Prefaţă

Lucrarea de faţă repezintă un răspuns profesionist la două

provocări majore:
- prima provocare este legată de restructurarea
învăţământului superior românesc ca urmare a procesului de la Bologna,
care impune reviyuirea planurilor de învăţământ şi repartizarea disciplinelor
pe cele două cicluri;
- a doua provocare fiind legată de modificările intervenite în
ştiinţa contabilităţii ca urmare a noului stadiu de conformare cu Directivele
Europene.
Considerăm că tânărul colectiv de la Drobeta Turnu Severin din
cadrul Facultăţii de Economie şi Administrarea â a reuşit prin această
lucrare să facă dovada potenţialului real de care dispune, să pună în valoare
tinereţea şi entuziasmul unei faţete a colectivului cu experienţă şi echilibrul
adus de ceilalţi membri.
Lucrarea este structurată astfel încât să permită înţelegerea
principalelor noţiuni în domeniul contabilităţii, obiectul şi metoda acestei
ştiinţe, procedeele comune ştiinţelor economice precum şi procedeele
specifce contabilităţii.
Lucrarea este structurată în 9 capitole şi anume:
- Obiectul şi metoda contabilităţii, documentarea, evaluarea,
calculaţia, inventarierea, bilanţul, contul, balanţele de verificare, formele de
contabilitate.
Concepţia unitară a lucrării face ca în cadrul fiecărui capitol să se
regăsească:
- prezentarea generală a problematicii, rezumat, întrebări,
teste grilă, barem de notare.
Această structurare permite atât înţelegerea elementelor teoretice şi
practice specifice fiecărui capitol, cât şi o evaluarea a progreselor
înregistrate.
Lucrarea se adresează deopotrivă studenţilor din domeniul
economic şi din acele domenii în care planurile de învăţământ prevăd
disciplina „Bazele contabilităţii”; şi specialiştilor din compartimentele
financiar – contabile ale agenţilor economici şi instituţiilor publice.
Prin parcurgerea acestei lucrări studenţii se vor familiariza cu
principalele aspecte teoretice şi practice ale ştiinţei contabile, iar
specialiştii vor regăsi principalele coordonate ale conformării sistemului
contabil românesc cu Directivele Europene.
Apreciem că doamna prof.univ.dr. Marioara AVRAM a realizat o
bună coordonare conceptuală a lucrării reuşind în acelaşi timp să pună în

3
valoare fiecare membru al colectivului, în care regăsim asistenţi, lectori,
profesori cu un deosebit nivel de pregătire teoretic şi în acelaşi timp
practicieni recunoscuţi în cadrul organismelor profesionale.
Urez acestui tânăr colectiv să îşi continue activitatea cu succes, iar
studenţilor ca principali beneficiari ai lucrării un bun venit în cadrul
profesiei contabile.

Prof.univ.dr. Constanţa IACOB

4
 Capitolul 1

OBIECTUL ŞI METODA CONTABILITĂŢII

1.1 SCOPUL CONTABILITĂŢII ŞI LOCUL EI ÎN

CADRUL SISTEMULUI INFORMAŢIONAL ECONOMIC

1.1.1 Natura contabilităţii ca ştiinţă economică

Activitatea economică, apărută cu secole în urmă şi dezvoltată

treptat la forma complexă, globalizată de astăzi, a generat încă de la început
nevoia de cunoaştere a resurselor economice, de la nivel micro până la cel
macroeconomic.
Economia oricărei ţări se caracterizează prin numeroase tranzacţii şi
operaţii economico-financiare, dublate de fluxuri de informaţii necesare
luării deciziilor privind antrenarea şi gestionarea resurselor materiale.
Sistemul care asigură furnizarea acestor informaţii este sistemul contabil,
ca şi componentă a sistemului informaţional economic.
Astfel, contabilitatea s-a născut din necesităţile practice ale
activităţii economice şi s-a dezvoltat odată cu acestea. În mod simplificat,
contabilitatea este procesul de identificare, măsurare, înregistrare,
clasificare şi comunicare a informaţiilor referitoare la tranzacţiile
economice şi financiare, oferind într-o formă codificată, cu ajutorul unui
limbaj specific, imaginea averii şi activităţilor unor entităţi economice.
Desfăşurarea oricăror activităţi economice pe baza relaţiei
informaţie-decizie-acţiune-informaţie relevă importanţa gestionării şi
utilizării informaţiilor economice, clasificate în patru categorii:
• informaţii operaţionale, cerute de conducerea zilnică a activităţii
unei întreprinderi, la nivelul diferitelor compartimente care
alimentează cu datele necesare contabilitatea financiară şi
contabilitatea de gestiune;
• informaţii privind contabilitatea financiară, necesare atât
utilizatorilor interni cât şi celor externi. Ele sunt rezultatul
raportărilor financiare, în baza unor reguli de organizare a
contabilităţii financiare, care face apel la prevederi legale, hotărâri
şi standarde (norme) contabile;
• informaţii privind contabilitatea de gestiune, destinate numai
echipei manageriale a unei întreprinderi, în completarea datelor
puse la dispoziţie de contabilitatea financiară. Obiectivele

5
 contabilităţii de gestiune sunt atinse prin determinarea costurilor pe
produse, servicii, activităţi, centre de responsabilitate, determinarea
marjelor şi rezultatelor analitice pe produs şi activităţi, întocmirea
tablourilor de bord, măsurarea performanţelor diferitelor structuri
ale întreprinderii;
• informaţii contabile pentru satisfacerea necesităţilor fiscale,
generate de rolul primordial al puterii publice în reglementarea
contabilă, constituind un utilizator preferenţial al informaţiilor
degajate de contabilitatea financiară pe care, de altfel, le supune
controlului.
Statutul contabilităţii a fost subiect controversat, de-a lungul
timpului, pentru diferiţi autori care au adus argumente pentru a considera
contabilitatea fie artă, fie tehnică, fie ştiinţă.
Calitatea de artă a fost susţinută încă din secolul al XVI-lea, de
către Luca Paciolo, care descria metodologia înregistrării operaţiilor
economice în partidă dublă (esenţa contabilităţii). Aplicarea acestei
metodologii, fără a avea la bază norme sau principii, era dependentă de
măiestria, priceperea persoanelor înzestrate cu anumite însuşiri.
Arta, ca utilizare raţională de metode în vederea obţinerii unui
rezultat, poate defini contabilitatea, deoarece prin ea se prezintă în mod
abstract fenomene concrete.
Autorii care susţineau statutul de tehnică al contabilităţii au ca
argument faptul că tehnica este un ansamblu de procedee utilizate în
vederea realizării unui rezultat determinat, la acel moment nefiind conturate
legi şi principii proprii. Referindu-se doar la aspectele tehnice de efectuare
a înregistrărilor contabile în conturi, de prelucrare, clasificare şi comunicare
a informaţiilor, se omite faptul că tehnica nu poate fi concepută fără a o
raporta la aplicarea unor cunoştinţe teoretice, ştiinţifice.
În ultima jumătate de secol s-au conturat teorii care definesc
contabilitatea ca disciplină ştiinţifică. Elaborarea unui sistem coerent de
principii şi obiective, a teoriei proprii prin care descrie, explică şi
informează pe de o parte, iar pe de altă parte existenţa unei metode ce
cuprinde procedee şi instrumente care permit realizarea obiectului ei de
studiu, sunt argumentele ce demonstrează caracterul ştiinţific al
contabilităţii.
Un alt element care încadrează contabilitatea în rândul ştiinţelor
sociale este utilitatea în viaţa economico-socială. Relaţia biunivocă între
contabilitate şi organizaţia economică şi/sau socială este generată de
sistemul de principii contabile pe care se fundamentează modelul de
cunoaştere şi gestionare al patrimoniului, şi la care se apelează pentru a găsi
soluţii în situaţii specifice de modificare a acestuia.

6
 Obiectul de studiu al contabilităţii priveşte raporturile dintre
oameni, raporturi care le condiţionează comportamentul. Literatura de
specialitate aduce argumente în acest sens, menţionând că:
¾ reflectă activităţi, fenomene, fapte sociale;
¾ se adresează diferitelor grupuri de utilizatori care fac parte
integrantă din societate;
¾ produce situaţii financiare care au impact asupra societăţii,
generază mutaţii sau schimburi sociale;
¾ informaţiile contabile sunt generate de entităţi care fac parte din
societate.
Orientarea sistemului de tehnici de lucru spre culegerea,
prelucrarea, stocarea, transmiterea şi analiza informaţiilor privind situaţia
patrimoniului şi a rezultatelor obţinute pe o anumită perioadă de timp,
încadrează contabilitatea în sistemul ştiinţelor economice.
Ca urmare, considerând sistemul ştiinţelor economice un sistem
deschis, dinamic, supus modificărilor în funcţie de progresul cunoaşterii
ştiinţifice, se poate aprecia că evoluţia acestuia a dus la structurarea pe trei
grupe de discipline:
a) ştiinţe economice fundamentale;
b) ştiinţe economice teoretico-aplicative;
c) ştiinţe economice de graniţă.
Contabilitatea face parte din ştiinţele economice fundamentale cu
caracter funcţional, având descoperite şi formulate principii de maximă
generalitate, cum sunt: principiul dublei reprezentări şi principiul dublei
înregistrări.

1.1.2 Utilizatorii contabilităţii şi cerinţele lor informaţionale

Managementul oricărei entităţi economice, precum şi organizarea

activităţii economice la nivel micro şi macroeconomic, presupune
cunoaşterea permanentă a stării şi funcţionării elementelor componente ale
agenţilor economici. Gestionarea patrimoniului în mod performant implică
fundamentarea deciziilor pe informaţii detaliate asupra fenomenelor şi
proceselor economice, cunoaşterea efectelor pe care le generează, a
cauzelor care le-au determinat.
La nivelul întreprinderii, relaţia dintre management şi proprietari
este una primordială. Problemele ce privesc investirea şi recuperarea
capitalului avansat, modalităţile de atragere a resurselor suplimentare,
eficienţa utilizării lor, asigurarea resurselor financiare curente şi de
perspectivă pot fi cunoscute şi analizate în condiţiile utilizării unui sistem
informaţional economic.

7
 Acesta acţionează împreună cu sistemul decizional şi operaţional,
prin culegerea şi evaluarea datelor referitoare la performanţele operaţionale,
date utilizate ca informaţii în sistemul decizional. Ponderea cea mai
importantă în acest parcurs o deţin informaţiile de natură contabilă, fiind
recunoscut faptul că sistemul informaţional contabil răspunde cerinţelor de
informare, atât la nivel intern cât şi extern, cu privire la cunoaşterea şi
gestionarea valorilor economice separate patrimonial.
Pornind de la concepţia actuală a specialiştilor în domeniu, potrivit
căruia „obiectivul esenţial al contabilităţii întreprinderii îl reprezintă
furnizarea informaţiilor necesare tuturor actorilor economici interesaţi în
adoptarea deciziilor economice ce prezintă interes pentru dirijarea eficientă
a activităţilor pe care le desfăşoară sau le preconizează”1, trebuie subliniat
faptul că necesităţile utilizatorilor de informaţii contabile sunt diverse,
contabilitatea având un caracter din ce în ce mai social.
Astfel, informaţia contabilă în general, şi situaţiile financiare în
principal, răspund cerinţelor informaţionale ale investitorilor prezenţi şi
potenţiali, managerilor, personalului angajat, creditorilor, furnizorilor,
clienţilor, guvernului şi instituţiilor acestuia precum şi publicului.
Avându-se în vedere poziţia faţă de întreprindere, beneficiarii
informaţiilor contabile se delimitează în utilizatori interni şi utilizatori
externi.
Utilizatorii interni sunt reprezentaţi de manageri, fiind cea mai
importantă categorie de utilizatori de informaţii financiar-contabile. Aceste
informaţii reflectă activităţile de exploatare, de investiţii, de finanţare de
gestiune a trezoreriei. Deciziile manageriale au la bază informaţii generate
de contabilitatea curentă, de gestiune şi financiară, structurate în rapoarte
nepublicate, precum şi informaţii din raportări periodice şi situaţii
financiare anuale.
Natura, volumul şi complexitatea activităţii entităţii economice
determină cantitatea şi modul de prezentare a informaţiilor contabile,
managerii având dreptul de a solicita şi primi în mod operativ orice
informaţie pe care o consideră utilă, datele din contabilitatea de gestiune
fiindu-le destinate în exclusivitate.
Rolul major al managerilor le revine în alegerile contabile: definirea
opţiunilor privind metodele contabile cele mai adecvate întreprinderii, în
vederea reflectării realităţii economice.
Utilizatorii externi sunt eterogeni atât din punct de vedere al
necesităţilor de informaţii, cât şi al posibilităţii de satisfacere a acestora.
Gruparea lor în câteva categorii semnificative se poate prezenta astfel:

1
Constantin Staicu – Bazele contabilităţii moderne, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003

8
 ƒ Investitorii, cei care pun la dispoziţia întreprinderii resursele
necesare activităţii. Interesul lor este legat de capacitatea întreprinderii de a
realiza câştiguri viitoare, de estimare a riscului investiţiilor efectuate sau
potenţiale. Informaţiile pe care le obţin motivează deciziile de cumpărare,
de vânzare sau menţinere a aporturilor. Ei urmăresc şi măsura în care se pot
converti beneficiile în disponibilităţi, posibilitatea întreprinderii de a plăti
dividende.
Un alt aspect pe care investitorii doresc să-l cunoască este legat de
câştigurile directe şi indirecte ale managerilor, de natura şi valoarea
cheltuielilor generale, pentru a stabili dacă aceştia au profitat sau nu de
mandatul încredinţat.
Investitorii potenţiali sunt interesaţi de determinarea ratei
rentabilităţii posibil de realizat în perioada viitoare, pe care o pot solicita
întreprinderii pentru a investi fondurile de care dispun, ţinând cont de
oportunităţile existente pe piaţă şi de riscul atribuit investiţiei respective.
ƒ Creditorii – sunt o categorie de finanţatori care deţin drepturi de
creanţă asupra întreprinderii, în mare majoritate fiind reprezentaţi de
unităţile bancare.
Utilizarea informaţiilor contabile de către creditorii bancari este
influenţată de modul specific în care se desfăşoară relaţiile directe,
personale şi confidenţiale între aceştia şi întreprindere. Interesul creditorilor
se îndreaptă spre capacitatea de rambursare a împrumuturilor, posibilitatea
de a crea profit, necesar pentru acoperirea dobânzilor. Informaţiile solicitate
vizează evaluarea activului şi pasivului întreprinderii, valoarea lor de
lichidare, modul de finanţare a imobilizărilor, structura datoriilor,
executarea contractelor etc..
ƒ Furnizorii au interesul de a cunoaşte informaţii referitoare la
posibilităţile financiare ale întreprinderii de plată la scadenţă a sumelor
datorate. Dezvoltarea sau diminuarea viitoare a activităţii întreprinderii are
consecinţe asupra volumului şi valorii comenzilor ce le vor fi adresate, în
condiţiile menţinerii parteneriatului comercial.
ƒ Clienţii solicită informaţii care să le permită cunoaşterea evoluţiei
activităţii întreprinderii partenere, posibilităţile acesteia de a continua
furnizarea de bunuri sau servicii, mai ales în situaţia în care aceste livrări
pot influenţa semnificativ desfăşurarea propriei lor activităţi în viitor.
ƒ Partenerii sociali reprezentaţi de salariaţi şi sindicate, ce au un
interes focalizat pe informaţii contabile reduse ca volum, şi care privesc
mărimea profitului şi modul de repartizare al acestuia. Sindicatele solicită
informaţii contabile în măsura în care doresc să susţină cu argumente
economice revendicările salariaţilor.
ƒ Puterea publică este reprezentată, cel mai adesea, pe piaţa
informaţiilor contabile de administraţia fiscală şi economică. Informaţiile

9
obţinute sunt utilizate pentru stabilirea bazelor de calcul al impozitelor şi
taxelor, pentru acordarea subvenţiilor, împrumuturilor cu dobândă redusă,
fundamentarea politicilor fiscale, a venitului naţional şi a altor indicatori de
sinteză.
ƒ Alţi utilizatori externi sunt reprezentaţi de persoane sau grupuri care
au un interes în legătură cu activitatea întreprinderii, de la responsabili
politici locali, mişcări ecologiste şi de protecţie a consumatorilor, până la
societăţi concurente.

1.1.3 Rolul şi calitatea informaţiei în actul decizional

Sistemul informaţional contabil prezintă o structurare a datelor şi

informaţiilor accesibile rapid şi relevante pentru conducere şi, în acelaşi
timp, un control al fluxurilor şi circuitelor informaţionale.
Datorită naturii lor, informaţiile contabile trebuie să îndeplinească o
condiţie, cea de calitate. Caracteristicile calitative presupun
inteligibilitatea, relevanţa, credibilitatea, comparabilitatea.
Inteligibilitatea vizează uşoara înţelegere a informaţiei de către
utilizatori. Cunoştinţele de contabilitate ale utilizatorilor trebuie să fie
suficiente pentru a studia informaţiile privind activităţile economice.
Relevanţa (pertinenţa) unei informaţii contabile constă în faptul
de a fi susceptibilă de a influenţa deciziile economice ale utilizatorilor,
dacă este furnizată la timp şi are atât o valoare predictivă, cât şi o valoare
de confirmare.
Din punct de vedere temporal, relevanţa implică actualizarea
informaţiilor deoarece este cunoscut că această resursă este foarte
perisabilă. Altfel spus, pentru a fi relevantă o informaţie trebuie să
sosească la momentul oportun.
Credibilitatea informaţiei presupune ca aceasta să nu conţină erori,
distorsiuni, iar utilizatorii să poată avea încredere în ea. Acest aspect se
poate defini avându-se în vedere mai multe elemente, dintre care se
amintesc:
ƒ reprezentarea fidelă a realităţii economice, a tranzacţiilor în
acord cu substanţa lor şi a operaţiunilor descrise;
ƒ prevalenţa economicului asupra juridicului, în sensul
credibilităţii informaţiilor ce prezintă operaţii şi evenimente contabilizate,
în concordanţă cu realitatea economică şi nu doar cu forma lor juridică. Nu
întotdeauna există concordanţă între fondul operaţiilor şi ceea ce transpune
din forma lor legală, juridică sau convenţională;

10
 ƒ neutralitatea, care presupune ca în procesul de preparare şi
prezentare a informaţiei să nu intervină o “deformare” ce ar putea influenţa
adoptarea unei decizii sau formarea unui raţionament spre un interes
predeterminat;
ƒ prudenţa, în sensul includerii unui grad de precauţie sau
atenţie în exercitarea raţionamentelor necesare pentru a face estimările
(evaluările) cerute în condiţii de incertitudine;
ƒ integralitatea, care cere ca informaţia contabilă să fie
completă, în limitele rezonabile ale pragului de semnificaţie şi costul
obţinerii sale.
Comparabilitatea constituie o calitate absolut necesară a
informaţiilor economice pentru a putea avea imaginea activităţii unei
întreprinderi în timp şi în raport cu alte unităţi economice. Pentru a da curs
acestei cerinţe este necesară permanenţa metodelor de evaluare, clasificare
şi prezentare a elementelor patrimoniale. Dacă aceste metode s-au
schimbat, utilizatorii trebuie să aibă posibilitatea de a identifica diferenţele
dintre ele.

1.1.4 Reflectarea în informaţiile contabile a activităţii şi fluxurilor

întreprinderii

Orice întreprindere are un obiect de bază al activităţii sale, obiect

definit în limbaj contabil ca activitate de exploatare. Scopul final al acestei
activităţi este obţinerea unui profit, în condiţiile satisfacerii necesităţilor
consumatorilor. În acelaşi timp, desfăşurarea operaţiilor principale în
activitatea de exploatare este însoţită şi de operaţii, evenimente accesorii şi
neobişnuite.
Exploatarea constă, pentru întreprinderea industrială, în asigurarea
factorilor necesari realizării procesului de producţie, angajarea acestora în
procesul de consum şi obţinerea unei producţii în stare intermediară sau
finită. Vânzarea producţiei obţinute este, la rândul ei, o altă operaţie în
fluxul de exploatare prin care se permite crearea resurselor necesare pentru
ciclul următor de producţie.
Activitatea unei întreprinderi este determinată şi de operaţii de
investiţii, constând în procurarea sau producerea de bunuri a căror durată de
utilizare este mare. Prin utilizarea bunurilor respective în procesul
productiv, acestea se depreciază, depreciere numită amortizare. Înlocuirea
lor se face prin angajarea de noi surse de finanţare, asigurate din
amortizarea inclusă în costurile de producţie, din beneficiile obţinute de
întreprindere ( autofinanţare ) sau recurgând la surse externe de finanţare.

11
 Deşi este de dorit ca o întreprindere să-şi asigure dezvoltarea
activităţii din sursele interne, în majoritatea cazurilor acestea nu sunt
suficiente, recurgându-se cel mai adesea la împrumuturi bancare. Pentru
contractarea unor asemenea împrumuturi, întreprinderea trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii:
9 să fie rentabilă ( să obţină profit );
9 să aibă o rată a îndatorării echilibrată ( un raport raţional între
datoriile şi capitalurile proprii ale firmei);
9 să posede suficiente bunuri care să se constituie în garanţii pentru
bancheri, în eventualitatea lichidării întreprinderii în cauză.
Aceste informaţii, precum şi cele referitoare la celelalte operaţii ce
compun activitatea de exploatare, sunt înregistrate, urmărite, sintetizate şi
controlate printr-un sistem unitar reprezentat de evidenţa economică.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere şi al volumului de
informaţii pe care le transmit în sistemul informaţional economic, există
mai multe forme de evidenţă economică, cele mai importante fiind:
a) evidenţa tehnico-operativă se găseşte organizată la toţi agenţii
economici, fie că sunt regii autonome, fie că sunt societăţi comerciale,
precum şi la agenţii economici cu activitate mai mică, dar şi la asociaţii
economice, în instituţii etc.. Evidenţa tehnico-operativă se organizează la
locul şi în momentul producerii fenomenelor economice, operativ, adică în
cel mai scurt timp de producere a lor.
b) evidenţa statistică căreia îi corespunde pe plan teoretic ştiinţa
statistică. Statistica are mai multe componente printre care statistica
economică, statistica demografică, statistica socială etc. Caracteristic pentru
statistică este faptul că ea, de cele mai multe ori, preia datele de care are
nevoie din celelalte forme ale evidenţei economice, date pe care apoi le
supune unor prelucrări specifice.
c) evidenţa contabilă este şi ea o formă de evidenţă economică
căreia îi corespunde pe plan teoretic ştiinţa contabilităţii. Spre deosebire de
toate celelalte forme ale evidenţei economice, contabilitatea reflectă,
urmăreşte şi controlează toate activităţile economice întreprinse de agenţii
economici şi care se pot exprima în etalon bănesc. Prin volumul
informaţiilor pe care le transmite în sistemul informaţional economic şi prin
calitatea acestora, evidenţa contabilă se impune ca fiind cea mai importantă
formă de evidenţă economică.
Rezultă că evidenţa contabilă are o seamă de trăsături caracteristice
faţă de celelalte forme de evidenţă economică, astfel:
- este singura formă de evidenţă economică care are în acelaşi timp,
atât un caracter general cât şi total. Caracterul general rezultă din faptul că
ea trebuie să existe la toţi agenţii economici indiferent de mărime sau

12
obiect al activităţii, iar caracterul total rezultă din faptul că este singura
formă de evidenţă care urmăreşte întreaga activitate economică desfăşurată.
- se realizează după reguli unice şi obligatorii stabilite de organul
coordonator care este Ministerul Finanţelor Publice.
- se caracterizează prin folosirea obligatorie a exprimării
activităţilor în etalon bănesc. Este adevărat că uneori unele activităţi
economice sunt exprimate şi în etalon natural, dar exprimarea valorică nu
este înlocuită, ci doar dublată de etalonul natural.

1.2 OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODA DE

CERCETARE A CONTABILITĂŢII

1.2.1 Patrimoniul – obiect de studiu al contabilităţii

Contabilitatea a intrat în rândul ştiinţelor economice ca o disciplină

predominant aplicativ-funcţională, s-a format şi s-a dezvoltat în relaţie
directă cu activitatea entităţilor economice. Altfel spus, obiectul de studiu
al contabilităţii îl reprezintă patrimoniul, problematica gestionării valorilor
economice şi a mişcării acestora în cadrul său.
Definirea sau delimitarea obiectului contabilităţii s-a conturat în
urma contribuţiei mai multor concepţii, curente de gândire în domeniu,
formulându-se câteva opinii ale specialiştilor, dintre care se reţin:
a. concepţia administrativă consideră că obiectul contabilităţii constă
în reflectarea şi controlul valoric al faptelor administrative, în vederea
obţinerii cu eforturi minime de efecte economice maxime.
b. concepţia juridică prezintă obiectul contabilităţii, respectiv
patrimoniul, ca fiind condiţionat de două elemente interdependente:
- subiectul de drepturi şi obligaţii;
- obiectele de drepturi şi obligaţii, bunurile economice;
Între subiecţii de drepturi şi obligaţii, persoane fizice sau juridice, se
stabilesc raporturi de proprietate asupra bunurilor patrimoniale, fie de
natura drepturilor (creanţelor), fie a obligaţiilor (datoriilor).
Având în vedere că patrimoniul este într-un permanent echilibru între
bunuri şi creanţe considerate elementele active în desfăşurarea activităţii
unei unităţi patrimoniale, pe de o parte şi obligaţii faţă de asociaţi sau
acţionari şi terţi (cu rol pasiv), pe de altă parte relaţia se poate scrie astfel:
BUNURI ECONOMICE + CREANŢE = OBLIGAŢII

13
 c. concepţia economică defineşte obiectul contabilităţii ca circuit al
capitalului privit sub aspectul destinaţiei lui (capital fix şi capital circulant)
şi al modului de dobândire (capital propriu şi capital străin).
Astfel, se pune în evidenţă aspectul concret, de avere, noţiunile de
„bunuri economice” şi „creanţe” fiind reflectate în capitalul fix şi circulant
(active imobilizate şi active circulante).
Reprezentarea abstractă, ca totalitate a resurselor financiare care au
permis înzestrarea întreprinderii, sursa de provenienţă a averii, conduce la
delimitarea în capital propriu şi capital împrumutat (datorii).
Relaţia de echilibru care defineşte patrimoniul devine:

ACTIVE + ACTIVE = CAPITAL + DATORII

IMOBILIZATE CIRCULANTE PROPRIU

Concepţia economică sesizează şi conturează în mod realist atât

sfera de cercetare cât şi aria de aplicare a contabilităţii, dând orientare clară
în ceea ce priveşte definirea obiectului de studiu şi adoptarea unei metode
proprii de cercetare a fenomenelor economice.
Obiectul contabilităţii îl constituie reflectarea în expresie bănească
a patrimoniului aflat în gestiunea agenţilor economici, a mişcării şi
transformării lui ca urmare a operaţiilor economico-financiare şi a
rezultatelor obţinute.
În sens contabil patrimoniul este definit ca totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu valoare economică, ce aparţin unei persoane fizice sau
juridice în calitate de subiect, precum şi bunurile economice care îi aparţin,
în calitate de obiecte de drepturi şi obligaţii.
Trebuie precizat faptul că delimitarea obiectului contabilităţii nu se
referă la patrimoniu în sens static, doar la un moment dat, ci are în vedere
aspectul existenţei şi al mişcărilor şi transformărilor permanente ale
elementelor sale componente, prin prisma concepţiilor economică şi
juridică, inclusiv rezultatele financiare ce se obţin.
Includerea în sfera de acţiune a obiectului contabilităţii a operaţiilor
ce influenţează starea şi mişcarea patrimoniului, într-o exprimare monetară,
permite obţinerea unei imagini de ansamblu asupra întreprinderii.
Aceste elemente determină conţinutul obiectului contabilităţii,
conform Directivei a patra a C.E.E., ca fiind măsurarea, evaluarea,
cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor
proprii, precum şi asigurarea imaginii fidele a poziţiei financiare,
profitului sau pierderii fiecărui exerciţiu, prin intermediul documentelor de
sinteză, în scopul furnizării informaţiilor utile celor care iau decizii
economice.

14
 1.2.2 Sfera de aplicare a contabilităţii

Cunoaşterea existenţei patrimoniului şi a mişcării şi transformării

permanente a elementelor sale componente, inclusiv a rezultatelor ce se
obţin, constituie o obligaţie expresă pentru fiecare entitate patrimonială.
În acest context, fiecare structură organizatorică din economie care
deţine sau administrează un anumit patrimoniu trebuie să-l urmărească prin
intermediul contabilităţii.
Aceste organisme au o structură diversificată, dimensiuni multiple
care le caracterizează (juridică, economică, financiară, socială, culturală şi
ecologică), astfel încât şi organizarea şi aplicarea contabilităţii trebuie să
ţină seama de aceste aspecte pentru a reda în situaţiile financiare realitatea.
În funcţie de natura activităţii pe care o desfăşoară şi implicit,
sistemul contabil utilizat, delimitează unităţile patrimoniale în două
categorii semnificative:
¾ unităţi cu profil economic;
¾ unităţi de utilitate publică.
Unităţile patrimoniale cu profil economic, cunoscute în teoria
economică şi în legislaţie sub denumirea de entităţi economice, sunt incluse
în sfera de aplicare a contabilităţii, delimitată pe două niveluri sau paliere,
în funcţie de conţinutul şi structura situaţiilor financiare anuale şi a
posibilităţilor informative oferite beneficiarilor de informaţii.
Astfel, sistemul contabil românesc diferenţiază pe categorii de
întreprinderi, în funcţie de anumite criterii de mărime a acestora, situaţiile
financiare şi, implicit, reglementările contabile ce se aplică, după cum
urmează:
o Persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a doua
dintre criteriile de mărime ( total active: 3.650.000 euro; cifra de afaceri
neta: 7.300.000 euro; număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului
financiar: 50) întocmesc situaţii financiare anuale care cuprind:
- bilanţ;
- cont de profit si pierdere;
- situaţia modificărilor capitalului propriu;
- situaţia fluxurilor de trezorerie;
- note explicative la situaţiile financiare anuale.
o Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a
doua dintre criteriile de mărime prevăzute la prima categorie,
întocmesc situaţii financiare anuale simplificate care cuprind:
- bilanţ prescurtat;
- cont de profit si pierdere;
- note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate.

15
 Opţional, ele pot întocmi situaţia modificărilor capitalului propriu si/sau
situaţia fluxurilor de trezorerie.

Întreprinderile, la rândul lor se pot clasifica şi după alte criterii,

referitoare la forma de organizare, de proprietate, şi anume:

Întreprinderi private – unde investitorul este reprezentat de

a. După una sau mai multe persoane particulare;
identitatea Întreprinderi publice – îşi realizează activităţile în
persoanelor exclusivitate prin investirea fondurilor publice;
care investesc în Întreprinderi mixte – îşi desfăşoară activităţile prin
activităţile sale contribuţia conjugată atât a investitorilor particulari, cât şi a
puterii publice, sau au o participare autohtonă şi străină.
Regii autonome – în care statul este cel care organizează şi
conduce activitatea, prin reprezentanţii săi;
Societăţi comerciale – constituite prin asocierea de
b. După forma persoane şi/sau de capitaluri, îmbrăcând următoarele forme:
ƒ Societăţi de persoane (societăţi în nume colectiv,
de organizare
societăţi în comandită simplă)
juridic㠃 Societăţi de capitaluri (societăţi pe acţiuni, societăţi
în comandită pe acţiuni);
ƒ societăţi de persoane şi de capitaluri (mixte)- societăţi
cu răspundere limitată.

Unităţile de utilitate publică, cunoscute sub denumirea de instituţii

publice de subordonare locală sau centrală, se încadrează în domeniul de
aplicare a obiectului contabilităţii prin faptul că dispun de un patrimoniu
care trebuie cunoscut în permanenţă. Acestea utilizează contabilitatea
instituţiilor publice.

1.2.3 Esenţa metodei contabilităţii

Contabilitatea, ca disciplină ştiinţifică, are nu numai un obiect

propriu de studiu ci şi metodă specifică de cercetare a acestui obiect.
Metoda este un produs al gândirii teoretice abstracte, indicând
modul de a studia, de a cerceta realitatea, cu ajutorul ei descoperindu-se
legile ce oglindesc particularităţile şi esenţa obiectului studiat. Ea stabileşte
principiile procedeele şi instrumentele folosite pentru transpunerea în
practică a acestor legităţi.

16
 Între obiectul şi metoda unei ştiinţe există o strânsă interdependenţă
şi condiţionare: obiectul arată ce trebuie studiat, iar metoda cum trebuie
studiat.
Analiza elementelor componente ale obiectului contabilităţii,
trecerea de la cunoaşterea fenomenelor la sesizarea esenţei lor, necesită
utilizarea unor tehnici, procedee şi metodologii de cercetare. Deci,
complexitatea obiectului de studiu al contabilităţii impune metodei
contabilităţii reunirea mai multor procedee tehnice de lucru. Între metodă şi
procedeu nu există similaritate.
Într-o accepţiune generală, metoda este o cale raţională de urmat
pentru atingerea unui scop, iar procedeul este numai o manieră de a atinge
acest scop.
Metoda contabilităţii cuprinde mai multe procedee aflate în strânsă
corelaţie şi intercondiţionare, ca un tot unitar, în scopul stabilirii, pe de o
parte, a normelor şi principiilor de fundamentare a şţiinţei contabilităţii, iar
pe de altă parte, cunoaşterea existenţei patrimoniului şi a mişcării
elementelor sale componente, în contextul obiectului său de studiu.
Diversitatea şi specificitatea componentelor patrimoniului,
interdependenţa şi legăturile reciproce între ele, imprimă trăsăturile
caracteristice metodei contabilităţii, şi anume:
A. Dubla reprezentare a patrimoniului determină conţinutul
metodei contabilităţii prin necesitatea de a reflecta elementele patrimoniale
atât sub aspectul utilităţii şi funcţionalităţii bunurilor economice, adică a
destinaţiei lor economice, cât şi sub aspectul raporturilor de proprietate,
care generează obţinerea bunurilor economice ca obiecte de drepturi şi
obligaţii, adică a provenienţei, a surselor de finanţare a lor.
Această trăsătură constituie baza menţinerii permanente a egalităţii
valorice (echilibrului) bunurilor economice existente în patrimoniu şi
sursele lor de finanţare, exprimate sintetic prin ecuaţia dublei reprezentări:
bunuri economice + drepturi = obligaţii+ surse proprii
Dubla reprezentare se realizează în cadrul bilanţului şi, având în
vedere semnificaţia celor doi termeni, respectiv partea activă a
patrimoniului fiind bunurile economice, iar cea pasivă drepturile şi
obligaţiile unităţii în legătură cu bunurile deţinute, ecuaţia de echilibru
devine:
Activ = Pasiv
B. Dubla înregistrare a operaţiilor economice şi financiare este
determinată de dubla reprezentare, şi asigură menţinerea echilibrului
valoric permanent al tuturor mişcărilor şi transformărilor ce se produc în
cadrul elementelor patrimoniale.
Prin metoda contabilităţii trebuie reflectat concomitent, ca un raport
de echivalenţă, orice operaţie economică din care rezultă modificarea

17
elementelor patrimoniale sub aspectul destinaţiei şi provenienţei, alocare şi
finanţare.
În acelaşi timp, transformarea bunurilor economice în fazele
circuitului economic generează necesitatea reflectării, sub acelaşi raport de
echivalenţă, a modificărilor de valori materiale la trecerea dintr-o formă în
alta, dintr-o gestiune în alta.
Atunci când obiectul dublei reprezentări îl constituie activităţile
interne transformatoare, raportul de echivalenţă al dublei înregistrări se
stabileşte între cheltuieli şi venituri, ecuaţia de egalitate este de forma:
cheltuieli + rezultate = venituri
sau
venituri – cheltuieli = rezultate
Ca urmare, dubla reprezentare şi dubla înregistrare – care împreună
formează teoria partidei duble – se completează şi cu alte componente
alcătuind, în esenţă, sistemul principiilor şi regulilor metodologice pe care
se fundamentează metoda contabilităţii.

1.2.4 Procedeele metodei contabilităţii

În scopul realizării obiectului contabilităţii, metoda acesteia

foloseşte o serie de procedee de lucru, corelate între ele, ce se influenţează
reciproc, şi care ajută la înţelegerea modului de cercetare şi studiere a
fenomenelor şi proceselor economice legate de patrimoniul unei entităţi
economice. Aceste procedee pot fi delimitate în trei categorii:
a) procedee comune tuturor ştiinţelor, cu ajutorul cărora
metoda contabilităţii reflectă obiectul său de studiu, între care se amintesc:
9 observaţia – asigură cunoaşterea şi înţelegerea fiecărei
operaţii economice sau financiare, consemnată într-un
document justificativ, care urmează a fi înregistrată în
contabilitate cu ajutorul procedeelor sale specifice;
9 raţionamentul - permite formularea unor concluzii noi cu
privire la stabilirea cu exactitate a modului de reflectare a
mişcărilor elementelor patrimoniale. Astfel, pe bază de
raţionament s-a ajuns la concluzia că activul este egal cu
pasivul, deoarece ambele privesc acelaşi patrimoniu,
reflectat sub dublu aspect.
9 comparaţia – întâlnită frecvent în cadrul procedeelor
metodei contabilităţii, stabileşte asemănările şi deosebirile
dintre două sau mai multe structuri patrimoniale, în
vederea obţinerii unor informaţii noi (cazul comparării
veniturilor cu cheltuielile);

18
 9 clasificarea – delimitează, în funcţie de anumite trăsături
comune, în clase, grupe, categorii, feluri etc., în scopul
facilitării studierii şi înţelegerii problemelor ce privesc
bunurile economice şi sursele de finanţare ale acestora;
9 analiza – se bazează pe examinarea, studierea sistematică
a fiecărui element component în parte. În contabilitate,
analiza are un câmp foarte larg de aplicare, fiind utilizată
la înregistrarea corectă a operaţiilor economice şi
financiare în conturi, la stabilirea situaţiei economice şi
financiare pe baza bilanţului, la determinarea deciziilor
manageriale prin valorificarea informaţiilor contabile.
9 sinteza - se bazează pe trecerea de la particular la general
în cercetarea fenomenelor economice, datele contabile
constituind baza unor concluzii generale de evaluare şi
apreciere.
b) procedee comune mai multor discipline economice care
servesc la completarea procedeelor specifice, cu care se întrepătrund şi
formează un tot unitar. Metoda contabilităţii cuprinde următoarele procedee
comune şi altor discipline economice:
9 documentarea - reprezintă procedeul cu ajutorul căruia se
consemnează, la locul şi în momentul producerii lor,
operaţiile economice şi financiare generate de mişcarea
valorilor economice din componenţa patrimoniului.
Înregistrarea acestor operaţii în conturi se face doar pe
baza unui document, ce reprezintă suportul material şi
legal, actul justificativ al înfăptuirii operaţiei. El asigură
datele primare de intrare în sistemul contabil;
9 evaluarea – constă în cuantificarea şi măsurarea în etalon
monetar a elementelor patrimoniale, exprimate iniţial în
unităţi naturale şi valorice. Acest procedeu serveşte la
sintetizarea şi generalizarea informaţiilor cu privire la
existenţa, mişcarea şi transformarea structurilor
patrimoniale;
9 calculaţia – asigură determinarea, în principal, a mărimii
costurilor şi rezultatelor, printr-un ansamblu de operaţii
matematice corelate între ele. Ca procedeu al metodei
contabilităţii, are o semnificaţie mult mai amplă, incluzând
toate formele de calcul, de la calcularea datelor din
documentele primare, determinarea rulajelor şi soldurilor
în conturi, până la stabilirea rezultatelor finale, a
indicatorilor economico-financiari prin care se apreciază
activitatea unităţii patrimoniale;

19
 9 inventarierea – procedeu prin care se verifică existenţa
faptică, directă a tuturor elementelor patrimoniului,
stabilindu-se situaţia reală a acestuia. Pe baza constatărilor
la care se ajunge în urma inventarierii se fac rectificările
necesare în conturi, astfel încât să se pună de acord situaţia
scriptică cu cea faptică.
c) procedee specifice metodei contabilităţii utilizate pentru
cercetarea obiectului ei de studiu sunt următoarele:
9 bilanţul – este procedeul specific prin care se asigură
realizarea efectivă a dublei reprezentări a situaţiei
patrimoniului şi a rezultatelor obţinute. Prin intermediul
lui se prezintă la un moment dat, în expresie valorică,
centralizat şi sistematizat, patrimoniul unităţii sub dublu
aspect: al destinaţiei economice ca activ patrimonial, şi al
surselor de provenienţă ca pasiv patrimonial;
9 contul – reflectă pentru fiecare element patrimonial starea
şi mişcarea acestuia, fiind procedeul specific prin care se
materializează principiul dublei înregistrări a operaţiilor
economice şi financiare. Totalitatea conturilor utilizate de
contabilitate în scopul realizării obiectului ei formează
sistemul conturilor, asigurând astfel echilibrul permanent
ce caracterizează reflectarea contabilă a patrimoniului;
9 balanţa de verificare sau balanţa conturilor – realizează
legătura dinte conturi şi bilanţ, în sensul că informaţiile de
detaliu din conturi referitoare la fiecare element
patrimonial sunt centralizate în balanţa de verificare,
oferind informaţii asupra întregii activităţi economice
dintr-o anumită perioadă. Prezentarea într-o formă
generalizată, în bilanţ, a patrimoniului are la bază datele
din balanţa de verificare. Totodată, se asigură şi controlul
exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi, cu
respectarea dublei reprezentări.
Constatarea ce se desprinde din prezentarea procedeelor metodei
contabilităţii confirmă faptul că între aceste procedee se stabilesc legături
de succesiune şi alternanţă, fluxul obligatoriu de bază al ciclului contabil de
prelucrare a datelor formându-l documentele, contul şi bilanţul contabil.

20
 1.3 REPREZENTAREA CONTABILĂ A
ELEMENTELOR PATRIMONIALE ŞI A
REZULTATELOR FINANCIARE

1.3.1 Structuri bilanţiere privind patrimoniul

Bilanţul contabil, ca procedeu specific metodei contabilităţii,

evidenţiază cifric şi în etalon monetar echilibrul dintre bunurile economice
şi sursele lor de finanţare, precum şi rezultatele obţinute ca urmare a
investirii şi utilizării capitalului. Structurile calitative prin care bilanţul
realizează dubla reprezentare a patrimoniului sunt cele de activ şi pasiv.
Prin compoziţia sa, activul evidenţiază destinaţia şi lichiditatea
bunurilor economice. În raport de aceste criterii, categoriile de active se
prezintă astfel:
A. Active imobilizate - sunt reprezentate de bunuri şi valori care se
caracterizează prin :
¾ au ca destinaţie deservirea activităţii unităţii patrimoniale
pe o perioadă mai îndelungată (de regulă peste un an), fiind
generatoare de beneficii.
¾ nu se consumă la prima utilizare, într-un singur ciclu de
producţie.
1. Imobilizări necorporale – active identificabile, nemonetare, fără suport
material si deţinute pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare de
bunuri sau servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru scopuri administrative.
.
a) Cheltuieli de constituire - sunt cheltuielile ocazionate de
înfiinţarea sau dezvoltarea unităţii patrimoniale,
dintre care se menţionează: cheltuielile de înscriere şi
înmatriculare, taxele plătite în acelaşi scop pentru
societăţi pe acţiuni, cheltuielile privind emiterea de
acţiuni şi obligaţiuni, precum şi cheltuielile pentru
prospectarea pieţei, cheltuielile pentru publicitate la
înfiinţare ca şi alte cheltuieli pentru înfiinţare şi
extinderea activităţii entităţii. Caracteristic pentru
aceste cheltuieli este faptul că ele se amortizează într-
o perioadă de cel mult cinci ani.
b) Cheltuieli de dezvoltare - sunt considerate acele cheltuieli
generate de aplicarea rezultatelor cercetării sau a altor
cunoştinţe, în scopul realizării de produse sau servicii
noi sau îmbunătăţite substanţial, înaintea stabilirii
producţiei de serie sau utilizării. Şi aceste cheltuieli se
amortizează într-o perioadă maximă de 5 ani.

21
 c) Concesiuni, brevete , licenţele, mărcile comerciale,
drepturile si activele similare - reprezintă
cheltuielile întreprinderii cu achiziţia dreptului de a
exploata mijloace economice sau de a desfăşura o
activitate, într-un anumit mod şi într-un anume loc şi
spaţiu. Ele se amortizează pe durata stabilită prin
contractul de atribuire. În cazul în care contractul
prevede plata unei chirii, si nu o valoare amortizabilă,
în contabilitatea entităţii care primeşte concesiunea,
se reflecta cheltuiala reprezentând chiria, fără
recunoaşterea unei imobilizări necorporale.
d) Fondul comercial - apare,de regulă, la consolidare si reprezintă
diferenţa dintre costul de achiziţie si valoarea la data
tranzacţiei, a părţii din activele nete achiziţionate de
către o entitate. Altfel spus, este determinat valoric de
efortul financiar pe care-l face agentul economic
pentru a-şi crea sau conserva avantajul comercial
comparativ (vadul, clientela, debuşeul sau reputaţia).
Fondul comercial se amortizează, de regula, în cadrul
unei perioade de maximum cinci ani;
e) Avansuri şi alte imobilizări necorporale - este o categorie
largă care cuprinde elemente patrimoniale de natura
avansurilor acordate furnizorilor de imobilizări
necorporale, programelor informatice, fie create, fie
achiziţionate de entitate. Ele se evaluează la preţul de
achiziţie şi se amortizează în perioada de utilizare a
respectivelor programe dar nu mai mult de trei ani.
f) Imobilizări necorporale în curs de execuţie - sunt imobilizări
necorporale nefinalizate până la sfârşitul perioadei,
evaluate la costul de producţie sau costul de achiziţie,
după caz.

2. Imobilizări corporale - sunt caracterizate prin faptul că dinamica lor

este redusă sau foarte redusă, fiind bunuri de folosinţă
durabilă, deţinute pentru a fi utilizate în producţia de bunuri
sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau
folosite în scopuri administrative.
a) Terenuri - în contabilitate terenurile se urmăresc pe două
categorii şi anume: terenuri şi amenajări de terenuri.
Ele se înregistrează în contabilitate la intrarea în
patrimoniu la valoarea care se stabileşte prin lege în
funcţie de clasele de fertilitate, amplasare şi alte
criterii.
b) Construcţii,instalaţii tehnice şi maşini, utilaje şi mobilier -
sunt bunuri economice fără de care activitatea nu se

22
 poate desfăşura şi există în patrimoniul oricărui agent
economic. Se consideră imobilizări corporale acele
mijloace de muncă ce întrunesc cumulativ două
condiţii şi anume : aduc un beneficiu economic şi au
o durată de funcţionare mai mare de un an.
Caracteristica lor este faptul că participă la mai multe
procese de producţie şi îşi transmit valoarea treptat
dar integral asupra valorii produselor realizate.
Recuperarea valorii lor se realizează prin intermediul
amortizării.
c) Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie - sunt
investiţiile efectuate pentru obţinerea de imobilizări
corporale neterminate sau în curs de finalizare.

3. Imobilizări financiare – reprezintă titluri de valoare care:

- prin posesia lor durabilă, asigură realizarea unor venituri
financiare sub formă de dividende şi dobânzi;
- permit exercitarea unui control asupra societăţii emitente.
a) Acţiunile deţinute la entităţile afiliate - sunt drepturile
stabilite de regulă sub formă de acţiuni sau alte titluri
de valoare, având drept rezultat participarea la
capitalul altor unităţi patrimoniale. Caracteristic este
faptul că aceste titluri de participare asigură agentului
economic deţinător exercitarea unui control sau a unei
influenţe deosebite asupra unităţii patrimoniale
partenere, iar cel ce deţine asemenea titluri încasează
dividende corespunzător cu numărul şi valoarea
titlurilor de participare pe care le deţine.
b) Interese de participare - sunt şi ele titluri ca de exemplu acţiuni,
pe care unitatea le dobândeşte în vederea obţinerii
unor dividende, însă, spre deosebire de cele
anterioare, acestea nu dau dreptul deţinătorului să
controleze sau să influenţeze deciziile economice ale
unităţi partenere.
c) Împrumuturi acordate - imobilizări financiare dintre care fac
parte: - împrumuturi acordate entităţilor afiliate; -
împrumuturi legate de interesele de participare care se
constituie cu ocazia acordării de împrumuturi
unităţilor patrimoniale la care se deţin titluri de
participare; - împrumuturilor acordate pe termen lung
altor unităţi patrimoniale pentru care se percepe, de
regulă, dobândă;
d) Alte creanţe imobilizate - în care se cuprind garanţiile şi
cauţiunile depuse de unitatea patrimonială la terţi.

23
B. Active circulante - au o mişcare mai rapidă şi, în cele mai multe cazuri, ele
participă la un singur ciclu de producţie transmiţându-şi întreaga
valoarea economică asupra producţiei obţinute într-un ciclu de
exploatare. Clasificarea în activ circulant este determinată de
îndeplinirea unor condiţii, cum ar fi:
- activul este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în
scopul comercializării si se aşteaptă sa fie realizat în termen de 12
luni de la data bilanţului;
- este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
- este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror
utilizare nu este restricţionată.

1. Stocurile – bunuri care fac obiectul unor depozitări în gestiuni organizate

de valori materiale, între diferite faze ale ciclului economic
aprovizionare-producţie-desfacere. Ele sunt active
circulante care sunt deţinute pentru a fi vândute pe parcursul
desfăşurării normale a activităţii, în curs de producţie în
vederea vânzării în procesul desfăşurării normale a
activităţii; sau sub forma de materii prime, materiale si alte
consumabile care urmează să fie folosite în procesul de
producţie sau pentru prestarea de servicii.
a) Mărfurile - reprezintă o categorie patrimonială specifică
întreprinderilor de comerţ şi defineşte ansamblul
bunurilor economice destinate circuitului comercial
constituindu-se în obiect al tranzacţiilor comerciale.
Tot aici se încadrează şi produsele predate spre
vânzare magazinelor proprii, de către entitatea
economică.
b) Materii prime - participă direct la fabricarea produselor si se
regăsesc în produsul finit integral sau parţial, fie în
starea lor iniţială, fie transformată; Ele constituie de
fapt substanţa producţiei realizate şi deţin un rol
hotărâtor în obţinerea valorii adăugate.
c) Materiale consumabile - se caracterizează prin faptul ajută la
procesul de fabricaţie, de regulă nu se regăsesc în
produsul finit. În această categorie se includ:
materiale auxiliare, combustibili, pese de schimb,
seminţe materiale de plantat, furaje şi alte materiale
consumabile.
d) Materiale de natura obiectelor de inventar - sunt bunurile
materiale, independente funcţional, care nu întrunesc
condiţiile impuse normativ pentru a fi imobilizări
corporale.
e) Semifabricatele - sunt produse care nu au parcurs întregul proces
de fabricaţie, ci numai unele faze ale acestuia.

24
 Caracteristic este faptul că ele sunt recepţionate în
acest stadiu - de produs incomplet fabricat - şi sunt
depuse la magaziile secţiilor de fabricaţie, de unde
urmează, fie a se reintroduce în circuitul de fabricaţie
pentru a-şi continua tehnologia, fie a se vinde în
acest stadiu.
f) Produsele finite - reprezintă rezultatul final obţinut din procesul
de producţie, categorie a cărei existenţă reprezintă
însăşi sensul funcţionării unităţii patrimoniale
productive. Caracteristic pentru produsele finite, este
faptul că ele au trecut prin toate fazele procesului de
producţie, sunt recepţionate cantitativ şi calitativ de
specialiştii din secţii şi sunt predate la depozitele de
produse sau la magazie, în vederea comercializării
lor.
g) Rebuturile, materialele recuperabile şi deşeurile – sunt
bunuri materiale rezultate din procesul de producţie,
evidenţiate separat, a căror destinaţie finală este
stabilită în funcţie de natura acestora.
h) Animalele si păsările – respectiv animalele născute si cele
tinere de orice fel (vitei, miei, purcei, mânji si altele)
crescute si folosite pentru reproducţie, animalele si
păsările la îngrăşat pentru a fi valorificate, coloniile
de albine, precum si animalele pentru producţie -
lână, lapte si blana;
i) Ambalajele - sunt bunuri folosite pentru a manipula, depozita sau
proteja produsele şi mărfurile. Includ ambalajele
refolosibile, achiziţionate sau fabricate, destinate
produselor vândute si care în mod temporar pot fi
păstrate de terţi, cu obligaţia restituirii în condiţiile
prevăzute în contracte;
j) Producţia în curs de execuţie - reprezentând producţia care nu
a trecut prin toate fazele (stadiile) de prelucrare,
prevăzute în procesul tehnologic, precum si produsele
nesupuse probelor si recepţiei tehnice sau
necompletate în întregime. În cadrul producţiei în
curs de execuţie se cuprind, de asemenea, lucrările şi
serviciile, precum şi studiile în curs de execuţie sau
neterminate.
k) Stocuri aflate la terţi - sunt materii prime, materiale
consumabile, mărfuri, produse finite ş.a. trimise la
terţi pentru a fi prelucrate sau cedate terţilor cu titlu
de custodie.

25
2. Creanţe sau valori în curs de decontare – reprezintă valorile
economice avansate temporar de titularul de patrimoniu
altor persoane fizice sau juridice şi pentru care urmează să
primească un echivalent valoric.
a) Debitorii diverşi - cuprind în primul rând debitele provenite din
pagube materiale pretinse, stabilite pe baza unor
hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, drepturi ale
agentului economic provenite din distribuiri de
echipament de lucru etc.
b) Avansuri de trezorerie - reprezintă avansurile băneşti acordate
administratorilor sau unor angajaţi, în vederea
efectuării unor plăţi ale agentului economic, sau în
vederea rezolvării unor probleme ale acestuia.
c) Avansuri acordate salariaţilor - reprezintă sumele plătite
salariaţilor cu titlu de avans chenzinal, care ulterior se
vor reţine din salariu.
d) Furnizori - debitori - sunt sume ce au fost plătite în avans
furnizorilor, în contul mărfurilor ce vor fi trimise;
aceste sume vor fi apoi scăzute din obligaţiile iniţiale,
plătindu-se numai diferenţa.
e) Decontările cu asociaţii privind capitalul - cuprind aportul
subscris de asociaţi pentru constituirea şi creşterea
capitalului dar încă nevărsat. La înscriere se încheie
un contract în care se prevăd drepturile şi obligaţiile
ambelor părţi, inclusiv momentul când se pun la
dispoziţie valorile de asociere etc.
f) Clienţi şi creanţe asimilate – apar în etapa circuitului economic
în care mărfurile produsele, lucrările sau serviciile au
fost expediate sau prestate beneficiarilor, urmând a se
încasa ulterior contravaloarea acestora.

3. Investiţii pe termen scurt – sunt investiţii financiare pe termen scurt

materializate în hârtii de valoare care se pot transforma în
disponibilităţi.
a) Acţiuni deţinute la entităţile afiliate – reprezintă acţiunile
proprii răscumpărate de întreprindere de la acţionari
în mod direct sau prin intermediul pieţelor financiare.
b) Alte investiţii pe termen scurt– cuprind obligaţiunile emise şi
răscumpărate –totalitatea titlurilor de credit de
natura obligaţiunilor unităţii emise anterior şi acum
răscumpărate de unitate –, obligaţiuni achiziţionate în
scopul utilizării temporare a disponibilităţilor băneşti
şi creşterea veniturilor ca un plus de valoare cu
prilejul revânzării, sau prin obţinerea dobânzilor

26
 cuvenite şi alte valori mobiliare achiziţionate în
vederea realizării unui profit pe termen scurt.

4. Disponibilităţile băneşti – valori financiare sub formă de lichidităţi sau

care sunt convertibile imediat în lichidităţi.
a) Casa în lei şi/sau în valută - reflectă valoric suma de bani care
este păstrată de unitatea patrimonială în casieria
proprie.
b) Conturi la bănci în lei şi/sau în valută, - reflectă sumele de
bani de care dispune agentul economic la unităţile
bancare, precum şi valorile de încasat, cum sunt
cecurile si efectele comerciale depuse la bănci,
disponibilităţile în lei si valuta, cecurile entităţii,
creditele bancare pe termen scurt, precum si
dobânzile aferente disponibilităţilor si creditelor
acordate de bănci în conturile curente.
c) Acreditive în lei şi/sau în valută - sunt tot mijloace circulante
băneşti ale agentului economic, sume preluate din
"Disponibilul bănesc în lei" şi transmise la banca din
localitatea furnizorului, la dispoziţia acestuia. Când
furnizorul expediază produsele contractate, depune la
banca sa documentele necesare (factura, avizul de
expediţie etc.), iar banca sa virează suma
corespunzătoare din contul "Acreditive" în contul
furnizorului. Folosirea acreditivului se hotărăşte prin
contract de către cele două părţi. El reprezintă un
mare avantaj pentru furnizor, care are siguranţa
încasării rapide a sumelor ce i se cuvin, dar pentru
plătitor, este o imobilizare de mijloace băneşti.
Acreditivul se deschide pe timp limitat, de regulă trei
luni, după care, sumele neconsumate, se reduc în
contul de disponibil de unde au fost preluate.
d) Viramente interne – se inregistrează transferurile de
disponibilităţi bănesti între conturile la bănci, precum
şi între conturile la bănci şi casieria entităţii.

Structura bilanţieră de pasiv asigură reflectarea surselor sau resurselor

ori provenienţei bunurilor economice, care, în funcţie de exigibilitatea lor,
se delimitează astfel:

A. Capitaluri proprii – reprezintă dreptul acţionarilor asupra activelor unei

entităţi, după deducerea tuturor datoriilor.
1. Capitalul social - aporturile iniţiale subscrise şi vărsate de acţionarii sau
asociaţii unei întreprinderi.

27
2. Primele legate de capitaluri - excedentul stabilit între valoarea de
emisiune şi valoarea nominală a părţilor sociale sau a
acţiunilor emise.
3. Rezervele din reevaluare – constituite din diferenţele de valoare, în
plus sau în minus, care se stabilesc ca diferenţă între valoarea
actuală şi valoarea înregistrată în contabilitate
corespunzătoare imobilizărilor corporale supuse operaţiunii
de reevaluare, în conformitate cu prevederile reglementărilor
în vigoare.
4. Alte rezerve – se ţine pe categorii de rezerve
o Rezervele legale se constituie anual din profitul entităţii, în
cotele şi limitele prevăzute de lege, si din alte surse prevăzute
de lege. Rezervele legale pot fi utilizate numai în condiţiile
prevăzute de lege.
o Rezervele statutare sau contractuale se constituie anual din
profitul net al entităţii, conform prevederilor din actul
constitutiv al acesteia.
o Alte rezerve neprevăzute de lege sau de statut pot fi
constituite facultativ pe seama profitului net pentru acoperirea
pierderilor contabile sau în alte scopuri, potrivit hotărârii
adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor, cu respectarea
prevederilor legale.
5. Rezultatul exerciţiului curent - se constituie fie în pierdere fie în profit
şi este egal cu variaţia situaţiei nete între începutul şi sfârşitul
exerciţiului. El poate fi determinat valoric sub formă brută ca
diferenţă dintre veniturile şi cheltuielile întreprinderii şi sub
forma netă prin deducerea impozitului pe profit.
6. Rezultatul reportat - la începutul anului financiar, rezultatul este
reportat sub formă de pierdere sau profit şi este recuperat din
rezultatele din anul curent sau este repartizat asupra rezervelor
sau distribuit întreprinzătorilor pentru recompensarea
capitalului investit.
7. Subvenţiile pentru investiţii - reprezintă resurse alocate de la bugetul de
stat sau alte organisme naţionale sau internaţionale, în temeiul
unor prevederi legale, ca măsuri ale politicii economice,
comerciale ale statului sau pentru realizarea unor obiective,
investiţii de interes public, sau în concordanţă cu o politică de
interes public. Sunt asimilate subvenţiilor donaţiile primite de
la alţi agenţi economici sub forma mijloacelor fixe precum şi
plusurile la inventar.
8. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli – reprezintă datorii cu exigibilitate
sau valoare incertă, constituindu-se la închiderea exerciţiului
prin majorarea cheltuielilor de exploatare sau financiare, după
caz, privind amortizările şi provizioanele.Sunt destinate
finanţării pierderilor care devin exigibile în exerciţiul următor

28
 şi care se referă la litigii, amenzi si penalităţi, despăgubiri,
daune si alte datorii incerte, cheltuieli legate de garanţia
acordată clienţilor; ce se repartizează pe mai multe exerciţii.

B. Capital străin – exprimă fondurile sau capitalurile furnizate de terţi pentru

care unitatea patrimonială trebuie să acorde o prestaţie sau un
echivalent valoric.
1. Surse împrumutate – se referă la împrumuturile bancare şi creditele de
trezorerie pe care agentul economic le contractează în vederea
completării surselor proprii de finanţare, şi pentru care
plăteşte o dobândă.
a) Împrumuturi pe termen lung – sunt credite bancare sau de la alte
instituţii de credit destinate, de regulă, finanţării
investiţiilor, având o perioadă de rambursare mai mare
de un an.
b) Credite bancare pe termen scurt - obligaţii financiare pe
termen de cel mult un an, destinate a finanţa rulajul
activului circulant.
c) Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni – fondurile pe
termen lung, asigurate prin vânzarea de titluri de credit
negociabile către public.
2. Surse atrase - sunt datoriile create în cadrul relaţiilor de decontare ale
unităţii cu alte persoane fizice sau juridice.
a) Furnizori - rezultat al derulării faptelor de comerţ, constituite din
creditul comercial al furnizorilor. Acesta exprimă
datoria unităţii patrimoniale care s-a aprovizionat de la
furnizori cu bunuri şi servicii, urmând ca plata să se
facă ulterior.
b) Clienţi – creditori – datorii faţă de clienţi generate, de regulă, de
primirea avansurilor şi aconturilor de la clienţi, pentru
care urmează a se livra bunuri sau presta servicii.
c) Creditori – obligaţii băneşti ale unităţii faţă de persoane juridice şi
fizice.
d) Datorii faţă de personal – cuprind salariile şi alte drepturi
asimilate, datorate angajaţilor.
e) Datorii sociale – obligaţiile privind contribuţia la asigurări sociale,
la fondul de şomaj, la fondul de sănătate şi alte datorii
intermediare, ale unităţii şi ale salariaţilor.
f) Datorii fiscale – obligaţiile din impozite şi taxe faţă de bugetul
statului.
g) Datorii faţă de asociaţi – obligaţii faţă de acţionari sau asociaţi
pentru dividendele de plată, datoriile din cadrul
grupului privind fondurile puse direct sau indirect pe
termen scurt la dispoziţia societăţii de către aceştia.

29
 Prezentarea elementelor patrimoniale de pasiv în situaţiile financiare
anuale are în vedere ordonarea lor în funcţie de natură şi gradul de
exigibilitate, astfel încât s-a ajuns la următoarea formă:
Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
Datorii: sumele care trebuie plătite îintr-o perioadă mai mare de un an
Provizioane
Capital si rezerve
I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul varsat şi
capitalul nevărsat)
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Profitul sau pierderea reportat(ă)
VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar

1.3.2 Structura contului de rezultate

Activităţile economice provoacă transformări în masa patrimoniului

atât cantitativ cât şi calitativ. Atunci când aceste modificări sunt însoţite de
consumul de resurse şi producerea de venituri, sunt descrise şi analizate
prin contul de rezultate sau Contul de profit şi pierdere.
Acesta evidenţiază şi explică, într-o formă sintetică, generală, ca post
în bilanţul contabil, dar şi ca indicator relevant, într-o formă analitică,
folosit ca instrument contabil distinct, component al Situaţiilor financiare
anuale, raporturile de echilibru dintre cheltuieli şi venituri. Altfel spus, el
explică rezultatul obţinut prin compararea fluxurilor de cheltuieli şi
venituri, după ecuaţia generală:

VENITURI – CHELTUIELI = REZULTATE

sau
VENITURI = CHELTUIELI ± REZULTATE

Contul de profit şi pierdere, prin structura pe care o are, asigură

cunoaşterea modalităţilor de obţinere a rezultatului exerciţiului, prin
compararea valorilor obţinute din vânzări, denumite generic venituri, cu
cele reprezentând consumurile sau utilizările de resurse, denumite
cheltuieli.
Rezultatul exerciţiului poate fi astfel favorabil, denumit profit, sau
nefavorabil, denumit pierdere, după cum cheltuielile sunt mai mici sau mai
mari decât veniturile.
Prezentarea rezultatelor în Contul de profit şi pierdere evidenţiază şi
raporturile patrimoniale cu privire la angajarea şi utilizarea resurselor

30
economice în cadrul activităţilor desfăşurate, în expresie valorică, sub
formă de cheltuieli. În ceea ce priveşte veniturile, ele delimitează în
expresie valorică raporturile patrimoniale cu privire la obţinerea şi
realizarea (vânzarea) rezultatelor.
Într-o relaţie directă cu modificarea volumului patrimoniului, a
elementelor patrimoniale de natura activelor şi/sau datoriilor care suportă
modificări şi în volum şi în structură, se poate preciza că:
¾ o cheltuială este generată fie de scăderea unui element de
activ, fie de creşterea unei datorii;
¾ un venit este generat fie de creşterea unui element de activ, fie
de scăderea unei datorii.
Pentru reprezentarea cheltuielilor şi veniturilor se porneşte de la
caracterul de proces al activităţilor consumatoare de resurse şi producătoare
de rezultate. Astfel, ocazionarea cheltuielilor are mai multe etape succesive
sau simultane în timp, delimitându-se următoarele momente:
ƒ angajarea coincide, ca moment, cu achiziţionarea bunurilor.
Cumpărătorul se angajează faţă de furnizor de a plăti, la o dată
ulterioară, contravaloarea lor;
ƒ consumul este etapa în care bunurile economice sunt utilizate
în scop productiv sau neproductiv, după caz, fie prin
transformarea acestora, fie păstrându-şi forma iniţială;
ƒ plata presupune achitarea contravalorii bunurilor furnizorului.
Tot o plată (cheltuială) este şi transferul fără echivalent în
cadrul relaţiilor financiare, exemplu fiind plata impozitului pe
profit.
În cadrul procesului de creare a veniturilor se delimitează trei
momente:
ƒ producţia este momentul în care se obţine rezultatul ca produs
al activităţii consumatoare de resurse, respectiv obţinerea de
bunuri, lucrări sau servicii;
ƒ vânzarea constă în transferarea dreptului de proprietate asupra
unui bun, lucrare sau serviciu prin facturare către client, având
astfel asupra acestuia un drept de creanţă;
ƒ încasarea este etapa în care creanţa se transformă în bani,
clientul plătind contravaloare bunurilor al căror proprietar a
devenit.
Respectând principiul independenţei exerciţiilor, toate operaţiile care
determină cheltuieli şi venituri sunt înregistrate în momentul producerii lor.
Se organizează astfel o „contabilitate de angajamente” care presupune
individualizarea şi reflectarea cheltuielilor în faza de angajare şi consum,
iar a veniturilor în momentul obţinerii şi vânzării bunurilor.

31
 În contabilitatea financiară, ca de altfel şi în cadrul Contului de profit
şi pierdere, veniturile şi cheltuielile sunt grupate în funcţie de două criterii:
o pentru venituri: natura activităţii şi natura rezultatelor;
o pentru cheltuieli: natura activităţii şi natura resurselor utilizate.
În raport cu natura activităţii, şi veniturile şi cheltuielile se
delimitează în trei grupe:
¾ de exploatare;
¾ financiare;
¾ extraordinare.
Aceeaşi reprezentare o are şi rezultatul exerciţiului, cu menţiunea că
rezultatul cumulat al activităţii de exploatare şi financiare constituie
rezultatul curent al exerciţiului.
Veniturile şi cheltuielile ce se obţin în cadrul fiecărei grupe se
diferenţiază după natura rezultatelor, respectiv felul resurselor utilizate,
astfel:
™ Venituri din activitatea de exploatare în care sunt cuprinse cele
provenite din vânzarea producţiei şi a mărfurilor, din variaţia
stocurilor, producţia de imobilizări, subvenţii pentru exploatare şi
din alte venituri din exploatare.
™ Cheltuieli de exploatare includ cheltuielile privind consumul de
materii prime, materiale, privind mărfurile, lucrările şi serviciile,
cheltuieli cu personalul, cu amortizările şi provizioanele, cu alte
impozite şi taxe, vărsăminte asimilate şi alte cheltuieli de
exploatare.
9 Venituri financiare ce se constituie din dividende din participaţii
pentru imobilizări financiare, dobânzi cuvenite din creanţe
imobilizate, diferenţe favorabile de curs valutar dobânzi de încasat
pentru activele circulante ş.a..
9 Cheltuieli financiare cuprind pierderi din creanţe legate de
participaţii, diferenţe nefavorabile de curs valutar, cheltuieli cu
dobânzile plătite sau datorate, cheltuieli privind sconturile acordate
ş.a..
♦ Venituri extraordinare se referă la sumele primite pentru evenimente
extraordinare şi altele similare, sume care compensează pierderile
înregistrate ca urmare a calamităţilor şi dezastrelor naturale.
♦ Cheltuieli extraordinare sunt generate de calamităţi şi alte
evenimente extraordinare, sub forma pierderilor de imobilizări
corporale sau active circulante materiale.
Rezultatul obţinut (profit sau pierdere) se determină în mod distinct,
pe cele trei grupe, şi în mod cumulat pentru primele două grupe (rezultatul
curent).

32
 Obţinerea rezultatului final net al exerciţiului financiar se realizează
în urma cumulării rezultatului pe toate cele trei activităţi din care se deduce
impozitul pe profit, constituit într-o grupă aparte în Contul de profit şi
pierdere.

2.5 PRINCIPIILE CONTABILE GENERALE

PENTRU CONSTRUIREA SISTEMULUI
INFORMAŢIONAL CONTABIL

Pentru organizarea şi conducerea contabilităţii ca sistem

informaţional şi de gestiune s-a conturat un set de principii şi reguli
ca rezultat al practicilor de contabilitate. Ele sunt subordonate
obiectivului fundamental al contabilităţii, cel al imaginii fidele asupra
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor.
Principiile contabile general asimilate pentru activitatea
practică sunt, în plan conceptual, enunţuri principiale, individualizate
ca sistem de referinţă pentru înregistrarea şi calculul economic în
contabilitate.
Principiul continuităţii activităţii presupune că activitatea
oricărei entităţi economice este considerată a fi continuă sau nu se
reduce în mod substanţial într-un viitor previzibil. În consecinţă,
elementele patrimoniului trebuie evaluate prin prisma acestei
continuităţi. Aplicarea acestui principiu legitimează numeroase
practici contabile, cum ar fi:
• decuparea vieţii întreprinderii în exerciţii financiare sau
contabile, în funcţie de care se stabilesc situaţia patrimoniului,
situaţiile financiare şi rezultatele;
• utilizarea costului istoric şi a valorii actuale (de
utilitate) pentru evaluarea activelor şi pasivelor, a cheltuielilor şi
veniturilor;
• delimitarea în timp a cheltuielilor şi veniturilor;
• separarea activelor în active imobilizate şi circulante,
fiecare cu structură proprie şi regim diferit de înlocuire;
• diferenţierea pasivului în pasiv pe termen lung şi pasiv
pe termen scurt;
• sensibilizarea contabilităţii la factorul inflaţionist.
În cazul în care se porneşte de la premisa că întreprinderea îşi
va înceta activitatea în viitorul apropiat, regulile de evaluare şi de
clasificare a activelor şi datoriilor nu mai sunt aceleaşi. Costul istoric,

33
ca regulă de evaluare a stocurilor, este înlocuit de valorile lichidative
(de piaţă) ale acestora, de obicei mai mici decât valorile de utilitate.
Principiul permanenţei metodelor contabile şi a evaluării în
contabilitate presupune utilizarea aceloraşi reguli şi norme privind
evaluarea, înregistrarea şi prezentarea elementelor patrimoniale, de la
un exerciţiu la altul, în vederea stabilirii documentelor de sinteză.
Astfel, se asigură coerenţa şi comparabilitatea în timp a informaţiilor
contabile.
În cazuri justificative, întreprinderile pot schimba metodele de
evaluare utilizate, dar numai în condiţiile impunerii prin lege sau
printr-un standard contabil, ori prin decizia întreprinderii, motivată de
obţinerea unor informaţii mai relevante sau mai credibile în bilanţul
contabil. Este necesar, în acest caz, prezentarea influenţelor asupra
situaţiei patrimoniale şi financiare, precum şi asupra rezultatului,
inclusiv asupra nivelului impozitului pe profit.
Având în vedere aceste aspecte, principiul permanenţei metodelor,
prin modul cum este formulat, prevede că o modificare de metodă intervine
numai în interesul asigurării imaginii fidele, iar acţiunea face obiectul unei
menţiuni speciale în anexa la bilanţ, cu descrierea efectelor asupra situaţiei
patrimoniului şi rezultatului, inclusiv cel fiscal.
Principiul prudenţei presupune aprecierea justă a faptelor
pentru a preveni riscul de transfer, în viitor, a incertitudinilor
susceptibile de a greva situaţia patrimoniului şi rezultatele activităţii.
Practic, acest principiu constă în evaluarea cu precauţie a
activelor şi pasivelor, cheltuielilor şi veniturilor, pentru a atenua
supraevaluarea rezultatelor. În concordanţă cu acest principiu se
contabilizează deprecierea activelor şi pierderile probabile.

Următoarele mecanisme contabile se înscriu în aplicarea

principiului prezentat:
¾ recunoaşterea ca venituri realizate, în funcţie de care se
determină rezultatul, numai a veniturilor constatate cu ocazia
vânzării (transferării dreptului de proprietate);
¾ contabilizarea deprecierii activelor sub forma
provizioanelor pentru depreciere (aceasta reprezentând pierderi
lente probabile). În cazul stocurilor se constituie provizioane
pentru deprecierea stocurilor;
¾ contabilizarea pierderilor probabile generate de riscuri;
¾ folosirea unor metode accelerate pentru amortizarea
imobilizărilor;
Principiul independenţei exerciţiului, denumit şi principiul
specializării exerciţiilor, conform căruia este obligatorie determinarea

34
rezultatului obţinut din activitatea întreprinderii pentru fiecare
exerciţiu în parte.
În Standardele Internaţionale de Contabilitate, preluate în
actele normative româneşti 2, acest principiu este definit prin prisma
delimitării în timp a veniturilor şi a cheltuielilor aferente activităţii
unităţii patrimoniale, pe măsura angajării acestora şi trecerea lor la
rezultatul exerciţiului la care se referă.
Se practică astfel o “contabilitate de angajamente”, bazată pe
delimitarea şi înregistrarea veniturilor sub aspect real (ca mişcare de
bunuri şi servicii) şi nu sub aspect monetar (mişcarea banilor).
În planul metodologiei contabile, acest principiu se regăseşte
în aplicarea următoarelor tehnici:
• reflectarea distinctă a cheltuielilor şi a
veniturilor curente faţă de cheltuielile şi veniturile înregistrate în
avans;
• recunoaşterea ca active a stocurilor şi a
cheltuielilor înregistrate în avans, respectiv ca pasive a
veniturilor înregistrate în avans;
• etalarea în timp a valorii imobilizărilor sub
formă de amortizări;
• contabilizarea unor evenimente posterioare
închiderii exerciţiului, dar anterioare închiderii conturilor, în
toate cazurile în care evenimentele au legătură directă cu situaţia
patrimoniului şi/sau cu rezultatele exerciţiului încheiat.
O consecinţă a aplicării acestui principiu constă în aceea că
veniturile se reflectă în contabilitate în momentul predării bunurilor
către cumpărători, al livrării lor pe baza facturii sau în alte condiţii
prevăzute în contract, care atestă transferul de proprietate. Intrarea în
patrimoniu a bunurilor se înregistrează în mod similar, în baza
documentelor ce dovedesc posesia acestora, indiferent de momentul
în care se va face plata. Astfel, informaţiile privind stocurile şi
mişcarea acestora în relaţiile cu terţii presupun implicit regăsirea lor
în conturile de venituri, respectiv de cheltuieli unde este cazul,
aferente exerciţiului financiar.
Concluzia ce se desprinde, ca urmare a respectării acestui
principiu, constă în aceea că utilizatorii sunt mai bine informaţi în
legătură cu capacitatea de câştig a întreprinderii dacă datele care le
sunt prezentate se bazează pe “ contabilitatea de angajamente “,
comparativ cu “ contabilitatea de casă “. Aceasta pentru că prima dă

2
O.M.F.P. nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu
Directiva a IV-a a CEE şi cu Standardele Internaţionale de contabilitate.

35
informaţii suplimentare în legătură cu posibilitatea de a genera
numerar şi în viitor, pornind de la obligaţiile de a ceda numerar şi de
la resursele care se vor transforma în numerar.
Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi pasiv
se referă la întocmirea bilanţului astfel încât valoarea totală
corespunzătoare fiecărei poziţii a acestuia se determină separat, pe
fiecare element individual de activ sau de pasiv.
Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere a unui
exerciţiu sau al identităţii bilanţului de deschidere cu cel de închidere
al exerciţiului precedent, cum este enunţat în sistemul francez,
presupune concordanţa deplină în conţinutul acestora. Astfel se
creează posibilitatea verificării cu uşurinţă a integrităţii patrimoniului
şi informării corecte a utilizatorilor externi de informaţii. Practic,
aplicarea acestui principiu interzice ca efectele schimbării metodelor
contabile sau ale corectării unor erori să fie imputate capitalurilor cu
care întreprinderea începe noul exerciţiu financiar, prin corecţii direct
în situaţiile financiare.
Informaţiile referitoare la asemenea modificări trebuie
cuprinse în anexa la bilanţul exerciţiului precedent, respectând
reglementările în domeniu, precizând cauza şi efectul asupra
rezultatelor financiare ale exerciţiului, inclusiv motivul şi alte situaţii
ce influenţează comparabilitatea cu anul precedent şi imaginea fidelă.
Principiul necompensării impune evaluarea şi înregistrarea
distinctă în bilanţ a elementelor de activ şi pasiv, precum şi a
veniturilor şi cheltuielilor în contul de rezultate.
Acest principiu porneşte de la realitatea că o entitate
economică stabileşte relaţii cu terţii în baza unor contracte economice
care trebuie executate fiecare în parte, iar contabilitatea trebuie să
furnizeze informaţii cu privire la rezultatul profitabil sau nu ce a
rezultat din fiecare contract. Nu este permisă compensarea
beneficiilor unui contract cu pierderile altor contracte.
“Compensarea între active şi pasive ar împiedica utilizatorii
conturilor să anticipeze corect fluxurile de trezorerie viitoare”3,
considerent pentru care I.A.S.C. nu consideră o compensare
prezentarea stocurilor sau creanţelor la valori nete, care astfel
reflectă corect baza de plecare pentru încasări viitoare.
Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului cere
ca informaţiile prezentate în situaţiile financiare să reflecte realitatea

3
Ristea M., Dumitru C. G. –Contabilitate financiară - Editura Mărgăritar, Bucureşti,
2002.

36
economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu doar forma lor
juridică.
Conţinutul economic nu este întotdeauna coerent cu ceea ce
rezultă din “montajul” juridic. Complexitatea contractelor economice
poate genera situaţii în care, de exemplu, vânzarea unor bunuri către
terţ să îi confere acestuia proprietatea juridică. În acelaşi timp,
acordul contractual existent permite întreprinderii vânzătoare să
beneficieze de avantajele economice viitoare, generate de aceste
active. Într-un astfel de caz, contabilitatea vânzării nu va reprezenta
fidel tranzacţia care a fost convenită.
Principiul importanţei relative sau pragului de semnificaţie
are ca scop evidenţierea rolului informaţiei analitice.
Acest principiu mai este cunoscut şi sub denumirea de
“principiul materialităţii”, după expresia americană “materiality
principle”, şi este ataşat utilităţii pe care informaţia contabilă o are
pentru cei cărora li se furnizează în vederea luării deciziilor.
Importanţa relativă a informaţiilor este apreciată în funcţie de
consecinţele omisiunii sau inexactităţilor asupra deciziilor
economice. Elementele cu valori nesemnificative, care au aceeaşi
natură sau funcţii similare trebuie însumate, nefiind necesară
prezentarea lor separată (cel mai adesea cazul stocurilor). În acelaşi
timp, trebuie apreciată valoarea oricărei informaţii comparativ cu
costul prelucrării şi transmiterii acesteia.
În această situaţie, întreprinzătorul trebuie să raţioneze asupra
informaţiilor pe care le consideră semnificative şi pertinente în
reflectarea anumitor fapte, altele decât cele prezentate în bilanţ şi
contul de rezultate.
Pe plan internaţional sunt acceptate şi alte principii şi convenţii
contabile considerate implicit-aplicate, dintre care se amintesc: pertinenţa şi
relevanţa informaţiilor în funcţie de deciziile economice la elaborarea
cărora îşi aduc aportul; justificarea faptelor care privesc veridicitatea şi
obiectivitatea informaţiilor; cuantificarea monetară ş.a..

37
 REZUMAT
Contabilitatea este procesul de identificare, măsurare, înregistrare,
clasificare şi comunicare a informaţiilor referitoare la tranzacţiile
economice şi financiare, oferind într-o formă codificată, cu ajutorul unui
limbaj specific, imaginea averii şi activităţilor unor entităţi economice.
Informaţiile economice se clasifică astfel:
• informaţii operaţionale
• informaţii privind contabilitatea financiară
• informaţii privind contabilitatea de gestiune
• informaţii contabile pentru satisfacerea necesităţilor fiscale
Avându-se în vedere poziţia faţă de întreprindere, beneficiarii
informaţiilor contabile se delimitează în utilizatori interni şi utilizatori
externi.
Utilizatorii interni
Utilizatorii externi sunt:
Investitorii
Creditorii
ƒ Furnizorii
ƒ Clienţii
ƒ Partenerii sociali
ƒ Puterea publică
ƒ Alţi utilizatori externi

Caracteristicile calitative ale informaţiei sunt: inteligibilitatea,

relevanţa, credibilitatea, comparabilitatea.

Relaţia de echilibru care defineşte patrimoniul este:

ACTIVE + ACTIVE = CAPITAL + DATORII

IMOBILIZATE CIRCULANTE PROPRIU

Obiectul contabilităţii îl constituie reflectarea în expresie bănească

a patrimoniului aflat în gestiunea agenţilor economici, a mişcării şi
transformării lui ca urmare a operaţiilor economico-financiare şi a
rezultatelor obţinute.
Sistemul contabil românesc diferenţiază pe categorii de
întreprinderi, în funcţie de anumite criterii de mărime a acestora, situaţiile
financiare şi, implicit, reglementările contabile ce se aplică, după cum
urmează:

38
 o Persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a doua
dintre criteriile de mărime ( total active: 3.650.000 euro; cifra de afaceri
neta: 7.300.000 euro; număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului
financiar: 50) întocmesc situaţii financiare anuale care cuprind:
- bilanţ;
- cont de profit si pierdere;
- situaţia modificărilor capitalului propriu;
- situaţia fluxurilor de trezorerie;
- note explicative la situaţiile financiare anuale.
o Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a
doua dintre criteriile de mărime prevăzute la prima categorie,
întocmesc situaţii financiare anuale simplificate care cuprind:
- bilanţ prescurtat;
- cont de profit si pierdere;
- note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate.
Procedeele contabilităţii pot fi delimitate în trei categorii:
d) procedee comune tuturor ştiinţelor, cu ajutorul cărora
metoda contabilităţii reflectă obiectul său de studiu, între care se amintesc:
9 observaţia – asigură cunoaşterea şi înţelegerea fiecărei
operaţii economice sau financiare, consemnată într-un
document justificativ, care urmează a fi înregistrată în
contabilitate cu ajutorul procedeelor sale specifice;
9 raţionamentul - permite formularea unor concluzii noi cu
privire la stabilirea cu exactitate a modului de reflectare a
mişcărilor elementelor patrimoniale. Astfel, pe bază de
raţionament s-a ajuns la concluzia că activul este egal cu
pasivul, deoarece ambele privesc acelaşi patrimoniu,
reflectat sub dublu aspect.
9 comparaţia – întâlnită frecvent în cadrul procedeelor
metodei contabilităţii, stabileşte asemănările şi deosebirile
dintre două sau mai multe structuri patrimoniale, în
vederea obţinerii unor informaţii noi (cazul comparării
veniturilor cu cheltuielile);
9 clasificarea – delimitează, în funcţie de anumite trăsături
comune, în clase, grupe, categorii, feluri etc., în scopul
facilitării studierii şi înţelegerii problemelor ce privesc
bunurile economice şi sursele de finanţare ale acestora;
9 analiza – se bazează pe examinarea, studierea sistematică
a fiecărui element component în parte. În contabilitate,
analiza are un câmp foarte larg de aplicare, fiind utilizată
la înregistrarea corectă a operaţiilor economice şi
financiare în conturi, la stabilirea situaţiei economice şi

39
 financiare pe baza bilanţului, la determinarea deciziilor
manageriale prin valorificarea informaţiilor contabile.
9 sinteza - se bazează pe trecerea de la particular la general
în cercetarea fenomenelor economice, datele contabile
constituind baza unor concluzii generale de evaluare şi
apreciere.
e) procedee comune mai multor discipline economice care
servesc la completarea procedeelor specifice, cu care se întrepătrund şi
formează un tot unitar. Metoda contabilităţii cuprinde următoarele procedee
comune şi altor discipline economice:
9 documentarea - reprezintă procedeul cu ajutorul căruia se
consemnează, la locul şi în momentul producerii lor,
operaţiile economice şi financiare generate de mişcarea
valorilor economice din componenţa patrimoniului.
Înregistrarea acestor operaţii în conturi se face doar pe
baza unui document, ce reprezintă suportul material şi
legal, actul justificativ al înfăptuirii operaţiei. El asigură
datele primare de intrare în sistemul contabil;
9 evaluarea – constă în cuantificarea şi măsurarea în etalon
monetar a elementelor patrimoniale, exprimate iniţial în
unităţi naturale şi valorice. Acest procedeu serveşte la
sintetizarea şi generalizarea informaţiilor cu privire la
existenţa, mişcarea şi transformarea structurilor
patrimoniale;
9 calculaţia – asigură determinarea, în principal, a mărimii
costurilor şi rezultatelor, printr-un ansamblu de operaţii
matematice corelate între ele. Ca procedeu al metodei
contabilităţii, are o semnificaţie mult mai amplă, incluzând
toate formele de calcul, de la calcularea datelor din
documentele primare, determinarea rulajelor şi soldurilor
în conturi, până la stabilirea rezultatelor finale, a
indicatorilor economico-financiari prin care se apreciază
activitatea unităţii patrimoniale;
9 inventarierea – procedeu prin care se verifică existenţa
faptică, directă a tuturor elementelor patrimoniului,
stabilindu-se situaţia reală a acestuia. Pe baza constatărilor
la care se ajunge în urma inventarierii se fac rectificările
necesare în conturi, astfel încât să se pună de acord situaţia
scriptică cu cea faptică.
f) procedee specifice metodei contabilităţii utilizate pentru
cercetarea obiectului ei de studiu sunt următoarele:

40
 9 bilanţul – este procedeul specific prin care se asigură
realizarea efectivă a dublei reprezentări a situaţiei
patrimoniului şi a rezultatelor obţinute. Prin intermediul
lui se prezintă la un moment dat, în expresie valorică,
centralizat şi sistematizat, patrimoniul unităţii sub dublu
aspect: al destinaţiei economice ca activ patrimonial, şi al
surselor de provenienţă ca pasiv patrimonial;
9 contul – reflectă pentru fiecare element patrimonial starea
şi mişcarea acestuia, fiind procedeul specific prin care se
materializează principiul dublei înregistrări a operaţiilor
economice şi financiare. Totalitatea conturilor utilizate de
contabilitate în scopul realizării obiectului ei formează
sistemul conturilor, asigurând astfel echilibrul permanent
ce caracterizează reflectarea contabilă a patrimoniului;
9 balanţa de verificare sau balanţa conturilor – realizează
legătura dinte conturi şi bilanţ, în sensul că informaţiile de
detaliu din conturi referitoare la fiecare element
patrimonial sunt centralizate în balanţa de verificare,
oferind informaţii asupra întregii activităţi economice
dintr-o anumită perioadă. Prezentarea într-o formă
generalizată, în bilanţ, a patrimoniului are la bază datele
din balanţa de verificare. Totodată, se asigură şi controlul
exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi, cu
respectarea dublei reprezentări.
Constatarea ce se desprinde din prezentarea procedeelor metodei
contabilităţii confirmă faptul că între aceste procedee se stabilesc legături
de succesiune şi alternanţă, fluxul obligatoriu de bază al ciclului contabil de
prelucrare a datelor formându-l documentele, contul şi bilanţul contabil.

Bilanţul contabil, ca procedeu specific metodei contabilităţii,

evidenţiază cifric şi în etalon monetar echilibrul dintre bunurile economice
şi sursele lor de finanţare, precum şi rezultatele obţinute ca urmare a
investirii şi utilizării capitalului. Structurile calitative prin care bilanţul
realizează dubla reprezentare a patrimoniului sunt cele de activ şi pasiv.
Prin compoziţia sa, activul evidenţiază destinaţia şi lichiditatea
bunurilor economice. În raport de aceste criterii, categoriile de active se
prezintă astfel:
A. Active imobilizate - sunt reprezentate de bunuri şi valori care se
caracterizează prin :
¾ au ca destinaţie deservirea activităţii unităţii patrimoniale
pe o perioadă mai îndelungată (de regulă peste un an), fiind
generatoare de beneficii.

41
 ¾ nu se consumă la prima utilizare, într-un singur ciclu de
producţie.
1. Imobilizări necorporale – active identificabile, nemonetare, fără suport
material si deţinute pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare de
bunuri sau servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru scopuri administrative.
.
a) Cheltuieli de constituire
b) Cheltuieli de dezvoltare
c) Concesiuni, brevete , licenţele, mărcile comerciale,
drepturile si activele similare
d) Fondul comercial
e) Avansuri şi alte imobilizări
f) Imobilizări necorporale în curs de
2. Imobilizări corporale - sunt caracterizate prin faptul că dinamica lor
este redusă sau foarte redusă, fiind bunuri de folosinţă
durabilă, deţinute pentru a fi utilizate în producţia de bunuri
sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau
folosite în scopuri administrative.
a) Terenuri
b) Construcţii,instalaţii tehnice şi maşini, utilaje şi mobilier
c) Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie
3. Imobilizări financiare – reprezintă titluri de valoare care:
- prin posesia lor durabilă, asigură realizarea unor venituri
financiare sub formă de dividende şi dobânzi;
- permit exercitarea unui control asupra societăţii emitente.
a) Acţiunile deţinute la entităţile afiliate
b) Interese de participare
c) Împrumuturi acordate
d) Alte creanţe imobilizate

B. Active circulante - au o mişcare mai rapidă şi, în cele mai multe cazuri, ele
participă la un singur ciclu de producţie transmiţându-şi întreaga
valoarea economică asupra producţiei obţinute într-un ciclu de
exploatare. Clasificarea în activ circulant este determinată de
îndeplinirea unor condiţii, cum ar fi:
- activul este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în
scopul comercializării si se aşteaptă sa fie realizat în termen de 12
luni de la data bilanţului;
- este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
- este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror
utilizare nu este restricţionată.
1. Stocurile
Mărfurile
Materii prime

42
Materiale consumabile
Materiale de natura obiectelor de inventar
Semifabricatele
Produsele finite
Rebuturile, materialele recuperabile şi deşeurile
Animalele si păsările
Ambalajele
Producţia în curs de execuţie
Stocuri aflate la terţi

2. Creanţe sau valori în curs de decontare

Debitorii diverşi
Avansuri de trezorerie
Avansuri acordate salariaţilor
Furnizori - debitori
Decontările cu asociaţii privind capitalul
Clienţi şi creanţe asimilate

3. Investiţii pe termen scurt

Acţiuni deţinute la entităţile afiliate
Alte investiţii pe termen scurt

4. Disponibilităţile băneşti
Casa în lei şi/sau în valută
Conturi la bănci în lei şi/sau în valută,
Acreditive în lei şi/sau în valută
Viramente interne

Structura bilanţieră de pasiv asigură reflectarea surselor sau resurselor

ori provenienţei bunurilor economice, care, în funcţie de exigibilitatea lor,
se delimitează astfel:

A. Capitaluri proprii – reprezintă dreptul acţionarilor asupra activelor unei

entităţi, după deducerea tuturor datoriilor.
1. Capitalul social
2. Primele legate de capitaluri
3. Rezervele din reevaluare
4. Alte rezerve
5. Rezultatul exerciţiului curent
6. Rezultatul reportat
7. Subvenţiile pentru investiţii
8. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

43
B. Capital străin – exprimă fondurile sau capitalurile furnizate de terţi pentru
care unitatea patrimonială trebuie să acorde o prestaţie sau un
echivalent valoric.
1. Surse împrumutate
Împrumuturi pe termen lung
Credite bancare pe termen scurt
Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni
2. Surse atrase
Furnizori
Clienţi – creditori
Creditori
Datorii faţă de personal
Datorii sociale
Datorii fiscale
Datorii faţă de asociaţi
Prezentarea elementelor patrimoniale de pasiv în situaţiile financiare
anuale are în vedere ordonarea lor în funcţie de natură şi gradul de
exigibilitate, astfel încât s-a ajuns la următoarea formă:
Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
Datorii: sumele care trebuie plătite îintr-o perioadă mai mare de un an
Provizioane
Capital si rezerve
I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul varsat şi
capitalul nevărsat)
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Profitul sau pierderea reportat(ă)
VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar

Principiile contabile general asimilate pentru activitatea

practică sunt:
Principiul continuităţii activităţii
Principiul permanenţei metodelor contabile şi a evaluării în
contabilitate
Principiul prudenţei
Principiul independenţei exerciţiului
Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi pasiv
Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere a unui
exerciţiu
Principiul necompensării
Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului
Principiul importanţei relative sau pragului de semnificaţie

44
 ÎNTREBĂRI

1. Din ce categorie de ştiinţe economice face parte contabilitatea?

2. Care sunt caracteristicile calitative ale informaţiilor contabile?
3. Care sunt formele evidenţei economice?
4. Cum este definit obiectul contabilităţii în concepţia economică?
5. Care sunt trăsăturile caracteristice metodei contabilităţii?
6. Precizaţi procedeele specifice metodei contabilităţii.
7. Ce elemente patrimoniale sunt cuprinse în imobilizările necorporale?
8. Ce reprezintă imobilizările financiare?
9. Care sunt caracteristicile activelor circulante?
10. Ce reprezintă avansurile de trezorerie?
11. Care este structura capitalurilor proprii?
12. Cum este prezentat pasivul în situaţiile financiare anuale?
13. Care este structura contului de rezultate?
14. Care sunt principiile contabile generale?

45
 TESTE GRILĂ

1. Contabilitatea oferă într-o formă codificată:

a) imaginea averii şi activităţilor unei entităţi economice;
b) informaţii privind tranzacţiile comerciale;
c) informaţii privind costul produselor;
d) informaţii privind modalităţi de acţiune ale managementului;
e) imaginea operaţiilor economico-financiare.

2. Parte a sistemului ştiinţelor economice, contabilitatea este:

a) ştiinţă economică teoretico-aplicativă;
b) ştiinţă economică fundamentală;
c) ştiinţă economică de graniţă;
d) ştiinţă economico-socială;
e) ştiinţă economică patrimonială.

3. Utilizatorii interni de informaţii contabile sunt:

a) asociaţii;
b)salariaţii;
c) furnizorii;
d) managerii;
e) puterea publică.

4. În concepţia juridică, patrimoniul, ca obiect al contabilităţii este

reprezentat prin relaţia:
a) cheltuieli + rezultate = venituri;
b) active imobilizate + active circulante = capital propriu;
c) bunuri economice + creanţe = obligaţii;
d) bunuri economice = capital propriu + datorii;
e) activ = pasiv.

5. Procedeul comun mai multor discipline economice utilizat şi de metoda

contabilităţii este:
a) contul;
b) bilanţul;
c) evaluarea;
d) analiza;
e) clasificarea.

6. Imobilizările corporale includ:

a) acţiunile;
b) concesiunile;

46
c) fondul comercial;
d) terenurile;
e) cauţiunile

7. Imobilizărilor necorporale nu le este caracteristic faptul că:

a) sunt nemonetare;
b) nu au suport material;
c) sunt identificabile;
d) se consumă într-un singur proces de producţie;
e) sunt utilizate în scop productiv.

8. Obligaţiunile sunt achiziţionate de entitatea economică în scopul:

a) utilizării temporare a disponibilităţilor băneşti;
b) obţinerii de dividende;
c) anulării;
d) participării la capitalul altei entităţi;
e) tranzacţionării la bursă.

9. Sursele atrase sunt:

a) purtătoare de dobânzi;
b) utilizabile pe termen lung;
c) datorii create în cadrul relaţiilor de decontare cu alte persoane fizice sau
juridice;
d) asigurate prin vânzarea titlurilor de credit;
e) împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni.

10. Contul de rezultate reflectă obţinerea unui beneficiu în exerciţiul

financiar când:
a) veniturile = cheltuielile;
b) veniturile + rezultatul = cheltuielile;
c) cheltuielile + rezultatul = veniturile;
d) cheltuielile ≥ veniturile;
e) veniturile > cheltuielile.

11. Principiul necompensării presupune:

a) specializarea exerciţiilor;
b) intangibilitatea bilanţului;
c) reflectarea conţinutului economic al tranzacţiilor;
d) evaluarea şi înregistrarea distinctă în bilanţ a elementelor de activ şi
pasiv;
e) utilizarea aceloraşi reguli de evaluare.

47
 BAREM DE NOTARE

Nr a b c d e
crt
1 *
2 *
3 *
4 *
5 *
6 *
7 *
8 *
9 *
10 *
11 *

48
 Capitolul 2
DOCUMENTAREA

2.1 DEFINIREA, NECESITATEA ŞI MODUL

DE ÎNTOCMIRE A DOCUMENTELOR
Procesul cunoaşterii contabile începe în mod obligatoriu cu
activitatea de culegere şi consemnare a informaţiilor privind patrimoniul
agentului economic.
Prin culegerea şi consemnarea informaţiilor, contabilitatea îşi
asigură fondul de date în legătură cu existenţa, starea şi mişcarea
patrimoniului.
Acest proces se realizează în practică cu ajutorul instrumentelor
numite “documente”.
Documentele sunt acte scrise, în care se consemnează operaţiile
economice în cifre şi litere, în momentul şi la locul înfăptuirii lor.
Importanţa documentelor constă în:
- documentele fac dovada înfăptuirii operaţiilor consemnate. Stând
la baza înregistrărilor contabile, documentele au o importanţă deosebită
asupra exactităţii datelor contabile şi operativităţii obţinerii informaţiilor
contabile;
- documentele îndeplinesc un rol deosebit în exercitarea controlului
economic şi financiar, pentru apărarea avutului public, fiind un mijloc
(instrument) economic de depistare a cheltuielilor ilegale, a sustragerilor, şi
de stabilire a răspunderii materiale a persoanelor vinovate;
- documentele contabile prezintă importanţă juridică, respectiv în
caz de litigiu sunt folosite ca probă în justiţie în vederea stabilirii
adevărului.
Orice document trebuie să conţină următoarele elemente:
- denumirea documentului;
- denumirea unităţii emitente sau a compartimentului emitent;
- data întocmirii documentului şi efectuării operaţiei consemnate;
- explicaţia pe scurt a operaţiilor economice;
- date cantitative şi valorice;
- baza legală a operaţiilor;
- semnătura persoanelor responsabile de întocmirea documentelor şi
de aprobarea efectuării operaţiilor economice.
Întocmirea documentelor şi prelucrarea acestora se poate face
manual sau cu ajutorul mijloacelor tehnice.

49
 Pentru întocmirea documentelor trebuie respectate anumite reguli:
- se întocmesc cu cerneală, pix , creion chimic, la maşina de scris,
sau la calculator;
- dacă se întocmesc în mai multe exemplare, toate exemplarele
trebuie să aibă acelaşi conţinut;
- trebuie completate toate spaţiile din document, dacă nu este cazul
se barează;
- dacă se greşeşte la întocmirea unui document, se foloseşte “ştersul
contabil”, adică textul sau suma greşită se barează cu o linie, încât să poată
fi citit ceea ce a fost scris, iar deasupra se scrie textul sau suma corectă, sub
semnătura celui care a corectat;
- documentele de casă şi bancă nu se corectează, ele se anulează şi
se întocmeşte un exemplar corect, de asemenea avizele de expediţie şi
facturile se anulează în cazul în care au fost întocmite cu erori.

2.2 CLASIFICAREA DOCUMENTELOR.

TIPIZAREA ACESTORA

A. Clasificarea documentelor se face după mai multe criterii:

1. După natura operaţiilor la care se referă:
a) documente privind imobilizările corporale de natura mijloacelor
fixe (proces verbal de recepţie a imobilizărilor corporale de natura
mijloacelor fixe, fişa imobilizărilor corporale de natura mijloacelor fixe,
registrul numerelor de inventar);
b) documente privind mijloacele circulante materiale (bon de
consum, fişa limită, nota de intrare - recepţie);
c) documente privind mijloacele circulante băneşti (chitanţa, CEC
de numerar, ordin de plată);
d) documente privind salariile (bon de lucru individual şi colectiv,
liste de avans chenzinal, ştate de plată a salariilor);
e) documente privind vânzările (factura, dispoziţia de livrare, aviz
de expediţie).
2. După locul de întocmire:
a) documente interne, documente întocmite în cadrul agenţilor
economici şi care consemnează operaţiile economice cu privire la
activitatea acestora. Unele documente interne circulă numai în cadrul
întreprinderii, altele şi în afara ei (factura, CEC, ordin de plată);
b) documente externe, care provin de la alte întreprinderi sau
instituţii (extras de cont de la bancă, factura de la furnizor).
3. După rolul lor:

50
 a) documente primare - cele care consemnează prima dată operaţiile
economice (bon de consum, bon de lucru) la locul şi în momentul
înfăptuirii lor;
b) documente centralizatoare - cele care cumulează şi grupează
documente primare de acelaşi fel (centralizatorul consumurilor de
materiale).
4. După caracterul şi funcţia pe care o îndeplinesc:
a) documente de dispoziţie - prin care se transmite ordinul de
efectuare a unei operaţii economice (comanda, dispoziţia de livrare);
b) documente justificative (de execuţie) sunt acelea care fac dovada
executării operaţiei economice şi sunt folosite pentru înregistrarea în
contabilitate (chitanţa, nota de intrare - recepţie);
c) documente mixte sunt cele care iniţial au fost folosite ca
documente de dispoziţie, iar după efectuarea operaţiilor economice sunt
documente justificative (bonul de consum cuprinde date privind dispoziţia
de eliberare a materialelor din magazie, şi totodată, date care atestă
înfăptuirea eliberării materialelor).
5. După sfera de aplicare:
a) documente comune. Se folosesc în toate ramurile şi sectoarele de
activitate (chitanţa, bon de consum);
b) documente specifice unor ramuri de activitate (contract de
vânzare - cumpărare a locuinţelor proprietate personală).
B. Tipizarea documentelor reprezintă operaţia prin care se
urmăreşte stabilirea unor tipuri unitare de documente ca mărime, format,
conţinut şi destinaţie pentru operaţiuni de acelaşi fel, cu caracter obligatoriu
pentru toate întreprinderile dintr-o ramură sau mai multe ramuri.
În ţara noastră s-a întocmit “Nomenclatorul privind modelele
registrelor şi formularelor tipizate comune privind activitatea financiară şi
contabilă”.

2.3 VERIFICAREA, CIRCULAŢIA ŞI

PĂSTRAREA DOCUMENTELOR

A. Verificarea documentelor
Înainte de înregistrarea în contabilitate a operaţiilor economice are
loc verificarea de formă şi de fond a documentelor contabile.
Verificare de formă se referă la următoarele aspecte:
- folosirea modelului de document corespunzător operaţiei
respective;
- completarea tuturor elementelor cerute de document;

51
 - existenţa aceluiaşi număr de document pe toate exemplarele, când
documentul s-a întocmit în mai multe exemplare;
- existenţa semnăturilor tuturor persoanelor responsabile de
întocmirea documentelor şi aprobarea operaţiilor consemnate în document.
Verificarea de fond se referă la necesitatea, oportunitatea,
realitatea, legalitatea şi economicitatea operaţiilor consemnate în
documente.
Necesitatea se determină prin raportarea operaţiilor economice la
programul de activitate al întreprinderii.
Oportunitatea se referă la momentul ales pentru efectuarea operaţiei
economice, astfel încât efortul de realizare al acesteia să fie minim.
Realitatea se determină prin controlul reciproc al mai multor
documente, astfel încât să se stabilească faptul dacă operaţiunea economică
s-a efectuat într-adevăr.
Legalitatea se apreciază prin raportarea operaţiei în cadrul legii.
Economicitatea reprezintă efectuarea operaţiei economice cu
cheltuieli minime.
Verificarea documentelor se face de alte persoane decât cele care le-
au întocmit. Dacă documentele nu corespund cerinţelor, ele se înapoiază
compartimentelor care le-au întocmit pentru a fi corectate sau completate.
B. Circulaţia documentelor
În cadrul întreprinderilor, documentele parcurg un traseu bine
stabilit, trecând pe la diferite compartimente unde este necesară
completarea, semnarea, corectarea, verificarea şi înregistrarea lor. Pentru
raţionalizarea circulaţiei documentelor, se recomandă întocmirea graficelor
de circulaţie a documentelor, în care se precizează:
- documentele ce se întocmesc în fiecare compartiment;
- persoanele care le întocmesc;
- termenul de execuţie;
- compartimentele unde se trimit documentele.
C. Păstrarea documentelor
După îndeplinirea scopului pentru care au fost întocmite,
documentele sunt supuse clasării şi arhivării.
Clasarea este operaţia de aşezare a documentelor într-o anumită
ordine, în scopul păstrării şi găsirii cu uşurinţă când sunt necesare. În
practică se folosesc mai multe criterii de clasare a documentelor:
1. după natura operaţiei economice, documentele se grupează
separat pentru imobilizările corporale de natura mijloacelor fixe, active
circulante materiale, active circulante băneşti etc.
2. după criteriul cronologic se clasează în funcţie de data întocmirii
sau înregistrării.

52
 3. după criteriul alfabetic se grupează în funcţie de denumirea
întreprinderii sau compartimentelor la care se referă.
4. după criteriul geografic se grupează ţinând cont de localitatea
unde se găseşte întreprinderea corespondentă.
În practică se utilizează cel mai adesea criteriul după natura
operaţiei şi criteriul cronologic.
Arhivarea documentelor se realizează astfel:
- în cursul anului în arhiva curentă care se organizează în cadrul
compartimentelor funcţionale;
- după închiderea anului de gestiune şi aprobarea bilanţului,
documentele se predau de fiecare compartiment la arhiva generală a
societăţii comerciale. De aici documentele pot fi scoase numai cu aprobarea
conducătorului societăţii.
Potrivit Legii nr. 82/1991 completată şi modificată ulterior,
registrele de contabilitate şi documentele justificative care stau la baza
înregistrării contabile se păstrează 10 ani cu excepţia ştatelor de salarii, care
se păstrează 50 de ani. Situaţiile financiare anuale se păstrează de asemenea
50 de ani. În caz de pierdere, sustragere, distrugere a unui document se iau
măsuri de reconstituire în maxim 30 de zile de la constatare, documentul
respectiv purtând pe el precizarea “RECONSTITUIT”

2.4 REGISTRELE DE CONTABILITATE

Potrivit Legii nr. 82/1991, cu modificările şi completările ulterioare,
principalele registre care se folosesc în contabilitate sunt: registrul jurnal,
registrul inventar şi registrul “cartea mare”.
Registrul jurnal este un document contabil obligatoriu în care se
înregistrează prin articole contabile, în mod cronologic, operaţiile
patrimoniale prin respectarea succesiunii documentelor după data de
întocmire sau intrare a acestora în unitate.
Operaţiile de aceeaşi natură, privind acelaşi loc de activitate, pot fi
recapitulate într-un document centralizator, care stă la baza înregistrării în
registrul-jurnal.
Registrul-jurnal poate fi prezentat sub forma unui registru-jurnal
general sau sub forma unor registre-jurnal auxiliare pentru operaţiuni
patrimoniale de aceeaşi natură.
Principalele registre-jurnal auxiliare care pot fi utilizate sunt cele
privind aprovizionările, vânzările, trezoreria, operaţii diverse, în raport de
necesităţile agentului economic.
Periodic, de regulă lunar, totalurile jurnalelor auxiliare se
centralizează în registrul-jurnal general.

53
 Înregistrările operaţiilor patrimoniale în registrul-jurnal cuprind
elemente cu privire la: felul, numărul şi data documentului justificativ,
sumele parţiale şi totale, explicaţiile şi conturile debitoare şi creditoare
corespunzătoare operaţiilor efectuate.
Registrul-jurnal serveşte ca:
- document obligatoriu de înregistrare cronologică şi sistematică a
mişcării patrimoniului unităţii;
- probă în litigii.
Se întocmeşte de agentul economic într-un singur exemplar, după ce
a fost numerotat, şnuruit, certificat şi parafat.
Se întocmeşte zilnic sau lunar, după caz, prin înregistrarea
cronologică fără ştersături şi spaţii libere, a documentelor în care se reflectă
mişcarea patrimoniului societăţii.
În cazul în care agentul economic foloseşte registrele-jurnal
auxiliare, totalul lunar al fiecăruia se trece în Registrul-jurnal general; în
caz contrar, acest registru se întocmeşte zilnic. Registrul-jurnal general se
numerotează şi se şnuruieşte.
Registrul-jurnal se parafează de către organele în drept la începerea
sau încetarea activităţii, precum şi ori de câte ori este nevoie. Se arhivează
şi se păstrează de unitate împreună cu documentele justificative ce au stat la
baza întocmirii lui.
Registrul-inventar este un document contabil obligatoriu, în care se
înregistrează toate elementele patrimoniale de activ şi de pasiv, grupate în
funcţie de natura lor, conform posturilor din bilanţul contabil, inventariate
potrivit normelor legale în vigoare. Elementele patrimoniale înscrise în
registrul-inventar au la bază listele de inventariere sau alte documente care
justifică conţinutul fiecărui post din bilanţul contabil.
Registrul-inventar serveşte ca:
- document contabil obligatoriu de înregistrare anuală şi de grupare
a rezultatelor inventarierii patrimoniului;
- probă în litigii.
Se întocmeşte într-un singur exemplar, după ce a fost numerotat şi
parafat.
Se întocmeşte la sfârşitul anului, fără ştersături şi spaţii libere, pe
baza datelor cuprinse în listele de inventariere a elementelor patrimoniale,
prin gruparea acestora pe conturi sau grupe de conturi.
Registrul-inventar se numerotează şi se şnuruieşte. Se parafează de
organul fiscal teritorial la începerea activităţii, la încetarea activităţii,
precum şi în cazul epuizării filelor din carnet şi deschiderii unui registru
nou. Se arhivează şi se păstrează de agentul economic împreună cu
documentele justificative ce au stat la baza întocmirii lui.

54
 Registrul “cartea mare” este un document contabil obligatoriu în
care se înscriu lunar, direct sau prin regrupare pe conturi corespondente,
înregistrările efectuate în registrul-jurnal, stabilindu-se situaţia fiecărui
cont, respectiv soldul iniţial, rulajele debitoare, rulajele creditoare şi soldul
final.
“Cartea mare” stă la baza întocmirii balanţei de verificare.
În registrul “cartea mare” se înregistrează lunar şi sistematic, prin
regruparea conturilor, mişcarea şi existenţa tuturor elementelor
patrimoniale, la un moment dat. Acesta este un document contabil de
sinteză şi sistematizare cuprinzând simbolul contului debitor şi a
conturilor creditoare corespondente, rulajul debitor şi creditor, precum şi
soldul contului pentru fiecare lună a anului curent.
Registrul “cartea mare” conţine câte o filă pentru fiecare cont
utilizat de unitate. Acest registru poate fi suplinit de “fişa de cont pentru
operaţii diverse” în condiţiile utilizării formei de înregistrare în
contabilitate “maestru-şah”.
Registrele de contabilitate se păstrează în unitate timp de 10 ani,
de la data închiderii exerciţiului în cursul căruia au fost întocmite, iar în caz
de pierdere, sustragere sau distrugere trebuie reconstituite în termen de
maximum 30 de zile de la data constatării. Absenţa registrelor de
contabilitate sau ţinerea necorespunzătoare a acestora, lipseşte agenţii
economici de mijloacele de probă în relaţiile cu organele fiscale, şi dă
posibilitatea acestora din urmă de a stabili obligaţiile faţă de bugetul
statului fără a ţine seama de datele din contabilitate.

2.5. FORMULARE PRIVIND ACTIVITATEA

CONTABILĂ

2.5.1. Documente cu regim specil

a) AVIZUL DE INSOŢIRE A MĂRFII

Se întocmeşte manual sau cu ajutorul tehnicii de calcul, în 3 exemplare,

la livrarea produselor, lucrărilor şi serviciilor, de către compartimentul
de desfacere, atunci când, din motive obiective, cu totul excepţionale,
nu se poate întocmi factura, făcându-se mentiunea “Urmează factura”.
În cazul transferului de bunuri între gestiunile aceleiaşi unităţi,
dispersate teritorial, avizul de însoţire a marfii va purta menţiunea “Fără
factură”.

55
 Pe avizul de însoţire a mărfii emis pentru valori materiale trimise
pentru prelucrare la terţi sau pentru vânzare în regim de consignaţie se face
menţiunea “Pentru prelucrare la terţi”, respectiv “Pentru vânzare în regim
de consignaţie”.
În celelalte situaţii decât cele prevăzute mai sus se face menţiunea
cauzei pentru care s-a întocmit avizul.
Serveşte ca:
• document de însoţire a mărfii pe timpul transportului;
• document care stă la baza întocmirii facturii;
• document de transfer al valorilor materiale de la o gestiune la alta,
în cadrul aceleiaşi unităţi.

Modelul tipizat al Avizului de însoţire a mărfii:

Furnizor .......................................... Cumpărător ...................................................

(denumirea, forma juridică)
Nr. de înmatriculare în
Registrul Comerţului / anul
.........................................................
Nr. de înregistrare fiscală
.........................................................
Sediul (Localitatea, strada,
numărul)
.......................................................
Judeţul ..........................................
Contul .............................................
Banca ..............................................
(denumirea, forma juridică)
Nr. de înmatriculare în Registrul Comerţului /
anul ...............................................................
Nr. de înregistrare fiscală
.......................................................................
Sediul (Localitatea, strada, numărul)
.........................................................................
Judeţul ............................................................
Contul .............................................................
Banca .............................................................

56
 AVIZ DE ÎNSOŢIRE A MĂRFII
Nr. ..............................................
Data ...........................................
(ziua, luna, anul)

Nr.crt SPECIFICAŢIA U.M. Cantitatea Preţul Valoarea

(produse, ambalaje, livrată unitar -lei-
etc.) (fără
TVA)
-lei-
0 1 2 3 4 5
1
2

Semnătura Date privind expediţia TOTAL

şi ştampila Numele delegatului
furnizorului ..........................................
Buletin/cartea de identitate
Seria ......... Nr. ...................
Eliberat/ă .............
Mijlocul de transport ................. nr.
.................
Expediţia s-a efectuat în prezenţa
noastră la data de
................................... ora
....................
Semnăturile
......................................................

b) FACTURA ŞI FACTURA FISCALĂ

Se întocmeşte manual sau cu ajutorul tehnicii de calcul, în 3

exemplare, la livrarea produselor, lucrărilor sau serviciilor, de către
compartimentul de desfacere, pe baza dispoziţiei de livrare, a avizului de
însoţire a mărfii, sau altor documente. Factura fiscală se intocmeşte de către
plătitorii de TVA, iar Factura, de către unităţile neplătitoare de TVA.

Factura fiscală sau/şi factura servesc ca:

• document pe baza căruia se decontează produsele, lucrările şi
serviciile prestate;

57
 • document de însoţire a mărfii pe timpul transportului;
• document de încărcare în gestiunea primitorului;
• document justificativ de înregistrare în contabilitatea furnizorului
şi cumpărătorului.

Modelul tipizat al Facturii fiscale:

Furnizor..................................................
(denumirea, forma juridică)
Nr. de înmatriculare în Registrul
Comerţului/anul ..............................
Nr. de înregistrare fiscală .......................
Sediul (Localitatea, strada, numărul)
.................................................................
Judeţul ..................................................
Contul .....................................................
Banca .....................................................
Cumpărător............................................
(denumirea, forma juridică)
Nr. de înmatriculare în Registrul
Comerţului/anul ..............................
Nr. de înregistrare fiscală ....................
Sediul (Localitatea, strada, numărul)
............................................................
Judeţul .................................................
Contul ...............................................
Banca ..............................................

FACTURA FISCALĂ
Nr. facturii ...........................................
Data (ziua, luna, anul)..........................
Nr.avizului de însoţire a mărfii ............

Nr.crt Denumirea U.M. Cantitatea Preţul unitar Valoar Valoar

produselor sau (fără TVA) ea ea
a serviciilor -lei- -lei- TVA
-lei-
0 1 2 3 4 5
1
2

Semnătura Date privind expediţia TOTAL

şi ştampila Numele delegatului din care
X
furnizorului .............................. Accize
Buletin/cartea de identitate Semnătura Total plată
Seria ....... Nr. ....... Eliberat/ă ..... de primire (col.5 + col.6)
Mijlocul de transport ....... nr. ....
Expediţia s-a efectuat în
prezenţa noastră la data de
.................. ora ........
Semnăturile ................

58
c) CHITANŢA
Se întocmeşte în două exemplare de către casier, care semnează de
primirea sumei.
• Serveşte ca document justificativ privind încasarea unei sume în numerar
de către casieria unităţii. Chitanţa se înregistrează în Registrul de casă şi în
contabilitate.
Circulă la plătitor (exemplarul 1, cu ştampila unităţii), iar exemplarul 2
rămâne în carnet, fiind folosit ca document de verificare a operaţiunilor
efectuate în Registrul de casă. Se arhiveaza la compartimentul financiar-
contabil.

Modelul tipizat al chitanţei:

Unitatea .......................................
Codul fiscal .........................................
Nr. de înregistrare în Registrul Comerţului ..............................................
Sediul ..................................
Judeţul ...........................
CHITANŢA Nr. ...................................
Data ................................ An .............
Am primit de la .........................................................................
Adresa ........................................................................................
Suma de ....................................... adică ....................................
.....................................................................................................
Reprezentând ..............................................................................

Casier,
................................

d) BONUL DE COMANDĂ-CHITANŢA (TVA)

Se întocmeşte în 3 exemplare de către unităţile care prestează servicii
clienţilor. Bonul de comandă-Chitanţă se întocmeşte de către unităţile
neplătitoare de TVA, iar Bonul de comandă-Chitanţă(TVA) se întocmeşte
de către plătitorii de TVA.

Aceste documente servesc ca:

♦ document pentru confirmarea primirii şi evaluarea obiectului de executat
sau de reparat;
♦ document justificativ privind încasarea sumei de la client;

59
♦ document pentru determinarea volumului serviciilor prestate şi a
materialelor consumate.

Modelul Bonului de comandă-Chitanţă(TVA):

BON DE COMANDĂ – CHITANŢĂ Nr..............................

din data de ..........................................
client ........................... str. ............. nr. ..... bl. ...... et. ... ap. .... sect-jud.
.............. localitatea ............
Codul Obiectul- U.M. Cantitatea Preţul Valoarea
operaţiunea unitar/Tarif (lei)

Încasat avans ................... TOTAL I ................................................

Rest de plată ...........................
Termen de execuţie
.................
Valoarea obiectului reparat
..............................
TOTAL II ...............................................
TOTAL III .............................................
TVA .......................................................
TOTAL GENERAL ............................

e) FIŞA DE MAGAZIE A FORMULARELOR CU REGIM SPECIAL

Se utilizează pentru evidenţa optimă a documentelor cu regim special. Se

întocmeşte de către gestionar, într-un exemplar, separat pentru fiecare fel
de formular cu regim special. Se ţine la locul de depozitare a formularelor.
Se arhivează la compartimentul financiar-contabil. Serveşte ca document de
evidenţă a intrărilor, ieşirilor şi stocurilor de formulare cu regim special şi
ca document de evidenţa a formularelor cu regim special anulate.

60
 Modelul Fişei de magazie a formularelor cu regim special:

Fişă de magazie a formularelor cu regim special Rezervat numerele Pentru

Denumirea formularului ........................................... (seriile) compartimentul
Codul formularului ....................... format ..................... de la până la
Preţul unitar ......................... U/M ......... cod .........

Data Felul şi nr. Cantitatea Stoc Numerele Numele şi Formulare Data şi

documentului (seria) prenumele anulate semnătura celui
de primire Primită Eliberată de până primitorului (nr., serie) care predă
sau de la la formularele
eliberare anulate

f) SITUAŢIA ÎNCASĂRII-ACHITĂRII FACTURILOR

Acest document se întocmeşte lunar sau pe măsura efectuării operaţiilor, în
cadrul compartimentului financiar-contabil, fie pentru toţi clienţii sau
furnizorii, fie separat pe feluri de clienţi sau furnizori.
Se completează astfel:
a) În cazul încasării facturilor:
♦zilnic pe baza documentelor justificative privind produsele sau mărfurile
livrate, lucrările executate, serviciile prestate etc. respectiv încasarea de la
clienţi;
♦la începutul lunii, prin transcrierea poziţiilor (facturilor) rămase
neîncasate din situaţia încasării facturilor întocmite pentru luna precedentă;
b) În cazul achitării facturilor:
♦zilnic, pe baza documentelor justificative de recepţie a materialelor şi
produselor aprovizionate, respectiv de achitare a furnizorilor, în cazul în
care contabilitatea analitică a furnizorilor se ţine cu ajutorul “Jurnalului
privind decontările cu furnizorii” (cod 14-6-6).
♦ la începutul lunii, prin transcrierea poziţiilor (facturilor) rămase
neachitate din situaţia achitării facturilor sau din “Jurnalul privind
decontările cu furnizorii” (cod 14-6-6) întocmite pentru luna precedentă.

Serveşte ca:
♦jurnal auxiliar pentru ţinerea contabilităţii analitice a clienţilor sau
furnizorilor la unităţile care aplică forma de înregistrare “pe jurnale”;
♦ situaţie a soldurilor contului 411 “Clienţi” sau a contului 401
“Furnizori”.

Nu circulă, arhivându-se la compartimentul financiar-contabil.

61
 Modelul Situaţiei încasării-achitării facturilor:-
................. SITUAŢIA ÎNCASĂRII – ACHITĂRII FACTURILOR Pag ........
(Unitatea) Luna .............Anul
......
Nr.rând Ziua Numărul Client Sume de Încasarea (plata) facturilor
înregistrării şi data (furnizor) primit Credit ct.411 (debit ct.401) etc.
facturii localitate (datorate)
(explicaţii) ct.411
(ct.401)
etc.
Ziua Cont Număr Suma
corespondent document

Întocmit Verificat 14-6-7

A4 t2

2.5.2. Documente de evidenţă a imobilizărilor

a) REGISTRUL NUMERELOR DE INVENTAR

Registrul se întocmeşte într-un singur exemplar de către

compartimentul financiar-contabil pentru atribuirea de numere de inventar
imobilizărilor corporale intrate în patrimoniu prin achiziţionare, construire,
confecţionare, transfer, donaţie (cu excepţia celor luate cu chirie).
Numerotarea imobilizărilor în cadrul registrului se face pe grupe de
mijloace fixe în ordinea succesivă a numerelor. În acest scop, fiecărei grupe
i se rezervă o anumită serie de numere, astfel încât prima cifră din serie să
reprezinte grupa din care face parte mijlocul fix respectiv. De exemplu,
pentru construcţii se rezervă seria 1000-1999, pentru echipamente
tehnologice 2000-2999 etc..

Forma tipizată a Registrului numerelor de inventar (cod 14-2-1)se

prezintă astfel:

Nr. de Codul de Denumirea mijlocului fix Locul Alte

inventar clasificare şi caracteristicile tehnice unde se menţiuni
află

62
 b) FIŞA MIJLOCULUI FIX

Se întocmeşte într-un exemplar de către compartimentul financiar-contabil

pentru fiecare mijloc fix sau pentru mai multe mijloace fixe de acelaş fel şi
de aceeaşi valoare, care au aceleaşi cote de amortizare şi sunt puse în
funcţiune în aceeaşi lună.

Se completează pe baza documentelor privind mişcarea, modernizarea sau

reevaluarea mijloacelor fixe, precum: proces verbal de recepţie, de punere
în funcţiune, bon de mişcare, proces verbal de scoatere din funcţiune etc..
♦Când formularul este folosit ca fişă colectivă, mijloacele fixe se înscriu în
tabelul de pe verso, fiecare pe câte un rând. În coloana “Bucăţi”, intrările se
înscriu in negru, iar ieşirile în roşu.

Forma tipizată a Fişei mijlocului fix (cod 14-2-2) se prezintă astfel:

FIŞA MIJLOCULUI FIX Grupa ..........................................

Nr. inventar .....................................
Nr. document provenienţă ...............
Valoare inventar ....................
Amortizare lunară ....................
Denumirea mijlocului fix şi
caracteristici tehnice .....................
Accesorii
Codul de clasificare .......................
Data dării în folosinţă
Anul............
Luna ..............................
Data amortizării complete
Anul ....................
Luna .......................................
Durata normală de funcţionare ...............
Cota de amortizare completă .................

c) BONUL DE MIŞCARE A MIJLOACELOR FIXE

Se întocmeşte în 2 exemplare de către persoana desemnată de

compartimentul care dispune mişcarea mijloacelor fixe (administrativ,
mecano-energetic).

Serveşte ca:
♦document justificativ de predare-primire a mijloacelor fixe între 2
locuri de muncă ale unităţii (secţie, serviciu, atelier, unităţi
subordonate etc.);
♦ document de însoţire a mijloacelor fixe pe timpul transportului de
la secţia sau subunitatea predătoare la cele primitoare;

63
 Forma tipizată a acestui document (cod 14-2-3A) se prezintă astfel:

Unitatea...................... Obiectul supus recepţiei.................

d) PROCESUL VERBAL DE RECEPŢIE

Procesul verbal de recepţie se întocmeşte in 3 exemplare şi stă la

baza înregistrării în contabilitate a intrărilor de imobilizări corporale. Se
poate utiliza în următoarele variante:
♦ Proces-verbal de recepţie se întocmeşte pentru mijloacele fixe
care nu necesită montaj şi nici probe tehnologice, care se consideră puse în
funcţiune la data achiziţionării lor. Exemple: utilaje pentru investiţii, unelte,
mijloace de transport, animale etc..
♦ Proces-verbal de recepţie provizorie se întocmeşte pentru utilajele
care necesită montaj, dar nu şi probe tehnologice, precum şi pentru
construcţiile care nu deservesc procese tehnologice. Aceste categorii de
mijloace fixe se consideră puse în funcţiune la data terminării montajului,
respectiv la data terminării construcţiei.
♦ Proces-verbal de punere în funcţiune se întocmeşte pentru
utilajele şi instalaţiile care necesită montaj şi probe tehnologice, precum şi
pentru construcţiile care deservesc procese tehnologice. Aceste categorii de
mijloace fixe se consideră puse în funcţiune la terminarea probelor
tehnologice, respectiv la data terminării construcţiei.
♦ Proces-verbal de recepţie finală se întocmeşte pentru sondele
folosite la extracţia ţiţeiului şi gazelor, precum şi pentru sondele provenite
din lucrările geologice care au dat rezultate. Aceste categorii de mijloace
fixe se consideră puse în funcţiune la intrarea lor în producţie.

BON DE MIŞCARE A MIJLOACELOR FIXE

Număr Data eliberării Cod Cod
document predător primitor
Ziua Luna Anul

Subsemnaţii din partea........................................şi din

partea.............................................. am procedat la predarea-primirea
mijloacelor fixe în baza..........................din...................
Nr Denumirea mijlocului fix şi Număr de Buc. Valoarea
Crt caracteristicilor tehnice inventar de inventar

64
 Modelul Procesului-verbal de recepţie (cod 14-2-5)
Unitatea............................... Obiectul supus recepţiei.................
Concluzie........................................

PROCES-VERBAL DE RECEPŢIE

I. DATE GENERALE
Comisia de recepţie convocată la data de................................. şi-a
desfăşurat activitatea în intervalul ..............................................................

II. CONSTATĂRI

În urma examinării documentaţiei prezentate şi a cercetării pe termen a

lucrărilor executate s-au constatat:
1. Documentaţia tehnico-economică a fost prezentată comisiei de recepţie
cu următoarele excepţii:
y Recepţia punerii în funcţiune a fost efectuată la data de..........................,
iar până la recepţia obiectivului de la data punerii în funcţiune au trecut
..... luni.
y Valoarea lucrărilor supuse recepţiei conform documentelor de
decontare este de............................................. lei.
y La data recepţiei, nivelul atins de indicatorii tehnico-economici aprobaţi
se prezintă astfel: .............................................................
y Următorii factori au influenţat nefavorabil realizarea indicatorilor care
n-au atins nivelul aprobat:............................................................
y La data recepţiei se constată următoarele disponibilităţi de capacităţi ale
utilajelor tehnologice şi de spaţii construite care pot conduce la
îmbunătăţirea indicatorilor tehnico-economici:..........................
y S-a constatat că sunt luate măsurile pentru menţinerea nivelului aprobat
al indicatorilor tehnico-economici în ceea ce priveşte :
a. asigurarea cu materii prime, materiale, combustibil, energie apă
etc.(se vor arăta cele ce nu sunt asigurate )
b. lucrări conexe, utilităţi, deserviri etc.
c . forţa de muncă

III.CONCLUZII
..................................................................................................
1. Pe baza constatărilor şi concluziilor consemnate mai sus, comisia de
recepţie hotăreşte în unanimitate:

65
 SE ADMITE RECEPŢIA OBIECTIVULUI DE INVESTIŢII ŞI SE
ACORDĂ CALIFICATIVUL .....................................................
2. Comisia de recepţie stabileşte că, pentru menţionarea nivelului aprobat
al indicatorilor tehnico-economici şi pentru o cât mai bună exploatare a
capacităţiilor de producţie ce se recepţionează, mai sunt necesare
următoarele măsuri:.....................................................................
3. Prezentul proces-verbal, care conţine...file şi....anexe numerotate cu un
total de....file care fac parte integrantă din acesta. Cuprinsul acestuia, a fost
încheiat azi ................................ în trei exemplare originale.

Nume şi Funcţia Locul de Semnătura

prenume muncă
Preşedinte
Membri:
Specialişti-
consultanţi
Asistenţi la
recepţie
Secretar

e) PROCESUL-VERBAL DE SCOATERE DIN FUNCŢIUNE A

MIJLOACELOR FIXE/DE DECLASARE A UNOR BUNURI
MATERIALE

Se întocmeşte în 2 exemplare, separat pentru mijloace fixe, materiale de

natura obiectelor de inventar în folosinţă şi bunuri materiale aflate în
gestiunea unui singur gestionar, pe baza documentaţiei prevăzute în
normele legale.
Documentul îndeplineşte următoarele funcţii:
• document de constatare a îndeplinirii condiţiilor scoaterii din funcţiune a
mijloacelor fixe, materialelor de natura obiectelor de inventar şi de
declasare a bunurilor materiale;
• document de constatare a scoaterii efective din funcţiune a mijloacelor
fixe, a materialelor de natura obiectelor de inventar sau de declasare a altor
bunuri materiale;
• document de predare la magazie a ansamblelor, subansamblelor, pieselor
şi materialelor rezultate din casarea mijloacelor fixe, materialelor de natura
obiectelor de inventar şi din declasarea altor bunuri materiale;
• document justificativ de înregistrare în evidenţa operativă a magaziilor şi
în contabilitate.

66
 Modelul tipizat al acestui document (cod 14-2-3Aa) este redat mai jos:
PROCES-VERBAL APROBAT DATA
Unitatea DE SCOATERE DIN FUNCŢIUNE
............ A MIJLOACELOR FIXE
DE DECLASARE A UNOR BUNURI MATERIALE

Număr Data Cod

document predător
Ziua Luna Anul

I CONSTATĂRILE ŞI CONCLUZIILE COMISIEI .................................................

II MIJLOACELE FIXE SCOASE DIN FUNCŢIUNE SAU BUNURILE MATERIALE DECLASATE
Nr. Denumirea Cod U/M Cantitatea Pret Valoarea Amortizarea până
crt. Unitar la scoaterea din
funcţiune

III ANSAMBLE, SUBANSAMBLE, PIESE, COMPONENTE ŞI MATERIALE REZULTATE

Număr Data Cod predător
document
Ziua Luna Anul

Nr. Denumirea Cod U/M Cantitatea Preţ unitar Valoarea

crt.

TOTAL
COMISIA Delegaţi la Primit in
dezmembrare sau la gestiune
declasare
Nume Semnătura Nume Semnăt. Nume Semnăt. Nume Semnăt.
şi pren. şi pren. şi pren. şi pren.

67
 2.5.3. Documente de evidenţă a stocurilor

a) NOTA DE RECEPŢIE ŞI CONSTATARE DE DIFERENŢE

Se întocmeşte în 2 exemplare, la locul de depozitare sau în unitatea

cu amănuntul, pe măsura efectuării recepţiei. În situaţia în care la recepţie
se constată diferenţe, nota de recepţie se întocmeşte în 3 exemplare de către
comisia de recepţie legal constituită. În cazul când bunurile materiale
sosesc în tranşe, se întocmeşte un formular pentru fiecare tranşă, care se
anexează apoi la factură sau la avizul de însoţire a mărfii. Datele de pe
verso se completează numai atunci când se constată diferenţe la recepţie.
Nota de recepţie serveşte ca:
• document pentru recepţia bunurilor aprovizionate;
• document justificativ pentru încărcare în gestiune;
• act de probă în litigiile cu cărăuşii şi furnizorii, pentru diferenţele
constatate la recepţie;
• document justificativ de înregistrare în contabilitate.

Modelul tipizat pentru Nota de recepţie şi constatare de diferenţe (cod

14-3-1A):

Unitatea..........................
NOTĂ DE RECEPŢIE ŞI CONSTATARE DE DIFERENŢE

Număr Data Cod Cod Nr. Nr. Factură Cont

document Ziua Luna Anul furnizor primitor contract aviz creditor
comandă

Subsemnaţii, membrii ai comisiei de recepţie, am procedat la recepţionarea

valorilor materiale furnizate de............................... din ................... cu
vagonul/auto nr. ................. documente însoţitoare ........................ delegat
............................... constatându-se următoarele: ........................................
Nr. Denumirea Cont Cod U/M Cantitatea Recepţionat
crt bunurilor debitor conform
recepţionate documentelor Cantitate Preţ Valoare
unitar

Comisia de recepţie Primit în gestiune

Nume şi prenume Semnătura Nume şi prenume Semnătura Data Semnătura

68
b) BONUL DE CONSUM

Se întocmeşte în 2 exemplare, pe măsura eliberării materialelor din magazie

pentru consum, de către compartimentul care efectuează lansarea, pe baza
programului de producţie şi a consumurilor normate, sau de alte
compartimente ale unităţii care solicită materialele pentru a fi consumate.
Bonul de consum se poate întocmi într-un exemplar în condiţiile utilizării
tehnicii de calcul. Bonul de consum colectiv se întocmeşte în principiu, pe
formulare separate pentru materialele din cadrul aceluiaşi cont de materiale,
loc de depozitare şi loc de consum.

Bonul de consum serveşte ca:

♦ document de eliberare din magazie pentru consum a unui singur
material (cod 14-3-4A), respectiv a mai multor materiale (colectiv-
cod 14-3-4/aA);
♦ document de scădere din gestiune;
♦document justificativ de înregistrare în evidenţa magaziei şi în
contabilitate.

Modelul Bonului de consum colectiv (cod 14-3-4/Aa):

UNITATEA Produs, lucrare (comandă) BON DE

CONSUM
(COLECTIV)

Nr. Data eliberării Cod Cod Nr. Comandă

document predător primitor Cod produs
Ziua Luna Anul

Nr. Denumirea Cont Cantitate Cod U/M Cantitatea Preţ Valoare

crt. materialului necesară eliberată unitar
(inclusiv sort,
Debit Credit
marca, profil,
dimensiune)

Data şi semnătura Şef compartiment Gestionar Primitor

69
c) BONUL DE PREDARE-TRANSFER-RESTITUIRE

În cazul utilizării ca bon de predare a produselor la depozit:

Se întocmeşte în 2 exemplare, pe măsura predării la magazie a produselor
din secţie, atelier etc.
Serveşte ca:
• document de predare la magazie a produselor;
•document justificativ de înregistrare în evidenţa magaziei şi în
contabilitate;
• sursă de date pentru urmărirea realizării producţiei;
• sursă de date pentru calculul şi plata salariilor.
În cazul utilizării ca bon de transfer între 2 gestiuni aflate în incinta
unităţii:
Se întocmeşte în 2 exemplare pe măsura ce se efectuează transferuri între
gestiuni din incinta aceleiaşi unităţi. În cazul gestiunilor dispersate se
întocmeşte Aviz de însoţire a mărfii.
Serveşte ca:
• dispoziţie de transfer a valorilor materiale de la o gestiune la alta
în incinta unităţii;
• document justificativ pentru scădere din gestiunea predătorului şi
de încărcare în gestiunea primitorului.
În cazul utilizării ca bon de restituire:
Se întocmeşte în 2 exemplare, pe măsura restituirii valorilor materiale, de
către organul care efectuează restituirea (secţie, atelier etc.) şi care
semnează la rubrica corespunzătoare. Nu se completează rubrica
“Unitatea”.
Serveşte ca:
• dispoziţie de restituire a valorilor materiale nefolosite (materiale şi
semifabricate);
• document justificativ de înregistrare în evidenţa magaziei şi în
contabilitate.

70
 Modelul tipizat al Bonului de predare-transfer-restituire (cod 14-3-3A):

UNITATEA BON
DE PREDARE-
Nr. Data Cod Cod Nr.comandă TRANSFER
doc. predător primi Cod produs RESTITUIRE
Ziua Luna Anul tor

Nr. Denumirea valorilor Cont Cod U/ Cantitate Preţ Valoa-

crt materiale (inclusiv sort, M eliberată uni- re
marcă, profil, dimensiune) Debitor Creditor tar

Data şi semnătura: Baza CTC (propus Predător Primi-

mişcarea) tor

d) FIŞA DE MAGAZIE

Se întocmeşte intr-un exemplar, separat pentru fiecare fel de

material, de către:
♦ Compartimentul financiar-contabil la deschiderea fişei (datele din
antet) şi la verificarea înregistrărilor (data şi semnătura de control), coloană
în care semnează şi organul de control financiar cu ocazia controlului
gestiunii;
♦ Gestionar sau persoana desemnată, care completează coloanele
privitoare la intrări, ieşiri şi stoc;

Fişele de magazie se ţin la fiecare loc de depozitare a valorilor

materiale, pe feluri de materiale, ordonate pe conturi, grupe, eventual
subgrupe sau în ordine alfabetică. Înregistrările în fişe se fac document cu
document. Stocul se poate stabili după fiecare operaţie înregistrată şi
obligatoriu zilnic. Pentru valori materiale primite spre prelucrare de la terţi
sau în custodie se întocmesc fişe distincte.

Persoanele desemnate de la compartimentul financiar-contabil

verifică inopinat, cel puţin o dată pe lună, modul în care se fac înregistrările
în fişele de magazie.

Fişele de magazie servesc ca:

• document de evidenţă a intrărilor, ieşirilor şi stocurilor din cadrul
depozitului;

71
 • document de înregistrare în contabilitatea analitică în cazul
metodei operativ-contabile (pe solduri);
• sursă de informaţii pentru controlul operativ curent şi contabil al
stocurilor.

Modelul tipizat al Fişei de magazie (cod 14-3-8):

Pagina........
(unitatea)
Magazia U/M Preţ
unitar

Document Intrări Ieşiri Stoc Data şi

Dată Număr Fel semnătura de
control

e) RAPORTUL DE GESTIUNE

Evidenţa operativă a mărfurilor şi ambalajelor din cadrul unităţilor

de desfacere cu amănuntul se ţine cu ajutorul raportului de gestiune, care
poate fi zilnic sau periodic, după cum stabileşte conducerea unităţii.

• Raportul de gestiune zilnic se întocmeşte în 2 exemplare de către

gestionar, pentru fiecare gestiune în parte. După reportarea soldului din
ziua precedentă, în coloanele de “Mărfuri” şi “Ambalaje” se înscriu, în
ordinea întocmirii lor, documentele de intrări din ziua respectivă. La
sfârşitul zilei se stabileşte totalul intrărilor plus soldul, după care se înscriu
datele privind vânzările şi alte ieşiri de mărfuri şi se totalizează. Se
determină, apoi, soldul scriptic de mărfuri şi ambalaje la sfârşitul zilei. În
raportul de gestiune se înscriu atât cumpărările şi vânzările de mărfuri la
preţul de vânzare cu amănuntul, cât şi alte intrări sau ieşiri de mărfuri şi
ambalaje, care au ca efect modificarea în plus sau în minus a soldului de
mărfuri sau ambalaje, cum ar fi: modificări de preţ, transferul între gestiuni,
distrugerea mărfurilor degradate etc..
Documentele pe baza cărora se întocmeşte raportul de gestiune pot
fi: nota de recepţie şi de constatare de diferenţe, monetarul, inventarul de
schimbare de preţ, procesul verbal de scădere din gestiune etc..
Exemplarul 2 al raportului de gestiune rămâne în carnet, iar
exemplarul 1 se trimite la compartimentul financiar-contabil, unde se
verifică şi se confruntă cu datele din evidenţa analitică. Eventualele erori se

72
comunică gestionarului pentru a le rectifica şi a pune de acord soldul
scriptic din evidenţa operativă cu cel din evidenţa contabilă.

• Raportul de gestiune periodic cuprinde aceleaşi elemente ca şi

raportul zilnic, cu deosebirea că înscrierea acestora în formular se face pe
anumite perioade de timp (5, 10, 15 zile), soldul stabilindu-se la sfârşitul
fiecărei perioade. Raportul se completează zilnic, în 2 exemplare,
documentele de intrare şi ieşire completându-se în ordine cronologică, fără
a se face o grupare a lor pe intrări şi ieşiri.

Macheta Raportului de gestiune zilnic:

RAPORT DE GESTIUNE ZILNIC

Data................
Nr. Nr. Explicaţii Valoare
crt document Mărfuri Ambalaje
INTRĂRI SOLD PRECEDENT

TOTAL INTRĂRI + SOLD

VÂNZĂRI –
IEŞIRI

TOTAL VÂNZĂRI + IEŞIRI

SOLD LA SFÂRŞITUL ZILEI

f) BONUL DE PRIMIRE ÎN CONSIGNAŢIE

Se întocmeşte de către unităţile de consignaţie în 2 exemplare. La

primirea obiectelor se face descrierea caracteristicilor obiectelor şi se
stabileşte preţul de vânzare. Ambele exemplare sunt semnate de către
deponent şi preţuitor, din care primul exemplar este predat acestuia drept
dovadă că a predat obiectul pentru vânzare.

Bonul de primire serveşte ca:

• dovadă de primire/predare a obiectului spre vânzare în
consignaţie;
• act de plată către deponent;

73
 • document de înregistrare în contabilitate.

Modelul Bonului de primire în consignaţie (cod 14-3-2):

BON DE PRIMIRE ÎN CONSIGNAŢIE

nr........ din data de .................
Nr. Denumirea Descrierea Cantitatea Preţ de Comi- TVA Preţ de Valoare
crt obiectului obiectului şi depusă evaluare sion unitară vânzare totală
caracteristicile lui (achiziţie) (4+5+6) (3x7)
0 1 2 3 4 5 6 7 8

TOTAL x x

g) BORDEROUL DE PRIMIRE A OBIECTELOR ÎN

CONSIGNAŢIE

Se întocmeşte zilnic, în 2 exemplare, de preţuitor sau de persoana

desemnată cu evaluarea obiectelor primite de la deponenţi. Se semnează de
către preţuitor pentru predare şi de gestionar, pentru primirea obiectelor.

Serveşte:
• la centralizarea obiectelor primite spre vânzare în consignaţie;
• ca document de încărcare în gestiune a obiectelor primite spre
vânzare;
• ca document de înregistrare în contabilitate.

Modelul tipizat al Borderoului de primire a obiectelor în consignaţie (cod

14-6-14):

BORDEROUL DE PRIMIRE A OBIECTELOR ÎN CONSIGNAŢIE

în ziua de ................... anul................ raionul ..........................
Număr bon Valoarea –lei- Descrierea Deponent
de primire- La primire La vânzare obiectului Nume şi Seria şi nr.
chitanţă prenume buletin de
identitate

h) BORDEROUL DE IEŞIRE A OBIECTELOR DIN CONSIGNAŢIE

Se întocmeşte zilnic în 2 exemplare, de către gestionar, pe baza bonurilor

de vânzare sau facturilor, pe care îl semnează.

74
 Serveşte la evidenţa mişcării obiectelor primite în consignaţie.
Modelul tipizat al Borderoului de ieşire a obiectelor din consignaţie (cod
14-6-15):

BORDEROU DE IEŞIRE A OBIECTELOR DIN CONSIGNAŢIE

în ziua de ................... anul................ raionul ..........................
Nr Bon Nr. Denumirea Valoarea obiectelor –lei-
crt primire Facturii obiectului
Nr Data sau Retras După La preţ de La preţ de Comi- T VA
bonului de schimbarea vânzare cumpărare sion
de depo- preţului (inclusiv de la
vânzare nent comision şi deponent
TVA)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

i) REGISTRUL STOCURILOR

Se întocmeşte manual sau cu ajutorul tehnicii de calcul de

compartimentul financiar-contabil la sfârşitul fiecărei luni, pe feluri de
materiale, obiecte de inventar şi produse, grupate pe magazii (depozite),
conturi, grupe, eventual subgrupe sau în ordine alfabetică, prin înscrierea
stocurilor din fişele de magazie şi evaluarea lor cu preţurile de înregistrare.
Registrul stocurilor serveşte ca document de evaluare a stocurilor de
valori materiale şi de verificare a concordanţei înregistrărilor din fişele de
magazie cu cele din contabilitate.

Modelul tipizat al Registrului stocurilor (cod 14-3-11/a):

REGISTRUL STOCURILOR
Nr. Materialul (produsul), sort, calitate, Cod U/M Cantitatea Preţ Valoarea
crt marcă, profil, dimensiune unitar

2.5.4. Documente de evidenţă a salariilor

a) STATUL DE SALARII

Se întocmeşte în 2 exemplare, lunar, pe secţii, ateliere, servicii etc.,

de compartimentul care are această atribuţie, pe baza următoarelor

75
documente de evidenţă a muncii, a documentelor privind reţinerile legale,
listelor de avans chenzinal, certificatelor medicale etc.. Pentru centralizarea
la nivelul unităţii a salariilor, se utilizează aceleaşi formulare de state de
salarii. Plăţile făcute în cursul lunii, cum sunt: avansul chenzinal,
lichidările, indemnizaţiile de concediu etc., se includ în statele de salarii,
pentru a cuprinde astfel întreaga sumă a salariilor calculate şi toate
reţinerile legale din perioada de decontare respectivă. Unităţile pot să-şi
stabilească, dacă necesităţile o cer, o altă machetă a formularului, dar care
să conţină informaţiile necesare unui eventual control.

Statul serveşte ca:

• document pentru calculul drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor,
precum şi al contribuţiei privind protecţia socială şi alte datorii;
•document justificativ de înregistrare în contabilitate;

Circulă:
♦ La persoanele autorizate să exercite controlul financiar şi să
aprobe plata (exemplarul 1);
♦ La casieria unităţii, pentru plata sumelor cuvenite (exemplarul 1);
♦ La compartimentul financiar-contabil ca anexă la exemplarul 2 a
registrului de casă, pentru înregistrarea în contabilitate (exemplarul 1
împreună cu exemplarul 1 al borderoului de salarii neridicate);
♦ La compartimentul care a întocmit statele de salarii (exemplarul
2).

Se arhivează:
♦ la compartimentul financiar-contabil, separat de celelalte acte
justificative (exemplarul 1);
♦ la compartimentul care a întocmit statele de salarii (exemplarul 2)

Macheta Statului de salarii:

STAT DE SALARII
pe luna........................anul........................
Nr. Nume Sal. de Spo- Ind. Sal. CAS Fond Fond Deduc. Sal. Impoz. A- Alte Rest
crt şi încadr. ruri brut de de Impo- vans reţ. plată
pren. şomaj sănăt. zab.

76
 Macheta statului de plată pentru colaboratori:

STAT DE PLATĂ PENTRU COLABORATORI

Nr Nume şi Drepturi de Venit Fond Venit Impozit Avans Alte Rest Semnă-
crt prenume colaborare brut de impozabil reţineri de tura
În În sănătate plată
bani natură

b) LISTA DE AVANS CHENZINAL

Se întocmeşte lunar în două exemplare, de către compartimentul

care are această atribuţie, pe baza documentelor de evidenţă a muncii a
timpului efectiv lucrat, a certificatelor medicale, etc.

Lista de avans chenzinal serveşte ca:

•document pentru calculul drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor
ca avansuri chenzinale;
• document pentru reţinerea în statul de salarii a avansurilor plătite;
• document justificativ de înregistrare în contabilitate.

Documentul circulă:
♦ La persoanele autorizate să exercite controlul financiar şi să
aprobe plata (exemplarul 1);
♦ La casieria unităţii, pentru plata avansurilor cuvenite (exemplarul
1);
♦ La compartimentul financiar-contabil, ca anexă la exemplarul 2 a
registrului de casă, pentru înregistrarea în contabilitate (exemplarul 1);
♦ La compartimentul care a întocmit lista de avans pentru a servi la
întocmirea statelor de salarii la sfârşitul lunii (exemplarul 2).

Se arhivează:
• la compartimentul financiar-contabil, ca anexă la exemplarul 2 al
registrului de casă (exemplarul 1);
• la compartimentul care a întocmit lista de avans (exemplarul 2).

77
 Macheta Listei de avans chenzinal (cod 14-5-1d):

LISTĂ DE AVANS CHENZINAL

Nr. Nume şi Marca Salariu de Timp efectiv Avans de

crt prenume bază pe plată
Lucrat Concediu
lună
medical

c) LISTA PENTRU PLĂŢI PARŢIALE

Se întocmeşte în 2 exemplare ori de câte ori se face o plată parţială în

cursul lunii.

Serveşte ca:
♦ Document pentru calculul drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor
pentru plăţile parţiale efectuate;
♦ Document care stă la baza întocmirii statelor de salarii;
♦ Document justificativ de înregistrare în contabilitate;

Se arhivează:
• La compartimentul financiar-contabil, ca anexă la
exemplarul 2 al registrului da casă (exemplarul 1);
• La compartimentul care a întocmit lista pentru plăţi
parţiale (exemplarul 2).

Lista pentru plăţi parţiale cod 14-5-1/d1 se întocmeşte pentru prima

plată parţială, iar lista pentru plăţi parţiale cod 14-5-1/d2 se întocmeşte
pentru cea de-a doua plată parţială şi pentru următoarele.

Modelul Listei de plăţi parţiale cod 14-5-1/d1:

LISTĂ PENTRU PLĂŢI PARŢIALE

reprezentând ........... pe luna ...........

Nr Nume şi Venitul Impozitul Rest de Semnătura

crt prenume impozabil calculat şi plată
reţinut

78
 Modelul Listei de plăţi parţiale cod 14-5-1/d2:

LISTĂ PENTRU PLĂŢI PARŢIALE

reprezentând ........... pe luna ...........

Nr Nume Venitul Venitul Total venit Impozitul Salari Rest Semnă-

crt şi pre- impozabil curent impozabil calculat şi ul net de tura
nume calculat reţinut cuve- plată
anterior nit

2.5.5. Documente de evidenţă a mijloacelor băneşti

a) DOCUMENTE PRIVIND DECONTĂRILE ÎN NUMERAR

a.1) DISPOZIŢIA DE PLATĂ-ÎNCASARE CĂTRE CASIERIE

Se întocmeşte într-un exemplar de către compartimentul financiar-

contabil:
♦ În cazul utilizării ca dispoziţie de plată: când nu există alte
documente prin care se dispune plata (stat de plată, listă de avans chenzinal
etc.)
♦ În cazul utilizării ca dispoziţie de plată a avansurilor pentru
cheltuielile de deplasare, procurare de materiale etc.
♦ În cazul utilizării ca dispoziţie de încasare: când nu există alte
documente prin care se dispune încasarea (avize de plată, somaţii de plată,
etc.); în acest caz, pentru sumele încasate, casierul trebuie să emită
Chitanţă.

Serveşte ca:
♦ dispoziţie pentru casierie, în vederea achitării a unor sume,
precum: avansuri pentru cheltuieli de deplasare, pentru procurarea de
materiale, pentru diferenţele de încasat de către titularul de avans în cazul
justificării unor sume mai mari decât avansul primit;
♦ dispoziţie către casierie, în vederea încasării în numerar a unor
sume;

79
 ♦ document justificativ de înregistrare în registrul de casă şi în
contabilitate, în cazul plăţilor în numerar efectuate fără alt document
justificativ;

Modelul tipizat al Dispoziţiei de plată-încasare către casierie (cod 14-4-

4):

DISPOZIŢIE DE∗ ..................CĂTRE CASIERIE

Nr.................................... din............................
Nume şi prenume................................................................................
Funcţia.................................................................................................
Suma................................... lei ...........................................................
(în cifre) (în litere)
Scopul încasării-plăţii...............................................

Semnătura Conducătorul Viza de control Compartimentul

unităţii financiar- financiar-
preventiv contabil

∗
Se va înscrie "ÎNCASARE" sau "PLATĂ", după caz

a.2) BONUL DE VÂNZARE ŞI MONETARUL

Bonul se întocmeşte în 3 exemplare de către vânzător. Casierul

primeşte bonul de vânzare şi înscrie în borderoul bonurilor de vânzare
numărul şi valoarea bonului, numără în prezenţa cumpărătorului suma
primită de la acesta, aplică pe verso ştampila “Achitat”. Pe baza bonului
vizat de casier se eliberează cumpărătorului marfa, împreună cu exemplarul
1 al bonului de vânzare. La sfârşitul zilei sau a schimbului, fiecare vânzător
îşi centralizează bonurile emise şi achitate (nr. şi valoarea primite de la
cumpărători , completând borderoul bonurilor de vânzare, după care se
confruntă şi confirmă exactitatea cu borderoul întocmit de către casier. În
situaţia în care au fost emise bonuri, dar nu au fost achitate, pe exemplarul
rămas în caiet se va scrie “Anulat”. Casierul sau şeful de unitate totalizează
borderourile bonurilor de vânzare şi întocmeşte Monetarul în 2 exemplare,
predând numerarul şi monetarul casierului central. Acesta semnează de
primire pe cele 2 exemplare ale monetarului, aplică ştampila “Încasat” pe
exemplarul 1, pe care îl restituie gestionarului şi emite o chitanţă pentru
suma înscrisă în monetar, care se înregistrează în registrul de casă.
Exemplarul 1 al monetarului constituie document justificativ pentru

80
descărcarea gestiunii de mărfurile vândute. Monetarul este un document cu
regim special.

Bonul de vânzare serveşte ca:

♦ document pentru încasarea numerarului;
♦ document pe baza căruia se eliberează marfa clientului după ce
acesta a achitat-o la casă;
♦ document care stă la baza completării Borderoului bonurilor de
vânzare.

Modelul Bonului de vânzare (cod 14-4-12):

BON DE VĂNZARE
Secţia Casa Data
Mărfuri
alimentare
Denumirea mărfii Cantitatea Preţ unitar Valoare
(inclusiv TVA) -lei-

TOTAL,
din care: TVA

Modelul Monetarului:

S.C.......................................
MONETAR
500 lei x....... buc =......................lei
100 lei x....... buc=......................lei
50 lei x....... buc=......................lei
10 lei x....... buc=......................lei
5 lei x....... buc=......................lei
1 lei x....... buc=......................lei
0,5 lei x....... buc=......................lei
0,1 lei x....... buc=......................lei
0,01 lei x.......buc=......................lei
TOTAL..............................lei
Data.................
Semnătura

Predător, Primitor,

81
a.3) REGISTRUL DE CASĂ

Se întocneşte zilnic în 2 exemplare de casierul unităţii sau de o altă

persoană autorizată, pe baza actelor justificative de încasări şi plăţi. În cazul
în care o sumă plătită se referă la 2 sau 3 conturi corespondente, în registrul
de casă se trece distinct fiecare operaţie în parte. Se semnează de către
casier pentru confirmarea înregistrării operaţiilor efectuate şi de către
persoana din compartimentul financiar-contabil desemnată pentru primirea
exemplarului 2 şi a actelor justificative anexate.

Se completează zilnic, în ordinea efectuării operaţiilor, fără a lăsa

spaţii libere. Soldul de casă al zilei precedente se reportează pe primul rând
al registrului de casă pentru ziua în curs.
Se înregistrează toate încasările, după care acestea se totalizează
(inclusiv soldul de casă reportat al zilei precedente), apoi se înregistrează
toate plăţile, iar totalul acestora se scade din sumele rezultate din însumarea
încasărilor, pentru a se stabili soldul de casă al zilei respective.

Registrul de casă serveşte ca:

• document de înregistrare operativă a încasărilor şi plăţilor în
numerar efectuate prin casieria unităţii pe baza actelor justificative;
• document de stabilire la sfârşitul fiecărei zile a soldului de casă;
• document de înregistrare zilnică în comtabilitate a operaţiilor de
casă.

Modelul tipizat al Registrului de casă (cod 14-4-7A)

....................... REGISTRU DE CASĂ Data Contul
(unitatea) casă
Ziua Luna Anul

Nr. Nr. Nr. Explicaţii Încasări Plăţi Simbol cont

crt act anexă corespondent
casă
Report/Sold ziua precedentă

De reportat pagina/TOTAL
CASIER, COMPARTIMENTUL
FINANCIAR - CONTABIL

82
 a.4) BORDEROUL DE ACHIZIŢIE

Se întocmeşte în 2 exemplare de către delegatul însărcinat să

aprovizioneze unitatea cu produse de la piaţa ţărănească, de la producătorii
individuali sau de la alte persoane fizice, în momentul achiziţiei. Se
semnează de către delegatul care face achiziţiile respective şi de gestionarul
care primeşte marfa.

Serveşte ca:
• document de înregistrare în gestiune a produselor cumpărate;
• document justificativ de înregistrare în contabilitate a valorii
produselor cumpărate;
• document pentru justificarea sumelor primite ca avans (spre
decontare) pentru achiziţii sau pentru decontarea sumelor plătite
pentru achiziţii.

Macheta Borderoului de achiziţie (cod 14-4-13/b)

BORDEROU DE ACHIZIŢIE
Nr...............data.................
(de la producătorii individuali)
Contract Produ Carte de Denum Cantita Preţ Valoar Avan Suma Semnătu
- identitat . te unitar e s plătită ra de
catori e produs primire a
e sumei
Nr Data Nume Seri Nr.
şi e
pren.

b) DOCUMENTE PRIVIND DECONTĂRILE FĂRĂ NUMERAR

Numerarul este modul tradiţional şi, cel mai utilizat în ţara noastră
de achitare a diverselor obligaţii băneşti. Atunci când folosim numerarul,
plata se face individual, imediat şi fără intermediere. Dar sumele mari în
numerar necesită spaţii mari de depozitare şi prezintă riscuri în manevrare
(distrugere fizică, pierdere, furt, etc.). De aceea, ar fi normal ca în România,
numerarul să-şi piardă treptat din popularitate şi să fie înlocuit cu alte
mijloace de plată cuprinse sub denumirea generală de instrumente de plată
fără numerar.

83
 Plăţile fără numerar utilizează instrumente şi mijloace de plată
emise pe suport de hârtie, magnetic sau electronic.

Caracteristicile plăţilor fără numerar sunt:

♦ Natura lor dublă, determinată de un transfer de fonduri propriu-
zis şi de un flux de mesaje între părţi conţinând instrucţiunile de plată;
♦ Diferenţa în timp între momentul iniţierii şi cel al finalizării
plăţii;
♦ Existenţa unuia sau mai multor intermediari (bănci) în procesarea
acestui tip de plăţi;

Încasările şi plăţile fără numerar se înregistrează în Extrasele de

cont, pe baza documentelor care reflectă operaţiile efectuate prin conturile
bancare. Este emis de către bancă şi cuprinde: data emiterii, numărul
documentelor justificative, soldul precedent, încasările, plăţile, soldul final.

Principalele instrumente de plată fără numerar sunt: cecul, ordinul

de plată, biletul la ordin şi cambia.

b.1) CECUL

Cecul este instrumentul prin care se poate plăti fără numerar o sumă
de bani din contul debitorului către o altă persoană fizică sau juridică.
Persoana care ordonă plata (titularul cecului) se numeşte trăgător, persoana
care trebuie să încaseze suma este denumită beneficiar, iar societatea
bancară care trebuie să efectueze plata se numeşte tras. Cecurile pot fi de
mai multe tipuri: cecul la purtător, cecul certificat, cecul de călătorie, cecul
barat.

Posibilităţile de transmitere ale unui cec sunt:

♦ Simpla remitere- cazul cecului la purtător, care în momentul
emiterii nu indică expres beneficiarul sau poartă menţiunea “la purtător”;
acest cec va fi plătit fie persoanei desemnate ca beneficiar, fie deţinătorului
cecului;

♦ Cesiunea de creanţă ordinară- atunci când cecul este emis pe

numele unei anumite persoane şi conţine menţiunea “nu la ordin”; în acest
caz, numai persoana nominalizată poate să-l încaseze;

♦ Girarea- operaţiune prin care se transmit, odată cu remiterea, şi

toate drepturile rezultate din cec;ea este o menţiune specială făcută pe verso

84
în favoarea unei anumite persoane, inclusiv a trăgătorului; noul beneficiar
poate, la rândul său, să gireze cecul.

Cecul este plătibil numai la vedere (la prezentare). Termenele de

prezentare la plată a cecurilor emise şi plătite în România sunt:
♦ 8 zile, dacă cecul este plătibil chiar în localitatea în care a fost
emis;
♦ 15 zile, în celelalte cazuri.

Termenele se calculează începând cu ziua următoare datei emiterii

cecului.

b.2) ORDINUL DE PLATĂ

Ordinul de plată este un instrument emis de către plătitor pentru a-şi

achita o datorie faţă de o altă persoană (beneficiar), dând dispoziţie unei
bănci să plătească beneficiarului suma înscrisă pe formularul întocmit în 3
exemplare. Ordinul de plată va ajunge ulterior la banca beneficiarului, care
va pune suma respectivă la dispoziţia clientului său.

Pe drumul parcurs de ordinul de plată de la plătitor la beneficiar se

pot interpune mai multe societăţi bancare, acestea efectuând succesiv
operaţiuni de recepţie, autentificare, acceptare şi executare a ordinului de
plată. Toată această serie de operaţiuni poartă denumirea de transfer-credit.

b.3) BILETUL LA ORDIN

Biletul la ordin este o promisiune scrisă prin care o persoană fizică

sau juridică în calitate de debitor (sau subscriptor), se obligă faţă de o altă
persoană (beneficiar) să plătească la un anumit termen o sumă de bani.

Utilizarea unui bilet la ordin implică efectuarea următoarelor

operaţii:
• subscriptorul emite biletul la ordin pe care-l remite beneficiarului;
• beneficiarul are următoarele posibilităţi de a utiliza efectul primit:
♦ să-l prezinte băncii (trasului) la scadenţă pentru încasarea sumei;
♦ să-l gireze în favoarea unei alte persoane;
♦ să-l sconteze, adică să-l remită băncii pentru încasarea sumei
înainte de scadenţă.

85
b.4) CAMBIA

Cambia este un instrument cu ajutorul căruia o persoană în calitate

de creditor, dă ordin unui debitor de a plăti o anumită sumă unei persoane
numită beneficiar.
Cambia pune în legătură 3 persoane:
• persoana care emite documentul, numită trăgător;
• persoana care va plăti suma înscrisă în cambie, numită tras;
• persoana care va încasa suma, numită beneficiar;

Utilizarea cambiei presupune parcurgerea următoarelor etape:

• trăgătorul semnează o cambie, pe care o remite beneficiarului;
• beneficiarul are următoarele posibilităţi;
♦ să prezinte cambia trasului pentru acceptare, prezentare care
poate fi obligatorie sau facultativă;
♦ să prezinte cambia trasului pentru încasarea sumei;
♦ să gireze cambia în favoarea unui terţ;
♦ să sconteze cambia.

2.5.6. Registre de contabilitate

REGISTRUL-JURNAL
Nr. Data Document Expli- Simbol conturi Sume
crt înregistr. (fel, nr., caţii Debi- Credi- Debi- Credi-
dată) toare toare toare toare

REGISTRUL-JURNAL DE ÎNCASĂRI ŞI PLĂŢI

Nr. Data Document Felul Încasări Plăţi
crt înregistr. (fel, nr., operaţiei În Prin În Prin
dată) Explicaţii numerar bancă numerar bancă

REGISTRUL-INVENTAR
Nr. Recapitulaţia Valoarea Valoarea Diferenţe din
crt elementelor contabilă de evaluarea(de înregistrat)
inventariate inventar Valoarea Cauze
diferenţe

86
 NOTA DE CONTABILITATE
Unitatea NOTA DE Nr. Data
...................... CONTABILITATE document Ziua luna Anul

Nr. Explicaţii Simbolului conturilor Suma

crt
Debitoare Creditoare

Întocmit, Verificat,
TOTAL

FIŞA DE CONT PENTRU OPERAŢII DIVERSE

FIŞĂ DE CONT PENTRU OPERAŢII Simbol Pagina
DIVERSE cont

Data Fel Explicaţii Simbol cont De- Cre- D/ Sld.

document corespondent bit dit C
Felul Nr.

REGISTRUL CARTEA MARE

Luna CONTUL.......................................................................................
CONTURI CORESPONDENTE CREDITOARE Total Total Sold
rulaj rulaj
debitor creditor
Cont.. Cont.. Cont.. Cont.. Cont.. Cont. Cont.. La 1 ianuarie Debi Credi
jurnal jurnal jurnal jurnal jurnal jurnal jurnal (anul)......... tor tor
Ian
Feb
Mar
Total
trim. I

87
 REGISTRUL CARTEA MARE (ŞAH)

CARTEA MARE (ŞAH) Simbol Debit Pagina

cont
Denumirea contului .......................................
Nr. din Data Suma
registrul- operaţiei CONTURI CORESPONDENTE
jurnal

JURNAL PRIVIND OPERAŢIILE DE CASĂ ŞI BANCĂ

Nr. Registru de CONTURI CORESPONDENTE Rulaj
rând casă sau extras DEBITOARE creditor
de cont

SITUAŢIE PRIVIND OPERAŢIILE DE CASĂ ŞI BANCĂ

Nr. Registru de CONTURI CORESPONDENTE CREDITOARE Rulaj
rând casă sau extras debitor
de cont

Sold la începutul lunii:D/C ........

Total:D/C ...................................
Rulaj creditor (Jurnal, rând) ......
Sold la sfârşitul lunii ..................

88
 REZUMAT

Documentele sunt acte scrise, în care se consemnează operaţiile

economice în cifre şi litere, în momentul şi la locul înfăptuirii lor.
Ele îndeplinesc un rol deosebit în exercitarea controlului economic
şi financiar, pentru apărarea avutului public, fiind un mijloc (instrument)
economic de depistare a cheltuielilor ilegale, a sustragerilor, şi de stabilire a
răspunderii materiale a persoanelor vinovate;
Orice document trebuie să conţină următoarele elemente:
- denumirea documentului;
- denumirea unităţii emitente sau a compartimentului emitent;
- data întocmirii documentului şi efectuării operaţiei consemnate;
- explicaţia pe scurt a operaţiilor economice;
- date cantitative şi valorice;
- baza legală a operaţiilor;
- semnătura persoanelor responsabile de întocmirea documentelor
şi de aprobarea efectuării operaţiilor economice.
Pentru întocmirea documentelor trebuie respectate anumite reguli:
- se întocmesc cu cerneală, pix, creion chimic, la maşina de scris,
sau la calculator;
- dacă se întocmesc în mai multe exemplare, toate exemplarele
trebuie să aibă acelaşi conţinut;
- trebuie completate toate spaţiile din document, dacă nu este cazul
se barează;
- dacă se greşeşte la întocmirea unui document, se foloseşte “ştersul
contabil”, adică textul sau suma greşită se barează cu o linie, încât să poată
fi citit ceea ce a fost scris, iar deasupra se scrie textul sau suma corectă, sub
semnătura celui care a corectat;
- documentele de casă şi bancă nu se corectează, ele se anulează şi
se întocmeşte un exemplar corect, de asemenea avizele de expediţie şi
facturile se anulează în cazul în care au fost întocmite cu erori.
Clasificarea documentelor se face după mai multe criterii:
1. după natura operaţiilor;
2. după locul de întocmire;
3. după rolul lor;
4. după caracterul şi funcţia pe care o îndeplinesc;
5. după sfera de aplicare;
Tipizarea documentelor reprezintă operaţia prin care se urmăreşte
stabilirea unor tipuri unitare de documente ca mărime, format, conţinut şi

89
destinaţie pentru operaţiuni de acelaşi fel, cu caracter obligatoriu pentru
toate întreprinderile dintr-o ramură sau mai multe ramuri.
Înainte de înregistrarea în contabilitate a operaţiilor economice are
loc verificarea de formă şi de fond a documentelor contabile.
Verificare de formă se referă la următoarele aspecte:
- folosirea modelului de document corespunzător operaţiei
respective;
- completarea tuturor elementelor cerute de document;
- existenţa aceluiaşi număr de document pe toate exemplarele, când
documentul s-a întocmit în mai multe exemplare;
- existenţa semnăturilor tuturor persoanelor responsabile de
întocmirea documentelor şi aprobarea operaţiilor consemnate în document.
Verificarea de fond se referă la necesitatea, oportunitatea,
realitatea, legalitatea şi economicitatea operaţiilor consemnate în
documente.
Circulaţia documentelor. În cadrul întreprinderilor, documentele
parcurg un traseu bine stabilit, trecând pe la diferite compartimente unde
este necesară completarea, semnarea, corectarea, verificarea şi înregistrarea
lor.
Păstrarea documentelor. După îndeplinirea scopului pentru care
au fost întocmite, documentele sunt supuse clasării şi arhivării.
Clasarea este operaţia de aşezare a documentelor într-o anumită
ordine, în scopul păstrării şi găsirii cu uşurinţă când sunt necesare. În
practică se folosesc mai multe criterii de clasare a documentelor:
1. după natura operaţiei economice, documentele se grupează
separat pentru imobilizările corporale de natura mijloacelor fixe, active
circulante materiale, active circulante băneşti etc.
2. după criteriul cronologic se clasează în funcţie de data întocmirii
sau înregistrării.
3. după criteriul alfabetic se grupează în funcţie de denumirea
întreprinderii sau compartimentelor la care se referă.
4. după criteriul geografic se grupează ţinând cont de localitatea
unde se găseşte întreprinderea corespondentă.
În practică se utilizează cel mai adesea criteriul după natura
operaţiei şi criteriul cronologic.
Arhivarea documentelor se realizează astfel:
- în cursul anului în arhiva curentă care se organizează în cadrul
compartimentelor funcţionale;
- după închiderea anului de gestiune şi aprobarea bilanţului,
documentele se predau de fiecare compartiment la arhiva generală a
societăţii comerciale. De aici documentele pot fi scoase numai cu aprobarea
conducătorului societăţii.

90
 Potrivit Legii nr. 82/1991, cu modificările şi completările ulterioare,
principalele registre care se folosesc în contabilitate sunt: registrul jurnal,
registrul inventar şi registrul “cartea mare”.
Registrul jurnal este un document contabil obligatoriu în care se
înregistrează prin articole contabile, în mod cronologic, operaţiile
patrimoniale prin respectarea succesiunii documentelor după data de
întocmire sau intrare a acestora în unitate.
Registrul-jurnal serveşte ca:
- document obligatoriu de înregistrare cronologică şi sistematică a
mişcării patrimoniului unităţii;
- probă în litigii.
Registrul-inventar este un document contabil obligatoriu, în care
se înregistrează toate elementele patrimoniale de activ şi de pasiv, grupate
în funcţie de natura lor, conform posturilor din bilanţul contabil,
inventariate potrivit normelor legale în vigoare. Elementele patrimoniale
înscrise în registrul-inventar au la bază listele de inventariere sau alte
documente care justifică conţinutul fiecărui post din bilanţul contabil.
Registrul-inventar serveşte ca:
- document contabil obligatoriu de înregistrare anuală şi de grupare
a rezultatelor inventarierii patrimoniului;
- probă în litigii.
Registrul “cartea mare” este un document contabil obligatoriu în
care se înscriu lunar, direct sau prin regrupare pe conturi corespondente,
înregistrările efectuate în registrul-jurnal, stabilindu-se situaţia fiecărui
cont, respectiv soldul iniţial, rulajele debitoare, rulajele creditoare şi soldul
final.
Registrele de contabilitate se păstrează în unitate timp de 10 ani, de
la data închiderii exerciţiului în cursul căruia au fost întocmite, iar în caz de
pierdere, sustragere sau distrugere trebuie reconstituite în termen de
maximum 30 de zile de la data constatării.
Formularele privind activitatea contabilă se clasifică în:
Documente cu regim special:
- Avizul de insoţire a mărfii
- Factura şi factura fiscală
- Chitanţa
- Bonul de comandă-chitanţa (tva)
- Fişa de magazie a formularelor cu regim special
- Situaţia încasării-achitării facturilor

Documente de evidenţă a imobilizărilor:

- Registrul numerelor de inventar
- Fişa mijlocului fix

91
 - Bonul de mişcare a mijloacelor fixe
- Procesul verbal de recepţie
- Procesul-verbal de scoatere din funcţiune a
mijloacelor fixe/de declasare a unor bunuri
materiale

Documente de evidenţă a stocurilor:

- Nota de recepţie şi constatare de diferenţe
- Bonul de consum
- Bonul de predare-transfer-restituire
- Fişa de magazie
- Raportul de gestiune
- Bonul de primire în consignaţie
- Borderoul de primire a obiectelor în consignaţie
- Borderoul de ieşire a obiectelor din consignaţie
- Registrul stocurilor

Documente de evidenţă a salariilor:

- Statul de salarii
- Lista de avans chenzinal
- Lista pentru plăţi parţiale

Documente de evidenţă a mijloacelor băneşti:

- Documente privind decontările în numerar:
- Dispoziţia de plată-încasare către casierie
- Bonul de vânzare şi monetarul
- Registrul de casă
- Borderoul de achiziţie
- Documente privind decontările fără numerar:
- Cecul
- Ordinul de plată
- Biletul la ordin
- Cambia

92
 ÎNTREBĂRI

1. Cum definiţi documentele contabile?

2. Care sunt elementele pe care orice document trebuie să le conţină?
3. Care sunt criteriile de clasificare a documentelor?
4. Cum clasificaţi documentele după caracterul şi funcţia pe care o
îndeplinesc?
5. Ce reprezintă tipizarea documentelor?
6. Care sunt aspectele la care se referă verificarea de formă?
7. Cum se păstrează documentele?
8. Care sunt principalele registre de contabilitate?
9. Registrul jurnal este un document contabil obligatoriu?
10. Enumeraţi documentele cu regim special.
11. Bonul de consum este un document de evidenţă a stocurilor?
12. Care sunt documentele ce privesc decontările în numerar?
Exemplificaţi-le.

93
 TESTE GRILĂ
1. Documentele contabile oficiale care potrivit legii se ţin în limba
română şi în moneda naţională sunt:
a) bilanţul contabil;
b) registrul-jurnal;
c) cartea mare şi bilanţul contabil;
d) bilanţul contabil, cartea mare şi registrul-jurnal;
e) registrul-inventar, registrul-jurnal, cartea mare şi bilanţul
contabil.

2. Bonul de consum este după caracterul şi funcţia pe care o

îndeplineşte, document:
a) de execuţie;
b) de raportare;
c) de dispoziţie;
d) mixt;
e) centralizator.

3. Orice persoană care constată pierderea, sustragerea sau distrugerea

unor documente justificative sau contabile are obligaţia să sesizeze,
în scris, conducătorul unităţii în termen de:
a) 3 zile de la constatare;
b) 5 zile de la constatare;
c) 10 zile de la constatare;
d) 24 de ore de la constatare;
e) 48 de ore de la constatare.

4. Ordinul de plată este după caracterul şi funcţia pe care o

îndeplineşte, document:
a) de execuţie;
b) mixt;
c) de dispoziţie;
d) bancar;
e) specific.

5. Documentele contabile-jurnale, fişe etc. care servesc la prelucrarea,

centralizarea şi înregistrarea în contabilitate a operaţiilor
consemnate în documentele justificative, trebuie să cuprindă
elemente cu privire la:

94
 a) felul, numărul şi data documentului justificativ; conturile
sintetice şi analitice;
b) numărul şi data documentului justificativ; sumele; conturile
sintetice şi analitice;
c) felul, numărul şi data documentului justificativ; sumele
corespunzătoare operaţiilor efectuate; conturile sintetice şi
analitice debitoare şi creditoare; semnăturile pentru
întocmire şi verificare.
d) felul şi numărul documentului justificativ; sumele; conturile;
semnăturile;
e) felul, numărul şi data documentului justificativ; sumele
corespunzătoare operaţiilor efectuate şi semnăturile pentru
verificare.

6. Pentru utilaje şi instalaţii care necesită montaj şi probe tehnologice,

precum şi clădirile şi construcţiile speciale care deservesc procese
tehnologice, se întocmeşte:
a) proces-verbal de recepţie;
b) proces-verbal de recepţie provizorie;
c) procesul-verbal de punere în funcţiune;
d) procesul-verbal de recepţie finală;
e) procesul-verbal de recepţie provizorie şi procesul-verbal de
recepţie finală.

7. Principalele registre ce se folosesc în contabilitate sunt:

a) registrul-jurnal; registrul-inventar;
b) registrul-jurnal; cartea mare;
c) registrul-jurnal; registrul-inventar; registrul de casă;
d) registrul-jurnal; registrul-inventar; registrul de casă; registrul
numerelor de inventar;
e) registrul-jurnal; registrul-jurnal de încasări şi plăţi; registrul-
inventar; cartea mare.

8. În structura documentelor justificative nu se cuprinde:

a) denumirea documentului;
b) denumirea şi sediul unităţii patrimoniale care întocmeşte
documentul (când este cazul);
c) numărul documentului şi data întocmirii acestuia;
d) conţinutul operaţiei economice financiare;
e) graficul de circulaţie a documentelor justificative.

95
9. Înregistrarea documentelor în contabilitate se efectuează:
a) sistematic;
b) cronologic;
c) la sfârşitul trimestrului;
d) cu ocazia întocmirii bilanţului contabil;
e) cronologic şi sistematic.

10. Conform Legii contabilităţii, următoarele registre contabile sunt

obligatorii:
a) Registrul-jurnal;
b) Registrul inventar;
c) Cartea Mare;
d) Registrul-jurnal; Registrul-inventar, Crtea Mare;
e) Registrul-jurnal, registrul de casă.

96
 BAREM DE NOTARE

Nr.
a b c d e
crt
1 ∗
2 ∗
3 ∗
4 ∗
5 ∗
6 ∗
7 ∗
8 ∗
9 ∗
10 ∗

97
 Capitolul 3

EVALUAREA

3.1 DEFINIREA, NECESITATEA ŞI

PRINCIPIILE EVALUĂRII
Evaluarea este acea formă a cuantificării prin care metoda
contabilităţii determină mărimea existenţei şi mişcării patrimoniului în
expresie bănească.
Evaluarea asigură trecerea de la informaţii singulare exprimate în
etalon natural, la informaţii generalizatoare de sinteză în expresie valorică,
necesare proceselor de decizie.
Măsurarea elementelor patrimoniale în vederea asigurării şi
sistematizării lor sub o formă înregistrabilă în conturi, nu este posibilă
decât în expresie bănească. De asemenea prezentarea informaţiilor
contabile cu ajutorul bilanţului nu este posibilă fără a se folosi exprimarea
fenomenelor şi proceselor în etalon bănesc.
Balanţele sintetice prezintă elemente patrimoniale sub formă
valorică, iar balanţele analitice prezintă elementele patrimoniale în etalon
natural şi în etalon bănesc.
La evaluarea elementelor patrimoniale, cât şi a operaţiilor
economico-financiare la care iau parte, trebuie respectate anumite principii
care influenţează întreaga metodologie a evaluării, cum sunt:
1. Principiul prudenţei, potrivit căruia nu este admisă
supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea
elementelor de pasiv şi a cheltuielilor. Prudenţa presupune, printre altele,
stabilirea la finele anului a unui patrimoniu real care poate fi valorificat la
preţurile pieţei libere la data respectivă, indiferent de preţurile la care
figurează în contabilitate. Valoarea oricărui element trebuie să fie
determinată pe baza principiului prudenţei. În mod special, se vor avea în
vedere următoarele aspecte:
a) se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până la
data încheierii exerciţiului financiar;
b) se va ţine seama de toate obligaţiile previzibile şi pierderile
potenţiale care au luat naştere în cursul exerciţiului financiar încheiat sau pe
parcursul unui exerciţiu anterior, chiar dacă asemenea obligaţii sau pierderi
apar între data încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului;

98
 c) se va ţine seama de ajustările de valoare datorate deprecierilor,
indiferent dacă rezultatul exerciţiului financiar este profit sau pierdere.
2. Principiul permanenţei metodelor, care conduce la
continuitatea aplicării regulilor şi normelor privind evaluarea, înregistrarea
în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor,
asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.
Potrivit acestui principiu, unitatea trebuie să folosească aceleaşi
metode de evaluare în tot cursul exerciţiului, precum şi de la un exerciţiu la
altul. Noile reglement[ri contabile conforme cu
directivele europene prev[d obligativitatea
agentului economic care a schimbat metodele de
evaluare @n timpul exerci\iului s[ fac[ aceast[
men\iune @n „Notele explicative la SFA” ]i s[
stabileasc[ ]i efectul schimb[rii metodei asupra
rezultatului exerci\iului.
3. Principiul costului istoric potrivit căruia înregistrările în
contabilitate a elementelor patrimoniale se fac la costul de achizi\ie
respectiv costul de produc\ie.
4. Principiul cuantificării factorului timp asupra valorii unor
elemente patrimoniale.
În scopul asigurării comparabilităţii în timp a cheltuirii resurselor
este necesar să se aplice metoda actualizării, întrucât între momentul iniţial
al folosirii şi momentul recuperării au loc diverse mutaţii cu caracter tehnic,
economic şi financiar care pot determina creşterea sau deprecierea valorii
elementelor.
5. Principiul continuităţii activităţii. Acesta presupune că
persoana juridică îşi continuă în mod normal funcţionarea într- un viitor
previzibil, fără a intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a
activităţii.
Dacă administratorii persoanei juridice au luat cunoştinţă de unele
elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la
incapacitatea acesteia de a- şi continua activitatea, aceste elemente trebuie
prezentate în notele explicative. În cazul în care situaţiile financiare anuale
simplificate nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această
informaţie trebuie prezentată împreună cu explicaţii privind modul de
întocmire a acestora şi motivele care au stat la baza deciziei conform căreia
persoana juridică nu îşi mai poate continua activitatea.
6. Principiul independenţei exerciţiului. Se vor lua în considerare
toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru
care se face raportarea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a
efectuării plăţilor.
7. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi pasiv.

99
În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ, se
va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ
sau de pasiv.
8. Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere al unui
exerciţiu trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului
precedent.
9. Principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă
active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive,
respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepţia compensărilor între active şi
pasive, permise de reglementările legale.
10. Evaluarea activelor circulante materiale se completează cu
exprimarea acestora prin intermediul etalonului natural.

3.2 METODE ŞI FORME DE EVALUARE

Reglementările naţionale actuale în domeniul evaluării elementelor
patrimoniale din situaţiile financiare sunt stabilite prin OMFP 1752/2005.
Regulile generale de evaluare privind tratamentele contabile
utilizate pentru evaluarea elementelor patrimoniale au în vedere 4
momente:
1) Evaluarea la data intrării în entitate: bunurile se evaluează şi se
înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, care se stabileşte astfel:
a) la cost de achiziţie-pentru bunurile procurate cu titlu
oneros;
b) la cost de producţie-pentru bunurile produse în
entitate;
c) la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării-
pentru bunurile reprezentând aport la capitalul social;
d) la valoarea justă-pentru bunurile obţinute cu titlu
gratuit.
Prin valoare justă se înţelege suma pentru care un activ ar putea fi
schimbat de bunăvoie între două părţi aflate în cunostinţă de cauză, în
cadrul unei tranzacţii, cu preţul determinat obiectiv.
În aceste cazuri, valoarea de aport şi, respectiv, valoarea justă, se
substituie costului de achiziţie.
Costul de achiziţie al bunurilor cuprinde preţul de cumpărare, taxele
de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care persoana juridică le poate
recupera de la autorităţile fiscale), cheltuielile de transport, manipulare şi
alte cheltuieli care pot fi atribuibile direct achiziţiei bunurilor respective.
Reducerile comerciale acordate de furnizori nu fac parte din costul
de achiziţie.
Costul de producţie al unui bun cuprinde: costul de achiziţie al

100
materiilor prime şi consumabilelor, celelalte cheltuieli directe de producţie,
precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie alocate în mod raţional
ca fiind legate de fabricaţia acestuia.
Pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie
înregistrate peste limitele normal admise, cheltuielile de depozitare, cu
excepţia cazurilor în care aceste costuri sunt necesare în procesul de
producţie, anterior trecerii într- o nouă fază de fabricaţie, regiile
(cheltuielile) generale de administraţie care nu participă la aducerea
stocurilor în forma şi locul final, precum şi costurile de desfacere,
reprezintă exemple de costuri care nu trebuie incluse în costul de producţie
a stocurilor, ci sunt recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au
survenit.
În costul unui activ cu ciclu lung de fabricaţie pot fi incluse şi
dobânzile plătite la creditele bancare contractate pentru achiziţia,
construcţia sau producţia acestuia, direct atribuibile activului, până la
finalizarea sa, aferente aceleiaşi perioade. Prin activ cu ciclu lung de
fabricaţie se înţelege un activ care solicită în mod necesar o perioadă
substanţială de timp pentru a fi gata în vederea utilizării sau pentru vânzare.
2) Evaluarea cu ocazia inventarierii
Evaluarea elementelor de activ şi de pasiv cu ocazia inventarierii se
face la valoarea actuală a fiecărui element, denumită valoare de inventar,
stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei.
În cazul creanţelor şi datoriilor, această valoare se stabileşte în
funcţie de valoarea lor probabilă de încasat, respectiv de plată.
3) Evaluarea la încheierea exerciţiului financiar: elementele de
activ şi de pasiv de natura datoriilor se evaluează şi se reflectă în situaţiile
financiare anuale la valoarea de intrare, pusă de acord cu rezultatele
inventarierii.
În acest scop, valoarea de intrare se compară cu valoarea stabilită pe
baza inventarierii denumită valoare de inventar, astfel:
- pentru elementele de activ, diferenţele constate în plus între
valoarea de inventar şi valoarea de intrare nu se înregistrează în
contabilitate, aceste elemente menţinându-se la valoarea lor de intrare.
Diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar stabilită la
inventariere şi valoarea contabilă netă a elementelor de activ se
înregistrează în contabilitate pe seama unei amortizări suplimentare, în
cazul activelor amortizabile pentru care deprecierea este ireversibilă sau se
efectuează o ajustare pentru depreciere sau pierdere de valoare, atunci când
deprecierea este reversibilă, aceste elemente menţinându-se, de asemenea,
la valoarea lor de intrare. Valorile mobiliare pe termen scurt admise la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată se evaluează la valoarea de cotaţie
din ultima zi de tranzacţionare, iar cele netranzacţionate la costul istoric

101
mai puţin eventualele ajustări pentru pierderi de valoare. Prin valoare
contabilă netă se înţelege valoarea de intrare, mai puţin amortizarea şi
ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare cumulate.
- pentru elementele de pasiv de natura datoriilor, diferenţele
constatate în minus între valoarea de inventar şi valoarea de intrare nu se
înregistrează în contabilitate, aceste elemente menţinându- se la valoarea
lor de intrare. Diferenţele constatate în plus între valoarea stabilită la
inventariere şi valoarea de intrare a elementelor de pasiv de natura
datoriilor se înregistrează în contabilitate pe seama elementelor
corespunzătoare de datorii.
La fiecare dată a bilanţului:
- elementele monetare exprimate în valută (disponibilităţi şi alte
elemente asimilate, cum sunt acreditivele şi depozitele bancare, creanţe şi
datorii în valută) trebuie raportate utilizând cursul de schimb valabil la data
încheierii exerciţiului financiar. Diferenţele de curs valutar, favorabile sau
nefavorabile, între cursul de la data înregistrării creanţelor sau datoriilor în
valută sau faţă de cursul la care au fost raportate în situaţiile financiare
anterioare şi cursul de schimb de la data încheierii exerciţiului, se
înregistrează la venituri sau cheltuieli financiare, după caz.
- pentru creanţele şi datoriile exprimate în lei, a căror decontare se
face în funcţie de cursul unei valute, eventualele diferenţe favorabile sau
nefavorabile, care rezultă din evaluarea acestora se înregistrează la venituri
sau cheltuieli financiare după caz.
- elementele nemonetare achiziţionate cu plata în valută şi
înregistrate la cost istoric (imobilizări, stocuri) trebuie raportate utilizând
cursul de schimb la data efectuării tranzacţiei.
- elementele nemonetare achiziţionate cu plata în valută şi
înregistrate la valoarea justă (imobilizări, stocuri) trebuie raportate utilizând
cursul de schimb existent în momentul determinării valorilor respective.
În contextul prezentelor reglementări, prin elemente monetare se
înţelege disponibilităţile băneşti, precum şi activele/datoriile de primit/de
plătit în sume fixe sau determinabile.
Evenimentele care apar după data bilanţului pot furniza informaţii
suplimentare faţă de cele cunoscute la data bilanţului. Dacă situaţiile
financiare anuale simplificate nu au fost aprobate, acestea vor fi modificate
pentru a reflecta şi informaţiile suplimentare;
4) Evaluarea la data ieşirii din entitate sau la darea în consum:
bunurile se evaluează şi se scad din gestiune la valoarea lor de intrare.
Luând individual elementele cuprinse în situaţiile financiare,
evaluarea se realizează diferenţiat:
Activele imobilizate
Activele imobolizate sunt active generatoare de beneficii şi deţinute

102
pe o perioadă mai mare de un an. Ele trebuie evaluate la costul de achiziţie
sau la costul de producţie.
Costul de achiziţie sau costul de producţie al activelor imobilizate
cu durate limitate de utilzare economică trebuie redus cu ajustările de
valoare calculate pentru a amortiza valoare unor astfel de active, în mod
sistematic de-a lungul duratelor de utilizare economică.
Prin durata de utilizare economică se înţelege durata de viaţă utilă,
aceasta reprezentând:
a) perioada în care un activ este prevăzut a fi disponibil
pentru utilizare de către o entitate; sau
b) numărul unităţilor produse sau a unor unităţi similare
ce se estimează că vor fi obţinute de entitate prin folosirea
activului respectiv.
Atunci când se constată pierderi de valoare pentru imobilizări
financiare, trebuie făcute ajustări pentru pierderea de valoare, astfel încât
acestea să fie evaluate la cea mai mică valoare atribuită acestora la data
bilanţului. Imobilizările trebuie să facă obiectul ajustărilor de valoare,
indiferent dacă duratele lor de utilizare economică sunt limitate sau nu,
astfel încât acestea să fie evaluate la cea mai mică valoare atribuită acestora
la data bilanţului, dacă se estimează că reducerea valorii acestora este
permanentă. Ajustările de valoare trebuie înregistrate în contul de profit şi
pierdere şi prezentate distinct în notele explicative, dacă acestea nu au fost
prezentate separat în contul de profit şi pierdere.Evaluarea la valorile
minime, nu poate fi continuată dacă nu mai sunt aplicate motivele pentru
care au fost făcute ajustările respective. Dacă activele imobilizate fac
obiectul ajustărilor excepţionale de valoare exclusiv în scop final, în notele
explicative se prezintă valoarea ajustărilor şi motivele pentru care acestea
au fost efectuate.
1. Imobilizările necorporale
Un activ necorporal se înregistrează iniţial la costul de achiziţie sau
de producţie.
Un element necorporal raportat drept cheltuială nu poate fi
recunoscut ulterior ca parte din costul unui activ necorporal. Cheltuielile
ulterioare efectuate cu un activ necorporal după cumpărarea sau finalizarea
sa se înregistrează în conturile de cheltuieli atunci când sunt efectuate.
Cheltuielile ulterioare vor majora costul activului necorporal atunci
când este probabil că aceste cheltuieli vor permite activului să genereze
beneficii economice viitoare peste performanţa prevăzută iniţial şi pot fi
evaluate credibil.
Un activ necorporal trebuie prezentat în bilanţ la valoarea de intrare,
mai puţin ajustările cumulate de valoare.
2. Imobilizări corporale

103
 O imobilizare corporală recunoscută ca activ trebuie evaluată iniţial
la costul său determinat potrivit regulilor de evaluare, în funcţie de
modalitatea de intrare în entitate.
Cheltuielile ulterioare aferente unei imobilizări corporale trebuie
recunoscute de regulă, drept cheltuieli în perioada în care au fost efectuate.
Costul reparaţiilor efectuate la imobilizările corporale, în scopul
asigurării utilizării continue a acestora, trebuie recunoscut ca o cheltuială în
perioada în care este efectuată. În situaţia unei modernizări care conduce la
obţinerea de beneficii economice suplimentare, aceasta se recunoaşte ca o
componentă a activului.
Imobilizările corporale în curs reprezintă investiţiile neterminate
efectuate în regie proprie sau în antrepriză. Acestea se evaluează la costul
de producţie, respectiv de achiziţie. Imobilizările corporale în curs se trec în
categoria imobilizărilor finalizate după recepţia, darea în folosinţă sau
punerea în funcţiune a acestora, după caz.
O imobilizare corporală trebuie prezentată în bilanţ la valoarea de
intrare, mai puţin ajustările cumulate de valoare. Costul unei imobilizări
corporale construite în regie proprie este determinat folosind aceleaşi
principii ca şi pentru un activ achiziţionat. Astfel, dacă entitatea produce
active similare, în scopul comercializării, în cadrul unor tranzacţii normale,
atunci costul activului este de obicei acelaşi cu costul de construire a acelui
activ destinat vânzării. Prin urmare, orice profituri interne sunt eliminate
din calculul costului acestui activ. În mod similar, cheltuiala reprezentând
rebuturi, manopera sau alte resurse peste limitele acceptate ca fiind
normale, precum şi pierderile care au apărut în cursul construcţiei în regie
proprie a activului nu sunt incluse în costul activului.
Imobilizările corporale pot fi supuse reevaluării care se efectuează
potrivit reglementărilor legale, caz în care sunt prevăzute în bilanţ la
valoarea reevaluată şi nu la costul lor istoric. Reevaluarea acestora se face,
cu excepţiile prevăzute de reglementările legale, la valoarea justă. Valoarea
justă se determină pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de evaluatori
autorizaţi.
În cazul în care, ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, valoarea unui
activ imobilizat este determinată pe baza reevaluării activului respectiv,
valoarea rezultată din reevaluare va fi atribuită activului, în locul costului
de achiziţie/costului de producţie sau al oricărei alte valori atribuite înainte
acelui activ. În astfel de cazuri, regulile privind amortizarea se vor aplica
activului având în vedere valoarea acestuia, determinată în urma
reevaluării. Elementele dintr- o clasă de imobilizari corporale sunt
reevaluate simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în
situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi
valori calculate la date diferite.

104
 Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din
clasa din care face parte trebuie reevaluate, cu excepţia situaţiei când nu
există nici o piaţă activă pentru acel activ. O clasă de imobilizări corporale
este o grupare de active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în
exploatarea unei persoane juridice. Exemple de astfel de clase sunt
următoarele: terenuri; clădiri; maşini şi echipamente; nave; aeronave etc.
Reevaluările trebuie făcute cu suficientă regularitate, astfel încât
valoarea contabilă să nu difere substanţial de cea care ar fi determinată
folosind valoarea justă la data bilanţului. Dacă un activ dintr-o clasă de
active reevaluate nu poate fi reevaluat din cauză că nu există piaţa activă
pentru el, activul trebuie prezentat în bilanţ la cost mai puţin ajustările
cumulate de valoare. O piaţă activă este o piaţă unde sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) elementele comercializate sunt omogene;
b) pot fi găsiţi în permanenţă cumpărători şi vânzători interesaţi;
c) preţurile sunt cunoscute de către public.
Dacă valoarea justă a unei imobilizări corporale reevaluate nu mai
poate fi determinată prin referinţă la o piaţă activă, valoarea activului
prezentată în bilanţ trebuie să fie valoarea sa reevaluată la data ultimei
reevaluari, din care se scad ajustările cumulate de valoare. În cazul în care
se efectuează reevaluarea imobilizărilor corporale, diferenţa dintre valoarea
rezultată în urma reevaluării şi valoarea la cost istoric trebuie prezentată la
rezerva din reevaluare, ca un subelement distinct în ″Capital şi rezerve″.
Tratamentul în scop fiscal al rezervei de reevaluare trebuie prezentat în
notele explicative.
Indiferent dacă valoarea rezervei a fost modificată sau nu în cursul
exerciţiului financiar, entităţile trebuie să prezinte în notele explicative
următoarele informaţii:
a) valoarea rezervei din reevaluare la începutul
exerciţiului financiar;
b) diferenţele din reevaluare transferate la rezerva din
reevaluare în cursul exerciţiului financiar;
c) sumele capitalizate sau transferate într-un alt mod
din rezerva din reevaluare în cursul exerciţiului financiar,
prezentându-se natura oricărui astfel de transfer, cu respectarea
legislaţiei în vigoare;
d) valoarea rezervei din reevaluare la sfârşitul
exerciţiului financiar.
Surplusul din reevaluare inclus în rezerva din reevaluare este
capitalizat prin transferul direct în rezerve, atunci când acest surplus
reprezintă un câştig realizat.
Dacă rezultatul reevaluării este o creştere faţă de valoarea contabilă

105
netă, atunci aceasta se tratează ca o creştere a rezervei din reevaluare din
cadrul capitalurilor proprii, dacă nu a existat o descreştere anterioară
recunoscută ca o cheltuială aferentă acelui activ sau ca un venit care să
compenseze cheltuiala cu descreşterea recunoscută anterior la acel activ.
Dacă rezultatul reevaluării este o descreştere a valorii contabile nete, atunci
aceasta se tratează ca o cheltuială cu întreaga valoare a deprecierii, dacă în
rezerva din reevaluare nu este înregistrată o sumă referitoare la acel activ
(surplus din reevaluare) sau ca o scădere a rezervei din reevaluare
prezentată în cadrul elementului ″Capital şi rezerve″, cu minimul dintre
valoarea acelei rezerve şi valoarea descreşterii, iar eventuala diferenţă
rămasă neacoperită se înregistrează ca o cheltuială.
Rezerva din reevaluare trebuie redusă în măsura ăn care sumele
transferate la aceasta nu mai sunt necesare pentru aplicarea metodei de
evaluare utilizate şi pentru obţinerea scopului său.
Sumele reprezentând diferenţe de natura venituruilor şi cheltuielilor
rezultate la reevaluare trebuie prezentate separat în contul de profit şi
pierdere.
Ajustările de valoare se calculează în fiecare exerciţiu financiar pe
baza valorii atribuite imobilizării pentru acel exerciţiu financiar.
În cazul în care se efectuează reevaluarea, în notele explicative
trebuie prezentate separat pentru fiecare element din bilanţ de natura
imobilizărilor corporale reevaluate, următoarele informaţii:
a) valoarea la cost istoric a imobilizărilor reevaluate şi
suma ajustărilor cumulate de valoare; sau
b) valoarea la data bilanţului a diferenţei dintre valoarea
rezultată din reevaluare şi cea reprezentând costul istoric şi,
atunci când este cazul valoarea cumulată a ajustărilor
suplimentare de valoare.
3. Imobilizări financiare
Imobilizările financiare recunoscute ca activ se evaluează la costul
de achiziţie sau valoarea determinată prin contractul de dobândire a
acestora.
Imobilizările financiare se prezintă în bilanţ la valoarea de intrare
mai puţin ajustările cumulate pentru pierderile de valoare.
Activele circulante
Activele circulante se înregistrează în contabilitate la costul de
achiziţie sau costul de producţie, după caz.
Stocurile
Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente
achiziţiei şi prelucrării, precum şi alte costuri suportate pentru a aduce
stocurile sub forma şi în locul în care se găsesc.
Costul de producţie sau de prelucrare al stocurilor, precum şi costul

106
de producţie al imobilizărilor, cuprind cheltuielile directe aferente
producţiei, şi anume: materiale directe, energie consumată în scopuri
tehnologice, manoperă directă şi alte cheltuieli directe de producţie, precum
şi cota cheltuielilor indirecte de producţie alocată în mod raţional ca fiind
legată de fabricaţia acestora. Costul stocurilor unui prestator de servicii
cuprinde manopera şi alte cheltuieli legate de personalul direct angajat în
furnizarea serviciilor, inclusiv personalul însărcinat cu supravegherea,
precum şi regiile corespunzătoare.
Materiile prime şi materiale consumabile care sunt reînnoite în mod
constant şi a căror valoare globală este de importanţă secundară pentru
entitate, pot fi trecute în activ la o cantitate şi o valoare nemodificată, atunci
când acestea nu se modifică semnificativ.
Costul stocurilor care nu sunt de obicei fungibile şi al acelor bunuri
sau servicii produse şi destinate unor comenzi distincte trebuie determinat
prin identificarea specifică a costurilor individuale. Bunurile fungibile sunt
bunuri de orice natură care nu se pot distinge în mod substanţial unele de
altele.
Identificarea specifică a costului presupune atribuirea costurilor
specifice elementelor identificabile ale stocurilor. Acest tratament contabil
este adecvat pentru acele elemente care fac obiectul unei comenzi distincte,
indiferent dacă au fost cumpărate sau produse. Identificarea specifică nu
poate fi folosită în cazurile în care stocurile cuprind un număr mare de
elemente care sunt de regulă fungibile.
La ieşirea din gestiune a stocurilor şi altor active fungibile, acestea
se evaluează şi înregistrează în contabilitate prin aplicarea uneia din
următoarele metode:

a) metoda primului intrat- primul ieşit- FIFO;

b) metoda costului mediu ponderat- CMP;
c) metoda ultimului intrat- primul ieşit- LIFO.

Potrivit metodei FIFO, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la

costul de achiziţie (sau de producţie) al primei intrări. Pe măsura epuizării
primei intrări, bunurile ieşite se evaluează la costul de achiziţie (sau de
producţie) al următoarei intrări, în ordine cronologică.

Metoda CMP presupune calcularea costului fiecărui element pe

baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate în stoc la
începutul perioadei şi a costului elementelor similare, produse sau
cumpărate în timpul perioadei. Media poate fi calculată periodic sau după
fiecare recepţie.

107
 Val. stocului + Val. intrărilor
Cmp = ------------------------------------
Cant. din stoc + Cant. Intrată

Potrivit metodei "ultimul intrat- primul ieşit" (LIFO), bunurile ieşite

din gestiune se evaluează la costul de achiziţie (sau de producţie) al ultimei
intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se
evaluează la costul de achiziţie (sau de producţie) al lotului anterior, în
ordine cronologică.
Metoda aleasă trebuie aplicată cu consecvenţă pentru elemente
similare de natura stocurilor şi a activelor fungibile de la un exerciţiu
financiar la altul. Dacă în situaţii excepţionale, administratorii decid să
schimbe metoda pentru un anumit element de stocuri sau alte active
fungibile, în notele explicative trebuie să se prezinte următoarele
informaţii:
- motivul schimbării metodei;
- efectele sale asupra rezultatului.
O entitate trebuie să utilizeze aceleaşi metode de determinare a
costului pentru toate stocurile care au natură şi utilizare similare. Pentru
stocurile cu natură sau utilizare diferită, folosirea unor metode diferite de
calcul al costului poate fi justificată.
În funcţie de specificul activităţii, pentru determinarea costului pot
fi folosite, de asemenea, metoda costului standard, în activitatea de
producţie sau metoda preţului cu amănuntul, în comerţul cu amănuntul.
Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale materialelor
şi consumabilelor,manoperei, eficienţei şi capacităţii de producţie. Aceste
niveluri trebuie revizuite periodic şi ajustate ,dacă este necesar, în funcţie
de condiţiile existente la un moment dat. Diferenţele de preţ faţă de costul
de achiziţie sau de producţie trebuie evidenţiate distinct în contabilitate,
fiind recunoscute în costul activului.
Repartizarea diferenţelor de preţ asupra valorii bunurilor ieşite şi
asupra stocurilor se efectuează cu ajutorul unui coeficient care se
calculează astfel:

108
 Diferenţe de preţ aferente intrărilor în
Soldul iniţial al cursul perioadei, cumulat de la începutul
diferenţelor de + exerciţiului financiar, până la finele
Coeficient 1 preţ perioadei de referinţă
de = x 100
repartizare Valoarea intrărilor în cursul perioadei la
Soldul iniţial al
preţ de înregistrare, cumulat de la
stocurilor la preţ + începutul exerciţiului financiar până la
de înregistrare
finele perioadei de referinţă

Acest coeficient se înmulţeşte cu valoarea bunurilor ieşite din

gestiune la preţ de înregistrare, iar suma rezultată se înregistrează în
conturile corespunzătoare în care au fost înregistrate bunurile ieşite.
Coeficienţii de repartizare a diferenţelor de preţ pot fi calculaţi la
nivelul conturilor sintetice de gradul I şi II, prevăzut în planul general de
conturi pe grupe sau categorii de stocuri.
La sfârşitul perioadei soldurile conturilor de diferenţe de preţ se
cumulează cu cele de stocuri, la preţ de înregistrare, astfel încât să se
reflecte valoarea stocurilor la preţ de achiziţie, respectiv de producţie.
Diferenţele de preţ astfel stabilite la recepţia bunurilor respective se
înregistrează proporţional atât asupra valorii bunurilor ieşite, cât şi asupra
stocurilor.
Metoda preţului cu amănuntul este folosită în comerţul cu
amănuntul pentru a determina costul stocurilor de articole numeroase şi cu
mişcare rapidă, care au marje similare şi pentru care nu este practic să se
folosească altă metodă.
Costul bunurilor vândute este calculat prin deducerea valorii marjei
brute din preţul de vânzare al stocurilor. Orice modificare a preţului de
vânzare presupune recalcularea marjei brute.
Producţia în curs de execuţie se determină prin inventarierea
producţiei neterminate la sfârşitul perioadei, prin metode tehnice de
constatare a gradului de finalizare sau a stadiului de finalizare a operaţiilor
şi evaluarea acesteia la costurile de producţie.
Activele de natura stocurilor nu trebuie reflectate în bilanţ la o
valoare mai mare decât valoarea care se poate obţine prin utilizarea sau
vânzarea lor. În acest scop, valoarea stocurilor se diminuează până la
valoarea realizabilă netă, prin reflectarea unei ajustări pentru depreciere.
Prin valoare realizabilă netă se înţelege preţul de vânzare estimat care ar
putea fi obţinut pe parcursul desfăşurării normale a activităţii minus
costurile estimate pentru finalizarea bunului, atunci când este cazul, şi
costurile estimate necesare vânzării.
Creanţele şi datoriile se evaluează şi se înregistrează la valoarea lor
nominală.

109
 Investiţiile financiare pe termen scurt, la intrarea în entitate,
investiţiile pe termen scurt se evaluează la costul de achiziţie, prin care se
înţelege preţul de cumpărare, sau la valoarea stabilită potrivit contractelor.
La ieşirea din gestiunea investiţiilor pe termen scurt se aplică metodele de
la ieşirea din gestiune a stocurilor. Pentru deprecierea investiţiilor deţinute
ca active circulante, la sfârşitul exerciţiului financiar, cu ocazia
inventarierii, pe seama cheltuielilor se reflectă ajustări pentru pierderea de
valoare. La sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, ajustările pentru pierderile
de valoare reflectate se suplimentează, diminuează sau anulează, după caz.
La ieşirea din entitate a investiţiilor pe termen scurt, eventualele ajustări
pentru pierderi de valoare se anulează.

110
 REZUMAT
Evaluarea este acea formă a cuantificării prin care metoda
contabilităţii determină mărimea existenţei şi mişcării patrimoniului în
expresie bănească.
Evaluarea asigură trecerea de la informaţii singulare exprimate în
etalon natural, la informaţii generalizatoare de sinteză în expresie valorică,
necesare proceselor de decizie.
La evaluarea elementelor patrimoniale, cât şi a operaţiilor
economico-financiare la care iau parte, trebuie respectate anumite principii
care influenţează întreaga metodologie a evaluării, cum sunt:
Principiul prudenţei, potrivit căruia nu este admisă supraevaluarea
elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de
pasiv şi a cheltuielilor. Prudenţa presupune, printre altele, stabilirea la
finele anului a unui patrimoniu real care poate fi valorificat la preţurile
pieţei libere la data respectivă, indiferent de preţurile la care figurează în
contabilitate.
Principiul permanenţei metodelor, care conduce la continuitatea
aplicării regulilor şi normelor privind evaluarea, înregistrarea în
contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor,
asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.
Principiul costului istoric potrivit căruia înregistrările în
contabilitate a elementelor patrimoniale se fac la costul de achiziţie
respectiv costul de producţie.
Principiul cuantificării factorului timp asupra valorii unor
elemente patrimoniale.
Principiul continuităţii activităţii. Acesta presupune că persoana
juridică îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil,
fără a intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a activităţii.
Principiul independenţei exerciţiului. Se vor lua în considerare
toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru
care se face raportarea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a
efectuării plăţilor.

111
 Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi pasiv. În
vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ, se va
determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau
de pasiv.
Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu
trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului precedent.
Principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă
active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive,
respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepţia compensărilor între active şi
pasive, permise de reglementările legale.
Evaluarea activelor circulante materiale se completează cu
exprimarea acestora prin intermediul etalonului natural.
Regulile generale de evaluare privind tratamentele contabile
utilizate pentru evaluarea elementelor patrimoniale au în vedere 4
momente:
Evaluarea la data intrării în entitate: bunurile se evaluează şi se
înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, care se stabileşte astfel:
1. la cost de achiziţie-pentru bunurile procurate cu titlu
oneros;
2. la cost de producţie-pentru bunurile produse în
entitate;
3. la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării-
pentru bunurile reprezentând aport la capitalul social;
4. la valoarea justă-pentru bunurile obţinute cu titlu
gratuit.
Prin valoare justă se înţelege suma pentru care un activ ar putea
fi schimbat de bunăvoie între două părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în
cadrul unei tranzacţii, cu preţul determinat obiectiv.
Costul de achiziţie al bunurilor cuprinde preţul de cumpărare, taxele
de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care persoana juridică le poate
recupera de la autorităţile fiscale), cheltuielile de transport, manipulare şi
alte cheltuieli care pot fi atribuibile direct achiziţiei bunurilor respective.
Costul de producţie al unui bun cuprinde: costul de achiziţie al
materiilor prime şi consumabilelor, celelalte cheltuieli directe de producţie,
precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie alocate în mod raţional
ca fiind legate de fabricaţia acestuia.
Evaluarea cu ocazia inventarierii. Evaluarea elementelor de activ
şi de pasiv cu ocazia inventarierii se face la valoarea actuală a fiecărui
element, denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea
bunului, starea acestuia şi preţul pieţei.
Evaluarea la încheierea exerciţiului financiar: elementele de activ

112
şi de pasiv de natura datoriilor se evaluează şi se reflectă în situaţiile
financiare anuale la valoarea de intrare, pusă de acord cu rezultatele
inventarierii.
La fiecare dată a bilanţului:
• elementele monetare exprimate în valută
(disponibilităţi şi alte elemente asimilate, cum sunt
acreditivele şi depozitele bancare, creanţe şi datorii în
valută) trebuie raportate utilizând cursul de schimb valabil la
data încheierii exerciţiului financiar. Diferenţele de curs
valutar, favorabile sau nefavorabile, între cursul de la data
înregistrării creanţelor sau datoriilor în valută sau faţă de
cursul la care au fost raportate în situaţiile financiare
anterioare şi cursul de schimb de la data încheierii
exerciţiului, se înregistrează la venituri sau cheltuieli
financiare, după caz.
• pentru creanţele şi datoriile exprimate în lei, a
căror decontare se face în funcţie de cursul unei valute,
eventualele diferenţe favorabile sau nefavorabile, care
rezultă din evaluarea acestora se înregistrează la venituri sau
cheltuieli financiare după caz.
• elementele nemonetare achiziţionate cu plata
în valută şi înregistrate la cost istoric (imobilizări, stocuri)
trebuie raportate utilizând cursul de schimb la data efectuării
tranzacţiei.
• elementele nemonetare achiziţionate cu plata
în valută şi înregistrate la valoarea justă (imobilizări, stocuri)
trebuie raportate utilizând cursul de schimb existent în
momentul determinării valorilor respective.
Evaluarea la data ieşirii din entitate sau la darea în consum:
bunurile se evaluează şi se scad din gestiune la valoarea lor de intrare.
Luând individual elementele cuprinse în situaţiile financiare,
evaluarea se realizează diferenţiat:
Activele imobilizate
Activele imobolizate sunt active generatoare de beneficii şi deţinute
pe o perioadă mai mare de un an. Ele trebuie evaluate la costul de achiziţie
sau la costul de producţie.
Imobilizările necorporale
Un activ necorporal se înregistrează iniţial la costul de achiziţie sau
de producţie. Un activ necorporal trebuie prezentat în bilanţ la valoarea de
intrare, mai puţin ajustările cumulate de valoare.
Imobilizări corporale
O imobilizare corporală recunoscută ca activ trebuie evaluată iniţial

113
la costul său determinat potrivit regulilor de evaluare, în funcţie de
modalitatea de intrare în entitate.
Cheltuielile ulterioare aferente unei imobilizări corporale trebuie
recunoscute de regulă, drept cheltuieli în perioada în care au fost efectuate.
O imobilizare corporală trebuie prezentată în bilanţ la valoarea de
intrare, mai puţin ajustările cumulate de valoare. Costul unei imobilizări
corporale construite în regie proprie este determinat folosind aceleaşi
principii ca şi pentru un activ achiziţionat.
Imobilizările corporale pot fi supuse reevaluării care se efectuează
potrivit reglementărilor legale, caz în care sunt prevăzute în bilanţ la
valoarea reevaluată şi nu la costul lor istoric. Reevaluarea acestora se face,
cu excepţiile prevăzute de reglementările legale, la valoarea justă. Valoarea
justă se determină pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de evaluatori
autorizaţi.
În cazul în care se efectuează reevaluarea, în notele explicative
trebuie prezentate separat pentru fiecare element din bilanţ de natura
imobilizărilor corporale reevaluate, următoarele informaţii:
- valoarea la cost istoric a imobilizărilor reevaluate şi
suma ajustărilor cumulate de valoare; sau
- valoarea la data bilanţului a diferenţei dintre valoarea
rezultată din reevaluare şi cea reprezentând costul istoric şi, atunci
când este cazul valoarea cumulată a ajustărilor suplimentare de
valoare.
Imobilizări financiare
Imobilizările financiare recunoscute ca activ se evaluează la costul
de achiziţie sau valoarea determinată prin contractul de dobândire a
acestora.
Activele circulante
Activele circulante se înregistrează în contabilitate la costul de
achiziţie sau costul de producţie, după caz.
La ieşirea din gestiune a stocurilor şi altor active fungibile, acestea
se evaluează şi înregistrează în contabilitate prin aplicarea uneia din
următoarele metode:
a) metoda primului intrat- primul ieşit- FIFO;
b) metoda costului mediu ponderat- CMP;
c) metoda ultimului intrat- primul ieşit- LIFO.
În funcţie de specificul activităţii, pentru determinarea costului pot
fi folosite, de asemenea, metoda costului standard, în activitatea de
producţie sau metoda preţului cu amănuntul, în comerţul cu amănuntul.
Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale materialelor
şi consumabilelor, manoperei, eficienţei şi capacităţii de producţie. Aceste
niveluri trebuie revizuite periodic şi ajustate ,dacă este necesar, în funcţie

114
de condiţiile existente la un moment dat. Diferenţele de preţ faţă de costul
de achiziţie sau de producţie trebuie evidenţiate distinct în contabilitate,
fiind recunoscute în costul activului.
Repartizarea diferenţelor de preţ asupra valorii bunurilor ieşite şi
asupra stocurilor se efectuează cu ajutorul unui coeficient care se
calculează astfel:

Diferenţe de preţ aferente intrărilor în

Soldul iniţial al cursul perioadei, cumulat de la începutul
diferenţelor de + exerciţiului financiar, până la finele
Coeficient 1 preţ perioadei de referinţă
de = x 100
repartizare Valoarea intrărilor în cursul perioadei la
Soldul iniţial al
preţ de înregistrare, cumulat de la
stocurilor la preţ + începutul exerciţiului financiar până la
de înregistrare
finele perioadei de referinţă

Metoda preţului cu amănuntul este folosită în comerţul cu

amănuntul pentru a determina costul stocurilor de articole numeroase şi cu
mişcare rapidă, care au marje similare şi pentru care nu este practic să se
folosească altă metodă.
Creanţele şi datoriile se evaluează şi se înregistrează la valoarea lor
nominală.
Investiţiile financiare pe termen scurt, la intrarea în entitate,
investiţiile pe termen scurt se evaluează la costul de achiziţie, prin care se
înţelege preţul de cumpărare, sau la valoarea stabilită potrivit contractelor.
La ieşirea din gestiunea investiţiilor pe termen scurt se aplică metodele de
la ieşirea din gestiune a stocurilor.

115
 ÎNTREBĂRI
1. Ce este evaluarea?
2. Care sunt principiile care trebuie respectate la evaluarea
elementelor patrimoniale?
3. Prezentaţi principiul necompensării.
4. Care sunt momentele avute în vedere la evaluarea elementelor
patrimoniale? Enumeraţi-le.
5. Cum se evaluează şi se îregistrează în contabilitate bunurile la
data intrării în entitate?
6. Cum se evaluează şi se îregistrează în contabilitate bunurile la
data ieşirii sau la darea în consum?
7. Care sunt metodele folosite la evaluarea stocurilor şi a altor
active fungibile cu ocazia ieşirii din gestiune?
8. Unde este folosită metoda preţului cu amănuntul?
9. Prezentaţi coeficientul de repartizare a diferenţelor de preţ
asupra valorii bunurilor ieşite şi asupra stocurilor.
10. La ce cost se evaluează investiţiile financiare pe termen scurt cu
ocazia intrării în entitate?

116
 TESTE GRILĂ
1. Valoarea adăugată conţine:
a) salariile + profitul;
b) salariile + materiile prime + profitul;
c) salariile + profitul + amortizarea;
d) profitul + amortizarea;
e) profitul + amortizarea + materiile prime.

2. Care este valoarea contabilă a unei acţiuni în baza următoarelor

date: capital social, 120 milioane lei; rezerve, 24 milioane lei;
numărul acţiunilor, 120000 titluri.
a) 1205 lei;
b) 1000 lei;
c) 1200 lei;
d) 1300 lei;
e) 1100 lei.

3. Care sunt cheltuielile care de regulă, nu se includ în costurile de

producţie;
a) cheltuieli generale de administraţie;
b) cheltuieli de desfacere;
c) cheltuieli financiare;
d) cheltuieli de desfacere şi financiare;
e) cheltuieli generale de administraţie, cheltuieli de
desfacere şi cele financiare.

4. Valoare de inventar se stabileşte în funcţie de:

a) valoarea de inventar;
b) valoarea contabilă;
c) valoarea nominală;
d) utilitatea bunului în unitate;
e) utilitatea bunului în unitate şi preţul pieţei.

117
5. La data ieşirii din patrimoniu sau la darea în consum, bunurile se
evaluează şi se scad din gestiune la:
a) valoarea rămasă;
b) valoarea justă;
c) valoarea de intrare;
d) valoarea nominală;
e) valoarea actuală.

6. Bunurile reprezentând aport la capitalul social sau obţinute cu

titlu gratuit, se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la:
a) valoarea contabilă;
b) valoarea de piaţă;
c) valoarea de intrare;
d) valoarea nominală;
e) valoarea actuală.

7. Potrivit Legii contabilităţii costul de producţie cuprinde:

a) costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor
auxiliare + cheltuieli cu remuneraţiile directe;
b) cheltuieli indirecte de producţie + cheltuieli directe +
costul subactivităţii;
c) cheltuieli indirecte de producţie + cheltuieli generale de
administraţie + cheltuieli de desfacere + cheltuieli cu
remuneraţii directe;
d) cheltuieli directe + cheltuieli financiare + cheltuieli
indirecte;
e) cheltuieli directe + cheltuieli indirecte de producţie
repartizate raţional asupra produselor fabricate, lucrărilor
executate şi serviciilor prestate + dobânzi aferente
împrumuturilor, la unităţile cu ciclu lung de fabricaţie.

8. Care este metoda de evaluare la ieşirea din patrimoniu, a

bunurilor materiale după costul de achiziţie (sau de producţie) al
ultimei intrări (lot):
a) L.I.F.O.;
b) F.I.F.O.;
c) costul mediu ponderat;
d) evaluarea bilanţieră;
e) evaluarea la inventariere.

9. Costul de achiziţie serveşte la evaluarea:

118
 a) mijloacelor fixe construite sau produse de unitatea
patrimonială;
b) mijloacelor fixe obţinute cu titlu gratuit;
c) mijloacelor fixe intrate în patrimoniu cu ocazia fuziunii,
asocierii etc.;
d) mijloacelor fixe reevaluate în baza unei dispoziţii legale
exprese;
e) mijloacelor fixe procurate cu titlu oneros.

10. Care este metoda de evaluare la ieşirea din patrimoniu, a

bunurilor materiale după costul de achiziţie (sau de producţie) al
primei intrări (lot):
a) L.I.F.O.;
b) F.I.F.O.;
c) costul mediu ponderat;
d) evaluarea bilanţieră;
e) evaluarea la inventariere.

119
 BAREM DE NOTARE

Nr.
a b c d e
crt
1 ∗
2 ∗
3 ∗
4 ∗
5 ∗
6 ∗
7 ∗
8 ∗
9 ∗
10 ∗

120
 Capitolul 4

CALCULAŢIA

4.1. CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND

CALCULAŢIA ÎN CONTABILITATE

Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii reprezintă un

ansamblu de operaţii matematice utilizate pe tot parcursul ciclului de
prelucrare a datelor şi informaţiilor furnizate de contabilitate,
începând cu prelucrarea documentelor primare şi încheind cu calculul
rezultatelor financiare şi al indicatorilor de eficienţă economică din
unităţile patrimoniale.
Calculele economice îşi găsesc o largă aplicabilitate în toate
lucrările cu caracter contabil.
Astfel calculaţia se utilizează la valorificarea bunurilor economice
în documentele primare pentru înregistrarea acestora în conturi, la stabilirea
rulajului, totalului sumelor şi soldurilor conturilor, cu ocazia întocmirii
balanţei de verificare şi în lucrările de inventariere a patrimoniului
unităţilor economice sociale, la întocmirea bilanţului contabil şi a contului
de rezultate, la analiza situaţiei economico financiare a societaţilor etc.,
având deci legături strânse cu toate procedeele metodei contabilitaţii.
Prin intermediul calculaţiei se determină indicatorii economico-
financiari de caracterizare a activităţii unităţilor patrimoniale, cum ar fi :
¾ mărimea diferitelor surse de finanţare stabile aflate la dispoziţia
unităţii;
¾ mărimea imobilizărilor necorporale, corporale şi financiare;
¾ valoarea de intrare în patrimoniul mijloacelor fixe;
¾ nivelul stocurilor şi producţiei în curs de execuţie;

121
 ¾ costurile, preţurile şi valorile de intrare, respectiv ieşire în şi din
patrimoniu;
¾ valoarea titlurilor de plasament, a disponibilităţilor în conturi la
bănci şi în casă;
¾ nivelul cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor financiare;
¾ costurile, tarifele şi preţurile produselor, lucrărilor şi serviciilor;
¾ cheltuieli de circulaţie, preţurile cu amănuntul al mărfurilor, etc.

Sfera de cuprindere a calculaţiei contabile se extinde asupra tuturor

domeniilor şi genurilor de activităţi economice şi sociale care se reflectă în
contabilitate, fiind prezentă în toate etapele ciclului contabil de prelucare a
datelor.
Deşi este prezentă în toate etapele ciclului contabil de prelucare a
datelor, domeniul prioritar de utilizare a calculaţiei îl reprezintă totuşi,
calculul costurilor de producţie unde se parcurg toate etapele începând cu
colectarea cheltuieilor pe obiecte de calculaţie sau locuri de cheltuieli, în
funcţie de posibilităţile de identificare a acestora, repartizarea cheltuielilor de pe
locuri pe obiecte, determinarea cantitativă şi valorică a producţiei în curs de
execuţie etc.

4.2. CLASIFICAREA CALCULAŢIEI

Criterile esenţiale de clasificare a calculaţiilor sunt:

¾ din punct de vedere al momentului elaborării calculaţiilor, în

raport de procesele şi fenomenele economice la care se referă,
acestea sunt de două feluri, şi anume :
• antecalculaţiile sunt acele care se elaborează înainte de
desfăşurarea proceselor şi fenomenelor economice la care se
referă; ele au drept scop previzionarea unor indicatori care
stau la baza adoptării deciziilor privind desfăşurarea
proceselor şi fenomenelor respective.
În categoria antecalculaţiilor se cuprind :
ƒ calculaţiile de proiect;
ƒ calculaţiile de deviz;
ƒ calculaţiile de buget sau de plan;
ƒ calculaţiile standard sau normative, etc.

Toate aceste calculaţii se bazează pe mărimi prestabilite şi îmbracă

diverse forme în raport de obiectul la care se referă.

122
 • postcalculaţiile sunt acelea care se elaborează după
desfăşurarea proceselor şi fenomenelor economice la care
se referă; ele au drept scop determinarea indicatorilor
efectivi cu privire la fenomenele şi procesele economice la
care s-au realizat previziunile prevăzute în calculaţii.

Aceste calculaţii se bazează pe mărimi efective înregistrate cu

privire la desfăşurarea proceselor şi fenomenelor economice la care se
referă, motiv pentru care se mai numesc şi calculaţii efective.
Pe baza lor se determină abaterile care stau la baza adoptării
deciziilor, în special a deciziilor pe termen scurt.

¾ în raport de scopul urmărit şi metodologia folosită,

postcalculaţiile contabile pot fi:
ƒ calculaţii contabile care se bazează pe datele
contabilităţii, iar indicatorii pe care îi determină se
exprimă în mărimi absolute şi stabilirea lor se face pe
baza metodologiei contabile;
ƒ calculaţii statistice care au la bază datele furnizate de
evidenţa statistică, iar indicatorii stabiliţi au la bază o
metodologie proprie statisticii şi se pot exprima atât în
mărimi absolute, cât şi în mărimi relative.
ƒ calculaţii de analiză şi control au la bază date
furnizate atât de contabilitate cât şi de statistică şi se
elaborează după o metodologie proprie analizei şi
controlului, putându-se exprima atât în mărimi
absolute cât şi în mărimi relative.

¾ după sfera de cuprindere a elementelor structurale ale

indicatorilor economico – financiari în conţinutul acestora,
calculaţiile se împart în:
• calculaţii totale – care iau în considerare la stabilirea
indicatorilor economico-financiari toate elementele
structurale ale acestora, motiv pentru care se mai
numesc şi calculaţii complete.
• calculaţii parţiale – sunt acelea care iau în
considerare la determinarea indicatorilor economico-
financiari numai o parte din elementele structurale ale
acestora, limitându-se deci conţinutul lor numai la
anumite elemente, în funcţie de scopul urmărit, motiv
pentru care se mai numesc şi calculaţii limitative.

123
 ¾ din punct de vedere al intervalului de timp la care se întocmesc pot
fi:
• calculaţii periodice – care se întocmesc la intervale de
timp egale;
• calculaţii neperiodice – care se întocmesc la intervale
inegale de timp; în această categorie se cuprind, în
general, o serie de postcalculaţii, dar şi antecalculaţia.

4.3 PRINCIPIILE CALCULAŢIEI

Calculaţia, ca orice procedeu al metodei contabilităţii, are la bază
anumite principii care îi asigură un conţinut real şi exact.

Principiile teoretice şi practice utilizate în calculaţie sunt:

ƒ determinarea obiectului calculaţiei – derivă din necesitatea ca
pentru fiecare obiect al calculaţiei să se determine clar conţinutul,
structura, forma de exprimare, momentul sau, eventual, perioada la
care se referă, natura, locul unde s-au petrecut sau se petrec
fenomenele, operaţiile sau procesele economice pentru care se
realizează calculaţia. Punctul de plecare al calculaţiei trebuie să fie
determinarea obiectului calculaţiei, ceea ce înseamnă delimitarea în
timp şi spaţiu a acesteia, precizarea conţinutului ei.

ƒ alegerea metodologiei de calculaţie – este un principiu al

calculului economic care se referă la modul de calcul al unor
indicatori sau indici. Multitudinea acestor indici şi indicatori
generează şi o multitudine de calcule economice. Alegerea
metodologiei de calcul trebuie precedată de cunoaşterea în amănunt
a tuturor caracteristicilor indicilor şi indicatorilor ce trebuie
calculaţi. Caracteristic pentru ştiinţele economice şi, deci, şi pentru
contabilitate esze faptul că pentru mulţi indici şi indicatori
metodologia de calcul este precizată de către organele de sinteză,
dar şi în acest caz, entitatea are de ales între mai multe variante.
Legea contabilităţii nr. 82/1991, modificată şi republicată, lasă
entităţilor patrimoniale posibilitatea de a utiliza una din metodele de
calculaţie cunoscute în literatura şi practica din ţara noastră şi din
alte ţări, şi anume:
- metoda costurilor standard (sau a costurilor normate);
- metoda pe comenzi;

124
 - metoda pe faze de fabricaţie;
- metoda diviziunii (globală);
- metoda costurilor directe;
- metoda THM etc.

ƒ organizarea calculaţiei contabile în concordanţă cu celelalte

forme de calculaţie economică ( previzională şi statistică) –
porneşte de la faptul că în sistemul informaţional economic sosesc
informaţii care provin de la mai multe forme de evidenţă, respectiv
evidenţa tehnico-operativă şi evidenţa statistică. În aceste condiţii
este necesar să existe aceleaşi metodologii de calcul a indicatorilor
economici, indiferent de forma evidenţei economice de la care
provin.

ƒ delimitarea pe feluri de activităţi a indicatorilor economico-

financiari care fac obiectul calculaţiei;

ƒ delimitarea în timp a datelor şi informaţiilor pe baza cărora se

calculează indicatorii economico-financiari;

ƒ delimitarea în spaţiu sau pe locuri de cheltuieli a datelor şi

informaţiilor care stau la baza calculării indicatorilor
economico-financiari etc.

4.4. CALCULAŢIA COSTURILOR COMPLETE

ŞI PARŢIALE
Un cost de producţie complet va cuprinde toate cheltuielile
ocazionate, directe şi indirecte, de obţinerea şi vânzarea producţiei
concretizate în bunuri, lucrări sau servicii.
Au caracter direct acele cheltuieli de producţie care pot fi
identificate pe fiecare produs, lucrare sau serviciu în parte, în această
categorie se înscriu cheltuielile cu materiile prime şi materialele
consumabile, cheltuielile cu salariile muncitorilor care lucrează în secţii de
bază etc.
Cheltuielile indirecte de producţie sunt acelea care privesc
întreaga producţie fabricată, neputând fi atribuite, în mod direct, unui
anume produs (lucrare sau serviciu).
Astfel de cheltuieli sunt: cheltuielile cu energia şi apa, cheltuielile cu
amortizarea mijloacelor) cheltuielile cu salariile personalului de conducere,
cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor etc.

125
 Aceste cheltuieli indirecte sunt repartizate raţional în costul
producţiei obţinute baza unor procedee convenţionale.
Calculaţia vizează determinarea costului istoric, care poate fi:

A. Costul de achiziţie
Indiferent de caracterul lor (direct sau indirect), cea mai mare parte a
materiilor prime şi materialelor necesare obţinerii producţiei provine din
achiziţii de la terţi. în principiu, sunt evaluate la costul de achiziţie.
Un cost de achiziţie cuprinde toate cheltuielile ocazionate de
cumpărarea, de aducerea şi de punerea în stare de utilitate a bunurilor
economice.
Elementele costului de achiziţie sunt:
Preţul de cumpărare negociat
(+) cheltuieli accesorii, precum:
• cheltuieli de transport-aprovizionare;
• cheltuieli de asigurare pe durata transportului;
• cheltuieli de manipulare, încărcare-descărcare;
• cheltuieli cu montajul şi probele tehnologice (pentru
mijloacele fixe);
(+) impozite şi taxe nerecuperabile, precum:
• comisionul vamal, taxele vamale şi accizele (în cazul
importurilor);
• taxa pe valoarea adăugată (atunci când nu există dreptul de
deducere a acestei taxe)
(-) reduceri de preţ cu caracter comercial primite de la furnizori;
(=) COST DE ACHIZIŢIE

B. Costul de producţie
Costul complet de producţie cuprinde: costul de achiziţie al
materiilor prime şi materialelor consumabile directe + cheltuieli directe
de prelucrare (de exemplu, salariile muncitorilor direct productivi) +
cota-parte de cheltuieli indirecte de producţie repartizată raţional asupra
producţiei obţinute.
Un cost parţial este acela care cuprinde numai cheltuieli de
producţie sensibile la modificarea volumului producţiei, cu alte cuvinte
numai cheltuieli variabile.
Cheltuielile fixe, fiind constante la variaţia volumului producţiei, nu
sunt considerate componente ale costului de producţie. Ca urmare, ele sunt
imputate asupra rezultatului.
În general, cheltuielile directe au caracter variabil. Creşterea
producţiei obţinute duce la creşterea cheltuielilor cu materiile prime, cu
materialele consumabile etc.

126
 Majoritatea cheltuielilor indirecte au însă caracter fix, ele fiind
sensibile la factorul timp şi nu la volumul producţiei.
Prin neincluderea în costul de producţie a cheltuielilor fixe se evită
supraevaluarea activelor obţinute din producţie proprie.

4.5. ALTE DIMENSIUNI ALE CALCULAŢIEI ÎN

CONTABILITATE
În sens restrâns, calculaţia vizează determinarea costului istoric
(cost de achiziţie şi de producţie).
În sens larg, ea mai poate avea ca obiect:
• determinarea mişcării elementelor care descriu poziţia
financiară şi performanţele întreprinderii (recunoscute în
contabilitate, vom vedea mai târziu, sub denumirea de
rulaje);
• determinarea existentului la un moment dat pentru
fiecare din elementele menţionate mai sus (solduri);
• calculul dobânzilor care pot fi capitalizate;
• calculul procentului de avansare a lucrărilor în construcţii;
• calculul mărimii elementelor care rezultă din repartizarea
rezultatului;
• calculul indicatorilor economico-financiari de apreciere a
poziţiei financiar performanţelor întreprinderii (rentabilitate,
lichiditate, solvabilitate, financiară etc.);
• calcule ocazionate de alte convenţii de evaluare decât cea a
costului istoric.

Ştiinţa ne învaţă că pentru a gestiona timpul trebuie să-i opunem un

permanent flux de informaţii.
Contabilitatea nu pare în prezent în măsură să suscite un asemenea
flux, confruntându-se cu următorul paradox: pe de o parte, utilizatorii
situaţiilor financiare vor să dispună şi de informaţii ce integrează o
dimensiune previzională, iar pe de altă parte, datorită mediului aleator în
care acţionează un mare număr de întreprinderi, contabilitatea de gestiune
are tendinţa să relativizeze importanţa acestei dimensiuni.

127
 În încercarea ei de a rezolva un asemenea conflict, contabilitatea
procedează la ameliorarea cunoaşterii evenimentelor trecute chiar dacă
acestea nu permit singure previziunea viitorului.
Furnizarea de informaţii previzionale este absolut necesară, chiar
dacă importanţa lor este relativizată căci, în definit aşa cum scria Shackle
„viitorul nu trebuie descoperit, el trebuie creat".
La nivelul evaluării întreprinderii şi analizei financiare, recursul la
valoarea actualizată are o incidenţă importantă asupra situaţiilor financiare
şi mai cu seamă asupra bilanţului contabil.
Acesta tinde să concentreze astfel rezultatele viitoare, cel puţin
pentru anumite rubrici, recuperând din terenul pierdut în faţa contului de
profit şi pierdere.
Contabilitatea de mâine, în opinia noastră, va fi o contabilitate mixtă
pentru că, cel puţin la nivelul conturilor individuale, costul istoric va
subzista.
În condiţiile unei economii inflaţioniste, valoarea calculată a unui
element de bilanţ sau de cont de profit şi pierdere nu va reflecta realitatea în
viitor.
Spre exemplu, o imobilizare corporală are în prezent un cost de
achiziţie de 10.000 RON, şi este recuperat în viitor prin amortizare. La
sfârşitul duratei lui de funcţionare, preţul de piaţă este de 12.000 RON în
mare parte, ca urmare a inflaţiei.
Rezultă că întreprinderea nu va reuşi să înlocuiască imobilizarea
corporală.
În acelaşi timp, ea furnizează terţilor o informaţie nerealistă privind
valoarea imobilizării (acesta este subevaluat în bilanţul contabil).
În calculaţia costului complet de producţie, repartizarea cheltuielilor
indirecte induce o serie de aproximări care distorsionează conţinutul
economic al acestuia.
Subiectivismul în elaborarea de calculaţii este o altă limită
întreţinută, pe de o parte de existenţa unor metode şi procedee alternative
şi, pe de altă parte, de dificultatea de apreciere în etalon monetar a unor
structuri de bilanţ (spre exemplu, imobilizările necorporale şi bunurile
primite cu titlu gratuit).
O altă limită este reprezentată de constatarea, în prezent, a unor
erori nesemnificative sau fundamentale generate de calculaţii efectuate în
trecut.
În aceste situaţii, se pune problema soluţionării erorilor, astfel încât
informaţia financiară comunicată terţilor să fie reală şi nu-şi piardă din
credibilitate.

128
 REZUMAT

Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii reprezintă un

ansamblu de operaţii matematice utilizate pe tot parcursul ciclului de
prelucrare a datelor şi informaţiilor furnizate de contabilitate, începând cu
prelucrarea documentelor primare şi încheind cu calculul rezultatelor
financiare şi al indicatorilor de eficienţă economică din unităţile
patrimoniale.
Criterile esenţiale de clasificare a calculaţiilor sunt:
¾ din punct de vedere al momentului elaborării calculaţiilor, în raport
de procesele şi fenomenele economice la care se referă, acestea sunt
de două feluri, şi anume :
ƒ antecalculaţiile
ƒ postcalculaţiile (calculaţii efective).
¾ în raport de scopul urmărit şi metodologia folosită, postcalculaţiile
contabile pot fi:
ƒ calculaţii contabile;
ƒ calculaţii statistice;
ƒ calculaţii de analiză şi control.

¾ după sfera de cuprindere a elementelor structurale ale indicatorilor

economico – financiari în conţinutul acestora, calculaţiile se împart
în:
• calculaţii totale (calculaţii complete);
• calculaţii parţiale (calculaţii limitative).

¾ din punct de vedere al intervalului de timp la care se întocmesc pot fi:

• calculaţii periodice;

129
 • calculaţii neperiodice.
Principiile teoretice şi practice utilizate în calculaţie sunt:
ƒ determinarea obiectului calculaţiei;
ƒ alegerea metodologiei de calculaţie - Legea contabilităţii nr.
82/1991, modificată şi republicată, lasă entităţilor patrimoniale
posibilitatea de a utiliza una din metodele de calculaţie cunoscute în
literatura şi practica din ţara noastră şi din alte ţări, şi anume:
- metoda costurilor standard (sau a costurilor normate);
- metoda pe comenzi;
- metoda pe faze de fabricaţie;
- metoda diviziunii (globală);
- metoda costurilor directe;
- metoda THM etc.

ƒ organizarea calculaţiei contabile în concordanţă cu celelalte

forme de calculaţie economică ( previzională şi statistică);
ƒ delimitarea pe feluri de activităţi a indicatorilor economico-
financiari care fac obiectul calculaţiei;
ƒ delimitarea în timp a datelor şi informaţiilor pe baza cărora se
calculează indicatorii economico-financiari;
ƒ delimitarea în spaţiu sau pe locuri de cheltuieli a datelor şi
informaţiilor care stau la baza calculării indicatorilor
economico-financiari etc.
Un cost de producţie complet va cuprinde toate cheltuielile
ocazionate, directe şi indirecte, de obţinerea şi vânzarea producţiei
concretizate în bunuri, lucrări sau servicii.
Au caracter direct acele cheltuieli de producţie care pot fi
identificate pe fiecare produs, lucrare sau serviciu în parte, în această
categorie se înscriu cheltuielile cu materiile prime şi materialele
consumabile, cheltuielile cu salariile muncitorilor care lucrează în secţii de
bază etc.
Cheltuielile indirecte de producţie sunt acelea care privesc
întreaga producţie fabricată, neputând fi atribuite, în mod direct, unui
anume produs (lucrare sau serviciu).
Un cost de achiziţie cuprinde toate cheltuielile ocazionate de
cumpărarea, de aducerea şi de punerea în stare de utilitate a bunurilor
economice.
Un cost parţial este acela care cuprinde numai cheltuieli de
producţie sensibile la modificarea volumului producţiei, cu alte cuvinte
numai cheltuieli variabile.
Costul complet de producţie cuprinde: costul de achiziţie al
materiilor prime şi materialelor consumabile directe + cheltuieli directe

130
de prelucrare (de exemplu, salariile muncitorilor direct productivi) +
cota-parte de cheltuieli indirecte de producţie repartizată raţional asupra
producţiei obţinute.

ÎNTREBĂRI

1. Ce este calculaţia?
2. De ce este necesară calculaţia?
3. Cum se clasifică calculaţia din punct de vedere al momentului în
care se realizează?
4. De câte feluri sunt calculaţiile din punct de vedere al sferei de
cuprindere?
5. De câte feluri sunt calculaţiile din punct de vedere al intervalului de
timp la care se întocmesc?
6. Care sunt principiile calculaţiei?
7. Ce presupune determinarea obiectului calculaţiei?
8. Care sunt metodele de calculaţie legiferate pe plan naţional?
9. Care este structura costului de achiziţie?
10. Care este structura costului de producţie?

131
 TESTE GRILĂ

1. Din punct de vedere al momentului elaborării calculaţiilor, în raport

de procesele şi fenomenele economice la care se referă, calculaţiile
sunt de două feluri, şi anume:
a. antecalculaţiile şi postcalculaţiile;
b. calculaţii contabile şi antecalculaţii;
c. calculaţii statistice şi contabile;
d. calculaţii statitice şi parţiale;
e. nici un răspuns nu este corect.

2. Postcalculaţiile, în raport de scopul urmărit şi metodologia folosită,

pot fi:
a. calculaţii totale şi parţiale;
b. calculaţii statistice;
c. calculaţii parţiale;
d. calculaţii generale;
e. nici un răspuns nu este corect.

3. După sfera de cuprindere a elementelor structurale ale indicatorilor

economico – financiari în conţinutul acestora, calculaţiile se împart
în:
a. calculaţii parţiale şi generale;
b. calculaţii statistice şi contabile;
c. calculaţii totale şi parţiale;
d. calculaţii definitive şi parţiale;
e. calculaţii contabile şi tehnice.

4. Din punct de vedere al intervalului de timp la care se întocmesc pot fi:

a. zilnice;
b. anuale;

132
c. periodice şi neperiodice;
d. lunare;
e. nici un răspuns nu este corect.

5. Legea contabilităţii nr. 82/1991, modificată şi republicată, lasă

entităţilor patrimoniale posibilitatea de a utiliza una din metodele de
calculaţie cunoscute în literatura şi practica din ţara noastră şi din
alte ţări, şi anume:
a. metoda costului mediu ponderat;
b. metoda FIFO;
c. metoda LIFO;
d. metoda pe comenzi;
e. nici un răspuns nu este corect.

6. Cheltuielile directe sunt:

a. direct proporţionale cu venitul;
b. invers proporţionale cu stocurile;
c. acele cheltuieli de producţie care pot fi identificate pe fiecare
produs, lucrare sau serviciu în parte, în această categorie se înscriu
cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile, cheltuielile
cu salariile muncitorilor care lucrează în secţii de bază etc.;
d. acele cheltuieli de producţie care nu pot fi identificate pe fiecare
produs, lucrare sau serviciu în parte;
e. cheltuieli accesorii.

7. Cheltuielile indirecte sunt:

a. acelea care privesc întreaga producţie fabricată, neputând fi
atribuite, în mod direct, unui anume produs (lucrare sau serviciu);
b. parte a pasivului bilanţier;
c. acelea care privesc acea parte a producţiei destinată valorificării în
magazinele proprii ale entităţii economice;
d. atribuite în mod egal pe fiecare produs fabricat ori serviciu prestat;
e. nici un răspuns nu este corect.

8. Costul de achiziţie cuprinde:

a. toate cheltuielile ocazionate de cumpărarea bunurilor economice,
nefiind deductibile fiscal;
b. toate cheltuielile ocazionate de cumpărarea, de aducerea şi de
punerea în stare de utilitate a bunurilor economice;
c. cheltuielile cu transportul bunurilor economice, fără cele cu punerea
în stare de utilitate;
d. numai cheltuielile ocazionate de cumpărarea bunurilor economice;

133
e. nici un răspuns nu este corect.

9. Costul parţial este:

a. acela care cuprinde numai cheltuieli de producţie sensibile la
modificarea volumului producţiei, cu alte cuvinte numai cheltuieli
variabile;
b. acela care apare într-o anumită fază a producţiei;
c. fix;
d. supus amortizării;
e. nici un răspuns nu este corect.

10. Costul complet de producţie cuprinde:

a. costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumabile
directe + cheltuieli directe de prelucrare (de exemplu, salariile
muncitorilor direct productivi) + cota-parte de cheltuieli indirecte
de producţie repartizată raţional asupra producţiei obţinute;
b. costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumabile +
salariile angajaţilor;
c. cheltuielile directe de prelucrare + salariile angajaţilor;
d. cheltuielile directe pe secţie + cheltuielile indirecte pe secţie;
e. nici un răspuns nu este corect.

134
BAREM DE NOTARE

Nr. a. b. c. d. e.
crt.
1. *
2. *
3. *
4. *
5. *
6. *
7. *
8. *
9. *
10. *

135
 Capitolul 5

INVENTARIEREA PATRIMONIULUI

5.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INVENTARIEREA

PATRIMONIULUI
Contabilitatea, ca principal instrument al conducerii, trebuie să
asigure informaţii reale asupra activităţii unităţii patrimoniale, în vederea
adoptării de decizii fundamentale din punct de vedre ştiinţific.
Pentru realizarea acestui obiectiv o condiţie fundamentală o
reprezintă concordanţa deplină care trebuie să existe între datele existenta
în conturi şi realitatea faptică din unitate.
Mijlocul principal îl reprezintă inventarierea, ce constituie un
procedeu al metodei contabilităţii care face parte din grupa procedeelor
comune ştiinţelor economice.
O.M.F.P. nr. 1753/2004 (privind organizarea şi efectuarea
inventarierii elementelor de activ şi de pasiv) prevede că unităţile care-şi
organizează contabilitatea proprie „au obligaţia să efectueze inventarierea
generală a elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii,
cel puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării lor, în cazul fuziunii sau
încetării activităţii, precum şi în următoarele situaţii:
- la cererea organelor de control;
- ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în
gestiune care nu pot fi stabilite cert decât prin inventariere;
- în cazul predării/primirii gestiunii;
- cu prilejul reorganizării gestiunilor;
- ca urmare a calamităţilor naturale ş.a.m.d.”

136
 De la această regulă fac excepţie disponibilităţile băneşti din
casierie, hârtiile de valoare, cecurile şi alte valori existente în casierie care
se inventariază în conformitate cu Regulamentul operaţiunilor de casă,
emis de Banca Naţională a României.
Pentru efectuarea inventarierii, şi îndeosebi a celei anuale,
administratorii sau alte persoane care au obligaţia gestionării elementelor
de activ şi de pasiv trebuie să asigure condiţiile necesare desfăşurării
inventarierii potrivit prevederilor legale în domeniu, dintre care:
- organizarea depozitării bunurilor grupate pe
sortotipodimensiuni, codificarea acestora şi întocmirea
etichetelor de raft;
- ţinerea la zi a evidenţei tehnico-operative la gestiuni şi a celei
contabile şi efectuarea confruntării datelor din aceste evidenţe;
- participarea întregii comisii de inventariere la lucrările de
inventariere;
- asigurarea participării la identificarea bunurilor inventariate
(calitate, preţ etc.) a unor specialişti din unitate sau din afara
acesteia;
- dotarea comisiei de inventariere cu mijloace tehnice de calcul şi
de sigilare a spaţiilor inventariate;
- asigurarea securităţii uşilor, ferestrelor, porţilor, etc. De la
magazine, depozite, gestiuni etc.
În centrul lucrărilor ce preced întocmirea situaţiilor financiare se
află inventarierea, un proces complex care solicită întreaga probitate
profesională a specialiştilor în contabilitate.
Inventarierea se efectuează în scopul stabilirii situaţiei reale a
tuturor elementelor de activ şi de pasiv ale fiecărei unităţi, precum şi
bunurilor şi valorilor deţinute cu orice titlu aparţinând altor persoane fizice
sau juridice, în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale care trebuie
să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei unităţii
pentru respectivul exerciţiu financiar.
Inventarierea are rolul de a furniza informaţii despre integritatea
materială a activelor întreprinderii, cât şi despre securitatea financiară a
acesteia. Ea se organizează cel puţin o dată pe an şi, în principiu, cu prilejul
încheierii exerciţiului financiar, având două dimensiuni, una cantitativă şi
una calitativă.
Dimensiunea cantitativă vizează punerea de acord a cantităţilor
şi valorilor înregistrate în conturi cu cele constatate faptic, la sfârşitul
exerciţiului.
Realizarea inventarierii din punct de vedere cantitativ presupune
parcurgerea următoarelor etape:
a) verificarea exhaustivităţii înregistrărilor în contabilitatea

137
 cronologică (în Registrul jurnal);
b) verificarea exactităţii înregistrărilor în contabilitatea
sistemati-că (în Registrul cartea mare) prin întocmirea
balanţei de verifi-care a conturilor înainte de inventariere;
c) stabilirea perioadei de inventariere;
d) numirea persoanelor împuternicite să efectueze
inventarierea;
e) pregătirea condiţiilor necesare inventarierii;
f) efectuarea inventarierii;
g) determinarea rezultatelor inventarierii şi valorificarea
acestora.

Toate elementele inventariate, grupate pe gestiuni şi categorii de

bunuri, se înscriu în liste de inventariere, care se semnează de persoanele
împuternicite să efectueze inventarierea.
Formatul listei de inventariere este următorul:
Gestiune Lista de inventariere a valorilor materiale la Pg.
N Denumirea Cod U Cantităţi Valori
cr valorilor Stocuri Diferenţ Preţ Diferente
materiale Faptic Scriptic Plus Minus unitar Plus Minu
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1
2
3
•
Semnătură Comisia de Gestionar Contabilit
Se vor întocmi liste separate de inventariere pentru:
- bunurile aparţinând altor persoane fizice sau juridice (luate în
custodie, consignaţie, prelucrare, închiriere etc.);
- bunurile depreciate, inutilizabile sau deteriorate;
- bunurile fără desfacere sau greu vandabile;
- comenzi în curs, abandonate sau sistate;
- creanţele şi obligaţiile incerte ori în litigiu.
Dimensiunea calitativă a inventarierii vizează evaluarea elementelor
supuse acestui proces:
- bunurile de natura imobilizărilor, stocurile şi celelalte bunuri se
evaluează la valoarea actuală, denumită valoare de inventar;
- bunurile depreciate se evaluează la valoarea de utilitate care
ţine seama de utilitatea lor în întreprindere şi de preţul pieţei;
- creanţele şi datoriile se evaluează la valoarea lor nominală;
- creanţele şi datoriile incerte şi în litigiu se evaluează la valoarea
lor de utilitate, stabilită în funcţie de valoarea lor probabilă de
încasat, respectiv de plată;

138
 - creanţele, datoriile, precum şi disponibilităţile în devize se
evaluează la cursul în vigoare din ultima zi a exerciţiului
financiar;
- titlurile cotate se evaluează la valoarea lor de utilitate, dată de
cotaţia lor la sfârşitul exerciţiului financiar, iar cele necotate, la
valoarea probabilă de negociere.

Dacă realizarea dimensiunii cantitative a inventarierii se bazează pe

certitudini, nu putem afirma acelaşi lucru atunci când ne referim la latura
calitativă a acestui proces.
Valoarea de inventar este frecvent rezultatul unor estimări.
Recunoaşterea acestora în contabilitate este condiţionată de îndeplinirea
calităţilor de relevanţă şi de fiabilitate.
Inventarierea include ansamblul operaţiunilor prin care se
constată existenţa cantitativă şi valorică, sau numai valorică, după caz, a
elementelor patrimoniale, precum şi descrierea şi evaluarea acestor
elemente.
Necesitatea inventarierii patrimoniului unităţilor este determinată
din mai multe motive. în primul rând, constituie baza de plecare pentru
deschiderea şi organizarea evidenţei la unităţile patrimoniale nou înfiinţate.
în cursul exerciţiului între datele contabilităţii şi realitatea de pe teren pot
exista unele nepotriviri, chiar în condiţiile unei evidenţe operative şi
contabile bine organizate, datorită modificărilor intervenite la mijloacele
unităţii datorită unor cauze naturale, cum sunt: uscarea, evaporarea,
scăderea în greutate etc., sau datorită unor cauze subiective ca: măsurări
inexacte; sustrageri de mijloace economice; neîntocmirea, sau întocmirea
defectuoasă a unor documente; neînregistrarea, sau înregistrarea greşită în
conturi a anumitor operaţii; neglijenţa sau neatenţia gestionarilor etc.

Rolul inventarierii se manifestă pe mai multe direcţii şi

anume:
• inventarierea este un mijloc de realizare a concordantei datelor
contabilităţii şi a celorlalte forme de evidenţă economică
cu realitatea obiectivă pe care o reprezintă;
• constituie un mijloc de control şi verificare asupra
integrităţii mijloacelor economice, a bunei gospodăriri a
patrimoniului pentru întărirea gestiunii economice; cu
această ocazie se stabilesc răspunderile şi măsurile de
recuperare a pagubelor;
• inventarierea contribuie la mobilizarea resurselor interne prin
aceea că permite identificarea valorilor materiale fără mişcare
neutilizabile sau degradate a produselor şi mărfurilor
greu vandabile şi valorificarea acestora; constatarea

139
 deprecierilor provizorii (reversibile) ale bunurilor şi
valorilor economice cu ocazia inventarierii, stă la baza
constituirii şi înregistrării provizioanelor şi, implicit, dă
posibilitatea respectării principiului prudenţei;
• prin inventariere se determină mărimea unor indicatori
economici cuprinşi în contabilitate pe această baza are loc
determinarea producţiei neterminate care influenţează
calculul exact al costurilor şi rezultatelor finale;
• inventarierea este o lucrare premergătoare, obligatorie,
întocmirii bilanţului contabil anual, contribuind la
realizarea imaginii fidele a patrimoniului reprezentată prin
bilanţ;
• inventarierea contribuie la respectarea disciplinei
financiare şi la desfăşurarea normală a decontărilor, prin
descoperirea creanţelor neîncasate, respectiv a datoriilor
neplătite la timp;
• pe baza inventarierii se pot obţine o serie de concluzii pentru
îmbunătăţirea organizării contabilităţii curente, a evidenţei
operative, a stocurilor, a controlului gestionar etc.;

Obiectul inventarierii îl constituie întreg patrimoniu, respectiv

toate elementele de activ şi pasiv de care dispune unitatea patrimonială în
momentul efectuării inventarierii.
Inventarierea se clasifică din mai multe puncte de vedere:

a) în funcţie de momentul efectuării, inventarierea poate anuală

şi periodică, ocazională şi inopinată, iar după gradul cuprindere
inventa-rierea este generală şi parţială.
Inventarierea generală cuprinde toate elementele
patrimoniale, precum şi toate bunurile deţinute cu orice titlu. Ea se
efectuează sfârşitul anului în mod obligatoriu şi contribuie la
realizarea cerinţei de exprimare fidelă a datelor reprezentate în
bilanţ.
Inventarierea parţială cuprinde numai anumite
elemente patrimoniale sau numai anumite gestiuni.
Inventarierea periodică realizează în timpul anului ca de exemplu
numerarul din casierie verifică la o lună de zile, mărfurile şi
ambalajele la unităţile comerciale cu amănuntul se inventariază de
două ori pe lună.
Inventarierea ocazională se efectuează în cazuri speciale cum ar
în cazul modificării preţurilor, la cererea organelor de control, sau a altor
organe prevăzute de lege; ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau
plusuri în gestiune care nu pot fi stabilite cert decât prin inventariere; ori

140
de câte ori intervine o predare - primire de gestiune; cu prilejul
reorganizării gestiunilor; ca urmare calamităţilor naturale sau a unor
cazuri de forţă majoră.
În cazul care în situaţiile menţionate anterior sunt
inventariate toate elementele patrimoniale dintr-o gestiune aceasta poate
ţine loc inventariere anuală cu aprobarea administratorului, a ordonatorului
de credite sau a persoanei care obligaţia gestionării patrimoniul.
Inventarierea inopinată a cărei organizare nu este adusă
cunoştinţa gestionarului, dar acesta participă la efectuarea ei.

b) După natura elementelor supuse inventarierii se disting

următoarele:
- Inventarierea mijloacelor materiale şi băneşti, imobilizări
corporale, (mijloace fixe), etc. materii prime, materiale
consumabile, mărfuri, disponibilităţi.
Verificarea acestora se face prin constatare faptică
cantitativă, iar în cazul disponibilităţilor în conturi bănci se
face pe bază de documente.
- Inventarierea producţiei neterminate se efectuează fie
prin constatare faptică la sfârşitul perioadei, fie prin metoda
contabilă.
- Inventarierea creanţelor, respectiv a datoriilor (clienţi
debitori, furnizori etc.) se face pe bază de documente (extrase)
şi punctaje cu persoanele juridice sau fizice partenere.

c) După rolul pe care îl are inventarierea în activitatea

practică a unităţii patrimoniale:
- Inventarierea de control a gestiunii, reprezintă o formă a
controlului gestionar asupra modului de gospodărire a bunurilor
materiale şi valorilor băneşti.
- Inventarierea de predare - primire a gestiunii, constituie o
operaţiune obligatorie în cazul înfiinţării unei gestiuni sau a
schimbări unui gestionar.
- Inventarierea ca operaţiune premergătoare
întocmirii bilanţului anual al unităţii patrimoniale, al
cărei scop constă în verificarea concordanţei dintre realitate şi
datele din contabilitate.

În desfăşurarea inventarierii trebuie să se respecte anumite condiţii

cu caracter de principii, care conduc la creşterea eficienţei inventarierii
cum sunt:
a) stabilirea cu anticipaţie a obiectivelor supuse inventarierii, a
limitelor de extindere asupra patrimoniului; ele se stabilesc de

141
 conducerea unităţii în funcţie de specificul activităţii şi au la
bază obiectivele urmărite prin inventarierea patrimoniului;
b) comisiile de inventariere trebuie să aibă o componenţă care sa
asigure buna desfăşurare a operaţiunii sub aspectul pregătirii
profesionale (economice şi tehnice) a membrilor ei;
c) inventarierea să se facă într-un timp cât mai scurt, în aşa fel
încât să nu împiedice desfăşurarea normală a activităţii;
d) inventarierea să se execute corect, iar în cazul mijloacelor
materiale şi băneşti verificarea să se efectueze prin
constatare directă a acestor elemente;
e) inventarierea valorilor materiale se face la locul de depozitare şi
păstrare;
f) în anumite cazuri pentru evitarea încercărilor de acoperire a
eventualelor lipsuri din gestiune sau de sustragere a plusurilor
trebuie să se respecte caracterul inopinat al acestei
operaţiuni păstrându-se secretul asupra datei efectuării
inventarierii.

5.2. ORGANIZAREA ŞI EFECTUAREA INVENTARIERII

Din punct de vedere metodologic, etapele inventarierii sunt aceleaşi,

indiferent de obiectul activităţii unităţii şi de natura elementelor
patrimoniale care se inventariază.
În ordinea succesiunilor şi după natura lucrărilor ce se efectuează,
inventarierea patrimoniului presupune următoarele etape:
• pregătirea inventarierii;
• inventarierea propriu-zisă;
• evaluarea şi stabilirea rezultatelor inventarierii;
• înregistrarea în contabilitate a rezultatelor definitive ale
inventarierii.

Pregătirea inventarierii se referă la măsuri cu caracter

organizatoric şi contabil care să asigure desfăşurarea în bune condiţii a
celorlalte etape care se succed. în cadrul măsurilor cu caracter
organizatoric menţionăm:
• stabilirea comisiei de inventariere şi instruirea membrilor
acesteia;
• comisia este formată din cel puţin două persoane, desemnate
prin dispoziţie scrisă a conducătorului unităţii, la propunerea
contabilului şef; acolo unde este cazul, comisiile sunt

142
 coordonate de o comisie centrală;
• nu pot face parte din comisii gestionarii depozitelor şi
magazinelor; şeful compartimentului supus inventarierii,
contabilii care ţin evidenţa gestiunilor respective, cu excepţia
unităţilor mici;
• stabilirea elementelor patrimoniale care se inventariază şi
ordinea în care se efectuează inventarierea acestora; sortarea,
gruparea obiectelor, codificarea acestora, întocmirea
etichetelor de raft, separarea bunurilor deteriorate de cele în
stare bună, pregătirea mijloacelor necesare inventarierii
(formulare, etichete, aparate de măsură etc.).

Pregătirea inventarierii sub aspect contabil impune măsuri de

înregistrare la zi în evidenţa tehnico - operativă (fişe de magazie) de la
gestiuni, precum şi în contabilitate a tuturor documentelor până la data la
care se face inventarierea, stabilindu-se soldurile în fişele sintetice şi
analitice ale conturilor respective.

Inventarierea propriu-zisă se realizează la locurile de păstrare sau

depozitare, prin numărare, cântărire, măsurare.
Modul de efectuare a inventarierii se adaptează la particularităţile
elementelor patrimoniale.
De exemplu, bunurile aflate în ambalaje originale intacte se desfac
prin sondaj.
Dacă se inventariază materiale (ciment, oţel beton, materiale şi
produse agricole etc.) sau mărfuri voluminoase a căror cântărire sau
măsurare, ar necesita cheltuieli importante sau ar conduce la degradarea
bunurilor respective acestea se pot inventaria pe bază de calcule tehnice.
În cazul creanţelor (de exemplu Clienţi) inventarierea se realizează
prin trimiterea de adrese de confirmare a soldurilor din analiticele contului
Clienţi.
De asemenea, inventarierea disponibilului din contul curent de la
bancă se face prin verificarea soldului contului la care ne referim cu soldul
înscris de bancă în extrasul de cont.
Aplicarea acestor metode se menţionează în listele de inventariere
întocmite cu ocazia efectuării acestei lucrări.
Trebuie precizat că inventarierea patrimoniului se efectuează
conform normelor legale menţionate ce conţin prevederi concrete cu
caracter general precum şi prevederi specifice pentru inventarierea
mijloacelor materiale, producţiei neterminate, mărfurilor şi
ambalajelor în comerţ, a producţiei agricole etc.

143
 Înainte de începerea inventarierii se ia o declaraţie de la gestionar
din care să rezulte dacă:
• gestionează valori materiale şi în alte locuri de depozitare;
• are bunuri în gestiune aparţinând terţilor primite cu sau fără
documente;
• are plusuri sau lipsuri, în gestiune despre a căror cantitate
sau valoare are cunoştinţă;
• are valori materiale nerecepţionate, sau care trebuie livrate,
pentru care s-au întocmit documentele aferente;
• a primit, sau eliberat valori materiale, fără documente
legale;
• deţine numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din
vânzarea bunurilor aflate în gestiunea sa;
• are documente de primire/eliberare care nu au fost operate
în evidenţa gestiunii sau care nu au fost predate la
contabilitate.

De asemenea, în declaraţia scrisă, gestionarul va menţiona numărul

şi data ultimului document de intrare şi de ieşire a bunurilor în in
gestiune.
Toate bunurile inventariate se înscriu în liste de inventariere
(varianta simplificată), cod 14-3-12/b, care trebuie să se întocmească pe
locuri de depozitare, pe gestionari îi categorii de bunuri cu caracteristicile
respective, simbol (cod) sau număr de inventar unitate de măsură.
Bunurile cu grad mare de perisabilitate se inventariază cu prioritate.
Bunurile degradate greu vandabile inutilizabile etc., se trec în liste
separate.
De asemenea, bunurile aparţinând altor unităţi (închiriate, în
leasing, în custodie, în consignaţie, spre prelucrare) se înscriu în liste
separate, iar o copie a acestor liste se trimite în termen legal unităţilor
patrimoniale cărora le aparţin bunurile respective pentru confruntare.
Documentele întocmite de comisia de inventariere rămân în cadrul
gestiunii inventariate, în fişete, casete, dulapuri, etc. încuiate şi sigilate.
Pentru desfăşurarea corespunzătoare a inventarierii este indicat,
dacă este posibil, să se sisteze operaţiunile de predare-primire a bunurilor
supuse inventarierii.
Pentru a nu se stânjeni procesul normal de primire sau livrare a
bunurilor, operaţiunile respective se pot efectua numai în prezenţa comisie
de inventariere care va menţiona pe documentele respective "primit sau
eliberat în timpul inventarierii".
Pe ultima filă a listei de inventariere, gestionarul trebuie să
menţioneze dacă toate valorile materiale şi băneşti din gestiune au fost
inventariate şi consemnate în listele de inventariere în prezenţa sa.

144
 De asemenea, acesta menţionează dacă are obiecţii cu privire la
modul de efectuare a inventarierii.
Listele de inventariere se semnează, pe fiecare filă, de către
membrii comisiei şi de către gestionar sau de toţi gestionarii, în cazul
gestiunilor colective.
Pentru bunurile aparţinând terţilor, câte o copie a listelor de
inventariere se trimite, de regulă, şi persoanei fizice sau juridice căreia îi
aparţin bunurile respective.

- evaluarea elementelor inventariate

Se efectuează conform regulilor privind evaluarea elementelor
patrimoniale astfel:
• bunurile de natura imobilizărilor se evaluează la valoarea
rămasă neamortizată, cu excepţia celor constate ca fiind
depreciate care se vor evalua la valoarea lor actuală (în funcţie
de preţul pieţei, starea lor fizică, precum şi de utilitatea lor în
cadrul unităţii);
• stocurile şi celelalte bunuri se evaluează la valoarea
actuală sau de utilitate a fiecărui element, denumită şi valoare
de inventar;
• creanţele şi datoriile se evaluează la valoarea nominală;
• bunurile depreciate se evaluează la valoarea de utilitate a
fiecărui element, în funcţie de utilitatea bunului în unitate şi de
preţul pieţei;
• creanţele şi datoriile incerte se evaluează, de asemenea, la
valoarea lor de utilitate, stabilită în funcţie de valoarea lor
probabilă de încasat, respectiv de plată: creanţele şi datoriile
exprimate în valută, precum şi disponibilităţile în devize se
evaluează la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat
de BNR în ultima zi a exerciţiului.

Titlurile de valoare (de participare, imobilizate ale

activităţii de portofoliu, de deplasament, alte titluri), se evaluează, în cazul
celor cotate la bursă, la valoarea de cotare din ultima zi a exerciţiului, iar a
celor necotate, la valoarea probabilă de vânzare.
Pentru determinarea valorii în momentul inventarului, este necesar
să se elaboreze de către organele de normalizare a contabilităţii,
reglementările necesare, potrivit principiilor actualului sistem contabil care
să se aplice şi în ţara noastră. Până atunci se aplică tot sistemul de evaluare
a elementelor patrimoniale utilizat în prezent, adică la valoarea contabilă,
sau a costurilor istorice.
Stabilirea rezultatelor inventarierii şi valorificarea acestora
este cea de-a 4 etapă a inventarierii.

145
 Stabilirea rezultatelor inventarierii se realizează prin compararea
datelor constatate faptic şi consemnate în listele de inventariere cu cele din
evidenţa tehnic - operativă (fişele de magazie) şi din contabilitate. Pentru
ca cifrele să fie comparabile şi diferenţele reale, este necesar ca datele
inventarierii să fie stabilite la aceeaşi dată calendaristică.
Determinarea rezultatelor inventarierii în plus, sau în minus, se face
direct pe listele de inventariere centralizatoare.
Acestea se întocmesc pe baza listelor de inventariere, varianta
simplificată, şi cuprind numai bunurile şi valorile la care s-au constat
diferenţe.
Rezultatele inventarierii se consemnează într-un proces verbal de
inventariere în care se înscriu în principal: perioada şi gestiunile
inventariate, precum şi persoanele care au efectuat inventarierea: plusurile
şi minusurile constatate; compensările efectuate; bunurile depreciate,
precum şi creanţele şi obligaţiile incerte şi în litigiu; valorificarea
rezultatelor inventarierii; constituirea şi regularizarea provizioanelor,
precum şi concluziile şi propunerile referitoare la inventariere.
Pentru a stabili caracterul diferenţelor comisia de inventariere
analizează cauzele care au produs plusurile şi minusurile, solicită explicaţii
în scris de la gestionari şi formulează, potrivit dispoziţiilor legale,
propuneri de regularizare a acestora şi înregistrare a diferenţelor de
inventar.
Listele de inventariere centralizatoare (cod 14-3-12/b), în care au
fost consemnate elementele patrimoniale inventariate împreună cu
procesele verbale de inventariere servesc la întocmirea registrului inventar.
Înregistrarea rezultatelor definitive ale inventarierii constă în
contabilizarea plusurilor şi a minusurilor, în scopul punerii de acord a
datelor contabilităţii cu realitatea.
Potrivit textului legislativ enunţat anterior, rezultatele inventarierii
se înregistrează în contabilitate în termen de cel mult 5 zile de la efectuarea
ei.
Înregistrarea rezultatelor definitive ale inventarierii constă în
contabilizarea plusurilor şi a minusurilor, în scopul punerii de acord a
datelor contabilităţii cu realitatea.
Regularizarea rezultatelor inventarierii se efectuează în funcţie de
natura elementelor patrimoniale, cauzele diferenţelor şi se au în vedere
prevederile legale în domeniu.
Dacă lipsurile nu se datorează vinovăţiei unei persoane acestea se
trec pe cheltuielile unităţii.
Se admit compensări cantitative ale lipsurilor cu plusurile numai
când există riscul de confuzie, când se referă la aceleaşi bunuri, aceeaşi
perioadă de gestiune şi la acelaşi gestionar, fără însă a diminua valoric
patrimoniul unităţii.

146
 Listele cu valorile materiale care întrunesc condiţiile de compensare
datorită riscului de confuzie se aprobă anual de către administratorii
unităţilor, respectiv de către ordonatorii de credite.
Lipsurile peste normele stabilite şi pierderile cauzate de proasta
gestiune se pot imputa celor vinovaţi la valoarea de înlocuire reprezentată
de costul de achiziţie, care cuprinde preţul de cumpărare practicat pe piaţă,
la care se adaugă taxele nerecuperabile, inclusiv TVA, cheltuielile de
transport achiziţie, care cuprinde preţul de cumpărare practicat pe piaţă, la
care se adaugă taxele nerecuperabile, inclusiv TVA, cheltuielile de
transport şi alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de
utilitate a bunului respectiv.

Rezultatele inventarierii se înregistrează în Registrul-inventar.

Acesta face parte din setul de registre pe care întreprinderea trebuie
să le întocmească în mod obligatoriu, indiferent de sistemul de organizare
a înregistrărilor în contabilitate pe care l-a adoptat.
Registrul-inventar regrupează datele de inventar structurate după
natura elementelor inventariate şi modul de evaluare a acestora.
El trebuie să fie suficient de detaliat pentru a justifica fiecare post
bilanţier.

Exemplu de Registru inventar:

147
 REGISTRUL INVENTAR la Nr. pagină
data de 31 decembrie...
Nr. Recapitulaţia elementelor Valoarea Valoarea Diferenţe din evaluare (de înregistrat)
crt. inventariate contabilă de inventar Valoare Cauzele diferenţelor
0 1 2 3 4 5
1. Materii prime A 150.000 155.000 +5.000 diferenţe neconstatate la
achiziţie
2. Materiale consumabile B 80.000 65.000 -15.000 perisabilităţi
3. Utilaje X 210.000 250.000 +40.000 diferenţe neconstatate la
achiziţie
4. Utilaje V 22.000 din 0 -22.000 de imputat gestionarului T
care 7.000.000
amortizare
15.000
5. Mărfuri Z 120.000 100.000 -20.000 nu se cunoaşte cauza
6. Produse finite PI 227.000 250.000 +23.000 neînregistrarea
unei recepţii
7. Produse finite P2 48.000 40.000 -8.000 perisabilităţi
8. Materii prime C 100 0 -100 calamităţi

9. Titluri de participare 200 300.000 +100.000 creşterea cotaţiei la

bursă
10. Creanţe clienţi X 50.000 30.000 -20.000 depreciere, nu există
ajustare a valorii
11. Creanţe-clienţi Y 45 40 -5 depreciere, există o ajustare
a valorii de 15.000.000
Întocmit, Verificat,

În coloana 2 se înscrie valoarea contabilă a elementelor supuse

inventarierii. Aceasta este reprezentată de soldurile finale ale conturilor
care ţin evidenţa elementelor respective.
În coloana 3 se înscrie valoarea de inventar a elementelor, stabilită
de membrii comisiei de inventariere.
În coloana 4, sunt înscrise diferenţele între valoarea contabilă şi
valoarea de inventar.
În coloana 5 sunt menţionate cauzele diferenţelor.
Diferenţele constatate la inventar pot fi plusuri sau minusuri. în
vederea înregistrării în contabilitate a acestora, trebuie avuţi în vedere
următorii factori:
- natura elementelor pentru care s-au constatat diferenţe:
imobilizări, stocuri,
disponibilităţi băneşti etc.;
- în cazul stocurilor, faza ciclului de exploatare în care se obţin
sau se dobândesc

148
 (materii prime, producţie neterminată, produse finite, mărfuri);
- cauzele care generează diferenţele (perisabilităţi, calamităţi
naturale, sustrageri etc.);
- natura întreprinderii („en gros" sau „en detail", cu capital de
stat sau privat).

REZUMAT

Inventarierea constituie un procedeu al metodei contabilităţii care

face parte din grupa procedeelor comune ştiinţelor economice.
O.M.F.P. nr. 1753/2004 (privind organizarea şi efectuarea
inventarierii elementelor de activ şi de pasiv) prevede că unităţile care-şi
organizează contabilitatea proprie „au obligaţia să efectueze inventarierea
generală a elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii,
cel puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării lor, în cazul fuziunii sau
încetării activităţii, precum şi în următoarele situaţii:
- la cererea organelor de control;
- ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în
gestiune care nu pot fi stabilite cert decât prin inventariere;
- în cazul predării/primirii gestiunii;
- cu prilejul reorganizării gestiunilor;

149
 - ca urmare a calamităţilor naturale ş.a.m.d.”
Inventarierea include ansamblul operaţiunilor prin care se
constată existenţa cantitativă şi valorică, sau numai valorică, după caz, a
elementelor patrimoniale, precum şi descrierea şi evaluarea acestor
elemente.
Dimensiunea cantitativă vizează punerea de acord a cantităţilor şi
valorilor înregistrate în conturi cu cele constatate faptic, la sfârşitul
exerciţiului.
Dimensiunea calitativă a inventarierii vizează evaluarea elementelor
supuse acestui proces.
Obiectul inventarierii îl constituie întreg patrimoniul, respectiv
toate elementele de activ şi pasiv de care dispune unitatea patrimonială în
momentul efectuării inventarierii.
Inventarierea se clasifică din mai multe puncte de vedere:
a) în funcţie de momentul efectuării, inventarierea poate fi anuală
şi periodică, ocazională şi inopinată, iar după gradul cuprindere
inventa-rierea este generală şi parţială.
Inventarierea generală cuprinde toate elementele
patrimoniale, precum şi toate bunurile deţinute cu orice titlu. Ea se
efectuează sfârşitul anului în mod obligatoriu şi contribuie la
realizarea cerinţei de exprimare fidelă a datelor reprezentate în
bilanţ.
Inventarierea parţială cuprinde numai anumite
elemente patrimoniale sau numai anumite gestiuni.
Inventarierea periodică realizează în timpul anului ca de exemplu
numerarul din casierie verifică la o lună de zile, mărfurile şi
ambalajele la unităţile comerciale cu amănuntul se inventariază de
două ori pe lună.
Inventarierea ocazională se efectuează în cazuri speciale cum ar
în cazul modificării preţurilor, la cererea organelor de control, sau a altor
organe prevăzute de lege; ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau
plusuri în gestiune care nu pot fi stabilite cert decât prin inventariere; ori
de câte ori intervine o predare - primire de gestiune; cu prilejul
reorganizării gestiunilor; ca urmare calamităţilor naturale sau a unor
cazuri de forţă majoră.
Inventarierea inopinată a cărei organizare nu este adusă
cunoştinţa gestionarului, dar acesta participă la efectuarea ei.

b) După natura elementelor supuse inventarierii se disting

următoarele:
- Inventarierea mijloacelor materiale şi băneşti;
- Inventarierea producţiei neterminate;
- Inventarierea creanţelor, respectiv a datoriilor.

150
 c) După rolul pe care îl are inventarierea în activitatea
practică a unităţii patrimoniale:
- Inventarierea de control a gestiunii;
- Inventarierea de predare - primire a gestiunii;
- Inventarierea ca operaţiune premergătoare întocmirii
bilanţului anual al unităţii patrimoniale.
În desfăşurarea inventarierii trebuie să se respecte anumite condiţii
cu caracter de principii, care conduc la creşterea eficienţei inventarierii
Din punct de vedere metodologic, etapele inventarierii sunt aceleaşi,
indiferent de obiectul activităţii unităţii şi de natura elementelor
patrimoniale care se inventariază.
În ordinea succesiunilor şi după natura lucrărilor ce se efectuează,
inventarierea patrimoniului presupune următoarele etape:
• pregătirea inventarierii;
• inventarierea propriu-zisă;
• evaluarea şi stabilirea rezultatelor inventarierii;
• înregistrarea în contabilitate a rezultatelor definitive ale
inventarierii.
Stabilirea rezultatelor inventarierii se realizează prin compararea
datelor constatate faptic şi consemnate în listele de inventariere cu cele din
evidenţa tehnic - operativă (fişele de magazie) şi din contabilitate. Pentru
ca cifrele să fie comparabile şi diferenţele reale, este necesar ca datele
inventarierii să fie stabilite la aceeaşi dată calendaristică.
Determinarea rezultatelor inventarierii în plus, sau în minus, se face
direct pe listele de inventariere centralizatoare.
Rezultatele inventarierii se înregistrează în Registrul-inventar,
care face parte din setul de registre pe care entitatea trebuie să le
întocmească în mod obligatoriu, indiferent de sistemul de organizare a
înregistrărilor în contabilitate pe care l-a adoptat.
Registrul-inventar regrupează datele de inventar structurate după
natura elementelor inventariate şi modul de evaluare a acestora.
El trebuie să fie suficient de detaliat pentru a justifica fiecare post
bilanţier.

151
 ÎNTREBĂRI

1. Ce este inventarierea?
2. Când se efectuează inventarierea?
3. Ce reprezintă listele de inventariere?
4. Care este obiectul inventarierii?
5. Cum se clasifică inventarierea în funcţie de momentul în care se
efectuează?
6. Cum se clasifică inventarierea după gradul de cuprindere?
7. Cum se clasifică inventarierea după natura elementelor supuse
acesteia?
8. Cum se clasifică inventarierea după rolul său?

152
9. Care sunt etapele inventarierii?
10. Cum se valorifică rezultatele inventarierii?

TESTE GRILĂ

1. Obiectul inventarierii îl constituie:

a. activul patrimonial;
b. pasivul patrimonial;
c. întregul patrimoniu al entităţii economice;
d. mărfurile;
e. imobilizările corporale.

2. În funcţie de momentul efectuării, inventarierea poate fi:

a. zilnică;
b. anuală şi periodică;
c. la cererea organelor de control;
d. parţială;

153
e. generală.

3. După gradul de cuprindere, inventarierea poate fi:

a. inopinată;
b. generală;
c. la cererea organului de control;
d. anuală;
e. zilnică.
4. După natura elementelor supuse inventarierii, aceasta poate fi:
a. inventarierea producţiei neterminate;
b. inventarierea generală;
c. inventarierea tehnică;
d. inventarierea parţială;
e. nici un răspuns nu este corect.

5. În funcţie de rolul pe care îl are în activitatea practică a entităţii

patrimoniale, inventarierea poate fi:
a. inventariere tehnică;
b. inventariere inopinată;
c. inventarierea de predare - primire a gestiunii;
d. inventariere generală;
e. nici un răspuns nu este corect.

6. Rezultatele inventarierii se înregistrează în:

a. Registrul jurnal;
b. Bilanţ;
c. Registrul – inventar;
d. Balanţa de verificare;
e. Contul de profit şi pierdere.

7. Determinarea rezultatelor inventarierii se face:

a. în notele contabile;
b. în registrul – inventar;
c. în registrul jurnal;
d. pe listele de inventariere centralizatoare;
e. nici un răspuns nu este corect.

8. Prima etapă în efectuarea inventarierii este:

a. trimiterea cererii de inventariere către gestionarul entităţii
economice de către organul de control;
b. pregătirea inventarierii;
c. completarea registrului – inventar;

154
d. analiza economico – financiară a entităţii patrimoniale;
e. nici un răspuns nu este corect.

9. În desfăşurarea inventarierii trebuie respectate anumite condiţii cu

caracter de principii, precum:
a. stabilirea cu anticipaţie a obiectivelor supuse inventarierii, a
limitelor de extindere asupra patrimoniului; ele se stabilesc de
conducerea unităţii în funcţie de specificul activităţii şi au la bază
obiectivele urmărite prin inventarierea patrimoniului;
b. comisiile de inventariere trebuie să fie formate cu cel mult 24 de ore
înainte de începerea inventarierii;
c. inventarierea valorilor materiale nu obligatoriu se face la locul de
depozitare şi păstrare, în anumite condiţii stabilite de lege, aceasta
se poate face doar pe baza documentelor contabile, ori cu ajutorul
mijloacelor tehnice;
d. conducătorul comisiei de inventariere este persoana care are în
primire gestiunea respectivă;
e. nici un răspuns nu este corect.

10. După rolul pe care îl are, inventarierea poate fi:

a. inventariere tehnică;
b. inventariere parţială;
c. inventariere de control a gestiunii;
d. inventariere inopinată;
e. nici un răspuns nu este corect

BAREM DE NOTARE

a. b. c. d. e.
1. *
2. *
3. *
4. *
5. *
6. *
7. *
8. *
9. *
10. *

155
 Capitolul 6

BILANŢUL CONTABIL

6.1. NOŢIUNI GENERALE

Bilanţul contabil este un procedeu metodic propriu contabilităţii,

care prezintă grupat, sistematizat şi generalizat în expresie valorică, pe baza
principiului dublei reprezentări: pe de o parte mijloacele economice şi
drepturile patrimoniale ale întreprinderii, iar pe de altă parte, sursele de
formare a mijloacelor economice şi obligaţiile întreprinderii, precum şi
rezultatele obţinute într-o perioadă dată numită exerciţiu financiar.

156
 Bilanţul contabil se întocmeşte pe baza principiului dublei
reprezentări a patrimoniului întreprinderii.
Bilanţul este un document contabil sub formă de tabel prin care s-a
stabilit, în convenţional, ca mijloacele după componenţă să se prezinte în
partea I a bilan\ului sub denumirea de elemente
patrimoniale de activ, iar sursele de provenien\[
in partea a II-a (@n continuarea elementelor de
activ) ]i care au primit denumirea de elemente
patrimoniale de pasiv.

Bilan\ul contabil este prezentat @n format

vertical ]i cuprinde:
A - Imobiliz[ri;
B - Mijloace circulante;
C - Cheltuieli @n avans;
D - Datorii ce trebuie pl[tite @ntr-o
perioad[ de un an;
E - Datorii ce trebuie pl[tite @ntr-o
perioad[ mai mare de un an;
F - Provizioane pentru riscuri ]i cheltuieli;
G - Venituri @n avans;
H - Capitaluri ]i rezerve.

Elementele patrimoniale de activ cuprind mijloacele

economice după componenţa şi rolul lor în activitatea de exploatare. Ele se
prezintă sub formă de imobilizări, mijloace circulante ]i cheltuieli
@n avans. Mijloacele din activ constituie în mod efectiv condiţiile
materiale pentru desfăşurarea activităţii economice, iar prin mişcarea şi
transformarea lor se realizează obiectul activităţii întreprinderii.
Această caracteristică a mijloacelor economice de a se afla în
continuă mişcare şi transformare a determinat desemnarea acestor elemente
cu no\iunea de elemente patrimoniale de activ.

Elementele patrimoniale de pasiv cuprind totalitatea capitalurilor

din care au fost constituite mijloacele economice ale întreprinderii,
respectiv sursele din care au fost procurate. Sursele au un caracter relativ
static ceea ce a determinat denumirea de elemente de pasiv a acestora.

157
 În forma sa cea mai generală, bilanţul contabil se prezintă astfel:

Elemente de activ
Prezentarea în expresie valorică a mijloacelor economice, după

componenţa şi rolul lor în procesele economice, inclusiv drepturile

întreprinderii fată de terţi.

TOTAL ELEMENTE DE ACTIV

Elemente de pasiv
Prezentarea în expresie valorică a surselor de constituire a
mijloacelor, inclusiv a obligaţiilor întreprinderii faţă de terţi.
TOTAL ELEMENTE DE PASIV

Din punct de vedere al formei sale concrete patrimoniul

întreprinderii apare sub forma mijloacelor economice:
- de natura imobilizărilor (corporale, necorporale, financiare),
- de natura activelor circulante materiale (materii prime, materiale
consumabile, materiale de natura obiectelor de inventar,
semifabricate, produse finite, animale şi păsări, mărfuri),
- active circulante în decontare – creanţe (avansuri acordate
furnizorilor, clienţi, efecte de primit, avansuri acordate
personalului)
- investi\ii financiare pe termen scurt
(ac\iuni, obliga\iuni etc.)
- active circulante de trezorerie – băneşti (casa, conturi la bănci,
acreditive).
Din punct de vedere al resurselor, patrimoniul se prezintă sub
formă de capitaluri proprii, (capital social subscris nev[rsat, subscris
şi vărsat, rezultatul reportat, prime legate de capital, rezerve, rezultatul
exerci\iului), datorii de natura surselor atrase pe termen scurt (avansuri
primite de la clienţi, furnizori de imobilizări, asigurări sociale, impozit pe
profit, TVA de plată, impozit pe salarii, dividende de plată), datorii de
natura resurselor împrumutate pe termen scurt (împrumuturi din emisiuni
de obligaţiuni, credite bancare pe termen scurt, dobânzi) şi datorii de natura
surselor atrase ]i @mprumutate pe termen lung.
Sunt considerate surse pe termen scurt cele a
c[ror scaden\[ este sub un an ]i sunt considerate
surse pe termen lung cele a c[ror scaden\[
dep[]e]te un an. Tot ca surse de acoperire a

158
mijloacelor economice sunt considerate ]i
veniturile @nregistrate @n avans ]i provizioanele
pentru riscuri ]i cheltuieli.
Schematic bilanţul contabil se prezintă astfel:

BILANŢ
întocmit la data de...............

Elemente de activ
I. Active imobilizate (cheltuieli de constituire, fond comercial, terenuri,
clădiri, titluri de participare)
II. Active circulante (materii prime, produse finite, produse în curs de
execuţie, debitori, cont curent la bancă, casa)
-stocuri
-crean\e
-investi\ii financiare pe termen scurt
-mijloace băneşti
III. Cheltuieli @nregistrate @n avans
TOTAL ELEMENTE DE ACTIV
Elemente de pasiv
IV. Datorii ce trebuie pl[tite @ntr-o perioad[ mai
mică de un an (furnizori, creditori, salarii datorate, impozit pe salarii,
TVA de plată, impozit pe profit, credite bancare pe termen scurt).
V. Datorii ce trebuie pl[tite @ntr-o perioad[ mai
mare de un an (datorii comerciale, credite, datorii
@n cadrul grupului)
VI. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
VII. Venituri @n avans
VIII. Capitaluri şi rezerve (capital social, rezerve, prime de capital)
TOTAL ELEMENTE DE PASIV

Totalul mijloacelor economice este egal cu totalul resurselor

economice. Această permanentă egalitate se numeşte egalitate bilanţieră.
Egalitatea se prezintă sub formă de ecuaţie şi anume:
Mijloace economice = Surse economice.
Elementele patrimoniale apar în bilanţul contabil în rubrici special
concepute pentru fiecare grupă numite posturi de bilanţ
Din acest punct de vedere distingem:
- posturi de activ, adică rubrici care prezintă generalizat,
sistematizat şi sintetizat mijloacele economice din punct de vedere al
existenţei, utilizării precum şi drepturile patrimoniale,

159
 - posturi de pasiv, adică rubrici care prezintă generalizat,
sistematizat şi sintetizat sursele de provenienţă a mijloacelor şi obligaţiile
întreprinderii.
Bilanţul contabil reflectă situaţia patrimonială a întreprinderii la un
moment dat, la începutul exerciţiului financiar şi la închiderea acestuia,
sistematizat, generalizat şi la nivelul cel mai sintetic posibil. El este însoţit
la finele perioadei de gestiune de o serie de situa\ii care dezvoltă
anumite posturi de bilanţ, prezintă o serie de corelaţii între posturile de
activ şi cele de pasiv, precum şi detalierea unor informaţii contabile care au
stat la baza stabilirii indicatorilor de bilanţ.
O component[ la fel de importantă ca şi bilanţul este cea intitulată
“Contul de profit şi pierdere” la care se adaug[ ]i ”Notele
explicative”.
Notele explicative cuprind următoarele situaţii:
Situaţia activelor imobilizate,
Situa\ia provizioanelor pentru riscuri ]i
cheltuieli,
Situa\ia repartiz[rii profitului,
Situa\ia analizei rezultatului de exploatare,
Situa\ia crean\elor ]i datoriilor,
Principii politice ]i metode contabile,
Situa\ia ac\iunilor ]i obliga\iunilor,
Informa\ii privind salaria\ii,
administratorii ]i directorii,
Situa\ia principalilor indicatori economico-
financiari,
Alte informa\ii.
Bilan\ul propriu-zis @mpreun[ cu Contul de
profit ]i pierdere ]i cu Notele Explicative
formeaz[ un tot unitar ]i poart[ denumirea de
Situa\ii financiare anuale. Dup[ aprobarea
acestora de A.G.A. ]i @nso\ite de un extras al
procesului verbal al A.G.A., un exemplar al
Raportului Consiliului de Administra\ie ]i un
exemplar al Raportului Comisiei de Cenzori sau
Raportului Auditorilor, formeaz[ raportul anual
care se depune la Administra\ia financiar[. Un
exemplar al Raportului se depune ]i la Oficiul
Registrului Comer\ului @n vederea public[rii @n
Monitorul Oficial.

6.2 TIPURI DE MODIFICĂRI BILANŢIERE

160
 Orice mişcare sau transformare care afectează un element oarecare
al bilanţului este însoţită în mod obligatoriu de transformarea altui element,
astfel încât ecuaţia:
Mijloace economice = Resurse economice se păstrează.
adică
Total elemente de activ = Total elemente de pasiv
Potrivit structurii bilanţului această relaţie se exprimă astfel:

A=D ± R, în care

A – active
D – datorii
R – rezultat final.

Orice operaţiune provoacă modificarea a cel puţin două posturi

bilanţiere. Cele două modificări de posturi afectează fie două posturi, unul
de activ şi altul de pasiv în sensul majorării sau micşorării, fie un post de
activ în sensul majorării şi alt post tot de activ în sensul micşorării, fie un
post de pasiv în sensul majorării şi alt post tot de pasiv în sensul micşorării.
Modificările din bilanţ se împart în două grupe:
I. Modificări de volum - se majorează un post de activ şi
concomitent, şi cu aceeaşi sumă se majorează un post de pasiv, sau se
micşorează un post de activ şi concomitent şi cu aceeaşi sumă se
micşorează un post de pasiv.
În urma acestui tip de modificare se majorează sau se micşorează şi
totalul activelor, respectiv totalul elementelor de pasiv, adică se schimbă
prin majorare sau micşorare volumul elementelor patrimoniale.
II. Modificări de structură - se majorează un post de activ şi
concomitent şi cu aceeaşi sumă se micşorează un alt post de activ sau, se
majorează un post de pasiv şi concomitent şi cu aceeaşi sumă se micşorează
un alt post de pasiv. În urma acestui tip de modificare nu este afectat totalul
elementelor de activ respectiv totalul elementelor de pasiv. Se modifică
numai valoarea unui post în detrimentul altui post.
I. Modificările de volum, sunt de două feluri:
1. Modificările de volum în sensul majorării patrimoniului sunt
produse de acele operaţii economice care duc la creşterea unui element de
activ concomitent cu creşterea unui element de pasiv.
În această categorie intră majorările de capital, aprovizionarea cu
materii prime şi materiale, mărfuri etc.

161
 De exemplu, presupunem, că agentul economic se aprovizionează
cu materiale consumabile în valoare de 100.000 RON de la un furnizor pe
bază de factură şi se porneşte de la situaţia iniţială conform anexei 1.
În urma acestei operaţii economice postul bilanţier “Materiale
consumabile” se va majora cu 100.000 RON, deci de la 7.000.000 RON va
creşte la valoarea de 7.100.000 RON.
În acelaşi timp va avea loc şi o creştere a obligaţiilor către furnizori
cu 100.000 RON şi deci va avea loc o creştere la acest post de la suma de
5.000.000 RON la suma de 5.100.000 RON.
Însumând toate posturile bilanţiere se va observa că şi totalul

elementelor de activ şi totalul elementelor de pasiv a crescut cu 100. 000

RON (conform Anexei 2).

Expresia algebrică a modificării bilanţiere se prezintă astfel:

(1) A +x = P + x

“x” din activ reflectă postul bilanţier “Materiale consumabile” şi

suma de majorare (semnul “+”) a acestuia este de 100.000 RON.
“x” din pasiv reflectă postul bilanţier “Furnizori” şi suma de
majorare (semnul “+”) este de 100.000 RON.
2. Modificările de volum în sensul micşorării patrimoniului sunt
produse de acele operaţii economice care duc la micşorarea unui sau unor
elemente de activ concomitent cu micşorarea unui sau unor elemente de
pasiv.
În această categorie intră retragerile de capital, plata datoriilor din
disponibilităţi sau din casierie.
De exemplu, presupunem, că agentul economic a achitat unui
creditor suma de 3.000.000 RON.
În urma acestei operaţii economice se micşorează postul din activul
bilanţului “Conturi la bănci în RON” cu suma de 3.000.000 RON şi
concomitent şi cu aceeaşi sumă se micşorează postul din pasivul bilanţului
“Creditori diverşi” (vezi Anexa 3).
Însumând elementele de activ şi pasiv vom observa , că fiecare din
ele se micşorează cu 3.000.000 RON.
Expresia algebrică a acestui tip de modificare bilanţieră este:

(2) A - x = P - x

162
 x” din activ reflectă postul de bilanţ “Conturi la bănci în RON” şi
suma de micşorare (semnul “-”) este de 3.000.000 RON.
“x” din pasiv reflectă postul bilanţier “Creditori diverşi” şi suma de
micşorare (semnul “-”) este de 3.000.000 RON.
3. Modificări de structură a elementelor de activ sunt produse de
acele operaţii care duc la creşterea unui element patrimonial de activ (sau a
mai multora ) concomitent cu scăderea unui element tot de activ (sau a mai
multora).
În această categorie intră ridicările de numerar de la bancă ,

depunerea de numerar la bancă, încasarea unor creanţe, darea în consum a

materiilor prime, materialelor consumabile etc.

De exemplu, se încasează de la un client suma de 2.000.000 RON,

pe baza ordinului de plata introdus de client. În urma acestei operaţii, postul
bilanţier “Conturi la bănci în RON” va creşte cu 2.000.000 RON, iar postul
bilanţier “Clienţi” va scădea cu 2.000.000 RON (vezi Anexa 4).
Însumând posturile de activ şi posturile de pasiv se observă că
totalul acestora rămâne neschimbat. Expresia algebrică a acestui tip de
modificare este:
(3) A + x -x = P
“x” din activ reflectă postul bilanţier “Conturi la bănci în RON “ şi
suma de creştere (semnul “+”) este de 2.000.000 RON.
“x” tot din activ reflectă postul bilanţier “Clienţi” şi suma de
micşorare (semnul “-”) este de 2.000.000 RON
Posturile de pasiv nu s-au modificat în urma operaţiunii de încasare
a clientului.
Se spune că pasivul bilanţului nu a fost afectat de această operaţie
economică.
4. Modificări de structură a elementelor de pasiv sunt produse de
acele operaţii economice care duc la creşterea uneia sau a mai multor surse
concomitent cu scăderea cu aceeaşi sumă a alteia sau a altor surse.
În această categorie intră: formarea unor rezerve pe seama profitului
, efectuarea unor plăţi din creditele primite, reţinerea din drepturile salariale
a contribuţiei pentru asigur[ri sociale de 9,5% a cotei de 1%
corespunzătoare constituirii fondului pentru ajutorul de şomaj, a
impozitului pe salarii, a cotei de 6,5% pentru fondul de sănătate etc.
De exemplu, din salariile datorate se reţine impozitul pe salarii
datorat bugetului statului de 400.000 RON.

163
 În urma acestei operaţii postul de pasiv “Personal - salarii datorate”

se va diminua cu suma de 400.000 RON, iar postul de pasiv “Impozit pe

venituri de natura salariilor” va creşte cu 400.000 RON (Anexa 5).

Însumând posturile de activ şi de pasiv se va observa că totalul

acestora nu se schimbă. Expresia algebrică a acestui tip de modificare
bilanţieră este:

(4) A = P + x - x

“x” din pasiv reflectă postul bilanţier “Personal - salarii datorate” şi

suma de micşorare (semnul “-”) este de 400.000 RON.
“x” tot din pasiv reflectă postul bilanţier “Impozit pe venituri de
natura salariilor” şi suma de creştere (semnul “+”) este de 400.000 RON.
Posturile de activ nu s-au modificat în urma operaţiei de reţinere a
impozitului pe salarii.
Se spune că activul nu a fost afectat de operaţiunea economică
luată ca exemplu.
În concluzie tipurile de modificări bilanţiere sunt următoarele:

I. Modificări de volum:
- în sensul creşterii, exprimate prin relaţia algebrică:

(1) A + x = P + x

- în sensul scăderii, exprimate prin relaţia algebrică:

(2) A - x = P - x
II. Modificări de structură:
- a elementelor de activ, redate prin expresia algebrică:

(3) A + x- x = P

- a elementelor de pasiv, redate prin expresia algebrică:

(4) A = P + x - x

164
 BILANŢ
încheiat la data de.. Anexa 1

@n mii/RON

Elemente de activ
Nr.
Denumirea postului Suma
crt
1 Mijloace de transport 25.000
2 Materiale consumabile 7.000
3 Casa în RON 100
4 Conturi la bănci în RON 8.000
5 Debitori 1.000
6 Clienţi 4.000
7 Produse finite 8.000
TOTAL
53.100
ELEMENTE DE ACTIV

Elemente de pasiv
Nr.
Denumirea postului Suma
crt
1 Furnizori 5.000
2 Impozit pe venituri de natura salariilor 600
3 Personal - salarii datorate 2.000
4 Creditori diversi 8.500
5 TVA de plat[ 3.000
6 Credite bancare pe termen lung 4.000
7 Capital social 30.000
TOTAL
ELEMENTE DE PASIV 53.100

165
 BILANŢ
încheiat la data de....... Anexa 2

în mii/RON

Elemente de activ
Nr.
crt Denumirea postului Suma

1 Mijloace de transport 25.000

2 Materiale consumabile 7.100
3 Casa în RON 100
4 Conturi la bănci în RON 8.000
5 Debitori 1.000
6 Clienţi 4.000
7 Produse finite 8.000
TOTAL
53.200
ELEMENTE DE ACTIV

Elemente de pasiv

Nr.
Denumirea postului Suma
crt

1 Furnizori
5.100
2 Impozit pe venituri de natura
600
3 salariilor
2.000
4 Personal - salarii datorate
8.500
5 Creditori diversi
3.000
6 TVA de plat[
4.000
7 Credite bancare pe termen lung
30.000
Capital social
TOTAL
53.200
ELEMENTE DE PASIV

166
 BILANŢ
încheiat la data de... Anexa 3

în mii/RON

Elemente de activ
Nr.
crt Denumirea postului Suma

1 Mijloace de transport 25.000

2 Materiale consumabile 7.100
3 Casa în RON 100
4 Conturi la bănci în RON 5.000
5 Debitori diversi 1.000
6 Clienţi 4.000
7 Produse finite 8.000
TOTAL
50.200
ELEMENTE DE ACTIV

Elemente de pasiv

Nr.
Denumirea postului Suma
crt

1 Furnizori
5.100
2 Impozit pe venituri de natura
600
3 salariilor
2.000
4 Personal - salarii datorate
5.500
5 Creditori diversi
3.000
6 TVA de plat[
4.000
7 Credite bancare pe termen lung
30.000
Capital social
TOTAL
50.200
ELEMENTE DE PASIV

167
 BILANŢ
încheiat la data de............. Anexa 4

în
mii/RON

Elemente de activ
Nr.
crt Denumirea postului Suma

1 Mijloace de transport 25.000

2 Materiale consumabile 7.100
3 Casa în RON 100
4 Conturi la bănci în RON 7.000
5 Debitori diversi 1.000
6 Clienţi 2.000
7 Produse finite 8.000
TOTAL
50.200
ELEMENTE DE ACTIV

Elemente de pasiv

Nr.
Denumirea postului Suma
crt

1 Furnizori
5.100
2 Impozit pe venituri de natura
600
3 salariilor
2.000
4 Personal – salarii datorate
5.500
5 Creditori diversi
3.000
6 TVA de plat[
4.000
7 Credite bancare pe termen lung
30.000
Capital social
TOTAL
50.200
ELEMENTE DE PASIV

168
 BILANŢ
încheiat la data de........
Anexa 5
în mii/RON

Elemente de activ
Nr.
crt Denumirea postului Suma

1 Mijloace de transport 25.000

2 Materiale consumabile 7.100
3 Casa în RON 100
4 Conturi la bănci în RON 7.000
5 Debitori 1.000
6 Clienţi 2.000
7 Produse finite 8.000
TOTAL
50.200
ELEMENTE DE ACTIV

Elemente de pasiv

Nr.
Denumirea postului Suma
crt

1 Furnizori
5.100
2 Impozit pe venituri de natura
1.000
3 salariilor
1.600
4 Personal - salarii datorate
5.500
5 Creditori diversi
3.000
6 TVA de plat[
4.000
7 Credite bancare pe termen lung
30.000
Capital social
TOTAL
50.200
ELEMENTE DE PASIV

169
 REZUMAT

Bilanţul contabil este un procedeu metodic propriu contabilităţii,

care prezintă grupat, sistematizat şi generalizat în expresie valorică, pe baza
principiului dublei reprezentări: pe de o parte mijloacele economice şi
drepturile patrimoniale ale întreprinderii, iar pe de altă parte, sursele de
formare a mijloacelor economice şi obligaţiile întreprinderii, precum şi
rezultatele obţinute într-o perioadă dată numită exerciţiu financiar.

Bilan\ul contabil este prezentat @n format

vertical ]i cuprinde:
A - Imobiliz[ri;
B - Mijloace circulante;
C - Cheltuieli @n avans;
D - Datorii ce trebuie pl[tite @ntr-o
perioad[ de un an;
E - Datorii ce trebuie pl[tite @ntr-o
perioad[ mai mare de un an;
F - Provizioane pentru riscuri ]i cheltuieli;
G - Venituri @n avans;
H - Capitaluri ]i rezerve.

Elementele patrimoniale de activ cuprind mijloacele

economice după componenţa şi rolul lor în activitatea de exploatare. Ele se
prezintă sub formă de imobilizări, mijloace circulante ]i cheltuieli
@n avans.

Elementele patrimoniale de pasiv cuprind totalitatea capitalurilor

din care au fost constituite mijloacele economice ale întreprinderii,
respectiv sursele din care au fost procurate. Sursele au un caracter relativ
static ceea ce a determinat denumirea de elemente de pasiv a acestora.

170
 În forma sa cea mai generală, bilanţul contabil se prezintă astfel:

Elemente de activ
Prezentarea în expresie valorică a mijloacelor economice, după

componenţa şi rolul lor în procesele economice, inclusiv drepturile

întreprinderii fată de terţi.

TOTAL ELEMENTE DE ACTIV

Elemente de pasiv
Prezentarea în expresie valorică a surselor de constituire a
mijloacelor, inclusiv a obligaţiilor întreprinderii faţă de terţi.
TOTAL ELEMENTE DE PASIV

Elementele patrimoniale apar în bilanţul contabil în rubrici special

concepute pentru fiecare grupă numite posturi de bilanţ
Din acest punct de vedere distingem:
- posturi de activ, adică rubrici care prezintă generalizat,
sistematizat şi sintetizat mijloacele economice din punct de vedere al
existenţei, utilizării precum şi drepturile patrimoniale,
- posturi de pasiv, adică rubrici care prezintă generalizat,
sistematizat şi sintetizat sursele de provenienţă a mijloacelor şi obligaţiile
întreprinderii.

Modificările din bilanţ se împart în două grupe:

I. Modificări de volum - se majorează un post de activ şi
concomitent, şi cu aceeaşi sumă se majorează un post de pasiv, sau se
micşorează un post de activ şi concomitent şi cu aceeaşi sumă se
micşorează un post de pasiv.
În urma acestui tip de modificare se majorează sau se micşorează şi
totalul activelor, respectiv totalul elementelor de pasiv, adică se schimbă
prin majorare sau micşorare volumul elementelor patrimoniale.
II. Modificări de structură - se majorează un post de activ şi
concomitent şi cu aceeaşi sumă se micşorează un alt post de activ sau, se
majorează un post de pasiv şi concomitent şi cu aceeaşi sumă se micşorează
un alt post de pasiv. În urma acestui tip de modificare nu este afectat totalul

171
elementelor de activ respectiv totalul elementelor de pasiv. Se modifică
numai valoarea unui post în detrimentul altui post.
În concluzie tipurile de modificări bilanţiere sunt următoarele:

I. Modificări de volum:
- în sensul creşterii, exprimate prin relaţia algebrică:

(1) A + x = P + x

- în sensul scăderii, exprimate prin relaţia algebrică:

(2) A - x = P - x
II. Modificări de structură:
- a elementelor de activ, redate prin expresia algebrică:

(3) A + x- x = P

- a elementelor de pasiv, redate prin expresia algebrică:

(4) A = P + x - x

172
 ÎNTREBĂRI

1. Ce este bilanţul?
2. Prezentaţi formatul vertical al bilanţului.
3. Ce cuprind elementele patrimoniale de activ?
4. Ce cuprind elementele patrimoniale de pasiv?
5. Ce sunt posturile de activ?
6. Ce sunt posturile de pasiv?
7. Cum se împart modificările bilanţiere?
8. De câte feluri sunt modificările de volum?
9. De câte feluri sunt modificările de structură?
10. Prezentaţi relaţia algebrică pentru:
- modificări de volum în sensul creşterii;
- modificări de volum în sensul scăderii;
- modificări de structură în activ;
- modificări de structură în pasiv.

173
 TESTE GRILĂ

1.Precizaţi care operaţie economico-financiara a fost încadrata corect în

cele patru tipuri de modificări bilanţiere:
a) incorporarea în capitalul social a primelor legate de capital (modifica
structura elementelor de pasiv);
b) creşterea capitalului social cu rezervele destinate măririi
acestuia(modifica volumul în sensul creşterii);
c) Înregistrarea subvenţiilor pentru investiţii de primit (modifica structura
elementelor de pasiv);
d) Înregistrarea fondului comercial aportat la capitalul societăţii de către
asociaţi (modifică structura elementelor de pasiv);
e) Înregistrarea valorii mijloacelor fixe primite cu titlu gratuit (modifica
structura elementelor de activ).

2.Rezultatul fiscal se determina pe baza relaţiei:

a) rezultatul contabil + elemente nedeductibile fiscal – elemente
deductibile fiscal;
b) rezultatul fiscal – rezervele legale;
c) rezultatul contabil – elemente nedeductibile fiscal;
d) rezultatul contabil + elementele deductibile fiscal;
e) rezultatul contabil – elemente nedeductibile fiscal + elemente
deductibile fiscal.

3.Care ecuaţie bilanţiera este adevărata pentru următoarea operaţie

economico-financiara: Se majorează capitalul social prin incorporarea de
rezerve şi prime legate de capital:
a) A + X – X = P; b) A-X = P + X – X ; c) A+X = P-X; d) A = P + X; e)
A = P + X – X.

4.Precizaţi care din elementele menţionate sunt înscrise în pasivul

bilanţului:
a) capitalul social; rezerve; clienţi-creditori; T.V.A. de plata; cheltuieli
înregistrate în avans;
b) capital social; rezerve; clienţi – creditori; furnizori-debitori; T.V.A. de
plata;

174
c) capital social; rezerve; clienţi – creditori ; T.V.A. de plata; creditori
diverşi;
d) capital social; rezerve; clienţi – creditori; clienţi diverşi; acţiuni proprii;
e) capital social; rezerve; clienţi - creditori; T.V.A. de plata; clienţi.

5.Una din diviziunile de mai jos nu figurează în bilanţul contabil adoptat în

ţara noastră, ca poziţie distinctă:
a) active circulante;
b) capitaluri proprii;
c) conturi de regularizare şi asimilate;
d) amortizări şi provizioane pentru deprecierea activelor;
e) prime privind rambursarea obligaţiunilor.

6.În cadrul bilanţului contabil din România, clasificarea activelor şi

pasivelor se face după:
a) natura şi destinaţia activelor şi pasivelor;
b) activele după destinaţie şi lichidate, pasivele după originea şi
exigibilitatea lor;
c) destinaţia activelor şi pasivelor:
d) natura juridica a activelor şi pasivelor;
e) lichidarea activelor şi pasivelor.

7.Care din grupele bilanţului contabil enumerate mai jos cuprinde un singur
post:
a) Datorii; b) Capitaluri proprii; c) Active imobilizate; d) Primele privind
rambursarea obligaţiunilor; e) Active circulante.

8.Relaţia matematica a operaţiei economice: Se ridica pe baza cecului de

numerar suma de 20.000.000 RON, necesara pentru plata salariilor.”
a) A+X =P+X; b) A-X = P-X; c) A= P+X-X; d) A+X-X=P; e) A+X-
X=P-X.

9.Ce semnificaţie atribuiţi postului bilanţier 4424 ,, T.V.A. de recuperat” ?

a) T.V.A. de plătit bugetului; b) T.V.A. plătita bugetului; c) T.V.A. de
recuperat de la buget; d) T.V.A. deductibila facturata de furnizori; e)
T.V.A. colectata cuvenita bugetului.

10.Ce semnificaţie atribuiţi postului bilanţier ,,Produse finite” ?

a) stocul de produse finite la preţul de înregistrare prestabilit;
b) stocul de produse finite la valoarea netă contabilă ;
c) stocul de produse finite vândut clienţilor la preţul de vânzare;

175
d) volumul ieşirilor de produse finite la preţul de înregistrare;
e) intrarea produselor finite la preţul de înregistrare.

11.La închiderea exerciţiului dispuneţi de următoarele informaţii privind

stocul de materii prime : valoarea contabilă la preţ prestabilit, 20.000.000
RON; costul de achiziţie , 21.000.000 RON ajustari pentru deprecierea
stocului de materii prime, 4.000.000 RON. Precizaţi valoarea la care este
înscris stocul de materii prime în bilanţul contabil întocmit la încheierea
exerciţiului financiar:
a) 16.000.000 RON; b) 17.000.000 RON; c) 25.000.000 RON; d)
20.000.000 RON; e) 21.000.000 RON.

12.Care dintre indicatorii nu se regăseşte ca post (poziţie distinctă) în

contul de profit şi pierdere adoptat în ţara noastră ?
a) valoarea adăugată; b) cifra de afaceri; c) rezultatul din exploatare; d)
producţia exerciţiului; e) rezultatul curent.

13.Intr-un cont de profit şi pierdere alcătuit pe criteriul naturii cheltuielilor

şi veniturilor nu figurează unul din următorii indicatori:
a) cifra de afaceri; b) producţia exerciţiului; c) rezultatul din exploatare;
d) rezultatul curent al exerciţiului; e) costul de producţie al bunurilor
vândute.

176
 BAREM DE NOTARE

Nr. a b c d e
crt.
1 *
2 *
3 *
4 *
5 *
6 *
7 *
8 *
9 *
10 *
11 *
12 *
13 *

177
 Capitolul 7

CONTUL

7.1 NOŢIUNE, STRUCTURĂ, FUNCŢII ŞI FORME DE

PREZENTARE A CONTURILOR
Contul este un procedeu metodic specific contabilităţii, cu ajutorul
căruia se urmăresc în mod operativ activităţile economice desfăşurate de
agenţii economici. Contul este un instrument de calcul, cu ajutorul căruia,
se urmăreşte operativ, existenţa şi mişcarea fiecărui element patrimonial.
Etimologic, denumirea de “CONT” provine de la substantivul de
origine franceză “COMPTE” care înseamnă “socoteală” (sau “compter”- a
socoti) şi are ca echivalent în limba italiană “conto” cu acelaşi înţeles.
Pentru urmărirea operativă a activităţilor economice, contabilitatea
se foloseşte de conturi, deschizându-se câte un cont pentru fiecare element
patrimonial de active imobilizate şi circulante, de surse de procese
economice sub formă de venituri, cheltuieli, provizioane etc.
Totalitatea conturilor folosite de contabilitate în vederea înregistrării
activităţilor economice, poartă denumirea de sistemul conturilor.
În evoluţia istorică, contul a îmbrăcat mai multe forme de
prezentare.
La început contul se prezenta sub forma unui tabel, în care se
înşirau în ordine cronologică, operaţiile economice care s-au desfăşurat,
operaţii ce aveau ca efect creşterea sau scăderea elementului patrimonial.
Din necesităţi practice s-a perfecţionat forma grafică de prezentare a
conturilor, adoptându-se forma de balanţă cu două laturi egale, sau poate
mai plastic sub forma literei “T”. Această formă grafică de prezentare,
prezintă avantajul că oferă contului posibilitatea separării celor două tipuri
de modificări ce pot afecta un element patrimonial. Într-o parte existentul şi
creşterile, în partea opusă scăderile.

178
 Spre exemplu :

Creşteri MATERII PRIME Scăderi

1.01.1993 Existent în depozite 2.01.1993 Consumat
100. 000 pe baza bonului
2.01.1993 Intrat pe baza de consum
facturii nr. ... 200.000
500.000

În aceste condiţii de separaţie, devin uşor de analizat operaţiile

economice ce au avut loc şi consecinţele lor asupra elementului
patrimonial.
Există o serie de conturi, care realizează separaţia astfel: în partea
stângă se află existentul şi creşterile iar în partea dreaptă scăderile. În
această categorie sunt cuprinse conturile de active imobilizate, active
circulante, procese economice sub formă de cheltuieli.
În altă categorie de conturi, separaţia se realizează invers, respectiv
în partea stângă se găsesc scăderile şi în partea dreaptă existentul şi
creşterile. În această categorie se încadrează conturile de surse, de procese
economice sub formă de venituri şi cele de provizioane.
Acest mod. de realizare a separaţiei permite cu mai multă uşurinţă
analiza economică, ceea ce este esenţial.
Contul are o seamă de elemente componente:
Titlul contului - sau denumirea acestuia şi simbolul. Fiecare cont are
un titlu, o denumire, care reprezintă un nume propriu. Agenţii economici nu
au dreptul să denumească conturile în alt fel, ci trebuie să respecte
denumirea şi simbolul stabilite de Ministerul Finanţelor Publice, acesta
stabilind denumirea în raport de conţinutul economic al contului.
Cele două părţi ale contului - partea stângă a oricărui cont se numeşte
“Debit” iar partea dreaptă se numeşte “Credit” fără excepţii.
A debita un cont înseamnă a înscrie o sumă în partea lui stângă.
A credita un cont înseamnă a înscrie o sumă în partea dreaptă a
acestuia.
Rulajul contului - înseamnă totalitatea operaţiilor economice
înregistrate într-un cont. Totalitatea operaţiilor înscrise în partea stângă
formează rulajele debitoare iar totalitatea operaţiilor înscrise în partea
dreaptă formează rulajele creditoare.

179
 Explicaţia - Orice operaţiune din cont este explicată. Explicaţia este
de două feluri:
- explicaţie descriptivă - pe lângă data înregistrării se explică în
puţine cuvinte, dar semnificative, esenţa operaţiei înregistrate, documentul
pe baza căruia se efectuează înregistrarea şi valoarea ei;
- explicaţie contabilă - pe lângă data şi documentul care a stat la
baza înregistrării, se înscrie denumirea sau simbolul cifric al contului
corespondent, apoi se consemnează valoarea.
Soldul contului - exprimă valoarea elementului patrimonial existentă
la un moment dat.
Din punct de vedere al momentului acesta poate fi :
- sold iniţial - existent la începutul perioadei de activitate;
- sold final - la sfârşitul perioadei de activitate.
Din punct de vedere al conţinutului poate fi:
- sold debitor - atunci când valorile înscrise în partea lor stângă sunt
mai mari decât cele înscrise în partea dreaptă;
- sold creditor - atunci când valorile înscrise în partea dreaptă sunt
mai mari decât sumele înscrise în partea stângă.
În cazul când sumele din partea stângă sunt egale cu sumele din
partea dreaptă, contul este denumit “balansat” sau “soldat”.

Funcţiile conturilor

Conturile îndeplinesc mai multe funcţii şi anume:

•Funcţia economică este expresivă pentru fiecare cont deoarece el
urmăreşte un element patrimonial cu un conţinut economic bine definit, de
care unitatea patrimonială are nevoie pentru a-şi desfăşura activitatea.
•Funcţia statistică constă în faptul că din conturi îşi extrage datele
în primul rând statistica, date de care are nevoie şi pe care le supune unor
prelucrări specifice. Folosirea datelor pentru determinarea unor indicatori şi
indici, subliniază aceeaşi funcţie statistică.
•Funcţia de calcul este, de asemenea, expresivă, întrucât însăşi
contul este un element de calcul: cu ajutorul lui se urmăreşte existenţa şi
mişcarea elementelor patrimoniale, influenţa operaţiilor economice asupra
elementelor patrimoniale precum şi asupra eficienţei activităţii economice.
•Funcţia de grupare şi sistematizare a informaţie contabile se
realizează prin aceea că într-un cont se pot reflecta mai multe elemente
patrimoniale cu însuşiri comune şi respectiv prin separarea creşterilor de
scăderi.
•Funcţia de analiză şi control, este specifică conducerii unităţii
patrimoniale, aceasta supraveghează şi urmăreşte cu atenţie conturile
deoarece ele permit o analiză operativă a activităţii şi pot indica în ce

180
măsură deciziile conduc la rezultate bune şi de asemenea, ce activităţi au
fost mai bine organizate şi care au fost deficitare.
•Funcţia contabilă a conturilor este cea mai importantă, întrucât
asigură stabilirea unui anumit mod , a anumitor reguli după care se
efectuează înregistrările, în raport cu conţinutul economic al acestora şi în
raport de conţinutul economic al operaţiilor înregistrate.

Formele de prezentare a conturilor

În activitatea practică se folosesc mai multe forme de prezentare

grafică a conturilor. Indiferent de forma grafică de prezentare, contul
trebuie să conţină elementele sale structurale.
Cele mai frecvente forme sunt:
a) Forma unilaterală a contului are drept caracteristică faptul că
delimitarea dintre debit şi credit se înfăptuieşte numai pentru sume, iar
celelalte coloane sunt comune pentru numărul curent, data şi explicaţia
operaţiei economice.
b) Forma bilaterală a contului este relativ mult mai folosită şi are
drept caracteristică faptul că delimitarea între debit şi credit este totală .
Există coloane distincte pentru fiecare parte a contului, pentru dată,
explicaţie şi sumă.
Datorită creşterii numărului de operaţii economice care trebuie
înregistrate în contabilitate, cele două părţi ale conturilor s-au
individualizat, fiecare realizându-se pe fişe distincte.
Astfel a apărut forma contului pe fişe sau “forma şah”. În aceste
condiţii orice cont are câte două fişe, una pentru debit şi alta pentru credit,
făcând posibil ca la acelaşi cont să lucreze două persoane.

7.2 REGULI DE FUNCŢIONARE A CONTURILOR

Prin utilizarea conturilor s-au cristalizat patru reguli de funcţionare
a acestora, reguli care funcţionează exact invers la cele două mari categorii
de conturi, adică la conturile de activ, faţă de conturile de pasiv.
• Prima regulă de funcţionare se referă la modul în care conturile
îşi încep funcţia contabilă, respectiv modul cum preiau valoarea
elementelor patrimoniale din bilanţ.
Această regulă este formulată astfel:

181
 Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita,
debitându-se cu existentele de activ, iar conturile de pasiv încep să
funcţioneze prin a se credita, creditându-se cu existentele de pasiv.
Deci, conturile de activ preiau valoarea posturilor bilanţiere pe care
le reprezintă, în partea lor stângă, adică în debit. Conturile de pasiv preiau
valoarea posturilor bilanţiere pe care le reprezintă, în partea lor dreaptă,
adică pe credit, aceste posturi bilanţiere aflându-se în partea dreaptă a
bilanţului.

•Cea de-a doua regulă de funcţionare a conturilor stabileşte modul

cum se înregistrează în conturi operaţiile care au ca efect creşterea
elementelor patrimoniale şi aceasta pentru faptul că valoarea acestor
operaţii poate să fie înregistrată în partea stângă a conturilor, adică în debit,
sau în partea dreaptă respectiv în credit. Definirea acestei reguli se prezintă
astfel:
Conturile de activ se debitează cu creşterile de activ, iar
conturile de pasiv se creditează cu creşterile de pasiv.
În mod normal, creşterile au ca efect, mărirea existentului şi atunci,
în mod firesc, ele se vor înregistra în aceeaşi parte a contului unde se află şi
existentul, deci în debit în conturile de activ şi în credit în conturile de
pasiv.
De exemplu: Se înregistrează în contabilitate achiziţionarea de la
furnizori a unor obiecte de inventar în valoare de 400.000 RON. În acest
caz creşte un element de activ - “obiecte de inventar” şi în acelaşi timp
cresc obligaţiile faţă de furnizori. Are deci loc o creştere a unui post de
activ şi a unui post de pasiv. În bilanţ are loc o modificare de volum în
sensul creşterii de forma:

A + x = P + x, unde:

+x din A - obiecte de inventar

+x din P - furnizori
În cont această operaţie se prezintă astfel:

D Obiecte de inventar C
400.000

D Furnizori C
400.000

Rezultă că a fost debitat contul “Obiecte de inventar”. Deoarece este

un cont cu funcţie contabilă de activ, a fost afectat în sensul creşterii şi s-a

182
folosit regula a II-a de funcţionare a conturilor - potrivit căreia, contul de
activ se debitează cu creşterile de activ. Totodată se observă că a fost
creditat contul “Furnizori”. Deoarece este un cont de pasiv, a fost afectat în
sensul creşterii şi s-a aplicat regula a II- a de funcţionare a conturilor
potrivit căreia, contul de pasiv se creditează cu creşterile de pasiv.

•Cea de-a treia regulă de funcţionare a conturilor stabileşte modul

cum se înregistrează în cont , operaţii economice care au ca efect scăderea
elementelor patrimoniale.

Conturile de activ se creditează cu scăderile de activ, iar

conturile de pasiv, se debitează cu scăderile de pasiv.

Scăderile trebuie înregistrate în partea opusă contului ceRON în

care sunt înregistrate existentul şi creşterile, deci în credit la contul de activ
şi debit la conturile de pasiv.
Exemplu: Se presupune că unitatea patrimonială achită un furnizor
cu suma de 200.000 RON, cu disponibil din contul său de la bancă.
Operaţia constă în scăderea obligaţiei faţă de furnizor şi
concomitent scăderea disponibilului de la bancă.
În bilanţ această operaţie va genera o modificare de forma:

A - x = P - x, unde:

-x din A = post bilanţier “Conturi la bănci în RON”

-x din P = post bilanţier “Furnizori”
Aceste operaţie se prezintă astfel în conturi:

D Conturi la bănci în RON

C
200.000

D Furnizori C
200.000

S-a aplicat regula a III-a de funcţionare a conturilor potrivit căreia

conturile de activ se creditează cu scăderile de activ (deci contul “Conturi
la bănci în RON” s-a creditat cu 200.000 RON) iar conturile de pasiv se
debitează cu scăderile de pasiv (deci contul “Furnizori” s-a debitat cu
200.000 RON).

183
 Se porneşte de la ideea că atât contul “Conturi la bănci în RON” a
avut un sold iniţial debitor cel puţin egal cu 200.000, iar contul “Furnizori”
a avut un sold iniţial creditor cel puţin egal cu 200.000 RON.

•Cea de-a patra regulă de funcţionare a conturilor, se formulează

în legătură cu modul cum acestea îşi încheie activitatea la sfârşit de
exerciţiu, respectiv cu soldul lor final. Această regulă de funcţionare a
conturilor precizează dacă la sfârşit de lună, conturile prezintă sold final
debitor, sold final creditor, sau sunt balansate sau soldate.
Conturile de activ prezintă sold debitor sau pot fi soldate, iar
conturile de pasiv prezintă sold final creditor sau pot fi soldate.
Grupat, regulile de funcţionare a conturilor se prezintă astfel:
Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita, debitându-
se cu existentul de activ şi de asemenea cu creşterile de activ.
Se creditează cu scăderile de activ, iar la sfârşitul exerciţiului sau
perioadei de gestiune au sold debitor, sau sunt soldate (nu au sold).

D “Conturi de activ” C
- Sold iniţial (existent de activ) - Scăderi, respectiv ieşirile de
- Creşteri, respectiv intrări activ
-sold final debitor sau sunt balansate

Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita,

creditându-se cu existentul de pasiv şi de asemenea cu creşterile de pasiv.
Se debitează cu scăderile de pasiv, iar la sfârşitul exerciţiului sau
perioadei de gestiune au sold final creditor, sau sunt balansate.

Debit “Conturi de pasiv” Credit

- Scăderi, respectiv ieşiri de - Sold iniţial (existent de pasiv)
surse. - Creşterile respectiv intrările
de surse (majorările acestora)
- Sold final creditor sau sunt
balansate.

Majoritatea conturilor sunt MONOFUNCŢIONALE, adică sunt

conturi de activ sau sunt conturi de pasiv.
Există şi conturi BIFUNCŢIONALE. Acestea sunt reduse ca număr,
dar sunt deosebit de importante.
O primă categorie de conturi bifuncţionale o constituie cele
asimilate conturilor de activ.
Caracterul bifuncţional al lor este dat de excepţia privind regula a
IV- a. Aceste conturi pot să-şi încheie activitatea cu sold final debitor, ceea

184
ce este normal, dar ele îşi pot încheia activitatea şi cu sold final creditor,
ceea ce este o excepţie care le determină caracterul de conturi
bifuncţionale. Se exemplifică însăşi contul “Conturi la bănci în RON”.
El poate avea sold debitor, ceea ce exprimă disponibilul existent în
contul de la bancă, însă în anumite situaţii, pe baza unui contract încheiat
de unitatea patrimonială cu banca, aceasta din urmă poate să plătească, deşi
nu mai există disponibil în cont (până la limita stabilită prin contract). În
acest caz contul “Conturi la bănci în RON” are sold creditor, care exprimă
credite luate de la bancă (în limita plafonului aprobat).
Cea de-a doua categorie de conturi bifuncţionale este constituită
din cele asimilate în principiu conturilor de pasiv. Caracterul bifuncţional al
acestor conturi este dat de excepţia privind, de asemenea, regula a IV-a. Ele
îşi pot încheia activitatea fie cu sold final creditor, ceea ce este normal, dar
îşi pot încheia activitatea şi cu sold final debitor, ceea ce este o excepţie,
care le imprimă caracterul de conturi bifuncţionale.
Spre exemplu contul “Profit şi pierdere” care, atunci când are sold
final creditor semnifică rezultate normale, favorabile, dar acest cont poate
prezenta şi sold final debitor, ceea ce exprimă rezultate nefavorabile, deci
pierdere.
O altă categorie distinctă de conturi bifuncţionale o constituie cele
care nu respectă regula I de funcţionare, cât şi pe cea de-a IV-a.
Spre exemplu contul “Dobânzi” care în debit înregistrează
dobânzile de primit iar în credit înregistrează dobânzile de plătit. Aceasta
denotă că soldul poate fi debitor sau creditor după cum dobânzile de primit
sunt mai mari decât cele de plătit sau invers. În plus, se are în vedere şi
faptul că la începutul exerciţiului următor, contul în cauză va începe să
funcţioneze prin debitare sau creditare în funcţie de soldul final de la
sfârşitul exerciţiului financiar încheiat: dacă are sold final debitor, începe să
funcţioneze prin debitare; dacă are sold final creditor, îşi începe funcţia prin
creditare.

185
 7.3. DUBLA ÎNREGISTRARE A OPERAŢIILOR
ECONOMICE ŞI CORESPONDENŢA CONTURILOR

7.3.1 Dubla înregistrare

În stadiile timpurii ale contabilităţii, se folosea simpla înregistrare

sau contabilitatea în partidă simplă, potrivit căreia, operaţiile economice se
înregistrau într-un singur cont, cronologic, folosindu-se contul în forma sa
asimetrică.
Trecerea la dubla înregistrare înseamnă obligaţia ca orice operaţie
economică să fie înregistrată concomitent în părţile opuse ale conturilor,
adică în debitul unui cont şi în creditul altui cont.
Cele două conturi care iau parte la dubla înregistrare pot fi ambele
de activ, ambele de pasiv, sau unul de activ şi altul de pasiv, avându-se în
vedere şi conţinutul economic al contului.
Pornind de la cele patru tipuri de modificări bilanţiere, care pot fi
generate de operaţiile economice, se pot constitui patru tipuri fundamentale
ale dubRON înregistrării.

Primul tip fundamental al dubRON înregistrări se formează

pornind de la modificarea de structură din activ (al III-lea tip de modificări
bilanţiere) reprezentată prin ecuaţia:

A+x-x=P

Cele două posturi bilanţiere sunt preluate de două conturi de activ,

iar operaţia economică se înregistrează în cele două conturi folosindu-se
regulile de funcţionare a acestora, după cum urmează:
- contul de activ afectat în sensul creşterii se va debita, folosindu-se
regula a II-a de funcţionare a contului;
- contul de activ afectat în sensul scăderii se va credita.
Se observă că avem dublă înregistrare, deoarece operaţia a fost
înregistrată în două conturi., însă în părţile opuse ale acestora folosind
regula a II-a şi a III-a de funcţionare a conturilor.
Reiese că primul tip fundamental al dubRON înregistrări
constă în înregistrarea operaţiei economice concomitent În debitul unui
cont de activ şi În creditul altui cont tot de activ.

186
 Al doilea tip fundamental al dubRON înregistrări se formează
pornind de la cea de-a doua modificare bilanţieră de structură, în pasiv, (al
IV-lea tip de modificare bilanţieră) reprezentată prin ecuaţia:

A = P +x - x

Cele două posturi bilanţiere sunt preluate de două conturi de pasiv,

iar operaţia economică se înregistrează astfel:
- contul de pasiv care creşte, se va credita folosindu-se regula a II-a
de funcţionare a conturilor;
- contul de pasiv care scade, se va debita aplicându-se regula a III-a
de funcţionare a conturilor.
Se observă că avem dublă înregistrare deoarece operaţia a fost
înregistrată în două conturi, însă în părţile opuse ale acestora.
Deci, cel de-al II-lea tip fundamental al dubRON înregistrări
constă în înregistrarea concomitentă a operaţiei economice În creditul
unui cont de pasiv şi În debitul altui cont de asemenea de pasiv.
Al treilea tip fundamental al dubRON înregistrări a operaţiilor
economice în conturi porneşte de la primul tip de modificare bilanţieră,
respectiv modificarea de volum în sensul creşterii, reprezentată prin
ecuaţia:

A +x = P + x

Prin descompunerea bilanţului, cele două posturi bilanţiere sunt

preluate de două conturi, unul de activ şi altul de pasiv, iar valoarea
operaţiei economice se va înregistra astfel:
- contul de activ care creşte, se va debita pe baza reguRON a II-a de
funcţionare a conturilor.
- contul de pasiv care creşte, se va credita pe baza reguRON a II-a
de funcţionare a conturilor.
Se constată că avem o dublă înregistrare, deoarece operaţia a fost
înregistrată în două conturi, în debitul unuia şi creditul celuilalt.
Cel de-al treilea tip fundamental al dubRON înregistrări constă
în înregistrarea concomitentă a operaţiei economice În debitul unui
cont de activ şi În creditul unui cont de pasiv.

Al IV-lea tip fundamental al dubRON înregistrări a operaţiei

economice în conturi porneşte de la al II-lea tip de modificări bilanţiere,
respectiv modificarea de volum în sensul scăderii, reprezentată prin ecuaţia:
A-x= P-x

187
 Cele două posturi modificate sunt preluate de două conturi, unul de
activ şi unul de pasiv, iar valoarea operaţiei economice se înregistrează
astfel:
- contul de activ care scade, se va credita pe baza reguRON a III-a
de funcţionare a conturilor.
- contul de pasiv care scade, se va debita pe baza reguRON a III-a
de funcţionare a conturilor.
Deci, avem o dublă înregistrare, deoarece operaţia a fost înregistrată
în două conturi, în debitul unuia şi în creditul celuilalt.

Rezultă că cel de-al IV-lea tip fundamental al dubRON

înregistrări constă în înregistrarea concomitentă a operaţiei economice
În creditul unui cont de activ şi În debitul unui cont de pasiv.
În cadrul unităţilor se efectuează şi operaţii economice complexe
care antrenează mai mult de două elemente patrimoniale, ceea ce determină
folosirea a trei sau mai multor conturi, unele de activ altele de pasiv. În
aceste condiţii, pornind de la tipurile fundamentale ale dubRON
înregistrări, se vor forma tipuri derivate ale acestora, astfel:
a) unei creşteri într-un cont de activ, adică unei debitări a unui cont
de activ îi corespunde o creditare a altui cont de activ şi o creditare a unui
cont de pasiv;
b) unei scăderi într-un cont de activ, adică unei creditări a unui cont
de activ îi corespunde o debitare a unui cont de pasiv şi o debitare a unui
cont de activ;
c) unei creşteri într-un cont de pasiv, adică unei creditări într-un
cont de pasiv îi corespunde o debitare într-un alt cont de pasiv şi o debitare
a unui cont de activ;
d) unei scăderi într-un cont de pasiv, deci unei debitări a unui cont
de pasiv îi corespunde o creditare a unui alt cont de pasiv şi o creditare a
unui cont de activ.
Dubla înregistrare a operaţiilor economice în conturi determină
stabilirea unor importante legături reciproce între conturi, ea permite
verificarea exactităţii înregistrării operaţiei economice şi face să crească
valoarea informaţională a contabilităţii.

7.3.2 Corespondenţa conturilor

În vederea înregistrării operaţiilor economice, conturile

funcţionează într-o strânsă interdependenţă.

188
 Legăturile care se stabilesc între conturi în vederea înregistrării
operaţiilor economice poartă denumirea de corespondenţa conturilor,
iar conturile care iau parte, se numesc conturi corespondente.
În raport de conţinutul operaţiilor economice care trebuie
înregistrate şi de felul conturilor, corespondenţa acestora poate fi:
a) Corespondenţă între conturile de activ, în cadrul căreia un cont de
activ se debitează şi alt cont, de asemenea, de activ se creditează. Cu
ajutorul unor astfel de corespondenţe se înregistrează operaţiile economice
care modifică structura activului.
b) Corespondenţă între conturi de pasiv, în cadrul căruia un cont de
pasiv se creditează şi alt cont, de asemenea, de pasiv se debitează. Cu
ajutorul unor astfel de corespondenţe se înregistrează operaţiile economice
care au ca efect modificări în structura pasivului bilanţului.
c) Corespondenţă între conturi de activ şi conturi de pasiv, când un
cont de activ se debitează şi un cont de pasiv se creditează. Cu ajutorul unor
astfel de corespondente se înregistrează operaţiile economice care au ca
efect creşterea volumului patrimoniului.
d) Corespondenţă între conturi de activ şi conturi de pasiv, când un
cont de activ se creditează şi un cont de pasiv se debitează. Cu ajutorul
acestor corespondenţe se înregistrează operaţiile contabile care au ca efect
scăderile patrimoniului agentului economic.

La înregistrarea operaţiilor economice pot lua parte şi mai multe

conturi. În aceste condiţii, când sunt mai multe conturi corespondente, se
respectă următoarele reguli:
•Unui cont, care se debitează îi pot corespunde mai multe conturi
care se creditează, cu condiţia ca din punct de vedere valoric, suma contului
ce s-a debitat să fie egală cu totalul sumelor conturilor care s-au creditat.
•Aceeaşi regulă şi în situaţia inversă, atunci când unui cont care se
creditează îi corespundă mai multe conturi care se debitează, dar suma
contului care se creditează trebuie să fie egală cu totalul sumelor conturilor
care se debitează.

În contabilitate toate conturile sunt “conturi corespondente”. Există,

ca excepţii, un număr redus de conturi care funcţionează în partidă simplă.
Aceste conturi poartă denumirea de conturi de ordine şi evidenţă sau
conturi în afara bilanţului.
În raport de conţinutul economic al conturilor şi de conţinutul
economic al operaţilor înregistrate, un cont poate avea multe
corespondenţe, spre exemplu: Contul “Casa în RON” sau contul “Profit şi

189
pierdere” sau pot avea puţine corespondenţe cum ar fi contul “Mijloace
fixe”.
Corespondenţa conturilor în ţara noastră se stabileşte de Ministerul
Finanţelor Publice. Acelaşi minister stabileşte corespondenţa pentru noile
conturi ce apar, sau modifică corespondenţele existente atunci când se
consideră că nu mai corespund sau că alte corespondenţe sunt mai potrivite.

7.4. CONTURI SINTETICE ŞI CONTURI ANALITICE

Elementele patrimoniale ale unităţilor, ca şi procesele economice

care au loc se deosebesc sub aspectul omogenităţii lor, ceea ce determină
deosebiri şi în cadrul conturilor.
Unele conturi au un conţinut economic omogen, astfel încât
informaţiile ce se obţin din aceste conturi sunt suficiente pentru
fundamentarea deciziilor. Exemplificăm conturile “Casa în RON” şi
“Conturi la bănci în RON”.
Sunt însă şi conturi care au un conţinut economic mai eterogen,
astfel încât informaţiile cuprinse în cont, deşi utile, nu sunt suficiente în
vederea luării unor decizii eficiente, fiind necesar să se obţină informaţii
suplimentare. De exemplu contul “Materii prime” la o unitate de produse
zaharoase. Analizând contul de “Materii prime” se constată:
- care este valoarea materiilor prime existente în unitate;
- care este valoarea materiilor prime intrate în unitate;
- care este valoarea materiilor prime consumate în procesul de
producţie.
Având în vedere omogenitatea conţinutului lor, în contabilitate se
folosesc două categorii de conturi: sintetice şi analitice.

Conturile sintetice sunt acele conturi care se folosesc pentru a

înregistra elementele patrimoniale individuale sau grupe de fenomene sau
procese economice cu însuşiri comune. Astfel se exemplifică contul sintetic
“Casa în RON” care exprimă un element patrimonial individual, pe când
contul “Materii prime” o grupă de elemente patrimoniale cu aceeaşi menire.
Conturile sintetice sunt conturile de bază ale contabilităţii.
Ministerul Finanţelor stabileşte o denumire unică şi obligatorie pentru
conturile sintetice.
Înregistrarea activităţii economice folosindu-se conturile sintetice a
condus la apariţia noţiunii de contabilitate sintetică. Fiecare element
patrimonial este urmărit cu ajutorul unui cont sintetic, care pentru
individualizare poartă denumirea de cont sintetic de gradul I.

190
 Unele conturi sintetice de gradul I au un conţinut economic general
în sensul că acesta se găseşte în contabilitatea fiecărui agent economic, sau
la foarte mulţi agenţi economici. În cadrul acestor conturi sintetice de
gradul I se stabileşte un număr de conturi sintetice de gradul II, care permit
să se urmărească mai bine elementele patrimoniale respective.
De exemplu , contul sintetic de gradul I “Asigurări sociale” se
dezvoltă în următoarele conturi sintetice de gradul II:

- “Contribuţia unităţii la asigurările sociale”

- “Contribuţia personalului la pensia suplimentară”.

Conturile sintetice de gradul II nu pot exista singure, ci numai în

cadrul unor conturi sintetice de gradul I, al căror conţinut economic îl
dezvoltă în vederea obţinerii unor informaţii de detaliu utile în analiza
economică şi luarea unor decizii specifice.
Conturile sintetice de gradul II sunt şi ele conturi, ca şi cele de
gradul I, cu denumire unică şi obligatorie, stabilită de Ministerul Finanţelor,
cu un conţinut unic şi obligatoriu pentru toţi agenţii economici şi au
expresie valorică. Pentru identificarea lor, conturile sintetice de gradul II au
un simbol cifric format din patru cifre, deosebindu-se de conturile sintetice
de gradul I al căror simbol are trei cifre.

Conturile analitice, cea de-a II-a categorie de conturi folosite de

contabilitate, reprezintă o dezvoltare a conţinutului economic al unor
conturi sintetice de gradul I, al căror conţinut însă diferă în raport cu
specificul unităţii.
Spre exemplu, contul sintetic de gradul I “Materii prime” are un
conţinut ce diferă de la o unitate la alta, în raport de ramura de activitate în
cadrul căreia funcţionează unitatea respectivă. Astfel, la o unitate
constructoare de maşini există materii prime specifice acestei ramuri, în
timp ce la o unitate cu profil de industrie alimentară se folosesc cu totul alte
materii prime.
Conturile analitice nu sunt de sine stătătoare ci se formează în
cadrul conturilor sintetice de gradul I. Folosirea conturilor analitice
reprezintă o necesitate pentru contabilitate; cu ajutorul lor se obţin
informaţii mai multe, necesare fundamentării deciziilor.
Contabilitatea care se realizează cu ajutorul conturilor analitice se
numeşte contabilitate analitică.

Caracteristic este faptul că nu se pot face înregistrări între un cont

sintetic şi un cont analitic. Se pot face înregistrări şi între conturi analitice,
însă este obligatoriu de precizat şi contul sintetic căruia îi aparţin.

191
 Între contul sintetic de gradul I şi conturile sale analitice există
relaţii sub aspect contabil şi din punct de vedere al conţinutului economic.
Astfel din punct de vedere contabil, dacă contul sintetic este de activ sau de
pasiv, tot aşa şi conturile analitice sunt de activ sau de pasiv şi deci vor
funcţiona după aceleaşi reguli.
Din punct de vedere al conţinutului economic există următoarea
relaţie: conţinutul economic al contului sintetic trebuie să fie egal cu cel al
conturilor sale analitice, ceea ce se verifică prin următoarele corelaţii:
a) Soldul iniţial al contului sintetic trebuie să fie egal cu suma
soldurilor iniţiale ale conturilor analitice.
b) Rulajul debitor al contului sintetic trebuie să fie egal cu suma
rulajelor debitoare ale conturilor sale analitice.
c) Rulajul creditor al contului sintetic trebuie să fie egal cu suma
rulajelor creditoare ale conturilor sale analitice.
d) Soldul final al contului sintetic trebuie să fie egal cu suma
soldurilor finale ale conturilor sale analitice.
Aceste corelaţii se verifică de compartimentul contabil cu ajutorul
unor situaţii speciale numite “Balanţe de verificare analitice”, ce se prezintă
sub forma unui tabel în care pe rânduri sunt înşirate conturi analitice, iar pe
coloane sold iniţial, rulaj debitor, rulaj creditor şi sold final.

De exemplu, pentru contul sintetic “Materii prime”:

Simbol Denumire Sold Sold final

cont .conturi .iniţial Rulaj
analitic .analitice
D C
01 Zahăr 100.000 400.000 200.000 300.000
02 Glucoză 200.000 800.000 500.000 500.000
03 Amidon 50.000 400.000 200.000 250.000

TOTAL 1.800.000 20.000.000 15.000.000 6.800.000

Este evident că totalurile din balanţa analitică trebuie să corespundă

cu totalurile similare din contul sintetic “Materii prime”.

7.5 ANALIZA CONTABILĂ, FORMULA CONTABILĂ,

ARTICOLUL CONTABIL

Analiza este un important procedeu metodic cu caracter general,

fiind folosit de toate ştiinţele pentru cunoaşterea obiectului lor de studiu.

192
 Analiza constă în descompunerea fenomenului în părţile sale
componente, în scopul cunoaşterii legăturilor sale interne, a legilor care
guvernează existenţa şi mişcarea sa. Deşi este procedeu metodic general,
analiza în cadrul fiecărei ştiinţe, are formă şi conţinut particular.

•Analiza contabilă este un procedeu metodic deosebit de

important, folosit în contabilitate în mod obligatoriu, înainte ca operaţiile
economice să fie înregistrate.

Analiza contabilă necesită parcurgerea a patru etape după ce

fenomenul economic sau operaţia economică a fost consemnat(ă) în
documentele de evidenţă.
•Prima etapă a analizei contabile constă în cunoaşterea operaţiei
economice ce urmează a fi înregistrată în contabilitate, a drepturilor şi
obligaţiilor pe care aceasta le generează deci, modul cum operaţia
economică afectează patrimoniul.
Încă din această etapă trebuie să se aibe în vedere că orice operaţie
economică afectează de cel puţin două ori patrimoniul.
•A doua etapă a analizei contabile impune cunoaşterea modului
cum operaţia economică modifică bilanţul unităţii patrimoniale, cu
precizarea posturilor bilanţiere afectate, precum şi a modului cum sunt
afectate. Trebuie avut în vedere şi de această dată că orice operaţie
economică, oricât ar fi de complexă, generează cel puţin una dintre cele
patru tipuri de modificări bilanţiere posibile, respectiv modificare de
structură în activ, modificare de structură în pasiv, modificare de volum în
sensul creşterii sau modificare de volum în sensul scăderii.
•A treia etapă a analizei contabile constă în precizarea conturilor
corespondente, a sensului şi valoarea cu care acestea sunt afectate. Pentru
respectarea dubRON înregistrări a operaţiilor economice în conturi este
necesar să se precizeze două sau mai multe conturi corespondente după
cum operaţiile sunt simple sau complexe.
•A patra etapă a analizei contabile constă în prezentarea soluţiei
contabile într-o formă originală, specifică contabilităţii, care se numeşte
FORMULA CONTABILĂ.

Formula contabilă se scrie sub forma unei egalităţi, respectiv sub

forma unei ecuaţii, în stânga egalităţii se află contul sau conturile care se
debitează, iar în dreapta se află contul sau conturile care se creditează.
La întocmirea formuRON contabile iau parte de cele mai multe ori
doar două conturi, unul care se debitează şi se află în partea stângă a
egalităţii şi altul care se creditează şi se află în partea dreaptă a egalităţii.

193
Suma se înscrie în partea dreaptă şi înseamnă că ambele conturi sunt
afectate cu aceeaşi sumă.
Această formulă contabilă se numeşte formulă contabilă simplă şi
are modelul:

Cont “A” = Cont “B” suma

Reiese că a fost debitat contul “A” deoarece se află înscris în stânga

egalităţii şi a fost creditat contul “B” deoarece se află în dreapta egalităţii.
Există operaţi economice complexe, la care iau parte mai multe
elemente patrimoniale şi în acest caz înregistrările se fac în mai multe
conturi corespondente.
Formulele contabile care se întocmesc în acest caz se numesc
“Formule contabile compuse”. În acest caz, unui cont care se află într-o
parte a egalităţii i se opun două sau mai multe conturi, aflate în partea
cealaltă cu condiţia respectării egalităţii.
Aceasta constă în aceea că valoarea care a afectat un cont aflat într-
o parte a egalităţii să fie egală cu suma valorilor conturilor din partea
opusă. În aceste condiţii reiese clar că există trei modele de formule
contabile compuse şi anume:

(1) suma Cont “A” = %

Cont “B” sumă
Cont “C” sumă
Aşadar,
suma Cont “A” = suma Cont “B” + suma Cont “C”

Deci unui cont care se debitează i se opun mai multe conturi care se
creditează, cu condiţia respectării egalităţii din punct de vedere valoric.
În acest caz, în partea unde sunt mai multe conturi se scrie semnul
“%” care în contabilitate înseamnă “următoarele conturi”. Al doilea model
de formulă contabilă compusă are forma:

(2) % = Cont”B” sumă

sumă Cont “C”
sumă Cont “A”
În acest caz,
suma Cont “B” = suma Cont “C” + suma Cont “A”

(3) % = %
sumă Cont “C” Cont”B” sumă
sumă Cont “A” Cont”D” sumă

194
 Şi în acest caz:
sumă cont A + sumă cont C = sumă cont B + sumă cont D

În multe lucrări de contabilitate se practică şi un alt model de

formulă contabilă în care termenii articolului se înscriu unul sub altul, iar în
partea dreaptă se înscrie suma. Totodată, în stânga fiecărui cont se înscrie
după caz litera “D” care semnifică că a fost debitat, sau litera “C” care
semnifică că a fost creditat:
D Cont A suma
C Cont B suma.
Primul mod de prezentare al formuRON contabile este mai
expresiv, folosindu-se în majoritatea cazurilor.
În activitatea practică soluţia contabilă apare însă sub forma
articolelor contabile care cuprind formula contabilă, precum şi data când a
avut loc operaţia economică, o succintă explicaţie, dar semnificativă,
documentul ce a stat la baza înregistrării şi semnătura persoanei care le-a
întocmit şi care poartă răspunderea pentru corectitudinea lor.
Articolele contabile se întocmesc în mod frecvent direct pe
documentele de evidenţă economică, pe care se aplică o ştampilă ce conţine
egalitatea caracteristică şi un loc rezervat pentru dată şi semnătură. Operaţia
se numeşte “contarea documentelor” iar explicaţia se găseşte în însăşi
documentul contat.
Analiza contabilă ocupă un loc deosebit în teoria şi practica
contabilă, reprezintă modul de formare a gândirii contabile.
Spre exemplu să presupunem achitarea unui furnizor de imobilizări
din contul de disponibilităţi pentru suma de 4.000.000 RON.
Analiza contabilă a acestei operaţii se face astfel:
Etapa 1. Operaţia constă în achitarea obligaţiilor faţă de furnizor,
deci scăderea obligaţiei şi în acelaşi timp scăderea disponibilităţilor băneşti.
Etapa a 2-a. În bilanţ operaţia generează o modificare de volum în
sensul scăderii de forma:
A - x = P - x, în care:
- x din activ este postul bilanţier “Conturi la bănci în RON”
- x din pasiv este postul bilanţier “Furnizori de imobilizări”.
Etapa a 3-a. Conturile corespondente sunt:
- Contul “Conturi la bănci în RON” care fiind un cont de activ,
afectat în sensul scăderii, pe baza reguRON a III-a de funcţionare a
conturilor se va credita;
- Contul “Furnizori de imobilizări” cont de pasiv, afectat în sensul
scăderii, pe baza reguRON a III-a de funcţionare a conturilor se va debita.

195
 Etapa a 4-a Formula contabilă este:

“Furnizori de imobilizări” = “Conturi la bancă în RON” 4.000.000

Articolele contabile din punct de vedere al operaţiilor economice

pe care le înregistrează sunt:
- articole contabile curente,
- articole contabile de rectificare.
Articolele contabile curente sunt cele care se întocmesc pentru
înregistrarea activităţii curente, realizate de agenţii economici zi de zi. În
această categorie sunt cuprinse majoritatea articolelor contabile întocmite
în unităţile patrimoniale.
Articolele contabile de rectificare se întocmesc, pentru a corecta
unele greşeli de înregistrare. Celelalte elemente ale articolului contabil nu
ridică probleme, fapt pentru care se fac referiri numai la formulele
contabile de rectificare:
Exemplu: Să presupunem că pentru înregistrarea achitării
furnizorului de imobilizări pentru suma de 4.000.000 RON s-a făcut
înregistrarea:
“Furnizori de imobilizări” = “Materii prime” 4.000.000
Această formulă contabilă greşită se corectează:

a. prin inversarea formuRON contabile, adică:

“Materii prime” = “Furnizori de imobilizări” 4.000.000
apoi, se întocmeşte formula contabilă corectă.

b. prin stornarea operaţiunii, adică se face aceeaşi formulă

contabilă însă cu suma în roşu, sau chenar adică:
“Furnizori de imobilizări” = “Materii prime” 4.000.000

urmând efectuarea formuRON contabile corecte, adică:

“Furnizori de imobilizări” = “Conturi curente 4.000.000
la bănci”
“Stornarea în roşu” se practică mai ales la conturile de mijloace
băneşti, pentru a evita denaturarea rulajelor şi conţinutului conturilor
respective.

196
 7.6. CLASIFICAREA CONTURILOR ŞI PLANUL
DE CONTURI

Clasificarea este un procedeu metodic general, care se utilizează de

toate ştiinţele. În cadrul oricărei clasificări o importanţă deosebită o au
criteriile folosite.
În contabilitate, clasificarea ocupă un loc important din punct de
vedere metodic. Un moment important în care se foloseşte clasificarea de
către contabilitate este cel în care se realizează clasificarea conturilor.
În sensul cel mai general, clasificarea conturilor constă în împărţirea
acestora în clase, grupe şi subgrupe .

Există mai multe criterii de clasificare a conturilor; astfel:

1. Din punct de vedere al funcţiei contabile, există:

- conturi de activ,
- conturi de pasiv,
- conturi bifuncţionale.

2. Din punct de vedere al complexităţii conţinutului lor economic există:

- conturi sintetice de gradul I,
- conturi sintetice de gradul II,
- conturi analitice.

3. Din punct de vedere al conţinutului economic şi funcţiei contabile -

conţinutul economic fiind criteriul principal, iar funcţia contabilă fiind
criteriul secundar, conturile folosite de contabilitate se împart în trei clase,
clasele se împart în grupe sau subgrupe iar grupele sau subgrupele cuprind
un număr de conturi.

Clasa I. Conturi de mijloace economice

Grupa A. Conturi de active imobilizate.
Subgrupa 1. Conturi de imobilizări necorporale.
Subgrupa 2. Conturi de imobilizări corporale.
Subgrupa 3. Conturi de imobilizări financiare.
Grupa B - Conturi de active circulante
Subgrupa 1. Conturi de produse şi stocuri
Subgrupa 2. Active băneşti

197
 Subgrupa 3. Active în decontare
Subgrupa 4. Conturi rectificative ale activelor.
Toate conturile din grupa A şi B cu excepţia cu conturilor din
subgrupa 4 sunt conturi cu funcţie de activ. Conturile rectificative ale
activelor au funcţie contabilă de activ sau pasiv.
Clasa a II-a. Conturi de procese economice
Grupa A. Conturi de cheltuieli
Subgrupa 1. Cheltuieli de exploatare
Subgrupa 2. Cheltuieli financiare
Subgrupa 3. Cheltuieli extraordinare
Subgrupa 4. Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele
Subgrupa 5. Cheltuieli cu impozitul pe profit
Toate au funcţie de activ.
Grupa B. Conturi de venituri
Subgrupa 1. Venituri din exploatare
Subgrupa 2. Venituri financiare
Subgrupa 3. Venituri excepţionale
Subgrupa 4. Venituri din diminuarea sau anularea
provizioanelor.
Toate au funcţie de pasiv.
Grupa C. Provizioane
Toate au funcţie de pasiv.
Clasa a III-a Conturi de surse patrimoniale

Grupa A Conturi de surse proprii

Grupa B Conturi de surse atrase
Grupa C Conturi de surse împrumutate.
Toate au funcţie de pasiv.
Alături de aceste clase de conturi funcţionează încă două clase şi
anume:
Clasa a IV-a. Conturi în afara bilanţului sau conturi de ordine şi
evidenţă.
Clasa a V-a. Conturi interne de gestiune - această clasă este
folosită pentru înregistrarea colectării şi repartizării cheltuielilor pe
destinaţii, folosite în mod facultativ de către agenţii economici.
Principalele grupe de conturi din această clasă sunt:
Grupa A Conturi de decontări interne
Grupa B Conturi de calculaţie
Grupa C Conturi ale costului de producţie.

Conturile din această clasă sunt folosite pentru calculul costului

unitar al produselor finite, respectiv serviciilor prestate, lucrărilor
executate.

198
 Actul normativ ce reglementează organizarea contabilităţii este
Legea nr. 82/1991 completată şi modificată ulterior.
Cu aplicarea acestei legi Ministerul Finanţelor Publice a elaborat un
plan de conturi conceput în sistem zecimal.
Planul de conturi general conţine 9 clase de conturi simbolizate cu o
cifră, grupe de conturi simbolizate cu două cifre, conturi sintetice de gradul
I, simbolizate cu trei cifre, conturi sintetice de gradul doi simbolizate cu
patru cifre. Conturile din clasele 1-7 sunt obligatorii, iar cele din clasele 8 şi
9, precum şi dezvoltarea în analitic a conturilor sintetice , sunt adaptate şi
completate de fiecare unitate patrimonială, în funcţie de specificul
activităţii şi necesităţile proprii.
Unităţile patrimoniale mici sau mijlocii pot utiliza numai conturile
sintetice de gradul I (cu trei cifre).

Cele nouă clase sunt:

Clasa 1 Conturi de capitaluri
Clasa 2 Conturi de imobilizări
Clasa 3 Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie
Clasa 4 Conturi de terţi
Clasa 5 Conturi de trezorerie
Clasa 6 Conturi de cheltuieli
Clasa 7 Conturi de venituri
Clasa 8 Conturi în afara bilanţului
Clasa 9 Conturi de gestiune

Fiecare din aceste clase pot cuprinde până la zece grupe.

Spre exemplu Clasa 1 - Conturi de capitaluri cuprinde următoarele

grupe:
10 Capital şi rezerve
11 Rezultatul reportat
12 Rezultatul financiar
13 Subvenţii pentru investiţii
15 Provizioane
16 Împrumuturi şi datorii asimilate

Fiecare grupă poate cuprinde până la 10 conturi care pot fi conturi

sintetice de gradul I sau conturi sintetice de gradul II.

Grupa 10 Capital şi rezerve cuprinde următoarele conturi de gradul

I:

199
 101 Capital sau Patrimoniul regiei
104 Prime de capital
105 Rezerve din reevaluare
106 Rezerve
108 Interese minoritare
109 Acţiuni proprii
Contul de gradul I 101 Capital cuprinde următoarele conturi de
gradul II:
1011 Capital subscris nevărsat
1012 Capital subscris vărsat
1015 Patrimoniul regiei
1016 Patrimoniul public

Ministerul Finanţelor Publice a elaborat:

- Planul de conturi general pentru economie (industrie, comerţ,
construcţii);
- Planul de conturi cadru general pentru instituţiile publice
(învăţământ, sănătate, instituţii culturale);
- Planul de conturi cadru general pentru instituţii financiar - bancare
(inclusiv ASIROM, CEC, LOTO-PRONO).

Schema generală de clasificare a conturilor

(simplificată)

Natura Categoria Subcategoria Conturi Funcţia

(exemple) contabil
ă
0 1 2 3 4
I. DUPĂ CONŢINUTUL ECONOMIC
A. CONTURI DE BILANŢ
1.1. 1.1.1. Cheltuieli de A
Conturi Imobilizări cercetare şi
de necorporale dezvoltare
imobiliză Fond comercial
ri Cheltuieli de A
constituire
1.1.2. Clădiri
Imobilizări Terenuri
A
corporale
1. 1.1.3. Titluri de A
Conturi Imobilizări participare

200
 financiare Creanţe
imobilizate A
1.2. 1.2.1 Conturi Materii prime A
Conturi de stocuri Materiale A
de consumabile
mijloace Materiale de
circulan- natura obiectelor A
te de inventar
Semifabricate A
Animale A

1.2.2.Conturi Clienţi A
de creanţă Efecte de primit A
Furnizori – A
debitori
Debitori diverşi A
Decontări cu A
de
asociaţii privind
mijloac
capitalul
e
1.2.3. Conturi Casa în lei A
(bunuri
de trezorerie Casa în valută A
)
Conturi la bănci A-P
economi
în lei
-ce.
Conturi la bănci A-P
în valută
Acreditive A
Acţiuni deţinute A
la entităţile A
afiliate
Obligaţiuni
1.3 1.3.1 Conturi Amortizarea P
Conturi rectificative imobilizărilor
rectifica ale necorporale
–tive ale imobilizărilor Amortizarea P
mijloace- imobilizărilor
lor corporale
economi- Ajustări pentru P
ce. deprecierea sau
pierderea de
valoare a
imobilizărilor

201
 1.3.2 Diferenţe de preţ A
Conturile la produse finite
rectificative Diferenţe de preţ A
ale la materii prime
mijloacelor şi materiale
circulante Ajustări pentru P
deprecierea
stocurilor şi
producţiei în
curs de execuţie.
2. 2.1. 2.1.1 Cheltuieli cu A
Conturi Conturi Conturile materii prime
de de cheltuielilor Cheltuieli A
procese cheltuieli de exploatare privind mărfurile
econo- Cheltuieli cu A
mice întreţinerea şi
reparaţiile
Cheltuieli cu A
salariile
personalului
Cheltuieli A
privind
asigurările şi
protecţia socială
2.1.2. Cheltuieli A
Conturile privind
cheltuielilor diferenţele de
financiare curs valutar A
Cheltuieli
privind
dobânzile
2.1.3. Cheltuieli A
Conturile privind
cheltuielilor calamităţile şi
extraordinare alte evenimente
extraordinare
2.2. 2.2.1. Conturi Venituri din P
Conturi de venituri din vânzarea
de exploatare produselor finite
venituri Venituri din P
vânzări de
mărfurilor

202
 Venituri din P
studii şi cercetări
Venituri din P
producţia de
imobilizări
2.2.2. Conturi Venituri din P
de venituri participanţi
financiare Venituri din P
dobânzi
2.2.3. Conturi Venituri din P
de venituri subvenţii pentru
extraordinare evenimente
extraordinare şi
altele asimilate

2.3. - Provizioane P
Conturi
de
provizi-
oane
3. 3.1. 3.1.1. Capital Capital social P
Conturi Conturile Prime legate de P
-le surselor capital
surselor proprii Rezerve P
econo-
mice
3.2. 3.2.1. Surse Furnizori P
Conturile atrase Efecte de plată P
de datorii Personal – salarii P
datorate
Asigurări sociale
Dividende de P
plată P
3.2.2 Surse Împrumuturi din P
împrumutate emisiuni de
(credite) obligaţiuni
Credite bancare
pe termen lung P
Alte P
împrumuturi şi
datorii asimilate

203
 B. CONTURI ÎN AFARA BILANŢULUI

1. Angajamente 1.1. Angajamente Giruri, garanţii

acordate acordate
Alte angajamente
acordate
1.2. Angajamente Giruri, garanţii
primite
primite

Alte angajamente
primite
2. Alte conturi în Imobilizări
afara bilanţului corporale luate cu
chirie
Valori materiale
primite spre
prelucrare sau
reparare
Debitori scoşi din
activ şi urmăriţi în
continuare

II. DUPĂ CRITERIUL FUNCŢIEI CONTABILE

1. Conturi de activ (A)

2. Conturi de pasiv (P)
3. Conturi bifuncţionale (A sau P)

204
III. DUPĂ CRITERIUL SFEREI DE CUPRINDERE

1. Conturi sintetice (cele menţionate după conţinut)

2. Conturi 2.1. Conturi 2.1.1 Conturi analitice

analitice analitice valorice valorice ale mijloacelor
circulante băneşti
2.1.2. Conturi analitice
valorice ale surselor
2.2. Conturi 2.2.1. Conturi analitice
analitice cantitativ valorice ale
cantitativ valorice imobilizărilor
2.2.2 Conturi analitice
cantitativ – valorice ale
mijloacelor circulante
materiale

205
 REZUMAT

Contul este un procedeu metodic specific contabilităţii, cu ajutorul

căruia se urmăresc în mod operativ activităţile economice desfăşurate de
agenţii economici. Contul este un instrument de calcul, cu ajutorul căruia,
se urmăreşte operativ, existenţa şi mişcarea fiecărui element patrimonial.
Etimologic, denumirea de “CONT” provine de la substantivul de
origine franceză “COMPTE” care înseamnă “socoteală” (sau “compter”- a
socoti) şi are ca echivalent în limba italiană “conto” cu acelaşi înţeles.
Totalitatea conturilor folosite de contabilitate în vederea înregistrării
activităţilor economice, poartă denumirea de sistemul conturilor.
Contul are o seamă de elemente componente:
Titlul contului - sau denumirea acestuia şi simbolul.
Cele două părţi ale contului - partea stângă a oricărui cont se numeşte
“Debit” iar partea dreaptă se numeşte “Credit” fără excepţii.
Rulajul contului - înseamnă totalitatea operaţiilor economice
înregistrate într-un cont.
Explicaţia - Orice operaţiune din cont este explicată. Explicaţia este
de două feluri:
- explicaţie descriptivă
- explicaţie contabilă
Soldul contului - exprimă valoarea elementului patrimonial existentă
la un moment dat.
Din punct de vedere al momentului acesta poate fi :
- sold iniţial - existent la începutul perioadei de activitate;
- sold final - la sfârşitul perioadei de activitate.
Din punct de vedere al conţinutului poate fi:
- sold debitor - atunci când valorile înscrise în partea lor stângă sunt
mai mari decât cele înscrise în partea dreaptă;
- sold creditor - atunci când valorile înscrise în partea dreaptă sunt
mai mari decât sumele înscrise în partea stângă.
Funcţiile conturilor
Conturile îndeplinesc mai multe funcţii şi anume:
•Funcţia economică
•Funcţia statistică
•Funcţia de calcul
•Funcţia de grupare şi sistematizare a informaţie contabile

206
 •Funcţia de analiză şi control
•Funcţia contabilă
Formele de prezentare a conturilor
a) Forma unilaterală a contului
b) Forma bilaterală a contului
Reguli de funcţionare a conturilor
Prin utilizarea conturilor s-au cristalizat patru reguli de funcţionare
a acestora, reguli care funcţionează exact invers la cele două mari categorii
de conturi, adică la conturile de activ, faţă de conturile de pasiv.
Prima regulă
Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita,
debitându-se cu existentele de activ, iar conturile de pasiv încep să
funcţioneze prin a se credita, creditându-se cu existentele de pasiv.
Cea de-a doua regulă
Conturile de activ se debitează cu creşterile de activ, iar conturile de
pasiv se creditează cu creşterile de pasiv.
Cea de-a treia regulă
Conturile de activ se creditează cu scăderile de activ, iar conturile
de pasiv, se debitează cu scăderile de pasiv.
Cea de-a patra regulă
Conturile de activ prezintă sold debitor sau pot fi soldate, iar
conturile de pasiv prezintă sold final creditor sau pot fi soldate.
Grupat, regulile de funcţionare a conturilor se prezintă astfel:
Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita, debitându-
se cu existentul de activ şi de asemenea cu creşterile de activ.
Se creditează cu scăderile de activ, iar la sfârşitul exerciţiului sau
perioadei de gestiune au sold debitor, sau sunt soldate (nu au sold).

D “Conturi de activ” C
- Sold iniţial (existent de activ) - Scăderi, respectiv ieşirile de
- Creşteri, respectiv intrări activ
-sold final debitor sau sunt balansate

Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita,

creditându-se cu existentul de pasiv şi de asemenea cu creşterile de pasiv.
Se debitează cu scăderile de pasiv, iar la sfârşitul exerciţiului sau
perioadei de gestiune au sold final creditor, sau sunt balansate.

207
 Debit “Conturi de pasiv” Credit
- Scăderi, respectiv ieşiri de - Sold iniţial (existent de pasiv)
surse. - Creşterile respectiv intrările
de surse (majorările acestora)
- Sold final creditor sau sunt
balansate.

Dubla înregistrare
Trecerea la dubla înregistrare înseamnă obligaţia ca orice operaţie
economică să fie înregistrată concomitent în părţile opuse ale conturilor,
adică în debitul unui cont şi în creditul altui cont.
Reiese că primul tip fundamental al dublei înregistrări constă în
înregistrarea operaţiei economice concomitent În debitul unui cont de activ
şi În creditul altui cont tot de activ.

Deci, cel de-al II-lea tip fundamental al dublei înregistrări constă în

înregistrarea concomitentă a operaţiei economice În creditul unui cont de
pasiv şi În debitul altui cont de asemenea de pasiv.
Cel de-al treilea tip fundamental al dublei înregistrări constă în
înregistrarea concomitentă a operaţiei economice În debitul unui cont de
activ şi În creditul unui cont de pasiv.
Rezultă că cel de-al IV-lea tip fundamental al dublei înregistrări
constă în înregistrarea concomitentă a operaţiei economice În creditul unui
cont de activ şi În debitul unui cont de pasiv.

Corespondenţa conturilor
Legăturile care se stabilesc între conturi în vederea înregistrării
operaţiilor economice poartă denumirea de corespondenţa conturilor,
iar conturile care iau parte, se numesc conturi corespondente.
Corespondenţa poate fi:
a) Corespondenţă între conturile de activ, în cadrul căreia un cont de
activ se debitează şi alt cont, de asemenea, de activ se creditează. Cu
ajutorul unor astfel de corespondenţe se înregistrează operaţiile economice
care modifică structura activului.
b) Corespondenţă între conturi de pasiv, în cadrul căruia un cont de
pasiv se creditează şi alt cont, de asemenea, de pasiv se debitează. Cu
ajutorul unor astfel de corespondenţe se înregistrează operaţiile economice
care au ca efect modificări în structura pasivului bilanţului.
c) Corespondenţă între conturi de activ şi conturi de pasiv, când un
cont de activ se debitează şi un cont de pasiv se creditează. Cu ajutorul unor

208
astfel de corespondente se înregistrează operaţiile economice care au ca
efect creşterea volumului patrimoniului.
d) Corespondenţă între conturi de activ şi conturi de pasiv, când un
cont de activ se creditează şi un cont de pasiv se debitează. Cu ajutorul
acestor corespondenţe se înregistrează operaţiile contabile care au ca efect
scăderile patrimoniului agentului economic.

Conturi sintetice şi conturi analitice

Având în vedere omogenitatea conţinutului lor, în contabilitate se
folosesc două categorii de conturi: sintetice şi analitice.
Conturile sintetice sunt acele conturi care se folosesc pentru a
înregistra elementele patrimoniale individuale sau grupe de fenomene sau
procese economice cu însuşiri comune. Astfel se exemplifică contul sintetic
“Casa în lei” care exprimă un element patrimonial individual, pe când
contul “Materii prime” o grupă de elemente patrimoniale cu aceeaşi menire.
Conturile sintetice sunt conturile de bază ale contabilităţii.
Ministerul Finanţelor Publice stabileşte o denumire unică şi obligatorie
pentru conturile sintetice.
Conturile analitice, cea de-a II-a categorie de conturi folosite de
contabilitate, reprezintă o dezvoltare a conţinutului economic al unor
conturi sintetice de gradul I, al căror conţinut însă diferă în raport cu
specificul unităţii.
Contabilitatea care se realizează cu ajutorul conturilor analitice se
numeşte contabilitate analitică.
Din punct de vedere al conţinutului economic există următoarea
relaţie: conţinutul economic al contului sintetic trebuie să fie egal cu cel al
conturilor sale analitice, ceea ce se verifică prin următoarele corelaţii:
a) Soldul iniţial al contului sintetic trebuie să fie egal cu suma
soldurilor iniţiale ale conturilor analitice.
b) Rulajul debitor al contului sintetic trebuie să fie egal cu suma
rulajelor debitoare ale conturilor sale analitice.
c) Rulajul creditor al contului sintetic trebuie să fie egal cu suma
rulajelor creditoare ale conturilor sale analitice.
d) Soldul final al contului sintetic trebuie să fie egal cu suma
soldurilor finale ale conturilor sale analitice.

Analiza contabilă, formula contabilă, articolul contabil

•Analiza contabilă este un procedeu metodic deosebit de
important, folosit în contabilitate în mod obligatoriu, înainte ca operaţiile
economice să fie înregistrate.
•Prima etapă a analizei contabile constă în cunoaşterea operaţiei
economice ce urmează a fi înregistrată în contabilitate, a drepturilor şi

209
obligaţiilor pe care aceasta le generează deci, modul cum operaţia
economică afectează patrimoniul.
Încă din această etapă trebuie să se aibe în vedere că orice operaţie
economică afectează de cel puţin două ori patrimoniul.
•A doua etapă a analizei contabile impune cunoaşterea modului
cum operaţia economică modifică bilanţul unităţii patrimoniale, cu
precizarea posturilor bilanţiere afectate, precum şi a modului cum sunt
afectate. Trebuie avut în vedere şi de această dată că orice operaţie
economică, oricât ar fi de complexă, generează cel puţin una dintre cele
patru tipuri de modificări bilanţiere posibile, respectiv modificare de
structură în activ, modificare de structură în pasiv, modificare de volum în
sensul creşterii sau modificare de volum în sensul scăderii.
•A treia etapă a analizei contabile constă în precizarea conturilor
corespondente, a sensului şi valoarea cu care acestea sunt afectate. Pentru
respectarea dublei înregistrări a operaţiilor economice în conturi este
necesar să se precizeze două sau mai multe conturi corespondente după
cum operaţiile sunt simple sau complexe.
•A patra etapă a analizei contabile constă în prezentarea soluţiei
contabile într-o formă originală, specifică contabilităţii, care se numeşte
formula contabilă.
Formule contabile pot fi:
- formule contabile simple şi are modelul:

Cont “A” = Cont “B” suma

- formule contabile compuse

(1) suma Cont “A” = %

Cont “B” sumă
Cont “C” sumă
Aşadar,
suma Cont “A” = suma Cont “B” + suma Cont “C”

(2) % = Cont”B” sumă

sumă Cont “C”
sumă Cont “A”
În acest caz,
suma Cont “B” = suma Cont “C” + suma Cont “A”

(3) % = %
sumă Cont “C” Cont”B” sumă
sumă Cont “A” Cont”D” sumă

210
 Şi în acest caz:
sumă cont A + sumă cont C = sumă cont B + sumă cont D
Articolele contabile din punct de vedere al operaţiilor economice
pe care le înregistrează sunt:
- articole contabile curente,
- articole contabile de rectificare.
Articolele contabile curente sunt cele care se întocmesc pentru
înregistrarea activităţii curente, realizate de agenţii economici zi de zi. În
această categorie sunt cuprinse majoritatea articolelor contabile întocmite
în unităţile patrimoniale.
Articolele contabile de rectificare se întocmesc, pentru a corecta
unele greşeli de înregistrare. Celelalte elemente ale articolului contabil nu
ridică probleme, fapt pentru care se fac referiri numai la formulele
contabile de rectificare.
a. prin inversarea formulei contabile
“Materii prime” = “Furnizori de imobilizări” 4.000.000
apoi, se întocmeşte formula contabilă corectă.
b. prin stornarea operaţiunii, adică se face aceeaşi formulă
contabilă însă cu suma în roşu, sau chenar adică:
“Furnizori de imobilizări” = “Materii prime” 4.000.000
urmând efectuarea formulei contabile corecte, adică:
“Furnizori de imobilizări” = “Conturi curente 4.000.000
la bănci”
“Stornarea în roşu” se practică mai ales la conturile de mijloace
băneşti, pentru a evita denaturarea rulajelor şi conţinutului conturilor
respective.
Clasificarea conturilor
1. Din punct de vedere al funcţiei contabile, există:
- conturi de activ,
- conturi de pasiv,
- conturi bifuncţionale.
2. Din punct de vedere al complexităţii conţinutului lor economic
există:
- conturi sintetice de gradul I,
- conturi sintetice de gradul II,
- conturi analitice.
3. Din punct de vedere al conţinutului economic şi funcţiei
contabile - conţinutul economic fiind criteriul principal, iar funcţia
contabilă fiind criteriul secundar, conturile folosite de contabilitate se
împart în trei clase, clasele se împart în grupe sau subgrupe iar grupele sau
subgrupele cuprind un număr de conturi.

211
 ÎNTREBĂRI

1. Ce este contul?
2. Care sunt elementele contului?
3. Care sunt funcţiile contului?
4. Care sunt formele de prezentare a contului?
5. Enumeraţi regulile de funcţionare a conturilor.
6. Ce este dubla înregistrare?
7. Enumeraţi tipurile fundamentale ale dubRON înregistrări.
8. Ce este corespondenţa conturilor?
9. Enumeraţi principalele tipuri de corespondenţă.
10. Cum clasificaţi conturile în raport de omogenitatea lor?
11. Care sunt etapele analizei contabile?
12. De câte feluri sunt formulele contabile? Exemplificaţi.
13. Precizaţi care sunt principalele tipuri de articole contabile în
funcţie de operaţiile economice pe care le înregistrează?
Exemplificaţi.
14. Precizaţi principalele categorii de conturi în funcţie de
conţinutul economic al acestora? Exemplificaţi.
15. Care sunt principalele categorii de conturi în raport de funcţia
contabilă? Exemplificaţi.
16. Precizaţi clasele de conturi cuprinse în Planul de conturi
elaborat de Ministerul Finanţelor Publice.

212
 TESTE GRILĂ

1.Formula contabilă cuprinde:

a) conturile corespondente şi semnul egalităţii ,,=”;
b) conturile corespondente debitoare şi creditoare;
c) conturile corespondente, data, documentul;
d) conturile corespondente debitoare şi creditoare, mărimea valorică a
operaţiunii economico-financiare şi semnul egalităţii ,,=”;
e) conturile corespondente, sumele, data.

2.Articolul contabil cuprinde :

a) denumirea contului corespondent debitor, denumirea contului
corespondent creditor, suma, semnul egalităţii ,,=”, data operaţiei
economico-financiare, documentul justificativ
b) conturile corespondente debitoare şi creditoare, suma, semnul egalităţii
,,=” ,data;
c) conturile corespondente debitoare şi creditoare, suma, semnul egalităţii
,,=” , documentul justificativ;
d) conturile corespondente debitoare şi creditoare, suma, semnul egalităţii
,,=”;

3.Dubla înregistrare reprezintă:

a) egalitatea dintre debitul şi creditul unui cont;
b) egalitatea dintre activul şi pasivul bilanţului;
c) legătura dintre bilanţ, cont şi balanţa de verificare;
d) principiul care sta la baza întocmirii bilanţului;
e) înregistrarea simultană şi cu aceeaşi sumă, cu ajutorul conturilor, a
creşterilor şi a micşorărilor ce se produc în componenta şi structura
patrimoniului ca urmare a operaţiilor economice.

4.Elementele contului sunt :

a) denumirea contului, părţile contului, data explicaţia;
b) denumirea contului, activ, pasiv, data, explicaţia, total, sume, rulaj;
c) denumirea contului, simbolul, data, explicaţia, debit, credit, sold
d) denumirea contului, simbolul, data, explicaţia, debit, credit, rulaj, total
sume, sold;
e) denumirea contului, rulajul debitor, rulajul creditor, soldul final.

5.Conturile de activ pot prezenta la sfârşitul perioadei:

a) numai sold debitor;

213
b) numai sold zero;
c) sold zero sau sold final debitor;
d) sold final debitor sau sold final creditor;
e) sold final debitor şi sold final creditor.

6.În cadrul formulelor contabile curente, înregistrarea sumelor se poate

face:
a) numai în negru;
b) numai în roşu;
c) în negru şi în roşu;
d) numai prin formula contabilă simplă;
e) numai prin formula contabilă compusă.

7.Formulele contabile de stornare se folosesc:

a) pentru înregistrarea operaţiilor economice şi financiare curente;
b) pentru corectarea formulelor contabile întocmite greşit;
c) pentru stabilirea situaţiei finale a conturilor;
d) pentru stabilirea rulajelor conturilor;
e) pentru închiderea conturilor.

8.Conturile de pasiv se caracterizează prin:

a) încep să funcţioneze prin a se debita;
b) se debitează cu majorările, intrările de elemente de pasiv;
c) se creditează cu majorările, intrările de elemente de pasiv;
d) pot avea sold final debitor;
e) se creditează cu majorările, creşterile, intrările de elemente de activ.

9.Conturile de activ se caracterizează prin:

a) încep să funcţioneze prin a se credita;
b) se debitează cu majorările, creşterile, intrările de elemente de pasiv;
c) se debitează cu majorările, creşterile, intrările de elemente de activ;
d) pot avea sold final creditor;
e) se creditează cu majorările, creşterile, intrările de elemente de activ.

10.Contul are următoarele funcţii:

a) de grupare şi sistematizare;
b) economică şi statistica;

214
c) de calcul şi control;
d) de control şi analiza;
e) economică, statistica, de calcul, de control, de analiza, de grupare,
sistematizare, generalizare, contabilă.

11.Ce semnificaţie atribuiţi rulajului creditor al contului 424 “Prime

reprezentând participarea personalului la profit”?
a) suma alocată din profitul brut salariaţilor;
b) suma repartizată din profit acţionarilor;
c) suma reţinută din salariile personalului;
d) suma repartizată din profitul net salariaţilor;
e) suma plătită salariaţilor din profit.

12.Ce semnificaţie atribuiţi rulajului creditor al contului 301 ,,Materii

prime”?
a) materiile prime achiziţionate de la terţi;
b) materiile prime consumate în procesul de producţie;
c) materiile prime constatate plus la inventar;
d) materiile prime primite cu titlu gratuit;
e) materiile prime reprezentând aport în natura.

13. Contul 512 “Conturi curente la bănci” este un cont?

a) de activ;
b) de pasiv;
c) bifuncţional;
d) de surse atrase;
e) de imobilizări.

14. Contul 512 “Conturi curente la bănci” poate prezenta?

a) debitor;
b) creditor;
c) debitor sau creditor;
d) de activ;
e) de pasiv.

15. Contul 121 “Profit şi pierdere” este un cont?

a) de activ;
b) de pasiv;
c) de imobilizări;
d) de surse atrase;
e) bifuncţional.

215
 BAREM DE NOTARE

Nr a b c d e
crt
1 *
2 *
3 *
4 *
5 *
6 *
7 *
8 *
9 *
10 *
11 *
12 *
13 *
14 *
15 *

216
 Capitolul 8

BALANŢA DE VERIFICARE

8.1.NOŢIUNI, IMPORTANŢA ŞI FUNCŢIILE BALANŢEI

DE VERIFICARE

Balanţa de verificare se include în grupa procedeelor specifice

contabilităţii, asigurând respectarea echilibrului permanent al dublei
înregistrări a operaţiilor patrimoniale în contabilitatea curentă.

Astfel, prin intermediul ei se controlează corectitudinea

înregistrărilor efectuate în registrul jurnal.
Verificarea informaţiei contabile cu ajutorul balanţei de verificare
se referă în primul rând la respectarea principiului dublei reprezentări a
patrimoniului unităţii, ca şi la respectarea principiului dublei înregistrări a
operaţiilor economice în conturi.
Respectarea acestor principii are un rol deosebit pentru însăşi
realizarea reflectării contabile în specificul şi esenţa sa.
Cu ajutorul balanţei de verificare se verifică şi alte determinări ce se
fac cu ocazia lucrărilor contabile, determinări cifrice privind întocmirea
formularelor contabile, stabilirii rulajelor şi soldurilor conturilor, etc.
Balanţa de verificare sau balanţa conturilor este un procedeu
specific metodei contabilităţii care asigură verificarea exactităţii
înregistrării operaţiilor economice în conturi, legătura dintre conturile
sintetice şi bilanţ, legătura dintre conturile sintetice şi cele analitice,
precum şi centralizarea datelor contabile curente.
Balanţa de verificare se prezintă sub forma unei situaţii tabelare în
care se înscriu datele valorice preluate din conturi.
În cadrul balanţei de verificare se obţin anumite egalităţi structurate
şi globale, proprii dublei înregistrări şi corespondenţei conturilor.
Aceste egalităţi exprimă un echilibru permanent între aceste date, de
unde provine şi denumirea de “balanţă”.
Balanţa de verificare conţine toate conturile folosite de o unitate
patrimonială, fiecare cont fiind înscris cu soldul iniţial, rulajele perioadei

217
curente, totalul sumelor şi soldul final de la sfârşitul lunii pentru care se
încheie balanţa respectivă.
Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată şi modificată prevede la
articolul 22 că “pentru verificarea înregistrării corecte a operaţiilor se
întocmeşte balanţa de verificare”.
Întocmirea balanţei de verificare este necesară şi în condiţiile
utilizării tehnicii moderne de calcul, cu deosebirea că ea se va realiza în
mod automat.

Balanţa de verificare are la bază cele trei principii ale

contabilităţii:
- principiul dublei reprezentări a patrimoniului;
- principiul dublei înregistrări a operaţiilor economice;
- principiul dublei centralizări a existenţelor şi mişcărilor
elementelor patrimoniale.

Fiind cele mai importante instrumente de lucru ale contabilităţii,

prin conţinutul şi rolul lor, se poate aprecia că balanţele de verificare
îndeplinesc mai multe funcţii, astfel:

¾ funcţia de verificare a exactităţii înregistrării operaţiilor

economice în conturi.
Această funcţie constă în controlul şi identificarea erorilor de
înregistrare în conturi, prin intermediul diferitelor egalităţi valorice care
trebuie să existe în cadrul balanţei de verificare, precum şi prin intermediul
unor corelaţii valorice stabilite cu ajutorul ei.
Înregistrarea greşită a unor operaţii economice ca urmare a
nerespectării dublei înregistrări, trecerea eronată a sumelor din registrul
jurnal în registrul cartea mare şi de aici în balanţă, efectuarea unor calcule
greşite în formulele contabile complexe, stabilirea eronată a rulajelor şi a
soldurilor conturilor determină inegalităţi între totalurile balanţei, care se
semnalizează cu ajutorul ei, fapt care îi conferă caracterul unui instrument
de verificare, de control.
Lipsa unei egalităţi valorice sau a unor corelaţii constituie dovada
existenţei unor erori, care trebuie să fie identificate şi corectate.

¾ funcţia de legătură între conturile sintetice şi bilanţ

Operaţiile care se realizează zi de zi într-o unitate patrimonială se
înregistrează în conturi.
În orice moment al activităţii economice, fiecare cont în parte
evidenţiază situaţia elementelor patrimoniale.

218
 Balanţa de verificare concentrează informaţiile din toate conturile
folosite în contabilitatea curentă a unităţii.
Această legătură se concretizează în faptul că datele din bilanţul
anual reprezintă soldurile finale ale conturilor preluate din balanţa de
verificare prelucrate şi grupate conform necesităţilor de întocmire a
bilanţului.
Soldurile iniţiale ale conturilor la începutul anului sunt preluate din
bilanţul anual, potrivit principalului intangibilităţii bilanţului de deschidere
a unui exerciţiu care trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a
exerciţiului precedent.
Spre deosebire de bilanţ, balanţa de verificare reflectă nu numai
soldurile şi rulajele conturilor. Ea este o lucrare obligatorie premergătoare
întocmirii bilanţului contabil şi stă la baza raportărilor periodice privind
rezultatele finale şi obligaţiile fiscale.

¾ funcţia de legătură între conturile sintetice şi cele analitice

Această funcţie constă în întocmirea unor balanţe de verificare ale
conturilor analitice pentru fiecare cont sintetic care se desfăşoară pe conturi
analitice.
Realizarea acestei funcţii devine posibilă prin aceea că pentru
fiecare cont sintetic care se desfăşoară pe conturi analitice cu ajutorul căreia
se controlează exactitatea înregistrărilor efectuate în conturile sintetice prin
corelaţiile valorice care trebuie să existe între conturile analitice şi contul
sintetic la care se referă cu privire la soldurile iniţiale, rulaje şi soldurile
finale.

¾ funcţia de centralizare a existenţelor, mişcărilor şi

transformărilor patrimoniale
Gruparea şi centralizarea datelor înregistrate în conturi cu ajutorul
balanţei de verificare oferă conducerii unităţii patrimoniale posibilitatea de
a cunoaşte totalul modificărilor intervenite în volumul şi structura
patrimoniului economic, rezultatele financiare obţinute în urma activităţii
desfăşurate.
Cuprinzând, centralizate, toate datele privitoare la existenţa şi
mişcările elementelor patrimoniale înregistrate în conturile sintetice şi
analitice, pe o anumită perioadă de timp, balanţa de verificare asigură
compararea datelor de la începutul unei perioade de gestiune cu cele de la
sfârşitul ei şi cu alte perioade de gestiune expirate.

¾ funcţia de analiză a activităţii economice

Balanţa de verificare are un rol deosebit de important în analiza
situaţiei economico-financiare pe perioade scurte de timp, în intervalul

219
dintre două bilanţuri, fiind astfel singurul instrument care furnizează
informaţiile necesare conducerii operative a unităţii patrimoniale.
Această analiză are anumite limite comparativ cu analiza care se
poate realiza pe baza bilanţului contabil, cu ajutorul balanţelor de verificare
obţinându-se un grad mai redus de sintetizare a datelor contabile.
Funcţia se realizează prin confrunatrea pe fiecare cont în parte, pe
grupe de conturi şi pe total, a datelor de la începutul perioadei de gestiune
cu cele de la sfârşitul aceleiaşi perioade de gestiune.
Puterea de informare şi analiză a balanţei de verificare este
determinată de operativitatea întocmirii ei.
Sintetizând funcţiile prezentate anterior, rezultă că balanţa de
verificare îndeplineşte nu numai funcţia de verificare (de control) ci şi pe
cele de grupare şi centralizare a datelor înregistrate în conturi, de analiză a
activităţii economice, realizând astfel concordanţa dintre conturile analitice
şi cele sintetice, precum şi legătura dintre conturi şi bilanţ.

8.2. CLASIFICAREA BALANŢELOR DE VERIFICARE

Balanţa de verificare se clasifică după mai multe criterii, dintre care
principale sunt: după natura conturilor pe care le conţin, după numărul
egalităţilor pe care le cuprinde, după conţinutul şi forma grafică de
prezentare.
Astfel,
¾ după natura conturilor pe care le conţin pot fi:
• balanţe de verificare ale conturilor sintetice (generale);
• balanţe de verificare ale conturilor analitice.

Balanţele de verificare ale conturilor sintetice se întocmesc pe

baza datelor preluate din conturile sintetice şi cuprind toate conturile
sintetice folosite de o anumită unitate patrimonială în contabilitatea curentă,
pe o anumită perioadă de gestiune.

Balanţele de verificare ale conturilor analitice se întocmesc

înaintea elaborării balanţei conturilor sintetice, pe baza datelor preluate din
conturile analitice. Balanţele de verificare analitice se întocmesc pentru
fiecare cont sintetic care a fost desfăşurat pe conturi analitice.
Aceste balanţe se mai numesc şi balanţe de verificare auxiliare
sau secundare, spre deosebire de balanţa de verificare a conturilor sintetice
care este una singură pe întreprindere, numărul balanţelor de verificare ale
conturilor analitice depinde de numărul conturilor care au fost desfăşurate
pe conturi analitice:

220
 ¾ după numărul de egalităţi pe care le cuprind balanţele de verificare
ale conturilor sintetice pot fi:
• balanţe de verificare cu o singură egalitate;
• balanţe de verificare cu două egalităţi;
• balanţe de verificare cu trei egalităţi;
• balanţe de verificare cu patru egalităţi.

‰ Balanţa de verificare cu o singură egalitate

Balanţa de verificare cu o singură egalitate se prezintă în două
variante: fie ca balanţă a sumelor, fie ca balanţă a soldurilor.
Balanţa de verificare cu o singură egalitate cuprinde numai o
singură egalitate, respectiv:

Totalul sumelor = Totalul sumelor

debitoare creditoare
sau
Totalul soldurilor = Totalul soldurilor
finale debitoare finale creditoare

‰ Balanţa de verificare cu două egalităţi

Denumită şi balanţa sumelor şi a soldurilor rezultă din
combinarea balanţei sumelor cu balanţa soldurilor; cuprinde patru coloane,
două pentru totalul sumelor debitoare şi creditoare şi două coloane pentru
soldurile finale creditoare şi debitoare.
Aceste egalităţi sunt:

Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare

Totalul soldurilor finale = Totalul soldurilor finale

debitoare creditoare

‰ Balanţa de verificare cu trei egalităţi

Se caracterizează prin separarea soldurilor iniţiale de rulajele lunii
curente; se întocmeşte în două variante:

¾ balanţa tabelară
¾ balanţa de verificare şah

221
 Balanţa de verificare cu trei egalităţi a fost concepută pentru
sporirea proprietăţilor informative ale balanţelor de verificare cu una sau cu
două egalităţi.
Pe baza balanţei de verificare cu trei egalităţi se pot stabili
următoarele ecuaţii:

Totalul soldurilor = Totalul soldurilor

iniţiale debitoare iniţiale creditoare

Totalul rulajelor = Totalul rulajelor

debitoare creditoare

Totalul soldurilor = Totalul soldurilor

finale debitoare finale creditoare

În plus, cu ajutorul acestor balanţe de verificare se pot stabili şi

următoarele corelaţii: totalul rulajelor din balanţa de verificare trebuie să fie
egal cu totalul rulajelor din evidenţa cronologică (din registrul jurnal).
Cu toate avantajele pe care le oferă balanţa de verificare cu trei
egalităţi în formă tabelară faţă de balanţa de două egalităţi, ea prezintă şi
următorul neajuns: deşi redă volumul valoric al activităţii desfăşurate într-o
perioadă de gestiune, nu reflectă natura operaţiilor efectuate.
Pentru înlăturarea acestui neajuns se foloseşte balanţa cu trei
egalităţi în forma şah. Aceasta permite şi redarea corespondenţei
conturilor în care s-au înregistrat operaţiile economice, în funcţie de
conţinutul lor economic. Balanţa de verificare şah se prezintă sub forma
unei table de şah, întocmită după principiul matriceal.
Cu ajutorul ei se obţin aceleaşi trei egalităţi, cu deosebirea că aceste
egalităţi nu se mai obţin între totalurile coloanelor perechi, ci la întretăierea
rândurilor cu coloanele în care rulajele din perioada curentă se înscriu pe
conturi corespondente.

‰ Balanţa de verificare cu patru egalitaţi

Această balanţă reprezintă o combinare a balanţei de sume şi solduri
cu balanţa de rulaje lunare cu solduri iniţiale. De aceea ea mai poartă
denumirea de balanţă de rulaje lunare cu sume precedente.
Cu ajutorul ei se obţin următoarele egalităţi:

222
Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare
din balanţă din balanţă
(perioada precedentă) (perioada precedentă)

Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare

ale lunii curente ale lunii curente

Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare

la data întocmirii balanţei la data întocmirii balanţei

Totalul soldurilor finale = Totalul soldurilor finale

debitoare creditoare

După conţinutul şi forma grafică de prezentare, unele dintre aceste

balanţe pot fi întocmite într-o singură variantă, iar altele în două variante.
Balanţa de verificare cu patru egalităţi se întocmeşte în două
variante care iau naştere din conţinutul diferit al primelor coloana astfel:

¾ în cazul lunii ianuarie, balanţa de verificare cu patru egalităţi

cuprinde solduri iniţiale debitoare şi creditoare, iar egalitatea se
stabileşte între aceste totaluri ale soldurilor iniţiale debitoare şi
creditoare.

¾ la sfârşitul celorlalte luni ale anului, primele două coloane

conţin date privind totalul sumelor precedente debitoare şi
creditoare.

Cu toate avantajele pe care le prezintă, faţă de celelalte balanţe de

verificare, balanţa de verificare cu patru egalităţi are următorul dezavantaj
şi anume: nu reflectă rulajele conturilor din lunile precedente. Acestea sunt
cumulate cu soldurile iniţiale la începutul anului.
Înlăturarea acestui neajuns s-ar putea realiza prin întocmirea unei
balanţe de verificare cu cinci egalităţi.

223
8.3. METODOLOGIA ÎNTOCMIRII BALANŢELOR DE
VERIFICARE

Balanţele de verificare se întocmesc de regulă, la sfârşitul perioade

de gestiune (lună, trimestru, semestru, an) şi ori de câte ori necesităţile
impun acest lucru în scopul verificării exactităţii şi operaţiilor patrimoniale
în conturi şi pentru întocmirea bilanţului contabil.
Metodologia întocmirii balanţei de verificare se diferenţiază în
funcţie de forma de înregistrare contabilă utilizată de unitatea patrimonială
şi de tehnica prelucrării datelor.
Astfel, după sistemul organizare a contabilităţii se bazează pe forma
clasică, balanţa de verificare a conturilor se poate întocmi în orice variantă.
, În situaţia în care se utilizează forma de contabilitate maestru - şah
este necesară întocmirea balanţei de verificare cu patru egalităţi.
În cazul folosirii formei de contabilitate pe jurnale, balanţa
întocmită poate fi cu trei egalităţi sau numai cu soldurile la sfârşitul
perioadei raportare.
Întocmirea balanţei de verificare presupune, efectuarea următoarelor
lucrări succesive:
- se înregistrează toate operaţiile patrimoniale, pe bază de
documente justificative, în evidenţa cronologică (registrul-
jurnal);
- se trec toate operaţiile din evidenţa cronologică în
evidenţa sistematică sintetică (cartea mare sau fişe de
conturi, jurnale de credit sau situaţii pentru debit) şi evidenţa
analitică;
- se totalizează rulajele debitoare şi creditoare, se determină totalul
sumelor debitoare şi creditoare şi, respectiv, soldul final al
fiecărui cont;
- se transcriu datele din conturile deschise în evidenţa sistematică
în formularul balanţei de verificare, pentru evitarea eventualelor
erori de calcul şi înregistrare este recomandabil să se scrie în
balanţă numai datele cu caracter primar, iar celelalte să se
calculeze în cadrul acesteia, de exemplu în balanţa cu trei
egalităţi, soldurile iniţiale se pot prelua din balanţa precedentă
rulajele (debitoare şi creditoare) se transcriu din conturi, iar
soldurile finale se calculează direct în cadrul balanţei de
verificare;
- se totalizează balanţa de verificare şi se verifică ecuaţiile de
control. În acest scop se totalizează fiecare coloană a balanţei, se
verifică egalităţile proprii acesteia şi, în acelaşi timp, se

224
 controlează dacă totalul rulajelor (debitoare sau creditoare) din
balanţa sintetică este egal cu totalul registrului jurnal.

Exemplu de întocmire a unei balanţe de verificare:

- Ion Popescu decide să înceapă o afacere în domeniul
comerţului. în acest sens, el realizează următoarele operaţii:
1. deschide un cont la bancă, în care depune 5.000 u.m.,
reprezentând aportul său la capitalul social;
2. achiziţionează un spaţiu comercial în valoare de 2.000 u.m.;
3. contractează un împrumut bancar de 6.000 u.m.;
4. achiziţionează mărfuri în valoare de 3.000 u.m.;
5. angajează un terţ care asigură transportul mărfurilor achiziţio-
nate; în favoarea acestuia se fac plăţi de 500 u.m.;
6. achiziţionează instalaţii frigorifice în valoare de 4.000 u.m.;
7. vinde mărfurile la un preţ de vânzare de 5.000 u.m.

Comentarii privind înregistrarea operaţiilor enumerate anterior:

- operaţia 1: Ion Popescu se aşteaptă să obţină beneficii
economice viitoare, motiv pentru care recunoaşte un activ: se
creează un post de „conturi curente la bănci";
pe de altă parte, se creează postul „capital social" pentru
aportul proprietarului;
- operaţia 2: se creează un post de „imobilizări corporale"
pentru înregistrarea spaţiului comercial, deoarece el va
genera beneficii economice viitoare, şi se diminuează
postul „conturi curente la bănci" cu sumele plătite pentru
achiziţia acestuia;
- operaţia 3: se majorează disponibilul din postul „conturi
curente la bănci" şi se creează postul „împrumuturi bancare";
- operaţia 4: se creează postul „mărfuri" şi se diminuează postul
„conturi curente la bănci" cu sumele plătite pentru achiziţia
stocului;
- operaţia 5: Ion Popescu speră că plăţile făcute în favoarea
transportatorului vor genera avantaje economice viitoare,
motiv pentru care costul stocurilor achiziţionate se majorează
cu cheltuielile angajate pentru transportul acestora; modificările
generate de operaţie sunt: se majorează postul „mărfuri" şi se

225
 diminuează postul „conturi curente la bănci";
- operaţia 6: se majorează postul „imobilizări corporale",
deoarece instalaţiile frigorifice sunt susceptibile să
genereze avantaje economice viitoare, şi se diminuează
postul „conturi curente la bănci" cu sumele plătite pentru
achiziţia imobilizărilor;
- operaţia 7: se creează postul „venituri din vânzări" şi se
majorează postul „conturi curente la bănci", pentru preţul de
vânzare de 5.000 u.m.; dacă ne-am limita la
înregistrarea operaţiei de vânzare, s-ar prezenta un beneficiu
din vânzarea stocului de 5.000 u.m.; acesta ar fi incorect
deoarece nu s-a realizat conectarea cheltuielilor cu veniturile:
nu s-au evidenţiat cheltuielile generate de achiziţia stocului;
întrucât stocul a fost vândut, se diminuează postul „mărfuri" şi
se creează postul „cheltuieli cu mărfuri".

Dacă avem în. vedere operaţiile prezentate anterior, balanţa de

verificare generală se prezintă după cum urmează:

Balanţă de verificare
Total Solduri
Debitoare Creditoa Debitoa Creditoa
Capital social 5.000 5.000
Împrumuturi bancare 6.000 6.000
Imobilizări corporale 6.000 6.000
Mărfuri 3.500 3.500
Conturi la bănci 16.000 9.500 6.500
Venituri din vânzarea 5.000 5.000
Cheltuieli cu mărfurile 3.500 3.500
Total 29.000 29.000 16.000 16.000

În cazul în care sunt avute în vedere numai soldurile conturilor,

se vorbeşte despre o balanţă de verificare a soldurilor.

226
Balanţă de verificare a soldurilor

Solduri
Debitoare Creditoar
Capital social împrumuturi bancare 5.000
Imobilizări corporale 6.000 6.000
Mărfuri
Conturi curente la bănci 6.500 5.000
Venituri din vânzarea mărfurilor
Cheltuieli privind mărfurile 3.500

Total 16.000 16.000

În situaţia în care nu se verifică egalităţile din balanţă sau nu există

concordanţă între totalul registrului jurnal şi suma rulajelor balanţei de
verificare se procedează la descoperirea erorilor.

8.4. BALANŢA DE VERIFICARE A CONTURILOR

ANALITICE

Pentru confruntarea periodică a totalului sumelor, rulajelor şi

soldurilor fiecărui cont sintetic cu înregistrările din toate conturile analitice,
se foloseşte balanţa de verificare analitică. Această balanţă îndeplineşte
funcţia de verificare a exactităţii şi înregistrării operaţiilor economice în
conturile analitice.
Spre deosebire de balanţa de verificare a conturilor sintetice care se
bazează pe egalităţi valorice între totalurile coloanelor perechi, balanţa de
verificare a conturilor analitice asigură controlul exactităţii înregis-
trărilor, prin corelaţii valorice care trebuie să existe între contul
sintetic şi analiticele sale.

În general, în cadrul ei se pot stabili următoarele corelaţii valorice:

ƒ totalul soldurilor iniţiale (debitoare sau creditoare, după caz) ale
conturilor analitice trebuie să fie egal cu soldul iniţial (debitor sau
creditor) al contului sintetic respectiv;
ƒ totalul rulajelor debitoare ale conturilor analitice trebuie să fie egal
cu rulajul debitor al contului sintetic;
ƒ totalul rulajelor creditoare ale conturilor analitice trebuie să fie egal
cu rulajul creditor al contului sintetic;

227
 ƒ totalul soldurilor finale (debitoare sau creditoare, după caz)
trebuie să fie egal cu cel al contului sintetic respectiv.

Conţinutul informaţional al balanţelor conturilor analitice de şi de

etaloanele de evidenţă utilizate.
Astfel, balanţele de verificare a conturilor analitice cu un singur
etalon de evidenţă (utilizate pentru conturile 401 Furnizori, 411 Clienţi etc.)
cuprind, pe lângă datele de identificare ale conturilor analitice, coloane
perechi pentru solduri iniţiale, rulaje, total sume, solduri finale, ca în cazul
balanţei sintetice, în funcţie de necesităţile informaţionale ale unităţii.
Spre deosebire de acestea balanţele de verificare a conturilor
analitice cu două etaloane de evidenţă, cantitativ şi valoric, folosite pentru
conturile de stocuri, conţin în plus coloane pentru cantităţi intrate, cantităţi
ieşite şi stoc.
Pentru exemplificare, prezentăm balanţa de verificare pentru
conturile sintetice de activ 411"Clienţi" şi conturile sale analitice.
Datele din această balanţă analitică se verifică cu datele din balanţa
verificare sintetică pentru contul respectiv.

Exemplu:
Balanţa de verificare analitică a contului sintetic 411
"Clienţi" întocmită la data de ...

CONT
SOLDURI SUME
ANALITI RULAJE TOTAL SUME FINALE
INIŢIALE
CE
Debit Debit Credit Debit Credit Debit
Client X 8.000 11.000 10.000 19.000 10.000 9.000
Client Y 7.000 13.000 6.000 20.000 6.000 14.000
15.000 24.000 16.000 39.000 16.000 23.000

Se observă că balanţele de verificare analitice ale conturilor

sintetice monofuncţionale, de activ sau de pasiv, cuprind câte o singură
coloană de sold, iniţial şi final, deoarece aceste conturi pot avea numai sold
debitor (în cazul conturilor de activ) sau numai sold creditor (în cazul
conturilor de pasiv).
În cazul conturilor sintetice bifuncţionale, în cadrul cărora unele
conturi analitice au solduri debitoare, iar altele au solduri creditoare,
corelaţiile rulajelor şi totalul sumelor se stabilesc ca şi în cazul conturilor
monofuncţionale.

228
 În schimb, apar particularităţi la stabilirea corelaţiei soldurilor şi
anume: soldul (iniţial şi final debitor sau creditor) al contului sintetic
trebuie să fie egal cu suma soldurilor conturilor analitice ale contului
sintetic respectiv, stabilit ca diferenţă între totalul soldurilor debitoare şi
totalul soldurilor creditoare ale conturilor sale analitice, sau invers. în acest
scop, pentru conturile sintetice bifuncţionale, balanţele de verificare ale
conturilor analitice trebuie să conţină câte două coloane pentru solduri
iniţiale (debitoare şi creditoare) şi două coloane pentru solduri finale
(debitoare şi creditoare).
Corelaţiile trebuie să existe între orice cont sintetic şi conturile ale
analitice.
Lipsa acestor corelaţii este dovada existenţei unor erori de
înregistrare a operaţiilor patrimoniale în conturi sau de efectuare a unor
calcule greşite în cadrul conturilor sintetice şi analitice, care trebuie
identificate şi corectate.

8.5. IDENTIFICAREA ERORILOR DE ÎNREGISTRARE

CONTABILĂ CU AJUTORUL BALANŢELOR DE
VERIFICARE

Balanţele de verificare servesc şi la identificarea erorilor de

înregistrare contabilă care afectează egalităţile ce trebuie să existe între
coloanele perechi şi corelaţiile dintre ele.
Erorile de înregistrare contabilă, după posibilităţile de identificare
se împart în două categorii:

¾ erori de înregistrare contabilă care pot fi identificate prin

lipsa unor corelaţii valorice din cadrul balanţei de verificare
şah a conturilor sintetice şi a balanţelor de verificare ale
conturilor analitice;
¾ erorile de înregistrare contabilă care pot fi identificate prin
lipsa unor egalităţi valorice din cadrul balanţelor de verificare
tabelară ale conturilor sintetice.

Din prima grupă de erori fac parte:

¾ erori de întocmire a balanţelor de verificare;

229
 ¾ erori de stabilire a elementelor valorice ale conturilor;
¾ erori de înregistrare în evidenţa sistematică;
¾ erori de stabilire a sumelor în formulele contabile din evidenţa
cronologică.

Identificarea şi înlăturarea acestor erori de înregistrare contabilă se

realizează în ordine inversă celei în care s-au desfăşurat lucrările de
întocmire a balanţei de verificare.
De remarcat este faptul că toate aceste erori pot să apară în
condiţiile înregistrării manuale a operaţiilor economice.
Folosirea calculatoarelor electronice în munca de contabilitate
elimină erorile de înregistrare contabilă ce pot fi identificate cu ajutorul
balanţei de verificare.
¾ Erori de întocmire a balanţei de verificare se grupează astfel:
• erori ce se produc cu ocazia adunării coloanelor balanţei de
verificare şi care se identifică prin repetarea calculelor;
• erori ce apar cu ocazia transcrierii sumelor, rulajelor şi
soldurilor conturilor în registrul cartea-mare, în formularele
de balanţă de verificare.

Aceste erori se identifică prin punctare, adică prin confruntarea

tuturor elementelor valorice transcrise în balanţa de verificare cu cele din
evidenţa sistematică.

¾ Erori de stabilire a elementelor valorice ale conturilor -

acestea se datorează unor calcule greşite, efectuate cu ocazia
stabilirii rulajelor, totalul sumelor şi soldurilor conturilor.
Identificarea şi corectarea acestor erori se face prin repetarea
calculelor din cadrul fiecărui cont în parte.

¾ Erori de înregistrare în evidenţa sistematică se datorează transcrierii

greşite a unor sume din registrul jurnal în registrul cartea-mare.
Identificarea lor se realizează prin punctarea între cele două registre.

¾ Erori de stabilire a sumelor din formulele contabile

Formula contabilă este ultima etapă a analizei contabile când se

înregistrează în conturile corespondente sumele cu care sunt afectate aceste
conturi.
Aceste erori se datorează adunării greşite a sumelor în cadrul
formulelor contabile complexe în evidenţa cronologică. Ele se identifică

230
prin refacerea calculelor formulelor contabile şi prin punctarea acestor
înregistrări cu documentele care au stat la baza lor.
Erorile de înregistrare contabilă care se pot identifica prin lipsa unor
corelaţii valorice din cadrul balanţei de verificare şah a conturilor sintetice
şi a balanţelor de verificare ale conturilor analitice.
Principalele categorii de erori care pot apărea sunt:
• omisiunile de înregistrare contabilă;
• erorile de compensaţie;
• erori de imputaţie;
• erori de înregistrare în evidenţa cronologică.

• Omisiunile de înregistrare contabilă constau în faptul că anumite

operaţii economice au rămas neînregistrate în contabilitatea curentă.
Astfel de erori se identifică prin punctarea documentelor care au stat la
baza înregistrărilor, fie ca urmare a sesizărilor primite în legătură cu
operaţiile respective.
Datorită acestor erori apar anumite anomalii în conturi, de
exemplu: solduri debitoare la conturi de activ sau drepturi de creanţe
neîncasate sau datorii băneşti neachitate la termenele stabilite.
Aceste erori pot fi identificate prin analiza logică a corelaţiilor
valorice ce trebuie să existe în cadrul balanţelor de verificare ale conturilor
analitice.

• Erorile de compensaţie se datorează transmiterii greşite a unor sume

din documente în registrul jurnal sau din aceasta în cartea-mare, în
sensul că s-a trecut o sumă în plus într-o parte a unui cont sau a mai
multor conturi şi o altă sumă în minus egală cu aceea trecută în plus, în
aceeaşi parte a unui cont sau a mai multor conturi, pe total, cele două
categorii ale erorii se compensează reciproc. Identificarea acestor erori
este posibilă datorită soldurilor ce apar la unele conturi analitice
precum şi în urma sesizării primite de la terţi.
• Erorile de imputaţie se datorează transcrierii unor sume exacte ca
mărime din evidenţa cronologică şi evidenţa sistematică, atât în debit
cât şi în credit, însă nu în conturile la care trebuia să fie trecute, ci în
alte conturi care nu corespund conţinutului economic al operaţiei
respective. Aceste erori se identifică prin punctare în sensul invers
înregistrărilor.
• Erorile de înregistrare în evidenţa cronologică - acestea se produc din
mai multe cauze şi anume:

231
 o stabilirea greşită a unor conturi corespondente identifică astfel
corespondenţele eronate între anumite conturi, erorile de
compensaţie şi erorile de imputaţie;
o înregistrarea unei operaţii de două ori, atât în debit cât şi în
credit;
o inversarea formulei contabile sau întocmirea unei formule
contabile corecte, dar cu altă sumă mai mare sau mai mică, atât
în debit cât şi în credit. Identificarea acestor erori se face ca în
cazul erorilor de compensaţie, singura balanţă de verificare cu
ajutorul căreia se pot descoperi aceste erori care nu influenţează
egalităţile este balanţa-şah, şi aceasta întrucât ea redă cele trei
serii de egalităţi şi corespondenţa conturilor.
Astfel, balanţa-şah oferă posibilitatea identificării corespondenţelor
eronate din conturi, a erorilor de compensaţie şi a celor de imputaţie.

232
 REZUMAT

Balanţa de verificare se include în grupa procedeelor specifice

contabilităţii, asigurând respectarea echilibrului permanent al dublei
înregistrări a operaţiilor patrimoniale în contabilitatea curentă.
Cu ajutorul balanţei de verificare se verifică şi alte determinări ce se
fac cu ocazia lucrărilor contabile, determinări cifrice privind întocmirea
formularelor contabile, stabilirii rulajelor şi soldurilor conturilor, etc.
Balanţa de verificare sau balanţa conturilor este un procedeu
specific metodei contabilităţii care asigură verificarea exactităţii
înregistrării operaţiilor economice în conturi, legătura dintre conturile
sintetice şi bilanţ, legătura dintre conturile sintetice şi cele analitice,
precum şi centralizarea datelor contabile curente.
Balanţa de verificare se prezintă sub forma unei situaţii tabelare în
care se înscriu datele valorice preluate din conturi.
Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată şi modificată prevede la
articolul 22 că “pentru verificarea înregistrării corecte a operaţiilor se
întocmeşte balanţa de verificare”.
Întocmirea balanţei de verificare este necesară şi în condiţiile
utilizării tehnicii moderne de calcul, cu deosebirea că ea se va realiza în
mod automat.
Balanţa de verificare are la bază cele trei principii ale contabilităţii:
- principiul dublei reprezentări a patrimoniului;
- principiul dublei înregistrări a operaţiilor economice;
- principiul dublei centralizări a existenţelor şi mişcărilor
elementelor patrimoniale.

Fiind cele mai importante instrumente de lucru ale contabilităţii,

prin conţinutul şi rolul lor, se poate aprecia că balanţele de verificare
îndeplinesc mai multe funcţii, astfel:
¾ funcţia de verificare a exactităţii înregistrării operaţiilor economice
în conturi.
¾ funcţia de legătură între conturile sintetice şi bilanţ
¾ funcţia de legătură între conturile sintetice şi cele analitice
¾ funcţia de centralizare a existenţelor, mişcărilor şi transformărilor
patrimoniale
¾ funcţia de analiză a activităţii economice
Balanţele de verificare se clasifică după cum urmează:

233
 ¾ după natura conturilor pe care le conţin pot fi:
• balanţe de verificare ale conturilor sintetice (generale);
• balanţe de verificare ale conturilor analitice.
¾ după numărul de egalităţi pe care le cuprind balanţele de verificare
ale conturilor sintetice pot fi:
• balanţe de verificare cu o singură egalitate;
• balanţe de verificare cu două egalităţi;
• balanţe de verificare cu trei egalităţi;
• balanţe de verificare cu patru egalităţi.

După conţinutul şi forma grafică de prezentare, unele dintre aceste

balanţe pot fi întocmite într-o singură variantă, iar altele în două variante.
Balanţa de verificare cu patru egalităţi se întocmeşte în două
variante care iau naştere din conţinutul diferit al primelor coloana astfel:
¾ în cazul lunii ianuarie, balanţa de verificare cu patru egalităţi
cuprinde solduri iniţiale debitoare şi creditoare, iar egalitatea se
stabileşte între aceste totaluri ale soldurilor iniţiale debitoare şi
creditoare.
¾ la sfârşitul celorlalte luni ale anului, primele două coloane
conţin date privind totalul sumelor precedente debitoare şi
creditoare.
Balanţele de verificare se întocmesc de regulă, la sfârşitul perioade
de gestiune (lună, trimestru, semestru, an) şi ori de câte ori necesităţile
impun acest lucru în scopul verificării exactităţii şi operaţiilor patrimoniale
în conturi şi pentru întocmirea bilanţului contabil.
Metodologia întocmirii balanţei de verificare se diferenţiază în
funcţie de forma de înregistrare contabilă utilizată de unitatea patrimonială
şi de tehnica prelucrării datelor.
Pentru confruntarea periodică a totalului sumelor, rulajelor şi
soldurilor fiecărui cont sintetic cu înregistrările din toate conturile analitice,
se foloseşte balanţa de verificare analitică.
Această balanţă îndeplineşte funcţia de verificare a exactităţii şi
înregistrării operaţiilor economice în conturile analitice.
Spre deosebire de balanţa de verificare a conturilor sintetice care se
bazează pe egalităţi valorice între totalurile coloanelor perechi, balanţa de
verificare a conturilor analitice asigură controlul exactităţii înregis-
trărilor, prin corelaţii valorice care trebuie să existe între contul
sintetic şi analiticele sale.

234
 Balanţele de verificare servesc şi la identificarea erorilor de
înregistrare contabilă care afectează egalităţile ce trebuie să existe între
coloanele perechi şi corelaţiile dintre ele.
Erorile de înregistrare contabilă, după posibilităţile de identificare
se împart în două categorii:

¾ erori de înregistrare contabilă care pot fi identificate prin

lipsa unor corelaţii valorice din cadrul balanţei de verificare
şah a conturilor sintetice şi a balanţelor de verificare ale
conturilor analitice;
¾ erorile de înregistrare contabilă care pot fi identificate prin
lipsa unor egalităţi valorice din cadrul balanţelor de verificare
tabelară ale conturilor sintetice.

235
 ÎNTREBĂRI

1. Ce este o balanţă de verificare?

2. Care sunt avantajele utilizării unei balanţe de verificare?
3. Cum se prezintă grafic balanţa de verificare?
4. Care sunt principiile care stau la baza întocmirii balanţei
de verificare?
5. Care sunt funcţiile balanţei de verificare?
6. Cum sunt clasificate balanţele de verificare după natura
conturilor?
7. Cum sunt clasificate balanţele de verificare după numărul de
egalităţi?
8. Când se întocmesc balanţele de verificare?
9. Ce este o balanţă analitică?
10. Care sunt erorile de înregistrare contabilă care pot fi
indentificate prin intermediul balanţei de verficare?

236
 TESTE GRILĂ

1. Balanţa de verificare este:

a. un document contabil care asigură înregistrarea intrărilor şi ieşirilor;
b. un procedeu specific metodei contabilităţii care asigură verificarea
exactităţii înregistrării operaţiilor economice în conturi, legătura
dintre conturile sintetice şi bilanţ, legătura dintre conturile sintetice
şi cele analitice, precum şi centralizarea datelor contabile curente;
c. un document ce poate ţine locul contului de profit şi pierdere;
d. documentul în care se înregistrează amortizarea imobilizărilor;
e. nici un răspuns nu este corect.

2. Balanţa de verificare are la bază:

a. principiul prudenţei;
b. principiul dublei reprezentări a patrimoniului;
c. principiul corectitudinii;
d. principiul dublei înregistrări a datoriilor şi veniturilor;
e. nici un răspuns nu este corect.

3. O funcţie a balanţei de verificare este:

a. funcţia de analiză a activităţii economice;
b. funcţia de analiză a cheltuielilor;
c. funcţia de analiză a intrărilor şi ieşirilor;
d. funcţia de înregistrare a cheltuielilor în concordanţă cu veniturile;
e. nici un răspuns nu este corect.

4. După natura conturilor pe care le conţin, balanţele de verificare pot

fi:
a. balanţe de verificare ale conturilor de activ;
b. balanţe de verificare ale conturilor bifuncţionale;
c. balanţe de verificare ale conturilor analitice;
d. balanţe de verificare ale conturilor fără sold final;
e. nici un răspuns nu este corect.

5. În funcţie de numărul de egalităţi pe care le conţin, balanţele de

verificare ale conturilor sintetice, pot fi:
a. cu trei egalităţi;
b. cu cinci egalităţi;
c. cu şapte egalităţi;
d. cu nouă egalităţi;

237
e. nici un răspuns nu este corect.

6. Balanţele de verificare se întocmesc:

a. de regulă, la sfârşitul perioade de gestiune (lună, trimestru,
semestru, an) şi ori de câte ori necesităţile impun acest lucru în
scopul verificării exactităţii şi operaţiilor patrimoniale în conturi şi
pentru întocmirea bilanţului contabil;
b. de către persoana care are în gestiune depozitul entităţii
patrimoniale;
c. pentru fiecare secţie în parte, dacă este cazul;
d. separat pentru conturile de activ şi cele de pasiv;
e. nici un răspuns nu este corect.

7. Erorile de înregistrare contabilă, după posibilităţile de identificare

pot fi:
a. erori de înregistrare contabilă care pot fi identificate prin lipsa unor
corelaţii valorice;
b. erori de înregistrare contabilă care pot fi identificate prin lipsa unor
corelaţii între venituri şi cheltuieli;
c. erori de înregistrare contabilă care pot fi identificate prin lipsa unor
corelaţii între contul de profit şi pierdere şi bilanţ;
d. erori de înregistrare contabilă care pot fi identificate prin lipsa unor
corelaţii între bugetul de venituri şi cheltuieli al entităţii economice
şi fondul de salarii al personalului;
e. nici un răspuns nu este corect.

8. Erorile de compensaţie se datorează:

a. întârzierii plăţilor către furnizori;
b. transmiterii greşite a unor sume din documente în registrul jurnal
sau din aceasta în cartea-mare;
c. transmiterii greşite a unor sume din registrul jurnal în bilanţ;
d. neîncasării în termen a plăţilor de la clienţi;
e. nici un răspuns nu este corect.

9. Formula contabilă este:

a. un document contabil;
b. o formă de înregistrare a activelor şi pasivelor;
c. ultima etapă a analizei contabile când se înregistrează în conturile
corespondente sumele cu care sunt afectae aceste conturi;
d. prima etapă a anlizei contabile;
e. nici un răspuns nu este corect.

238
 10. Omisiunile de înregistrare contabilă constau în:
a. faptul că anumite operaţii economice au rămas neînregistrate în
contabilitatea curentă;
b. faptul că anumite operaţii au fost înregistrate de mai multe ori în
contabilitatea curentă;
c. stabilirea greşită a unor conturi corespondente;
d. stabilirea voit greşită a unor conturi corespondente;
e. nici un răspuns nu este corect.

239
BAREM DE NOTARE

Nr. a. b. c. d. e.
crt.
1. *
2. *
3. *
4. *
5. *
6. *
7. *
8. *
9. *
10. *

240
 Capitolul 9

FORMELE DE CONTABILITATE

9.1.PREZENTARE GENERALĂ

Documentele justificative prelucrate sau, altfel spus, pregătite

pentru a fi înregistrate în contabilitate, aşa cum s-a prezentat în capitolul
anterior, necesită în plus anumite operaţii specifice care să contribuie la
obţinerea, în final, a documentelor contabile de sinteză şi raportare.
În vederea realizării unui asemenea deziderat, se foloseşte un sistem
bine determinat de formulare şi registre contabile cu ajutorul cărora se
continuă ciclul de prelucrare şi se asigură reflectarea în contabilitate a
documentelor justificative, organizate sub denumirea de forme de
înregistrare contabilă.
De altfel, oricare dintre formele de contabilitate reprezintă
sistemul de registre, formulare şi documente contabile corelate între ele,
care servesc la înregistrarea cronologică şi sistematică în contabilitate,
potrivit anumitor norme, a operaţiilor economice şi financiare ce au loc
în unităţile patrimoniale în legătură cu starea şi mişcarea elementelor
patrimoniale, în cadrul fiecărui exerciţiu financiar.
Din această definiţie iese în evidenţă şi faptul că formele de
contabilitate sunt indispensabile pentru realizarea cerinţelor obiectului de
studiu al contabilităţii şi pentru obţinerea informaţiilor utile solicitate de
utilizatorii acestora.
Formele de contabilitate sau de înregistrare contabilă, care se pot
utiliza în prezent de către întreprinderile din ţara noastră, aşa cum prevăd
reglementările în domeniu, sunt cele „pe jurnale”, „maestru-şah” şi forma
combinată „maestru-şah cu jurnale”, care utilizează atât formulare specifice
formei „maestru-şah”, cât şi jurnale auxiliare aşa cum se va prezenta
ulterior.

9.2. FORMA DE CONTABILITATE PE JURNALE

Această formă de înregistrare în contabilitate se caracterizează prin
aceea că asigură înregistrarea cronologică şi sistematică, în jurnale, care se
deschid pentru creditul conturilor în corespondenţă cu debitul conturilor
corespondente, iar rulajul creditor se grupează pe conturi corespondente

241
debitoare. Totodată, în cadrul unor jurnale se realizează atât evidenţa
sintetică. Cât şi cea analitică, ceea ce contribuie la stabilirea cu uşurinţă a
concordanţei datelor pe care acestea le furnizează.
Principalele formulare care se utilizează în cadrul acestei forme de
contabilitate, potrivit normelor elaborate în acest scop, sunt în număr de
cinci şi anume:
● Registrul-jurnal;
● Registru-inventar;
● Jurnale auxiliare;
● Cartea mare;
● Balanţa de verificare.
Operaţiile economice şi financiare se înregistrează, în marea lor
majoritate, direct de pe documentele justificative în care sunt consemnate,
înlăturându-se paralelismele şi reducându-se volumul de muncă. Notele de
contabilitate se folosesc numai pentru acele operaţii care prin natura lor nu
necesită documente cu o anumită structură (stornări, repartizări de diferenţe
de preţ, închiderea conturilor de venituri şi a celor de cheltuieli ş.a.). Ele se
întocmesc pe bază de note justificative şi notele de contabilitate întocmite
constituie anexe ale jurnalului în care sunt înregistrate şi conţin simbolurile
conturilor sintetice debitoare şi creditoare, precum şi dezvoltarea în analitic
a conturilor care necesită o asemenea operaţiune. În cazul operaţiilor de
aceeaşi natură şi din acelaşi loc de cativitate (atelier, secţie etc.) şi efectuate
în cursul aceleiaşi zile, se pot întocmi centralizatoare cu ajutorul
documentelor cumulative, care se înregistrează în Registrul-jurnal.
Acest ultim document se utilizează. Totodată, pentru atribuirea
numerelor de ordine, corespunzătoare datei la care au fost înregistrate,
pentru toate documentele justificative şi contabile, inclusiv pentru notele de
contabilitate şi centralizatoarele amintite.
La sfârşitul fiecărei luni, rulajul creditor al contului pentru care este
utilizat jurnalul, atât ca sumă totală cât şi grupat pe conturi corespondente
debitoare, se înscrie în mod obligatoriu în Registru-jurnal generat în
vederea obţinerii rulajului curent total al lunii respective, după care se
consemnează în jurnalul Cartea-mare pentru obţinerea rulajului debitor
curent al fiecărui cont, cumulându-se în acest scop sumele debitoare
existente în jurnalele conturilor unde a fost utilizat drept cont corespondent.
Jurnalele care se folosesc sunt variate şi în funcţie de destinaţia şi
structura pe care o au se pot grupa astfel:
- jurnale care asigură înregistrările numai pentru creditul unui singur
cont sintetic cu delimitarea sumelor pe conturi corespondente debitoare, aşa
cum sunt cele pentru active circulante băneşti;

242
 - jurnale care oglindesc atât rulajul creditor, cât şi pe cel debitor
aferente unor conturi sintetice şi analitice, cum este cazul celor pentru
venituri;
- jurnale în care se reflectă soldurile iniţiale şi finale, precum şi
rulajele debitoare şi creditoare ale unor conturi sintetice şi analitice, dintre
care se amintesc cele pentru conturile de active corporale, profit şi pierdere
ş.a..
În vederea formării unei imagini de detaliu referitor la jurnalele
auxiliare ce se pot utiliza de întreprinderile care întocmesc un număr mare
de documente justificative, se consideră a fi justificată enumerarea lor şi
anume:
● Jurnal-situaţie privind operaţiile contabile;
● Jurnal-situaţie privind operaţiile de casă şi bancă;
● Jurnal privind decontările cu furnizorii;
● Situaţia încasării-achitării facturilor;
● Jurnal pentru consumurile şi alte ieşiri de stocuri;
● Situaţia privind mişcarea stocurilor;
● Jurnal privind salariile şi contribuţia la asigurările sociale;
● Jurnal privind vânzarea produselor şi alte ieşiri;
● Jurnal privind vânzarea mărfurilor şi alte ieşiri;
● Jurnal privind operaţii diverse;
● Situaţie privind avansurile de trezorerie.
În cadrul formei de înregistrare pe jurnale se utilizează, de
asemenea, o altă categorie de formulare, denumită ,,situaţii”, care au rolul
de a completa jurnale, în sensul creşterii volumului de informaţii contabile,
privind în mod deosebit, operaţiile de debit. Asemenea situaţii servesc
pentru controlul exactităţii datelor (cele pentru debitul conturilor de active
circulante baneşti), pentru evidenţa analitică a unor conturi sau a unor
operaţii pe care acestea le reflectă, pentru pregătirea datelor (grupare,
centralizare, coeficienţi de repartizare) în scopul efectuării unor înregistrări
contabile (de repartizare a diferenţelor de preţ, a cheltuielilor indirecte ş.a.).
Pentru organizarea contabilităţii analitice a unor conturi sintetice se
vor folosi, atunci când este necesar, fişe de cont analitic pentru operaţii
diverse, fişe de cont analitic pentru valori materiale ş.a.. Asemenea
formulare se utilizează în cazul în care jurnalele şi situaţiile întocmite nu
pot satisface cerinţele evidenţei analitice.
În ceea ce priveşte jurnalul Cartea mare amintim anterior, se reţine
că se întocmeşte numai la sfârşitul lunii în vederea determinării rulajelor, a
sumelor cumulate de la începutul anului şi a soldurilor finale care se înscriu
ulterior în balanţa de verificare a conturilor sintetice. Se deschide câte un
formular pentru fiecare cont sintetic, formular în care rulajul creditor se
înscrie numai ca suma totală, stabilită în jurnal, iar rulajul debitor este

243
structurat pe conturi corespondente creditoare, sub forma unor sume
parţiale stabilite în jurnalele în care a fost folosit contul în cauză drept cont
corespondent debitor. Acest formular reprezintă, de altfel, documentul de
sistematizare şi sinteză contabilă care cuprinde toate conturile sintetice şi
reflectă existenţa şi mişcarea tuturor elementelor patrimoniale, la un
moment dat.
La rândul său balanţa de verificare, reprezintă documentul contabil
care permite verificarea exactităţii înregistrărilor contabile şi controlul
concordanţei dintre contabilitatea sintetică şi cea analitică şi, totodată,
constituie principalul instrument pe baza căruia se intocmesc situaţiile
financiare anuale şi raporturile contabile pentru primul semestru al
exerciţiului financiar.
Dintre jurnalele auxiliare amintite anterior se exeplifică, sub forma
de machetă, doar cele ce privesc operaţiile de casă şi consumurile şi alte
ieşiri de stocuri.

JURNAL
PRIVIND OPERAŢIILE DE CASĂ
Luna Anul
Nr. CONTURI CORESPONDENTE DEBITOARE
rând Reg. de Rulaj creditor
casă
0 1 2 3 4 5 6 7 8

ÎNTOCMIT, VERIFICAT, Sold la inceputul anului D\C……….

Total D\C……….
Rulaj creditor
Sold la sfirsitul lunii D\C………....

244
 JURNAL
PRIVIND CONSUMURILE ŞI ALTE IEŞIRI DE STOCURI
Nr. Ziua Docume CONTURI DEBITOARE CONTURI CREDITOARE
rân înregi nt
SINTETICE SUME
d s- (felul,
ANALITICE
trării nr.)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

În continuare se prezinta în mod sugestiv schema fluxul

operaţiunilor şi al documentelor privind forma de contabilitate pe
jurnale.

245
Fig.1 Fluxul operaţiunilor şi al documentelor privind forma
de contabilitate pe jurnale

246
 9.3. FORMA DE CONTABILITATE ,,MAESTRU-
ŞAH”
Caracteristica de bază a formei de înregistrare contabilă ,,maestru-
şah” constă în aceea că pentru fiecare cont sintetic atât rulajul debitor, cât şi
cel creditor se delimitează pe conturi corespondente creditoare şi respectiv
debitoare. Pentru fiecare cont sintetic se deschid câte două fişe contabile
şah, una pentru debit şi cealaltă pentru credit, ceea ce denota că fiecare
operaţie economico-financiară se înregistrează în două fişe de cont şi
anume: o fişă pentru contul care s-a debitat, în corespondenţă cu cel
creditat, şi următoarea fişă pentru contul creditat, în corespondenţă cu cel
înscris în debit.
Fişele de cont amintite asigură înregistrarea sistematică, în conturile
sintetice, a operaţiilor economice şi financiare de aceeaşi natură şi numai în
cadrul fiecărei grupe sau categorii de operaţii omogene se are în vedere
înregistrarea cronologică, în ordinea datei de emitere a documentelor
justificative.
Principalele formulare ce se utilizează în cadrul acestei forme de
înregistrare contabilă sunt:
● Registrul-jurnal;
● Registrul-inventar;
● Cartea mare şah;
● Balanţa de verificare.
Totodată, se reţine că aceste formulare se utilizează ca în cazul
formei de contabilitate ,,pe jurnale” sau în mod similar.
Pentru organizarea evidenţei analitice se folosesc alte formulare,
cum sunt fişele de cont analitic pentru operaţii diverse, care se utilizează
numai pentru conturi care nu necesită numai evidenţa valorică (furnizori,
clienţi, debitori diverşi, creditori ş.a.), fişe pentru valori materiale (materii
prime, materiale consumabile, produse finite ş.a.), situaţii ce se întocmesc
ca în cazul formei de înregistrare pe jurnale ş.a..
Înregistrările, care se efectuează în fişele de cont sintetic maestru-
şah şi în cele de cont analitic, se bazează pe documente justificative şi note
de contabilitate sau pe documente centralizatoare în care acestea sunt
consemnate, după caz, şi numai după ce au fost oglindite în prealabil în
Registrul-jurnal general, care asigură înregistrarea cronologică.
La finele fiecărei luni, totalul fişelor de cont ,,maestru-şah” se
înscriu în jurnalul-Cartea mare, care este documentul de sistematizare a
înregistrărilor contabile în conturile sintetice utilizate şi care asigură
obţinerea datelor cumulate de la începutul anului. Înregistrările în acest
formular se fac, avându-se în vedere că se utilizează o fişă pentru debitul şi
o alta fişă pentru creditul fiecărui cont sintetic, pe baza documentelor

247
justificative, documentelor cumulative, şi a notelor de contabilitate,
cronologic, zilnic sau ori de câte ori este nevoie şi, aceasta numai după
înregistrarea lor în Registrul-jurnal. Aceste fişe au structura diferită faţă de
formularul Cartea mare utilizat în cadrul formei de contabilitate pe jurnale,
ceea ce se poate observa şi din machetele ce se prezintă în continuare.

CARTEA MARE (ŞAH) Simbol Debit Pagina

DENUMIREA CONTULUI cont
…………………………… Credit
Nr. din Data oper. Conturi corespondente
registrul ……. Suma
jurnal (anul)

După efectuarea operaţiunii amintite se întocmeşte balanţa de

verificare a conturilor sintetice, iar totalul rulajului curent al acesteia se
compară şi trebuie să fie egal cu totalul Registrului-jurnal general întocmit
pentru aceeaşi lună. Totodată, se întocmesc balanţe de verificare analitice,
iar sumele totale care se obţin se compară cu cele din conturile sintetice
pentru care sunt utilizate.
Fluxul operaţiunilor şi al documentelor privind forma de
contabilitate ,,maestru-şah” este prezentat, în mod sugestiv , în literature de
specialitate , aşa cum reiese din schema următoare.

248
 Fig. 2 Fluxul operaţiunilor şi al documentelor privind forma de
contabilitate ,,maestru-şah”.

9.4. FORMA DE CONTABILITATE COMBINATĂ

,,MAESTRU-ŞAH CU JURNALE”

În vederea aplicării acestei forme de înregistrare contabilă se are în

vedere faptul că, pe lângă formularele specifice formei de contabilitate
,,maestru-şah”, se utilizează şi unele jurnale auxiliare caracteristice formei
de contabilitate ,,pe jurnale” şi anume:
● Jurnal privind operaţiile de casă şi bancă;
● Jurnal privind decontările cu furnizorii;
● Situaţie privind mişcarea stocurilor;
● Situaţie privind avansurile de trezorerie.

249
 Aceste jurnale constituie documente centralizatoare pentru
operaţiile efectuate în cursul fiecărei luni, iar totalurile ce se obţin se
înregistrează în evidenţa sintetică.
Jurnalul privind operaţiile de casă şi bancă a cărui machetă a fost
reprezentată anterior, asigură pe de o parte, obţinerea rulajului creditor
lunar pentru fiecare cont de această natură, cu delimitare pe conturi
corespondente debitoare, iar pe de altă parte, pe verso, în cadrul Situaţiei
privind operaţiile de casă şi bancă, permite stabilirea rulajului debitor, de
asemenea, lunar, grupat pe conturi corespondente creditoare. Se
completează, de regulă, în cursul lunii pentru fiecare cont în parte, iar
înregistrările zilnice se efectuează pe baza registrului de casă sau a
extrasului de cont al băncii, la care sunt anexate documentele justificatoare.
La sfârşitul fiecărei luni se determină rulajele curente,
creditor/debitor, prin intermediul jurnalului şi respectiv situaţiei amintite,
iar sumele astfel obţinute se înscriu în mod distinct, cu numere de ordine
separate, în Registrul-jurnal.
De asemenea, lunar, în fişele deschise în Cartea mare (şah) pentru
fiecare cont sistematic se înscriu atât totalurile lunare stabilite pentru credit
şi pentru debit, cât şi gruparea lor pe conturi corespondente, debitoare şi
respectiv creditoare.
Jurnalul privind decontările cu furnizorii este destinat
înregistrării zilnice a sumelor ce se decontează furnizorilor reflectaţi în
conturile: 401 ,,Furnizori”, 404 ,,Furnizorii de imobilizări” şi 408
,,Furnizorii-facturi nesosite”, pentru datorii provenite din aprovizionări cu
materiale şi mărfuri, pentru servicii prestate ş.a.. Se întocmeşte, după cum
este necesar fie pentru furnizori, fie separate pe feluri de furnizori, pe
furnizori principali, pe gestiuni ş.a. şi are structura ce se prezintă în
macheta următoare.
JURNAL
Contul…………
PRIVIND DECONTĂRILE CU FURNIZORII
Luna….Anul….Pag…
CONTURI Rulaj Plata furnizorilor
Numărul şi data CORESP. creditor (debit cont furnizori)
Nr. Zi- Furnizorul DEBITOARE al
rând ua Localitatea contului Cont
în- Recep Factu- (explicaţia) de Ziua corespon Nr. Su-
reg. -ţiei rii furnizori achi- -dent doc ma
tării creditor
1 2 3 4 5 6 7 … 13 14 15 16 17

Întocmit, Verificat,

250
 Înregistrările în acest jurnal se efectuează, pe de o parte, pe baza
documentelor justificative privind datoriile (facturi, note de recepţie şi
constatare de diferenţe ş.a.) sau de documente centralizatoare, iar, pe de altă
parte, pe baza documentelor justificative privind sumele efectiv decontate,
anexate la extrasul de cont al băncii sau la registrul de casă.
Pentru fiecare categorie de stocuri şi pentru lucrări şi servicii se
poate deschide câte un jurnal separat, care constituie un centralizator al
operaţiilor Nr efectuate, iar totalurile lunare privind rulajul creditor şi totalul
conturilor corespondente debitoare se înscriu în Registrul-jurnal şi în fişa
sintetică a contului respectiv deschis în Cartea mare (şah).
Totodată, se reţine că, documentele ce privesc datoriile nedecontate
pană la sfarşitul lunii se transcriu, poziţie cu poziţie, în Situaţia încasării-
achitării facturilor, prin intermediul căreia se asigură contabilitatea analitică
a furnizorilor.
Situaţia privind mişcarea stocurilor se utilizează pentru stabilirea,
la sfârşitul fiecărei luni, a rulajelor şi soldurilor fiecărui cont de materiale.
Se întocmeşte la nivelul unităţii sau pe magazii, după cum se consideră a fi
util, pe baza jurnalelor în care apare debitul conturilor de materiale, iar
datele pe care le conţine sunt delimitate, în mod firesc, pe conturi debitoare
de materiale, dar şi pe conturi corespondente creditoare, aşa cum reiese şi
din machetă.

SITUAŢIE PRIVIND MIŞCAREA STOCURILOR

Luna………..Anul…….
Nr. Conturi debitoare
rând EXPLICAŢII

1 2 3 4 5 6 7 8 9
1
2 INTRĂRI
3 (Cont corespondent
4 creditor)
5 Total
6 Sold iniţial (+)
7 Materiale vândute (-)
8 Total general
9 Coef. Repartizare (%)
10 Total ieşire (fără
materialele vândute rd.7)
11 Sold final (rd.8-10)
Întocmit, Verificat,

251
 La sfârsitul lunii se efectuează opraţiunea de verificare a
corespondenţei dintre rulajele debitoare, creditoare şi soldurile conturilor
sentetice de materiale stabilite prin intermediul situaţiei analizate şi sumele
existente în Cartea mare (şah).
Situaţia privind avansurile de trezorerie reprezintă un document
centralizator prin intermediul căruia se realizează atât contabilitatea
analitică a sumelor acordate angajaţilor drept avansuri pentru deplasări în
interesul unităţii sau pentru achiziţionări sau plăţi de valori reduse, cât şi a
cheltuielilor decontate. Se completează pe măsura efectuării operaţiilor de
această natură, pe baza dispoziţiilor de plată-încasare către casierie şi
respectiv a Ordinelor de deplasare (delegaţii), la care se anexează
documentele justificative de cheltuieli sau achiziţionări, iar structura sa
reiese din:

SITUAŢIE Pag…….
PRIVIND AVANSURILE DE TREZORERIE Luna…..Anul….
Numele şi Nr. rând Achitarea
Nr. prenumele din Sold la Avans sumelor Decontul
rând titularului situaţia începutul acordat cheltuite
de avans lunii lunii peste avans
precedente
Ziua Suma Ziua Suma Data Nr. Suma
1
2
3
4
(continuare)
Cheltuieli conform Penalizări
ordinului de deplasare Sume restituite Sold la de
(verso) înregistrate în sau reţinute sfârşitul întârziere Nr.
debitul conturilor lunii rând
Cont cores-
Ziu pondent Suma Suma
a debitor
1
2
3
4
5
6
7
Întocmit, Verificat,

În documentul analizat pentru fiecare tutular în avans, se înscriu

printer altele, avansul acordat, sumele cheltuite în plus faţă de acestea,

252
sumele decontate, conturile corespondente debitoare de cheltuieli, sumele
restituite, soldurile de la sfârşitul lunii (sume nedecontate), care se transcriu
în formularul ce se utilizează pentru luna următoare.
La rândul său, formularele specifice formei de contabilitate
,,maestru-şah” (Registrul-jurnal, Registrul-inventar, Cartea mare şah şi
Balanţa de verificare) se utilizează în mod obişnuit, fără deosebiri faţă de
ceea ce s-a prezentat cu ocazia analizei acestei forme de înregistrare
contabilă.

9.5. ASPECTE GENERALE PRIVIND OBŢINEREA

AUTOMATĂ A FORMULARELOR DE
CONTABILITATE

Prelucrarea automată a datelor privind formele de contabilitate

prezentate anterior se realizează prin adaptarea acestora la cerinţele impuse
de utilizarea tehnicii electronice de calcul astfel încât să corespundă
posibilităţilor tehnice, mijloacelor de prelucrare a datelor, dar să asigure
informaţiile necesare celor interesaţi întocmirea Registrului-jurnal şi,
totodată, să permită identificarea şi controlul datelor înregistrate în
contabilitate.
În situaţia în care se adoptă această modalitate de prelucrare a
datelor se produc modificări şi în ceea ce priveşte circuitul şi prelucrarea
documentelor justificative şi a celor contabile. Documentele justificative se
pregătesc pentru a fi predate unităţii de informatică în sensul grupării,
contării şi înscrierii lor în borderouri elaborate în acest scop. La rândul lor,
listingurile sau situaţiile finale care se primesc de la unitatea de informatică
se verifică sub aspectul exactităţii datelor preluate din documentele
justificative, se întocmesc liste de erori care se remit unităţii de informatică,
se reprimesc listingurile corectate ş.a.m.d..
Datele contabile se pot prelucra integral sau parţial cu mijloace
tehnice de calcul, obţinându-se toate formularele contabile necesare sau
numai o parte dintre ele, prelucrarea realizându-se în cadrul aceleiaşi unităţi
sau de către terţi.
Unitatea sau compartimentul de informatică ce asigură prelucrarea
datelor poartă răspunderea pentru exactitatea informaţiilor pe care le
furnizează prin intermediul listingurilor obţinute, iar beneficiarul răspunde,
la rândul său, pentru exactitatea şi realitatea datelor pe care le transmite
pentru prelucrare, precum şi de respectarea normelor contabile, inclusiv

253
stocarea şi păstrarea sub forma suporturilor tehnice pentru datele
înregistrate în contabilitate.
Sistemele utilizate pentru prelucrarea automată a datelor, trebuie să
asigure înregistrarea în contabilitate numai a operaţiilor economice şi
financiare consemnate în documentele justificative, să permită controlul
operaţiilor efectuate, precum şi accesul la documentaţia de analiză,
programare şi a procedeelor de prelucrare a datelor.
În acest context, se menţionează că normele metodologice în
domeniu, elaborate de Ministerul Finanţelor Publice, stabilesc anumite
criterii minimale privind programele informatice utilizate în activitatea
financiar-contabilă, care printre altele, se referă la aspectele ce se amintesc
în continuare.
Programele informatice se elaborează sau se adaptează, după caz,
astfel încât să respecte reglementările în vigoare, să permită actualizarea
acestora, atunci când este necesar, să asigure protecţia şi confidenţialitatea
datelor, soluţionarea eventualelor erori care pot să apară în funcţionarea
sistemului etc.
Totodată, programele în cauză trebuie să permită atât verificarea
totală sau prin sondaj a operaşiunilor economico-financiare înregistrate în
contabilitate, astfel încât acestea să fie effectuate în concordanţă strictă cu
prevederile actelor normative care le reglementează, cât şi reconstituirea
conţinutului conturilor, listelor şi informaţiilor supuse verificării, precum şi
salvarea şi arhivarea datelor, programelor sau produselor de prelucrare,
astfel încât informaţiile să poată fi reprocesate ulterior prin acelaşi lanţ
informatic şi în condiţiile de exploatare reconstituite ş.a.

254
 REZUMAT

Forma de contabilitate numită şi forma de înregistrare contabilă,

se defineşte ca un sistem de formulare corelate între ele care servesc la
înregistrarea stării şi transformării elementelor de patrimoniu.
Prin formă de contabilitate, se înţelege:
• pe de o parte, înregistrarea contabilă este redată sub cele două
aspecte: cronologic şi sistematic.
• pe de altă parte, punctul de plecare îl constituie documentele
justificative, iar punctul final îl constituie documentele de
sinteză şi raportare.
Fiecare formă de contabilitate presupune prelucrarea informaţiilor în
cadrul unui ciclu specific derulat pe etape:

• consemnarea datelor în documente primare;

• prelucrarea datelor prin sortare, verificare, contare;
• înregistrarea datelor în conturi contabile;
• verificarea înregistrărilor din conturi cu ajutorul balanţei de
verificare contabilă;
• verificarea realităţii datelor cu ajutorul inventarierii;
• sintetizarea şi centralizarea datelor cu ajutorul conturilor anuale
(bilanţul contabil).

Formele de contabilitate practicate de unităţile patrimoniale din

România sunt:
• forma clasică sau jurnalul unic;
• forma pe jurnale;
• forma maestru-şah.
Forma de contabilitate clasică
Această formă este specifică unităţilor mici, cu un număr mai mic
de operaţiuni economice, care de regulă sunt efectuate de una sau mai
puţine peroane calificate.
Documentele folosite sunt:
- documente justificative;
- liste de inventar;
- jurnale;

255
 - Cartea Mare;
- balanţă de verificare;
- bilanţul contabil.
Pe baza documentelor justificative, se analizează operaţiunea
economico-financiară, şi se stabileşte formula contabilă (pe document
sau pe nota de contabilitate), după care, datele se preiau astfel:
- pentru înregistrarea cronologică în jurnale;
- pentru înregistrarea sistematică în jurnalul cartea mare.
Din jurnale şi din jurnalul cartea mare, informaţiile se prelucrează
aritmetic şi se întocmeşte balanţa de verificare contabilă, care serveşte
la întocmirea bilanţului.

Forma de contabilitate pe jurnale

Se caracterizează prin:
• utilizarea jurnalelor multiple pentru înregistrarea cronologică şi
sistematică;
• deschiderea jurnalelor pentru creditul conturilor, dezvoltate pe conturi
corespondente debitoare;
• folosirea de situaţii de debit pentru unele conturi (ca documente
auxiliare).
Documente folosite sunt:
- documente justificative;
- jurnale multiple;
- situaţii pentru debitul unor conturi;
- jurnalul cartea mare;
- balanţa de verificare contabilă;
- bilanţul contabil.
Pe baza documentelor justificative, se întocmeşte formula contabilă
pe documentul intitulat Notă de contabilitate(NC), după care informaţiile
se preiau con-comitent pentru a se realiza înregistrarea cronologică în:
- jurnale pentru evidentă sistematică şi analitică;
- situaţii pentru debitul unor conturi.
Pentru a se realiza înregistrarea sistematică se utilizează „Fişe
pentru evidenţa analitică”.
Pentru a uşura munca de centralizare a datelor în jurnalul cartea
mare se poate întocmi un jurnal centralizator sau registru jurnal general
pe baza jurnalelor multiple folosite de contabilitate.

Jurnalul cartea mare se completează la finele lunii şi stabileşte

rulajele lunare, rulajele cumulate şi soldurile finale ale lunii pentru fiecare

256
cont sintetic, astfel că rulajul creditor al contului se reia din coloana de
credit a fiecărui jurnal, iar rulajul debitor se determină prin cumularea
sumelor debitoare preluate din coloanele de conturi corespondente,
debitoare din fiecare jurnal deschis pentru creditul contului.

Forma de contabilitate maestru-şah sau pe conturi corespondenţe

Caracteristica acestei forme constă în dezvoltarea rulajelor fiecărei

cont:
- pe de o parte, pe conturi corespondente debitoare;
- pe de altă parte, pe conturi corespondente creditoare.

Documente folosite:
- documente justificative;
- notă de contabilitate;
- registru jurnal pentru înregistrare cronologică;
- fişe de cont sintetice şi analitice pentru înregistrarea sistematică
(fişe şah);
- registrul jurnal general;
- balanţa conturilor analitice şi sintetice;
- bilanţul contabil.
Pe baza documentelor justificative, datele se preiau în nota de
contabilitate în care se trece formula contabilă, iar de aici se preiau pe
de o parte în registrul jurnal pentru înregistrarea cronologică şi în fişe
de evidenţa analitică pentru înregistrarea sistematică.
Din registru jurnal datele se centralizează în registru jurnal
general.
Din balanţa conturilor din luna precedentă se preiau soldurile
iniţiale şi se trec în registru jurnal general, iar din acesta datele se trec în
fişa sintetică şah pentru a realiza înregistrarea sistematică.
Din fişele şi situaţiile de evidenţă analitică şi sintetică se
centralizează datele, se determină rulajele şi soldurile şi se întocmesc
balanţe de verificare pentru conturi analitice, respectiv, pentru conturi
sintetice.
Între balanţele de verificare şi registru jurnal general se operează
verificarea corelaţiilor dintre informaţiile prezentate, după care se
întocmeşte bilanţul contabil.

257
 ÎNTREBĂRI

1. Definirea formelor de contabilitate.

2. Care sunt principalele formulare utilizate în cadrul formei de
contabilitate pe jurnale?
3. Care sunt jurnalele auxiliare ce se folosesc în cadrul formei de
contabilitate pe jurnale?
4. Conţinutul şi modul de întocmire privind jurnalul Cartea –mare.
5. Care sunt principalele formulare utilizate în cadrul formei de
contabilitate ,,maestru-şah”?
6. Conţinutul şi modul de întocmire privind Jurnalul pentru
operaţiile de casă şi bancă.
7. Conţinutul şi modul de întocmire privind Jurnalul pentru
decontările cu furnizorii.
8. Prezentarea aspectelor mai semnificative privind obţinerea
automată a formularelor aferente formelor de contabilitate.
9. Care este modul de întocmire privind jurnalul Cartea – mare?
10. Prezentaţi aspectele mai semnificative privind obţinerea
automată a formularelor aferente formelor de contabilitate?
11. Caracterizaţi documentul Registru-Jurnal?
12. Care sunt jurnalele auxiliare caracteristice formei de
contabilitate „pe jurnale”?

258
 TESTE GRILA

1. Jurnalele se pot grupa în:

a. jurnale care reflectă atât rulajul debitor, cât şi cel creditor aferente
conturilor analitice şi sintetice;
b. jurnale care asigură înregistrarea debitului unui singur cont cu
delimitarea sumelor pe conturi debitoare, cum sunt cele pentru
active imobilizate;
c. jurnale care reflectă solduri iniţiale şi finale.

2. Caracteristica de bază a balanţei de verificare este:

a. se înregistrează toate operaţiile economice privind mişcarea
patrimonială a unităţii;
b. se realizează evidenţa sintetică cât şi cea analitică;
c. asigură verificarea exactităţii înregistrării operaţiilor economice în
conturi.

3. Formele de contabilitate sau de înregistrare contabilă care se

pot utiliza de întreprindere în ţara noastră aşa cum prevăd
reglementările în domeniu sunt:
a. jurnale auxiliare;
b. maestru-şah;
c. balanţa de verificare.

4. Care sunt jurnalele auxiliare ce se folosesc în cadrul formei de

contabilitate pe jurnale:
a. jurnal privind mişcarea stocurilor;
b. jurnal privind operaţiile contabile;
c. situaţia încasărilor facturilor;

5. Jurnalul privind decontările cu furnizorii este:

a. destinat înregistrărilor lunare a sumelor ce se decontează

furnizorilor destinaţi;
b. destinat înregistrărilor zilnice a sumelor ce se decontează
furnizorilor destinaţi;
c. destinat înregistrărilor zilnice şi lunare a sumelor ce se decontează
furnizorilor destinaţi;

259
6. Situaţia privind mişcarea stocurilor se utilizează pentru:
a. obţinerea rulajului debitor, lunar, grupat pe conturi corespondente
creditoare;
b. determinarea rulajelor curente debitoare şi creditoare;
c. stabilirea la sfârşitul lunii a rulajelor şi soldurilor fiecărui cont de
materiale.

7. Formularele care se utilizează în cadrul formelor de

contabilitate pe jurnale sunt:
a. balanţa de verificare;
b. bilanţul contabil;
c. registrul contabil.

8. Jurnalul privind decontările cu furnizorii este destinat

înregistrărilor zilnice a sumelor ce se decontează furnizorilor
reflectaţi în contabilitate astfel:
a. 401,,Furnizori”, 403,,Efecte de plătit”, 408,,Furnizori-facturi
nesosite”;
b. 401,,Furnizori”,404,,Furnizori de imobilizări”, 408,,Furnizori-
facturi nesosite”;
c. 401,,Furnizori”,404,,Furnizori de imobilizări”, 409,,Furnizori-
debitori”.

9. Jurnalul Cartea mare se întocmeşte:

a. lunar;
b. zilnic;
c. anual.

10. Formularele utilizate în cadrul formei de contabilitate maestru-

şah sunt:
a. Balanţa de verificare, Registru contabil, Registru inventar, Registru
jurnal;
b. Balanţa de verificare, Registru jurnal, Registru inventar, Bilanţul
contabil;
c. Balanţa de verificare, Registru jurnal, Registru inventar,Cartea mare
şah.

11. Jurnalul privind decontările cu furnizorii se întocmeşte:

a. pentru toţi furnizorii.
b. separat pe feluri de furnizori.

260
 c. pentru toţi furnizorii sau fie separat pe feluri de furnizori.

12. Înregistrările privind decontările cu furnizorii se efectuează:

a. pe baza documentelor justificative.
b. pe baza documentelor centralizatoare.
c. pe baza documentelor justificative sau pe baza documentelor
centralizatoare.

13. Fişele de cont analitic asigură:

a. înregistrarea sistematică.
b. înregistrarea cronologică.
c. înregistrarea sistematică şi înregistrarea cronologică.

14. Situaţia privind avansurile de trezorerie reprezintă:

a. un document centralizator.
b. un document justificativ.
c. un document centralizator şi un document justificativ.

15. Notele de contabilitate se întocmesc pe baza:

a. notelor justificative sau notelor de calcul.
b. notelor justificative sau notelor centralizatoare.
c. notelor centralizatoare sau notelor de calcul.

261
 BAREM DE NOTARE

NR. A B C
1. •
2. •
3. •
4. •
5. •
6. •
7. •
8. •
9. • •
10. •
11. •
12. •
13. •
14. •
15. •

262
 BIBLIOGRAFIE

1. Avram, M. Contabilitatea întreprinderii armonizată cu Directivele

Contabile Europene şi Standardele Internaţionale, Editura
Universitaria, Craiova, 2005
2. Avram, M. Bazele Contabilităţii, Editura Certi, Craiova, 1996
3. Avram, M., Pătruţescu, M., Mangra, M., Bazele Contabilităţii,
sinteze şi soluţii practice, Reprografia Universităţii din Craiova,
2000
4. Avram, M., Dalotă, M., Contabilitate financiară şi analiză
microeconomică, Editura Presa Universitară Română, Timişoara,
2002
5. Avram, M., Avram, V., Situaţiile financiare anuale, Editura
Radical, Drobeta Turnu-Severin, 2003
6. Bărbăcioru, V., ş.a., Contabilitate financiară, Editura “Certi”,
Craiova, 1994
7. Călin, O., Ristea, M., Bazele Contabilităţii, Editura Naţional,
2000
8. Doinea, O., Mangra, M. Principii contabile generale, Editura
Universitaria, Craiova, 2004
9. Doinea, O., Serban, C. Bazele contabilităţii, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 2002
10. Drăgan, C., Contabilitatea societăţilor comerciale, Editura
“Hercules, 1991
11. Epuran, M., Băbăiţă, V., Teoria Generală a Contabilităţii,

263
 Editura Mirton, Timişoara, 2000
12. Feleaga, N., Ionescu, I.., Contabilitatea financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 1993
13. C. Iacob, Contabilitate de gestiune, Editura Certi, Craiova, 1996
14. Pătruţescu, M. Sistemul informaţional al stocurilor, Editura
Universitaria Craiova, 2006
15. Pântea, P., ş.a., Contabilitatea generală a economiei de piaţă,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992.
16. Pântea, P., Badea, G., Contabilitatea românească armonizată
cu directivele europene, Editura Intecredo, Deva, 2003
17. Pop, A., Contabilitatea financiară românească, Editura
Intecredo, Deva, 2002
18. Ristea, M., Noul sistem de contabilitate al agenţilor economici
din România, Editat de Corpul experţilor contabili şi contabililor
autorizaţi din România, 1993
19. Staicu, C., ş.a., Contabilitate Financiară, Editura Universitaria,
Craiova, 2000
20. Staicu, C. Contabilitatea financiară conformă cu Directivele
Europene, Editura Universitaria, Craiova, 2006
21. Trandafir, D., ş.a., Contabilitate generală, Reprografia
Universităţii din Craiova, 1989
22. Trandafir, D., ş.a., Bazele contabilităţii, Reprografia Universităţii
din Craiova, 1993
23. Traşcă, M., Sandu, M., Doinea, O. Principii ale contabilităţii,
Editura Universitaria, Craiova, 2001
24. Voica, V., Contabilitatea - principii şi aplicaţii privind noul sistem
de contabilitate, Editura Eurounion, Oradea, 1993
25. Voica, V., Contabilitate generală, Universitatea Româno-

264
 Americană, Bucureşti, 1992
26. Ministerul Finanţelor, Sistemul contabil al agenţilor economici,
1994.
27. *** Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice
de stat în regii autonome şi societăţi comerciale
28. *** Legea nr.31/1991 privind înfiinţarea societăţilor comerciale.
29. *** Legea contabilităţii nr. 82/1991
30. *** Hotărârea Guvernului nr. 704/1993 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii
31. *** Ordinul M.F.P. 94/2001
32. *** Ordinul M.F.P. 306/2002
33. *** Ordinul M.F.P. 1752/2005
34. .*** Regulamentul nr. 2/1991 al BNR privind efectuarea
operaţiunilor cu numerar de către agenţii economici
35. *** Regulament privind aplicarea Legii Contabilităţii nr. 82/1991
36. *** Reviste de contabilitate colecţia 2004-2006

265
 CUPRINS

Capitolul 1
OBIECTUL ŞI METODA CONTABILITĂŢII .....................................5
1.1. Scopul contabilităţii şi locul ei în cadrul sistemului informaţional
economic..................................................................................................... 5
1.1.1. Natura contabilităţii ca ştiinţa economică .........................................5
1.1.2. Utilizatorii contabilităţii şi cerinţele lor informaţionale ....................7
1.1.3. Rolul şi calitatea informaţiei în actul decizional..............................10
1.1.4. Reflectarea în informaţiile contabile a activităţii şi fluxurilor
întreprinderii ..............................................................................................11
1.2. Obiectul de studiu şi metoda de cercetare a contabilităţii ..................13
1.2.1. Patrimoniul – obiect de studiu al contabilităţii ................................13
1.2.2. Sfera de aplicare a contabilităţii ......................................................15
1.2.3. Esenţa metodei contabilităţii ...........................................................16
1.2.4. Procedeele metodei contabilităţii ..................................................... 18
1.3. Reprezentarea contabilă a elementelor patrimoniale şi a rezultatelor
financiare ....................................................................................................21
1.3.1. Structura bilanţiere privind patrimoniul........................................... 21
1.3.2. Structura contului de rezultate.......................................................... 30
2.5. Principiile contabile generale pentru construirea sistemului
informaţional contabil ................................................................................33
Rezumat ....................................................................................................38
Întrebări ......................................................................................................45
Teste grilă ...................................................................................................46
Barem de notare .........................................................................................48

Capitolul 2
DOCUMENTAREA .................................................................................49
2.1. Definirea, necesitatea şi modul de întocmire a documentelor .............49
2.2. Clasificarea documentelor. Tipizarea acestora ....................................50
2.3. Verificarea, circulaţia şi păstrarea documentelor.................................51
2.4. Registrele de contabilitate ...................................................................53
2.5. Formulare privind activitatea contabilă ...............................................55
2.5.1. Documente cu regim special ............................................................55
2.5.2. Registrul numerelor de inventar .......................................................62
2.5.3. Documentele de evidenţă a stocurilor .............................................68
2.5.4. Documentele de evidenţă a salariilor ...............................................75
2.5.5. Documentele de evidenţă a mijloacelor băneşti ...............................79
Rezumat ......................................................................................................89
Întrebări .....................................................................................................93

266
Teste grilă ..................................................................................................94
Barem de notare ........................................................................................97

Capitolul 3
EVALUAREA .........................................................................................98
3.1. Definirea, necesitatea şi principiile evaluării ....................................98
3.2. Metode şi forme de evaluare ............................................................100
Rezumat ..................................................................................................111
Întrebări ....................................................................................................116
Teste grilă .................................................................................................117
Barem de notare .......................................................................................120

Capitolul 4
CALCULAŢIA ......................................................................................121
4.1. Considerente generale privind calculaţia în contabilitate ...........121
4.2. Clasificarea calculaţiei ...................................................................122
4.3. Principiile calculaţiei ....................................................................124
4.4. Calculaţia costurilor complete şi parţiale .......................................125
4.5. Alte dimensiuni ale calculaţiei în contabilitate ...............................127
Rezumat .................................................................................................129
Întrebări ..................................................................................................131
Teste grilă ...............................................................................................132
Barem de notare .....................................................................................135

Capitolul 5
INVENTARIEREA PATRIMONIUL .................................................136
5.1. Noţiuni generale privind inventarierea patrimoniului .................136
5.2. Organizarea şi efectuarea inventarierii ........................................142
Rezumat ....................................................................................................149
Întrebări ....................................................................................................152
Teste grilă ................................................................................................153
Barem de notare .......................................................................................155

Capitolul 6
BILANUŢ CONTABIL .........................................................................156
6.1. Noţiuni generale................................................................................ 156
6.2. Tipuri de modificări bilanţiere ..........................................................160
Rezumat ....................................................................................................169
Întrebări ....................................................................................................172
Teste grilă .................................................................................................173
Barem de notare .......................................................................................176

267
Capitolul 7
CONTUL ................................................................................................177
7.1.Noţiune, structură, funcţii şi forme de prezentare a conturilor ..........177
7.2. Reguli de funcţionare a conturilor .....................................................180
7.3. Dubla înregistrare a operaţiilor economice şi
corespondenţă conturilor ..........................................................................185
7.3.1. Dubla înregistrarea .........................................................................185
7.3.2. Corespondenţa conturilor ...............................................................187
7.4. Cobnturi sintetice şi conturi analitice ................................................189
7.5. Analiza contabilă, formula contabilă, articolul contabil ...................191
7.6. Clasificarea conturilor şi planul de conturi .......................................196
Rezumat ....................................................................................................205
Întrebări ....................................................................................................211
Teste grilă .................................................................................................212
Barem de notare ......................................................................................215

Capitolul 8
BALANŢA DE VERIFICARE .............................................................216
8.1. Noţiuni, importanţa şi funcţiile balanţei de verificare ......................216
8.2. Clasificarea balanţelor de verificare ................................................219
8.3. Metodologia întocmirii balanţelor de verificare ...............................223
8.4. Balanţa de verificare a conturilor analitice .......................................226
8.5. Identificarea erorilor de înregistrare contabilă cu ajutorul
balanţelor de verificare ............................................................................228
Rezumat ...................................................................................................232
Întrebări ....................................................................................................235
Teste grilă ................................................................................................236
Barem de notare .......................................................................................239
Capitolul 9
FORMULE DE CONTABILITATE ...................................................240
9.1. Prezentare generală ...........................................................................240
9.2. Forma de contabilitate pe jurnale ......................................................240
9.3. Forma de contabilitate “MAESTRU - ŞAH” ...................................246
9.4. Forma de contabilitate combinată
“MAESTRU – ŞAH CU JURNALE” .....................................................248
9.5. Aspecte generale privind obţinerea automată a formularelor de
contabilitate .............................................................................................252
Rezumat.................................................................................................. 254
Întrebări ...................................................................................................257
Teste grilă ...............................................................................................258
Barem de notare ......................................................................................261
Bibliografie ..............................................................................................262

268