și tehnicile. Premisa acestei analize a fost că toate
psihoterapiile sunt, de fapt, variaţii mai sofisticate ale procedurilor de vin-
decare străvechi. În 1991 Frank argumenta faptul că toate formele de psi-
hoterapie au patru componente de bază (cf. Blow & Sprenkle, 2004 şi
Davis, 2005):
a. o relaţie între client și terapeut puternic încărcată emoţional;
b. un cadru considerat terapeutic (perceput ca un spaţiu special de se-
curitate), în care clientul are convingerea că terapeutul este de încredere
pentru a-i oferi ajutor;
c. un terapeut care oferă o schemă teoretică raţională şi plauzibilă
pentru înţelegerea simptomelor pacientului. Din primele trei componente
se poate observa că psihoterapia nu vizează atât eliberarea de simptome
cât determinarea clienţilor, prin persuasiune, de a transforma sensurile
“toxice” ale emoţiilor şi simptomelor.
d. terapeutul care oferă un ritual credibil sau o procedură pentru a trata
aceste simptome. Acestea, dacă sunt practicate cu convingere, sunt
considerate, atât de terapeut cât şi de client, a fi restauratoare ale sănătăţii.
206
 Acelaşi autor enumera şase elemente pe care le considera comune
pentru ritualurile și procedurile menţionate:
a) terapeutul folosește relația terapeutică pentru a combate demorali-
zarea şi alienarea clientului;
b) terapeutul asociază speranţa de vindecare şi procesul terapeutic,
ceea ce influenţează expectanţele pacientului;
c) terapeutul creează experienţe de învăţare noi;
d) emoţiile clientului sunt activate şi reprocesate (de către terapeut);
e) terapeutul facilitează crearea unui sentiment al competenţei sau
auto-eficienţei;
f) terapeutul oferă ocazii clientului de a exersa și astfel, învăța com-
portamente noi.
Frank & Frank (1991) considera că, de fapt, modelele teoretice și tehnicile
asociate lor, specifice fiecărei forme de psihoterapie, sunt necesare doar
pentru a creea credibilitate atât terapeutului (prin structura coerentă a
terapiei) cât și clientului (prin experiențele terapeutice ce par semnificative).

Modelul lui Lambert

Cartea Handbook of Psychotherapy Integration (Norcross & Goldfried,
1992) – care marchează mișcarea pentru integrarea psihoterapiilor – oferă
psihoterapeuţilor contemporani ocazia să mediteze la esența procesului
psihoterapeutic și să descopere factorii eficienţei terapeutice dincolo de
teorii și tehnici. În acest volum, Michael Lambert (1992) a propus un model
al schimbării bazat pe patru factori comuni. Autorul a revizuit studiile em-
pirice privind succesul psihoterapiilor, estimând un procentaj de varianță a
rezultatelor rezultatelor în funcţie de fiecare factor.
Hubble, Duncan și Miller (1997 cf. Blow & Sprenkle, 2001 şi Ottens şi Klein,
2005) au re-analizat cercetările realizate de Lambert și au propus modelul “Big
Four” - patru mari factori comuni ai oricărei forme de psihoterapie:
a) Clientul şi factorii extraterapeutici. Lambert (1992) a estimat că
variabilele clientului și contextele de viaţă ale clienţilor contează pentru
40% din varianţa rezultatelor terapeutice. Acest factor se referă la toate
componentele personale și de mediu pe care clientul le aduce în terapie
(de exemplu, sistemul de suport familial, social, înclinarea spirituală, per-
severenţa, deprinderile de coping, forţa eului, munca stabilă etc.). Mobili-
zarea resurselor extraterapeutice ale clientului se pot dovedi mai puternice
decât tehnicile tipice aplicate de terapeuţi, și în multe cazuri strategiile
“populare” din cultura clienţilor pot fi soluţii foarte bune (Tallman &
Bohart, 1999). Asociată acestui factor este convingerea că clientul – și nu

207
terapeutul – este agentul primar al schimbării în terapie (Bohart & Tallman,
1999; Tallman & Bohart, 1999 apud. Ottens şi Klein 2005).
b) Factorii relaţionali contează pentru 30% din varianţa rezultatelor
terapeutice (Lambert 1992) și se referă la variabilele oferite de terapeut
(căldură, încurajare, empatie, grijă) care construiesc și dezvoltă relația te-
rapeutică. Din punct de vedere istoric, variabilele relaţionale au primit
atenţia cea mai mare ca factor comun. Toate formele de psihoterapie au
evidențiat importanța acestui factor pentru derularea procesului terapeu-
tic. Hubble et al. (1999 apud. Ottens şi Klein, 2005) au evidențiat fatul că
terapia nu este ceva ce se aplică clientului, ci este un proces care se poate
desfășura doar prin acest parteneriat terapeutic.
c) Placebo, speranţa și expectanţele au fost estimate de Lambert
(1992) ca participând în proporţie de 15% la rezultatele bune din terapie.
Speranţele și expectanţele pozitive ale clienţilor în ceea ce priveşte terapia
sunt întărite printr-o relaţie terapeutică puternică şi prin utilizarea “ritualu-
rilor de vindecare” (tehnici terapeutice). Hubble, Duncan & Miller (1999)
sublinia că efectele placebo apar atunci când terapeuţii au încredere de-
plină în procedurile pe care le aplică.
d) Modelele teoretice și tehnicile contribuie cu 15% la rezultatele
terapiei (Lambert 1992). În loc să considere modelele şi tehnicile din punc-
tul de vedere al “celei mai bune”, Hubble ş.a. (1999a, cf. Blow & Sprenkle,
2001) au adoptat o perspectivă nontradiţională considerând că principala
contribuţie a modelelor și tehnicilor provin din potenţarea celorlalţi factori
comuni – extraterapeutici, relaţionali, placebo, speranţa și expectanţele.
Toţi acest factori ai eficacităţii transcend modelele teoretice. Shaw şi
al. (1999 cf. Blow & Sprenkle, 2001) au studiat diferenţele între terapeuţi
într-o cercetare focalizată pe eficienţa terapiei cognitive-comportamentală.
Terapeuţii dovediți “mai buni” au fost cei care au actualizat mai mulţi fac-
tori comuni. Concluzia autorului a fost că variabilele legate de context sau
de proces, care influenţează schimbarea, este mai semnificativă decât mo-
delul teoretic.

Modelul lui Wampold

Wampold (2001) a dezvoltat o meta-teorie alternativă a psihoterapiei, “o
abordare holistică a factorilor comuni”, denumit modelul contextual, pe care îl
juxtapune modelului medical. Modelul său a pornit de la modelul lui Frank din
1961. Wampold a realizat o cercetare extensivă a studiilor făcute până în acel
moment și a prezentat dovezi pentru factorii eficienţei terapeutice. Această
analiză conduce la destructurarea modelului medical din psihoterapie.

208
 Concluziile modelului contextual sunt:
a) Psihoterapiile sunt în mod uniform eficiente.
b) Factorii generali sunt cel mai puternic responsabili pentru rezulta-
tele pozitive din psihoterapie, în comparație cu aspectele specifice
cum ar fi tehnicile terapeutice.
c) Loialitatea terapeutului sau convingerea să în eficacitatea tratamentului,
corelează pozitiv mai mult cu rezultatele decât aderenţa terapeutului sau
măsura în care un anumit protocol de tratament este urmat.
d) Caracteristicile personale ale terapeutului și potrivirea dintre tera-
peut şi client sunt mai importante decât tipul de tratament selectat.
Astfel, Wampold (2001) argumentează în mod convingător că cele pa-
tru componente ale terapiei pot explica mare parte (aprox. 70%) din vari-
anţa rezultatelor obţinute. Mai mult, meta-analiza sugerează că cel mult
8% din varianţa rezultatelor terapeutice se datorează contribuţiilor unice
ale modelelor teoretice. Cei 22% rămaşi nu i-a putut explica.

6.3.2. Conceptualizarea restrânsa a factorilor comuni

Conceptualizarea restrânsă a factorilor comuni vizează gruparea facto-

rilor comuni în procese psihoterapeutice de bază. În acest sens, au existat
mai multe liste de variabile nonspecifice tratamentului dezvoltate în litera-
tura de specialitate. De exemplu:
• Rosenzweig (1936) enumeră trei elemente comune ce contribuie
la eficacitatea orientărilor terapeutice: personalitatea terapeutului, inter-
pretări care oferă înţelesuri alternative sau noi, şi efectele sinergetice ale
funcţionării.
• Garfield (1957) consideră că factori universali ai psihoterapiilor
sunt: (a) un terapeut înţelegător şi suportiv, (b) catarsisul emoţional şi (c)
furnizarea autoînţelegerii.
• Karasu (1986) identifică trei dimensiuni ale schimbării terapeutice:
a) Reglarea comportamentală (a schimba faptele), b) Competenţa cogni-
tivă (a schimba concepţiile); c) Experienţa afectivă (reglarea afectivă).
• Parloff (1986) afirmă că factorii comuni eficienţi în terapie sunt:
stabilirea unei relaţii terapeutice credibile, de încredere, susţinerea clien-
tului în demersul său de a testa realitatea şi a depăşi fricile, învăţarea unor
noi modalităţi de a conceptualiza și rezolva probleme şi creşterea senti-
mentului competenţei şi stimei de sine.
• Beitman (1987) identifică procesele psihoterapeutice de bază: o
secvenţă de implicare (relaţie terapeutică), căutarea de tipare, schimbarea

209
(iniţiere și menţinere) şi finalizarea. De asemenea, autorul a stabilit trăsă-
turile comune care transcend cultura: stabilirea cu acurateţe a problemelor
clientului, calităţile personale ale consilierului, aşteptările pacientului în ce
priveşte procesul terapeutic, credibilitatea consilierului și implementarea
unei forme de intervenţie.
• Weinberger (1995) consideră că creearea sentimentului autoeficienţei
la client este unul dintre mecanismele care activează schimbarea acestuia.
• Prochaska, DiClemente & Norcross (1992) stabilesc patru procese
psihoterapeutice de bază: precontemplarea terapeutică, contemplarea,
pregătirea, activarea și întreţinerea. Pentru a obține schimbarea clientului,
terapeutul trebuie să provoace trecerea acestuia prin cele patru etape,
care sunt, de fapt etape motivaționale.
• Corsini (în Corsini &Wedding, 1995) consideră că există trei categorii
de factori curativi:
a) cognitivi: Universalizarea (clienții își îmbunătățesc starea atunci când
conștientizează că nu sunt singuri, că oamenii au probleme similiare
și că suferința umană este universală); Insightul (creșterea apare
atunci când clienții se înțeleg pe ei înșiși și își modifică perspectivele
asupra motivelor și comportamentelor proprii); Modelarea (oamenii
învață luând pe alții drept modele)
b) afectivi: Acceptarea (condițiile rogersiene); Altruismul (schimbarea
apare din sentimentul de a fi util altora); Transferul (legătura emoțio-
nală dintre terapeut și client sau dintre membrii grupului terapeutic);
c) comportamentali: Testarea realității (schimbarea devine posibilă
câns clientul experimentează noi comportamente într-un cadru
securizant, având susținerea și feedbackul terapeutului); Ventilarea
(emoțională); Interacțiunea (Clienții se schimbă atunci când recunosc
deschis că au o problemă).
Corsini consideră că aceste mecanisme reflectă trei principii: ”Cu-
noaște-te pe tine însuți!”, ”Iubește-ți aproapele!” și ”Fă fapte bune!”.
• Lambert şi Ogles' (2004) au realizat o tipologie a factorilor comuni
pe care îi grupează în trei categorii mari: susținere(de exemplu încredere,
identificarea cu terapeutul, atenuarea sentimentului de singurătate, relaţie
pozitivă, descărcarea tensiunii, structurare, alianţă terapeutică, căldură,
respect, empatie, autenticitatea terapeutului), învăţare (de exemplu sfa-
turi, insight, învăţarea cognitivă, experienţa emoţională corectivă, explora-
rea cadrului de referinţă intern) și acţiune (de exemplu asumarea de ris-
curi, modelarea, controlul cognitiv, antrenament, confruntarea cu realita-
tea, perlaborarea, reglarea comportamentului).

210
 • Beitman, Viamontes, Soth și al. (2006) descriu un alt mecanism al
schimbării pe care îl consideră comun tuturor formelor de psihoterapie:
activarea autoobservării la client – proces ce facilitează conștientizarea,
etapă importantă în declanșarea schimbării.
• Raskin (2007) oferea un argument puternic pentru psihoterapia
integrativă: practica bazată pe semnificaţii (meaning-based practice, MBP).
MBP se referă la abordările terapeutice care consideră că transformarea
semnificaţiilor psihologice este un mecanism central pentru procesul
schimbării.
Cercetarea științifică a mecanismelor care contribuie la provocarea și
menținerea schimbării terapeutice se află încă la început. Cu toate acestea,
dintotdeauna practicienii domeniului activează intuitiv acești factori în ca-
drul procesului terapeutic. Conștientizarea mecanismelor schimbării poate
avea consecințe în direcția creșterii succesului terapeutic. În primul rând,
terapeuții vor dobândi o viziune mai profundă asupra procesului terapeu-
tic, care depășește sau transcende orientarea teoretică la care apațin.
Apoi, vor putea să-și dezvolte mai ușor abilitățile necesare activării acestor
factori. Lupta ideologică pentru superioritatea școlilor sau a metodelor
specifice poate înceta și astfel, va fi respectată atât loialitatea cât și flexibi-
litatea terapeutului.
În 2010 am demonstrat printr-o analiză științifică exhaustivă (v. Cior-
bea, 2010) că elementul central pentru activarea oricărui factor comun sau
mecanism al schimbării este personalitatea psihoterapeutului. În acest sens
am realizat o schema meta-analitică a rolului pe care psihoterapeutul şi
calităţile sale personale îl deţin în cadrul procesului terapeutic.

Figura 5. Rolul personalității terapeutului în activarea mecanismelor schimbării (Ciorbea, 2010)

211
 Conform acestei scheme, rolul personalităţii psihoterapeutului este
unul central, în sensul că se află în centrul activării tuturor resurselor tera-
peutice care pot promova schimbarea terapeutică. Astfel, orientarea tera-
peutică – ce include modelele teoretice, tehnicile şi strategiile specifice –
acţionează prin intermediul personalităţii psihoterapeutului, în sensul că
acesta folosește ”lentilele” teoretice pentru a semnifica informațiile venite
de la client. Aceste mecanisme de organizare a informaţiilor unui client
particular aflat într-o situație specifică necesită flexibilitatea terapeutului –
care este o caracteristică a personalității sale ce depășește aderența la o
școală terapeutică.
Prezentăm în continuare, pe scurt, concluziile studiului nostru (Cior-
bea, 2010). Personalitatea psihoterapeutului este cea care, ulterior, acti-
vează într-o manieră unică toate mecanismele generale dovedite a facilita
schimbarea terapeutică:
a. Terapeutul utilizează variabilele-client apelând la câteva caracteris-
tici personale ale acestuia:
- respect pentru posibilităţile recuperatorii ale pacientului,
- spiritul de observaţie a acelor resurse ce pot facilita schimbarea,
- capacitatea de persuasiune pentru activarea acestora,
- schimbarea perspectivei clientului asupra propriilor oportunităţi.
b. Terapeutul construiește relația terapeutică apelând în primul rând la
condițiile rogersiene (empatia, consideraţia pozitivă necondiţionată şi au-
tenticitatea) care nu sunt altceva decât abilități personale.
c. Terapeutul utilizează expectanţele pozitive ale clientului folosindu-se
de câteva caracteristici de personalitate (de exemplu, optimism, atractivi-
tate, influenţă, putere de convingere).
În ceea ce privește mecanismele specifice de declanşare şi menţinere
a schimbării (cele enumerate în lista conceptualizării restrânse a factorilor
comuni), putem afirma că ele nu acţionează independent de personalitatea
psihoterapeutului. Cunoaşterea acestor mecanisme transteoretice este un
aspect ce relevă pe de o parte, flexibilitatea terapeutului, iar pe de alta,
deschiderea sa. Pe de altă parte, de foarte multe ori în cadrul ședințelor,
terapeutul alege tehnica sau strategia potrivită pentru momentul psiholo-
gic special al clientului făcând apel la intuiția sa.
”Capacitatea terapeutului de a intra în rezonanţă cu lumea extrem de
complexă a clientului, pentru a face ca dialogul terapeutic să continue şi
clientul să se mişte în direcţia dorită, sunt calităţi ale personalităţii sale, ce
depăşesc orice prescripţie teoretică şi orice stagiu formativ” (Ciorbea,
2010, p.189).

212
 ”Modelul uman personal pe care terapeutul îl oferă pacientului devine
aspectul cu cel mai mare impact în procesul terapeutic, atunci când este
susţinut, desigur, de o pregătire teoretică şi practică consistentă. Am putea
spune că toate variabilele teoretice, tehnice şi mecanismele schimbării se
activează în paralel şi se întâlnesc în mod sinergic în personalitatea terape-
utului, care, integrate în mod unitar, coerent şi armonios, provoacă acele
efecte terapeutice ce greu pot fi descrise în manualele de psihoterapie”
(Ciorbea, 2010, p.190).

213
 BIBLIOGRAFIE

1. Baddeley, M., & Predebon, J., 1991, Do the eyes have it? A test of
neurolinguistic programming’s eye movement hypothesis, Australian
Journal of Clinical Hypnotherapy and Hypnosis, 12 (1), 1–23.
2. Bandler, R., & Grinder, J., 1975, The Structure of Magic II: A Book
About Language and Therapy, Science & Behavior Books, Palo Alto.
3. Bannink, F.P., 2007, Solution-Focused Brief Therapy. Journal of
Contemporary Psychotherapy, ©Springer Science+Business Media,
LLC.
4. Beitman, B.D., Viamontes, G.I., & Soth, A.M., și al., 2006, Toward a
neural circuitry of engagement, self-awareness, and pattern search,
Psychiatric Annals, 36, 272–282.
5. Beitman, B.D., 1987, The Structure of Individual Psychotherapy, New
York: Guilford Publications.
6. Beitman, B.D., Soth, A. M., 2006, Activation of Self-Observation: A
Core Process Among the Psychotherapies, Journal of Psychotherapy
Integration, 16 (4), 383-397.
7. Berne, E., 1961, Transactional analysis in psychotherapy: a
systematic individual and social psychiatry, New York: Grove Press.
8. Berne, E., 2002, Jocuri pentru adulți, Editura Amaltea, București.
9. Beutler, L.E., 1990, Introduction to the special series on advances in
psychotherapy process research, Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 58, 263-264.
10. Binder, J.L., 2004, Key Competencies in Brief Dynamic Psychotherapy:
Clinical Practice Beyond the Manual, Guilford Publications, New York.
11. Blatner, A., 2004, Psychodrama, available online at Blatner's
Chapter (updated to 2007).
12. Blow, A., & Sprenkle, D., 2001, Common factors across theories of
marriage and family therapy: A modified Delphi study, Journal of Ma-
rital and Family Therapy, 27, 385–402.
13. Blow, J.A., Sprenkle, D.H., & Davis, S.D., 2007, Is who delivers the
tratament more important than the tratament itself? The role of the
therapist in common factors, Journal of Marital and Family Therapy,
33(3), 298-317.
214
14. Bohart, A., Greenberg, L., 1997, Empathy Reconsidered: New
Directions in Psychotherapy, American Psychological Association
Press, Washington, DC.
15. Bolstad, R., 2004, Putting the ”Neuro” back into NLP. Trancescript,
33(11), 40-64.
16. Boria, G., 2005, Psicoterapia Psicodrammatica, Franco Angeli, Milano,
Italy.
17. Bozarth, J., 2000, The Specificity Myth: The Fallacious Premise of Men-
tal Health Treatment, Paper presentation at the American
Psychological Association, Washington, DC.
18. Buckner, M., & Reese, M., 1987, Eye movement as an indicator of
sensory components in thought, Journal of Counseling Psychology, 34
(3), 283–87.
19. Castonguay, L.G., Schut, A.J., Aikins, D., Constantino, M.J, Laurenceau,
J.P., Bologh, L., & Burns, D.D., 2004, Integrative cognitive therapy: A
preliminary investigation, Journal of Psychotherapy Integration, 14, 4-20.
20. Ciorbea, I., 2010, Personalitatea psihoterapeutului și procesul tera-
peutic, Editura Polirom, Iasi.
21. Cooper, M., 2007, Humanizing Psychotherapy, Journal of Contemporary
Psychotherapy, 37, 11-16.
22. Corey, G., 1991,Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy,
Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California.
23. Corsini, R.J., Wedding, D. (eds.), 1995, Current Psychotherapies (5th
edition), F.E. Peacock Publishers, Inc.Itasca, Illinois.
24. Corsini, R.J., Wedding, D. (eds.), 2010, Current Psychotherapies (9th
edition), Brooks/Cole, Cengage Learning.
25. Dafinoiu, I., 2000, Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Poli-
rom, Iasi.
26. Dafinoiu, I., Vargha, J.L., 2003, Hipnoza clinica, Editura Polirom, Iasi.
27. Dafinoiu, I., Vargha, J.L., 2005, Psihoterapii scurte. Startegii, metode,
tehnici, Editura Polirom, Iași.
28. Damasio, A.R., Grabowski, T.J., Bechara, A., Damasio, H., Ponto,
L.L., Parvizi, J., Hichwa, R.D., 2000, Subcortical and cortical brain
activity during the feeling of self-generated emotions, Nat Neurosci,
3(10), 1049-56.
29. Damasio, A.R., 2006, Feelings of Emotion and the Self, Annals of the
New York Academy of Sciences, 1001, 253–261.
30. Damasio, A.R., 1994/2006, Descartes’ Error: Emotion, Reason and the
Human Brain, Random House/Vintage, London.

215
31. David, D., 2006, Tratat de psihoterapii cognitiv-comportamentale,
Editura Polirom, Iasi.
32. Davis, S.D., 2005, Common and Model-Specific Factors: What Marital
Therapy, Model Developers, Their Former Students and Their Clients
Say About Change, A dissertation submitted to the faculty of Virginia
Polytechnic Institute and State University in partial fulfillment of the
requirements for the degree of Doctor of Philosophy In Human
Development.
33. Devilly, G.J., 2005, Power Therapies and possible threats to the
science of psychology and psychiatry, Australian and New Zealand Jo-
urnal of Psychiatry, 39 (6), 437–445.
34. Dewan, M.J., Steenbarger, B.N., Greenberg, R.P., 2004, The Art and
Science of Brief Psychotherapies, American Psychiatric Publishing, Inc.,
Washington DC, London, England.
35. Dilts, R., 1980, Applications of Neuro-Linguistic Programming, Meta
Publications, Capitola.
36. Dilts, R., 1983, Roots of Neuro-Linguistic Programming, Meta
Publications, Capitola.
37. Dilts, R., 1990, Changing Belief Systems with NLP, Meta Publications,
Capitola.
38. Dorn, F.J., Atwater, M., Jereb, R. and Russell, R., 1983, Determining
the reliability of the NLP eyemovement procedure, American Mental
Health Counselors Association Journal, 5 (3), 105–110.
39. Drisko, J.W., 2004, Common Factors in Psychotherapy Outcome:
Meta-Analytic Findings and Their Implications for Practice and
Research, Families in Society, Academic Research Library, 85(1).
40. Dudley, S.T., Walker, T.F., 2003, "To Be or Not to Be?": The Question
of Authenticity, Therapist Subjectivity and The Role of Interpretative
Moments in Treatment, in M. J. Gehrie, Explorations in Self-
Psychology, Routledge.
41. Elkaim, M., (coord.) 2007, Ce psihoterapie sa alegem?, Editura Trei,
Bucuresti.
42. Elkin, I., și al., 1989, National Institute of Mental Health Treatment of
Depression Collaborative Research Program. General effectiveness of
treatments, Archives of General Psychiatry, 46, 971–982.
43. Farmer, A., Rooney, R., & Cunningham, J.R., 1985, Hypothesized eye
movements of neurolinguistic programming: a statistical artifact, Per-
ceptual Motor Skills, 61 (3), 717–718.
44. Feller, C.P., Cottone, R.R., 2003, The Importance of Empathy in the

216
 Therapeutic Allinace, Journal of Humanistic Counselling, Education
and Development, 42, 53-61.
45. Fiedler, F.E., 1950, The concept of the ideal therapeutic relationship,
Journal of Consulting Psychology, 14, 239-245.
46. Frager, R., Fadiman, J., 1984, Personality and personal growth, New
York: Harper & Row Publishers.
47. Frank, J.D., 1973, Persuasion and Healing (rev. ed.), Baltimore: Johns
Hopkins University Press.
48. Frank, J. D., & Frank, J., 1991, Persuasion and healing (3rd ed.), Jones
Hopkins University Press, Baltimore.
49. Fuchs, T., 2004, Neurobiology and psychotherapy: an emerging
dialogue, Curr Opin Psychiatry, 17, 479–485.
50. Gabbard, G.O., 2005, How not to Teach Psychotherapy, Academic
Psychiatry, 29 (4), 332–338.
51. Gabbard, G.O., Beck, J., Holmes, J., 2005, Oxford Textbook of
Psychotherapy, 1st ed., New York: Oxford University Press.
52. Garfield, S. L., 1957, Introductory Clinical Psychology, New York:
Macmillan.
53. Gendlin, E.T., 1996, Focusing psychotherapy: A manual of the
experiential method, New York: Guilford.
54. Gold, L., 1993, Influencing unconscious influences: The healing
dimension of mediation, Mediation Quarterly, 11, 55-66.
55. Greenberg, L., Rice, L., & Elliot, R., 1993, Facilitating emotional chage,
New York: Guilford.
56. Greenberg, L.S., Watson, J.C., Lietaer, G., 1998, Handbook of
Experiential Psychotherapy, New York: The Guilford Press.
57. Haley, J., 1973, Uncommon therapy: The psychiatric techniques of Mil-
ton H. Erickson, New York: Norton.
58. Heap, M., 2008, The validity of some early claims of Neuro-Linguistic
Programming, Skeptical Intelligencer, 11, 1-9.
59. Heap, M., 1988, Neurolinguistic programming: an interim verdict, în
Heap, M. (ed.), Hypnosis: current clinical, experimental and forensic
practices, London: Croom Helm.
60. Hoffman, D., 2003, Sandor Ferenczi and the origins of humanistic
psychology, Journal of Humanistic Psychology, 43(4), 59-86.
61. Holdevici, I., 1999, Gândirea pozitivă. Ghid practic de psihoterapie
rațional- emotivă și cognitiv-comportamentală, București: Editura
Știință și Tehnică.
62. Holdevici, I., 2004, Elemente de psihoterapie, București: Editura Mar.

217
63. Horvath, A. O., Greenberg, L. S. (Eds), 1994, The working alliance.
Theory, Research and Practice, New York: John Wiley and Sons Inc.
64. Hubble, M.A., Duncan, B.L., Miller, S.D., 1999, The heart and soul of
change: What works in therapy, Washington, DC: American
Psychological Association.
65. Huber, W., 1997, Psihoterapiile. Terapia potrivită fiecărui pacient,
București: Editura Știință & Tehnică.
66. Ionescu, A., 2001, Psihoterapia existențială, București: Editura SPER.
67. Jacobs, L., 1992, Insights from Psychanalytic Self Psychology and
Intersubjectivity Theory for Gestalt Therapists, The Gestalt Journal, 15
(2), 25-60.
68. James, T., & Woodsmall, W., 1988, Time – line therapy and the basis
of personality, Cupertino: Meta Publications.
69. Johnson, R., 2011, Transactional Analysis Psychotherapy. Three
Methods Describing a Transactional Analysis Group Therapy, Doctoral
dissertation, Department of Psychology, Lund University.
70. Karasu, T.B., 1986, The specificity versus nonspecificity dilemma:
Toward identifying therapeutic change agents, American Journal of
Psychiatry, 143, 687-695.
71. Kaslow, F.W., MAgnavita, J.J. (Eds.), 2002, Comprehensive Handbook
of Psychotherapy: Vol. 1 Psychodynamic/Object Relations, 309-343,
New York: John Wiley & Sons, Inc.
72. Kellermann, P.F., 1987, Outcome Research in Classical Psychodrama,
Small group behavior, 18(4), 459-469.
73. Kottler, J.A., 1993, On being a therapist, San Francisco: Jossey-Bass.
74. Lafferty, P., Beutler, L.E., & Crago, M., 1991, Differences between
more and less effective psychotherapists: A study of select therapist
variables, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 57, 76-80.
75. Lambert, M.J., 1992, Psychotherapy outcome research: Implications
for integrative and eclectic therapists, in J.C. Norcross & M. R.
Goldfried (Eds.), Handbook of psychotherapy integration, (pp. 94-
129), New York: Basic Books.
76. Lambert, M.J., DeJulio, S.J., & Stein, D.M., 1978, Therapist interpersonal
skills: Process, outcome, methodological considerations, and
recommendations for future research, Psychological Bulletin, 85, 467-489.
77. Lambert, M.J., & Ogles, B.M., 2004, The efficacy and effectiveness of
psychotherapy, În M.J. Lambert (Ed.), Bergin and Garfield’s handbook
of psychotherapy and behavior change (5th ed.), (pp. 139-193), Was-
hington, DC: American Psychological Association.

218
78. Lankton, S.R. (ed.), 1989, Ericksonian hypnosis: application,
preparation and research, Ericksonian Monographs No. 5, New York:
Brunner/Mazel Publishers.
79. Lankton, S.R. (ed.), 1990, The Broader implications of ericksonian
therapy, Ericksonian Monographs Nr. 7, New York: Brunner/Mazel
Publishers.
80. Lazarus, A.A., 1989, The Practice of Multimodal Therapy, Baltimore:
Johns Hopkins University Press.
81. Lazarus, A.A., 1997, Brief But Comprehensive Psychotherapy: The
Multimodal Way, New York: Springer.
82. Lebow, J.L. (ed.), 2008, Twenty-First Century Psychotherapies.
Contemporary approaches to theory and practice, New Jersey: John
Wiley & Sons, Inc.
83. Leijssen, M., 1997, Focusing processes in client-centered experiential
psychotherapy: An overview of my research findings, The Folio: A Jo-
urnal for Focusing and Experiential Therapy, 15 (2), 1-6.
84. Lister-Ford, C., 2007, A Short Introduction to Psychotherapy, London:
Sage publications.
85. Luborsky, L., Rosenthal, R., Diguer, L., Andrusyana, T.P., Berman, J.S.,
Levitt, J.T., et al., 2002, The dodo bird verdict is alive and well-mostly,
Clinical Psychology: Science and Practice, 9(1), 2-12.
86. Madanes, C., & Haley, J., 1977, Dimensions of Family therapy, The J
Nervous Mental Disease, 165 (2), 88-98.
87. Madanes, C., 1981, Strategic Family Therapy, San Francisco: Jossey
Bass.
88. Mertens, W., 2003, Introducere în terapia analitică, vol. 1, București:
Editura Trei.
89. Merton, R.K., 1968, Social Theory and Social Structure, New York: Free
Press.
90. Minulescu, M., 2001, Introducere în analiza jungiană, București: Edi-
tura Trei.
91. Mitrofan, I., 2008, Psihoterapie. Repere teoretice, metodologiece si
aplicative, București: Editura SPER.
92. Mitrofan, I., (coord.), 2000, Orientarea experiențială în psihoterapie,
București: Editura SPER.
93. Mozdzierz, G.J., Greenblatt, R.L., 1994, Technique in Psychotherapy:
Cautions and Concerns, Individual Psychology, 50 (2), 232-249.
94. Najavits, L.M., 1997, Therapists’ implicit theories of psychotherapy,
Journal of Psychotherapy Integration, 7, 1-16.

219
95. Nedelcea, C., 2012, Psihoterapia experienţială în lucrul cu emoţiile.
Contribuţii şi repere, București: Editura SPER.
96. Nedelcea, C., 2002, Introducere în programarea neuro-lingvistică.
Instrumente psihologice pentru dezvoltarea personală, București: Edi-
tura SPER.
97. Norcross, J.C., Koocher, G.P., Fala, N.C., Wexler, H.K., 2010, "What
Does Not Work? Expert Consensus on Discredited Treatments in the
Addictions", Journal of Addiction Medicine, 4(3), 174–180.
98. Norcross, J.C., Goldfried, M.R., 2005, Handbook of Psychotherapy
Integration, New York: Oxford University Press.
99. O’Connor, J., Seymour, J., 1990, Introducing Neuro-Linguistic
Programming, London, England: Harper Collins Publishers.
100. O’Connor, J., Seymour, J., 1993, Introducing neuro-linguistic
programming, Glasgow: Thorsons Publishing.
101. Orlinsky, D.E., Howard, K.I., 1986, Process and outcome in
psychotherapy, în S.L. Garfield & A.E. Bergin (Eds.), Handbook of
psychotherapy and behavior change (3rd edition), (pp. 311-381). New
York : Wiley .
102. Ottens, A.J., Klein, J.F., 2005, Common factors: where the soul of
counseling and psychotherapy resides, Journal of Humanistic
Counseling, Education and Development, 44(1), 32-45.
103. Palmer, S., 2000, Introduction to Counselling and Psychotherapy,
London, Thousand Oaks, New Delhi: Sage Publications Ltd.
104. Parloff, M.B., Waskow, I.E., & Wolfe, B.E., 1978, Research on therapist
variables in relation to process and outcome, în S.L. Garfield & A.E.
Bergin (Eds.), Handbook of psychotherapy and behavior change: An
empirical analysis (2nd edition), (pp. 233-282), New York: Wiley.
105. Patterson, C.H., 1984, Empathy, warmth, and genuineness in
psychotherapy: A review of reviews, Psychotherapy, 21(4) , 431-438.
106. Patterson, C.H., 2000, Divergence and Convergence in Psychotherapy,
in Understanding Psychotherapy: Fifty Years of Client-Centered Theory
and Practice, PCCP Books.
107. Perls, F.S., 1947, Ego, hunger, and aggression: The beginning of
Gestalt therapy, New York: Random House.
108. Perls, F.S., 1969, Gestalt therapy verbatim, Highland, New York: The
Center for Gestalt Development.
109. Pert, C., 1997, Molecules of Emotion: Why You Feel the Way You Feel,
New York: Simon and Schuster, Inc.
110. Poffel, S.A., & Cross, H.J., 1985, Neurolinguistic programming: a test

220
 of the eye-movement hypothesis, Perceptual Motor Skills, 61(3),
1262-1268.
111. Prochaska, J.O., DiClemente, C.C., Norcross, J.C., 1992, In search of
how people change. Applications to addictive behaviours, Am
Psychol, 47, 1102-1114.
112. Prochaska, J.O., & Norcross, J.C., 2007, Systems of psychotherapy: A
transtheoretical approach, South Melbourne, Australia: Thompson
Brooks/Cole.
113. Raskin, J.D., 2007, Assimilative Integration in Constructivist
Psychotherapy, Journal of Psychotherapy Integration, 17(1), 50–69.
114. Reisner, A.D., 2005, The common factors, empirically validated
treatments, and recovery models of therapeutic change, The
Psychological Record, 55, 377-399.
115. Roderique-Davies, G., 2009, Neuro-linguistic programming: Cargo cult
psychology?, Journal of Applied Research in Higher Education, 1(2),
58–11.
116. Rokeach, M., 1973, The Nature of Human Values, New York: Free
Press.
117. Rosenzweig, S., 1936, Some implicit common factors in diverse
methods of psychotherapy: “At last the Dodo said,‘Everybody has
won and all must have prizes.`”, American Journal of
Orthopsychiatry, 6, 412-415.
118. Rossi, E.L., & Rossi, K.L., 2008, The New Neuroscience of
Psychotherapy, Therapeutic Hypnosis & Rehabilitation: A Creative
Dialogue with our genes, www.ernestrossi.com.
119. Sharpley, C., 1987, Research findings on neurolinguistic programming:
non-supportive data or an untestable theory?, Journal of Counseling
Psychology, 34(1), 103–107.
120. Sprenkle, D.H., & Blow, A. J., 2004, Common Factors are not islands -
They Work through models: A Response to Sexton, Ridley and Klein,
Journal of Marital and Family Therapy, 30, 113–130.
121. Stricker, G., & Gold, J.R., 1996, Psychotherapy Integration: An
Assimilative, Psychodynamic Approach, Clinical Psychology: Science
and Practice, 3, 47 -58.
122. Sudak, D.M., 2006, Cognitive Behavioral Therapy for Clinicians:
Psychotherapy in Clinical Practice, (1st Edition), Philadelphia:
Lippincott Williams & Wilkins.
123. Tallman, K., & Bohart, A.C., 1999, The client as a common factor:
Clients as self-healers, în M.A. Hubble, B.L, Duncan, & S.C. Miller

221
 (Eds.), The heart and soul of change: What works in therapy, (pp. 91-
131), Washington, DC: American Psychological Association.
124. Thoma, H., Kachele, H., 1999, Tratat de psihanaliză contemporană,
(vol.1), București: Editura Trei.
125. Tosey, P., & Mathison, J., 2010, Exploring inner landscapes through
psychophenomenology: The contribution of neuro-linguistic
programming to innovations in researchingfirst person experience.
Qualitative Research in Organizations and Management: An Interna-
tional Journal, 5(1), 63-82.
126. Truax, C.B. , & Mitchell, K.M., 1971, Research on certain therapist
interpersonal skills in relation to process and outcome, în A.E. Bergin
& S.L. Garfield (Eds.), Handbook of Psychotherapy and Behavior
Change (pp. 299-344), New York: Wiley.
127. Walsh, R., 2004, What is good psychotherapy?, Journal of Humanistic
Psychology, 44(4), 455-467.
128. Wampold, B.E., 2001, The great psychotherapy debate: Models,
methods, and findings, Mahwah, New Jersey: Erlbaum.
129. Weinberger, J., 1995, Common factors aren't so common: The
common factors dilemma, Clinical Psychology: Science and Practice,
2(1), 45-69.
130. Wertheim, E.H., Habib, C., & Cumming, G., 1986, Test of the
neurolinguistic programming hypothesis that eye-movements relate
to processing imagery, Perceptual and Motor Skills, 62(2), . 523–529.
131. Wexler, D.A., & Rice, L.N., 1974, Innovations in client-centred therapy,
New York: Wiley.
132. Witkowski, T., 2010, Thirty-Five Years of Research on Neuro-Linguistic
Programming. NLP Research Data Base. State of the Art or
Pseudoscientific Decoration?, Polish Psychological Bulletin, 41 (2): 58–
50.
133. Wood, J.A., 2006, NLP revised: Nonverbal Communications and
Signals of Trustworthiness, Journal of Personal Selling & Sales Mana-
gement, XXVI (2), 197–204.
134. Woolfe, R., & Dryden, W., 1996, Handbook of counselling psychology,
London: Sage Publications.
135. Yalom, I., 1980, Existential Psychotherapy, New York: Basic Books.
136. Yontef, G.M., 1998, Dialogic Gestalt Theory, în L. S. Greenberg, J. C.
Watson, & G. Litaer (Eds.), Handbook of experiential psychotherapy
(pp. 82–102), New York: Guilford Press.

222