EXAMENUL DE BACALAUREAT.

SUBIECTUL AL III-LEA

LIVIU REBREANU

ION

„Ion“ este un punct de referință în istoria romanului românesc, asupra căruia critica

literară s-a fixat încă de la apariția lui, în anul 1920, și revine de fiecare dată când privește

retrospectiv calea pe care s-a înscris evoluția prozei românești în secolul al XX-lea. Cele mai

notabile aprecieri sunt ale lui Eugen Lovinescu. Deși era un partizan declarat al înnoirii prozei

românești printr-un efort de sincronizare cu experiențele literare europene, prin introducerea în

câmpul epic a spațiului citadin, în care se mișcă personaje cu o viață interioară mai bogată decât

a celor rurale, Eugen Lovinescu face din apariția romanului „Ion“ un punct de hotar în evoluția

acestei problematici. Acest eveniment literar, spune el, „rezolvă o problemă și curmă o

controversă“. În esență, Liviu Rebreanu, prin obiectivitatea observației, de sorginte balzaciană,

dă o lovitură puternică idilismului sămănătorist și poporanismului angajat ideologic și etic,

constituind o dată istorică „în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice“. „Ion“ este

„prima mare creație obiectivă“, prin aceasta scriitorul devenind întemeietorul romanului

românesc modern.

„Ion“ are astfel valențe multiple, fiind un roman obiectiv și realist, în sensul prezentării

„fără strălucire artistică, fără stil“, a vieții satului ardelenesc în toate dimensiunile ei (Eugen

Lovinescu), „icoana complexă, vie fără exuberanță, bogată în amănunte de observație a vieții

Ardealului“ (Tudor Vianu), chiar un roman de introspecție, prin coborârea analizei psihologice

în zona adâncă a patimilor umane, în același timp, într-o mai mică măsură, și naturalist, prin

unele scene de o duritate ce atinge patologicul.

În construcția scenariului epic se identifică un narator obiectiv, omniscient și

omniprezent, care relatează pe un ton neutru și impersonal evenimentele, fără a avea intervenții

în desfășurarea acțiune sau a exprima opinii personale: Potrivit afirmației lui Nicolae

Manolescu, din „Arca lui Noe“, naratorul este „o voce neutră, asemănătoare cu aceea

impersonală, dar care își însușește până la identificare punctul de vedere al câte unui personaj“.

Drept urmare, perspectiva narativă este obiectivă, numită și focalizarea zero, manifestată atât

1
în pasaje descriptive (descrierea drumului către Pripas, a satului etc.), cât și în prezentarea

faptelor la care participă personajele.

Relațiile spațiale și temporale fixează acțiunea în spațiul ficțional al satului ardelean,

Pripas, și o înscriu în anumite coordonate temporale. Dominantă este, în romanul obiectiv,

dimensiunea spațială a lumii reprezentate, prin redarea amănunțită, în chip cinematografic, a

detaliilor, de unde rezultă și impresia de construcție arhitectonică masivă, cu elemente de

simetrie, a operei literare. Timpul este linear, existând de regulă o coincidență între timpul

evenimentelor și timpul discursului, cu puține analepse (referiri la anii de școală ai lui Ion al

Glanetașului, la felul în care tatăl acestuia a vândut pământul).

Pe aceste coordonate spațio-temporale, structura romanului este alcătuită din două părți

cu titluri semnificative, cu referire la personajul principal, „Glasul pământului“ și „Glasul iubirii“,

cuprinzând șase și, respectiv, șapte capitole. Incipitul se înscrie în definiția romanului de tip

balzacian, ca „oglindă purtată de-a lungul unui drum“, prezentând, cu semnificații profunde,

drumul care duce către locul acțiunii, satul Pripas, prin descrierea căruia cititorul este introdus

în spațiul fictiv al acțiunii. Finalul reia, simetric, imaginea drumului, în sens invers de astă

dată, prin plecarea unor personaje de la locul evenimentelor; e un final închis, destinul

personajelor implicate în conflictul principal fiind hotărât definitiv.

Simetria textului se relevă astfel, în primul rând, între incipit și final, prin imaginea

drumului, iar, în al doilea rând, între „glasul pământului“ și „glasul iubirii“ care, dincolo de

sensul metaforic și simbolic al celor două sintagme, structurează romanul în două părți

aproximativ egale, mărginite de capitole simetrice, „Începutul“ și „Sfârșitul“. Simetrice sunt și

cele două scene ale întâlnirii lui Ion cu pământul, cele două nunți din roman și în relații de

simetrie se află cele patru personaje angajate în „glasul pământului“ și „glasul iubirii“, un

adevărat patrulater cu laturi interschimbabile, reprezentat de Ion, Ana, George și Florica.

În acest fel, romanul „Ion” cuprinde un număr mare de personaje, reconstituind, în plan

ficțional, ca și romanul balzacian, structura socială complexă a unei comunități umane.

Personaje principale sunt Ion al Glanetașului, Vasile Baciu, Ana, George Bulbuc, Florica. Ion al

Glanetașului este protagonistul romanului, personaj titular, eponim, negativ, având trăsături

caracterologice ale arivistului, care încearcă, prin orice mijloace, să-și modifice condiția socială.

2
Caracterizările criticii literare sunt extrem de sugestive: „Ion e expresia instinctului de stăpânire

a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie

procedurală și, cu deosebire, o voință imensă.” (Eugen Lovinescu); „Flăcăul e un animal plin de

candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule, dacă n-ar fi străin cu ingenuitate de orice noțiune de

scrupul…“ (G. Călinescu). În raport cu protagonistul, Vasile Baciu și George Bulbuc, țărani

înstăriți ai satului, sunt personaje antagoniste, iar personaje complementare sunt Ana și

Florica.

Ion al Glanetașului, personajul principal, în jurul căruia se concentrează principalele

întâmplări ale romanului, este sfâșiat de două aspirații contrare, puse în evidență prin multiple

mijloace de caracterizare directă și indirectă: o forță concentrată în dragostea pentru pământ,

cealaltă manifestată prin dragostea pentru Florica lui Maxim, o fată săracă din sat. Dragostea de

pământ este aproape erotică, similară poate cu dorința de contopire cu marea a personajelor lui

Camus, sărutarea pământului fiind o prefigurare a îmbrățișării finale a elementului htonic, a

morții. Sunt două scene în roman care exprimă semnificațiile, de o insolită religiozitate, ale

întâlnirii, păgâne aproape, cu pământul, corelate cu cele adânc simbolice ale întregului roman.

Prima este a înălțării peste pasiunile lumii comune, cealaltă a căderii, a prăbușirii, prin

exacerbarea patimii, în lutul care îl va cuprinde peste puțin timp. În această lume inferioară, Ion

este în fond un deposedat, un izgonit din Paradis, cel care a pierdut legătura divină cu

pământul făgăduit.

Abia acum, suspendat între pământ și cer, de unde satul, locul patimilor multiple,

„părea mititel să-l cuprinzi tot într-un pumn și să-l pui în traistă“, cum atârnă Dionis al lui

Eminescu întregul pământ la gâtul iubitei, vede hotarul lumii eterne, ce „se întindea atât de

mare, încât Ion nu se mai sătura privindu-l, ca o slugă credincioasă pe un stăpân falnic și neîn-

durător“. Acum, în spațiul acestui roman cu un stil obiectiv și dur, un personaj considerat de

unii critici literari o brută instinctuală apare într-o ipostază romantică, de mare poezie, cerând,

cu „glasul pământului“ ce „pătrundea năvalnic în el“, întoarcerea în ordinea divină, ca într-o

rugăciune: „– Cât pământ, Doamne!…“.

După singura clipă de înălțare spirituală, Ion urmează însă tribulațiile mărunte, pline de

viclenie, pentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu, înlocuind „glasul iubirii“ pentru

3
frumoasa Florica lui Maxim cu patima pentru pământ, pe care îl obține prin căsătoria cu Ana.

Chiar aparițiile succesive ale Anei și ale Floricăi imediat după marea revelație sunt pline de

semnificații: Ion este pus în situația de a alege și decizia este imediat luată, comunicată Floricăi cu

resemnarea sorții ostile: „– Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?… Vai de sufletul meu…

Crede-mă! În inima mea însă tot tu ai rămas crăiasă…“. Pentru ca Ana să-i devină soție, Ion

organizează împotriva ei o agresiune perfidă, lăsând-o grea chiar în casa părintească, în timp ce

Vasile Baciu dormea, acesta aflând însă mult mai târziu, după ce tot satul știa, că fata lui e

însărcinată. Ana trece prin calvarul existenței de fată alungată din casa tatălui și de noră nedorită

în aceea a lui Ion al Glanetașului. Având un caracter slab, Ana se sinucide, urmată curând în

moarte și de copilul neajutorat rămas de pe urma ei. Cu Vasile Baciu, Ion întreține un adevărat

conflict psihologic, șantajându-l să-i cedeze pământul, lucru întâmplat în cele din urmă.

A doua întâlnire cu glia, ca mijloc de caracterizare indirectă, simbolică, are loc când Ion

devine „stăpân al tuturor pământurilor“, pe care vrea „să le vadă și să le mângâie ca pe niște

ibovnice credincioase“. Expresiile selectate relevă o suprapunere totală, în sufletul lui Ion, a

celor două glasuri lăuntrice, al iubirii și al pământului. Momentul este sărbătoresc, plin de un

erotism păgân, panteist: el vine la pământurile sale „în straie de sărbătoare“, locul este „ca o fată

frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa, arătându-și corpul gol, ispititor“, personajul se simte

cuprins de lutul negru ca de „brațele unei iubite pătimașe“. Privirile nu mai sunt îndreptate însă

către înalt, revelația divină lipsește, acum zeul stăpânitor este el însuși, „ca un uriaș din basme

care a biruit“. Secvența aceasta însă conține simbolurile căderii, ale morții care se apropie, ca o

pedeapsă divină, din cel puțin două motive: trădarea „glasului iubirii“, ca principiu etern al

înălțării umane, și apropierea prea mare de divinitate, prin substituția pătimașă a stăpânirii

pământului. Lutul dobândește acum culoarea doliului, este „negru, lipicios“, îi prinde

picioarele, parcă „îngreuindu-le“ cu plumbul morții, apoi îi cuprinde întreaga ființă, Ion

simțind, ca în ritualurile păgâne, „o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma“. „Mâinile îi rămaseră

unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu.“, apoi își „lipi buzele cu voluptate de pă mântul

ud“. Mai mult, în „sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor...“, desigur al morții.

Moarte întâmplată de altfel în finalul romanului, când Ion simte crescând din nou în sufletul lui

4
„glasul iubirii“ pentru Florica și, surprins de soțul acesteia, George Bulbuc, este ucis cu sapa,

într-o scenă atroce, naturalistă.

În concluzie, în urma acestor detalii narative și caracterologice, valoarea romanului

rezultă atât din construcția romanului, cât și din folosirea unui stil sobru, de o banalitate

aparentă, specifică relatării obiective și omnisciente. Dincolo de această suprafață a privirii

neutre a naratorului, conotația textului creează o simbolistică profundă. De aceea, subscriu la

aprecierile memorabile făcute asupra romanului de criticii importanți ai secolului XX. Eugen

Lovinescu apreciază că romanul e „fără strălucire artistică, fără stil“, dar „prima mare creație

obiectivă“ a literaturii române. G. Călinescu vedea în „Ion“ „o capodoperă de o măreție liniștită,

solemnă ca un fluviu american“. Ov. S. Crohmălniceanu consideră că „Prin simplitatea cu care

narațiunea ajunge să vorbească pe nesimțite despre temele mari ale existenței omenești, stilul

lui Rebreanu câștigă o solemnitate și o poezie gravă, proprii tocmai artei marilor scriitori

realiști“.

Prin toate aceste caracteristici, romanul „Ion“ este o veritabilă frescă socială a vieții

românești de la începutul secolului XX, o operă literară de certă singularitate în literatura

română.

15 iunie 2020

Profesor doctor Hadrian SOARE,

Colegiul Național Zinca Golescu, Pitești