Secolul XX între democraţie şi totalitarism

1.Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Caracteristicile regimului politic democratic (practici democratice) sunt:
- separaţia puterilor în stat,
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),
- dreptul de vot universal (şi, implicit, organizarea de alegeri libere).
Prezentarea practicilor democratice:
- Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea ( regimuri
care prevedeau în constituţiile lor şi respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după
1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi
pentru femei.
- În toate statele care au regim democratic există constituţii care prezintă drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti şi principiul separaţiei puterilor în stat. Principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti sunt: libertatea
persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea
proprietăţii, inviolabilitatea corespondenţei.
- Statele democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor
politice majorităţii statelor europene, din punct de vedere al numărului partidelor politice:
 Modelul politic anglo-american presupune existenţa a două partide politice care alternează la guvernare
(sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul
Laburist (o variantă a socialismului) în Marea Britanie.
 Modelul politic francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă la guvernare prin
realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să
guverneze singur).

Regimurile democratice secolul XX

În prima jumătate a secolului XX
- majoritatea statelor europene au introdus votul universal şi au avut constituţii care respectau principiile
regimului democratic.
- chiar dacă unele state au ajuns în anii 30 la regimuri autoritare sau totalitare, iar altele nu au cunoscut
deloc regimul democratic (Ungaria), totuşi putem spune că democraţia a fost o caracteristică a Europei în această
perioadă deoarece a fost un regim politic urmat de cele mai multe state europene.
În a doua jumătate a secolului XX,
- toate statele europene introduc votul pentru femei.
- După 1945, Europa s-a împărţit în două, din perspectiva regimului politic:
 în vest statele au ajuns să aibă toate regim democratic
 în est, statele au fost constrânse de URSS să adopte regim totalitar comunist.
- După căderea regimurilor comuniste în 1989, toate statele europene revin la regimul democratic prin
instituirea pluripartidismului şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
- Din cauză că la sfârşitul secolului XX toate statele europene respectă, cel puţin formal, practicile
democratice putem spune că democraţia este o caracteristică a Europei în această perioadă.

1
 2. Regimuri politice totalitare în Europa
Caracteristicile regimului politic totalitar sunt:
- controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;
- nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;
- existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;
- nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
- existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
- cenzura severă a mijloacelor de comunicare în masă;
- realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumuseţată
a realizărilor regimului şi a liderului său.
Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă
stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste).

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S., din 1922)

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1924)
Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns
la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au instaurat un guvern al
lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale).
Succesul lor a fost determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să
rezolve problemele economice ale populaţiei. Din 1922, Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste).
Caracteristicile ideologiei comuniste:
Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată
de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Principalele idei preluate din ideologia marxistă au fost:
- Lupta de clasă este conceptul folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii. Marx considera că în toate
epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse): deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie
(cei bogaţi), numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o
luptă permanentă, luptă de clasă. În secolul XIX, cele două clase sociale erau burghezia şi muncitorimea
(proletariatul). În Rusia, unde industria era mai puţin dezvoltată, comuniştii au considerat că din rândul
asupritorilor fac parte şi nobilii şi ţăranii înstăriţi (numiţi culaci).
- O societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea proprietate privată,
considera Marx. Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus trecerea proprietăţii private la stat, astfel încât
să nu mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate fără clase.
- Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin preluarea puterii de către clasa
muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va trece averile
celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind legitimă,
deoarece este dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
- Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi, a fost alt principiu de bază. Marx considera că în toate timpurile
religia a fost folosită de bogaţi pentru a-i asupri şi a-i minţi pe săraci. El a numit religia opiul popoarelor.
Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate de toate regimurile
comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că
sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924):

- A fost creată poliţia politică, CEKA (Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluţiei
şi sabotajului), încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi duşmanii poporului (de
fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului a fost executată (în total 11 persoane), fără nici un proces.
- Libertatea presei a fost desfiinţată.
- Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului (1918). Ţăranii au fost
obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi.

2
 - Toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist. Celelalte partide politice au fost
marginalizate, iar membrii lor au fost treptat eliminaţi din funcţiile publice sau persecutaţi, astfel încât
pluripartidismul a dispărut fără a fi nevoie de vreun decret special.
- Conform constituţiei din 1918, puterea supremă era deţinută de Congresul Sovietelor, o adunare parlamentară
alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor care alcătuiau statul federal Rusia (numit din 1922, U.R.S.S.).
Acest parlament era condus de un Comitet Central Executiv, care avea puteri similare unui şef de stat.
Guvernul, numit Consiliul Comisarilor Poporului (cunoscut ca Sovnarkom), avea în practică puteri foarte
mari deoarece putea emite decrete cu valoare de lege. Deşi Partidul Comunist nu era menţionat în constituţie,
în realitate şeful acestuia (secretarul general), Lenin, era cel care deţinea cu adevărat puterea. Orice funcţionar
public şi om politic era membru al partidului şi dădea, astfel, seamă pentru acţiunile sale în faţa superiorilor
săi din partid şi, implicit, în faţa şefului suprem, Lenin.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere
între mai mulţi membri, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean.
Stalin, proclamat Secretar General al Partidului Comunist (1924), a instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.
Practici totalitare staliniste:
Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (Comisariatul Poporului Pentru Afaceri Interne),
l-a ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor
locuitorilor bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Acuzaţilor li se făcea un proces pentru trădare în care
nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau avocat, probele erau „fabricate” de poliţia politică), apoi erau condamnaţi la
moarte sau muncă silnică. Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a
epurărilor, au fost executaţi 70% dintre membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de persoane), 80%
dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1
milion de persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind
acolo. Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.
Controlul riguros al statului asupra economiei.
- În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în proprietatea
statului. El era muncit de ţărani în comun, în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării
erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au numărat aproximativ 4 milioane de morţi.
- În industrie, s-au introdus planurile cincinale, care fixau producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare
ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj
(împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a
treia mare putere economică a lumii în urma industrializării forţate.
Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare
în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membri de partid care aveau grijă de glorificarea
partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un
tată iubitor care veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în
pieţele marilor oraşe, se făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propagandă a fost atât de
eficientă, încât, chiar şi astăzi, o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*. Italienii au fost nemulţumiţi de Tratatele de Pace de la
Paris de după Primul Război Mondial, deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu Austro-Ungar,
obţinute în final de Iugoslavia. În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică.
Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist câştiga din ce în ce mai mulţi
adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito
Mussolini. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era
supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”.
Caracteristicile ideologiei fasciste:
- Evidenţierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice, era evocată chiar de numele partidului şi
de însemnul său electoral, fasciile (un mănunchi de nuiele legate împreună cu o secure). Fasciile erau purtate în
3
 Roma antică de către lictori, gărzile de corp care însoţeau magistraţii superiori ai statului. Ele simbolizau dreptul
acelui magistrat de a acorda pedepse corporale şi pedeapsa capitală, deci era un simbol al puterii depline.
- Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea Italiei într-o mare putere, ceea
ce presupunea o expansiune teritorială care să amintească vechiul Imperiu Roman. Partidul promitea astfel şi
răzbunarea faţă de Tratatele de Pace de la Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile cerute.
- Promovarea religiei catolice ca parte a trecutului glorios al Italiei, dar şi ca simbol al unei morale conservatoare.
- Promovarea cultului liderului, cultului forţei, al curajului, al tinereţii. De aici venea şi respingerea ideii de
egalitate în sens democratic, spunând că inegalitatea este firească şi apare chiar de la naştere. Ca urmare, există
oameni născuţi pentru a conduce (cultul liderului).
- Respingerea liberalismului şi democraţiei, dar şi a socialismului şi comunismului. Promovarea unui stat puternic,
sintetizat în dictonul lui Mussolini totul în cadrul statului, nimic în afara statului, nimic împotriva statului.
Cu acest program politic, fasciştii au obţinut sprijinul conservatorilor şi al multor proprietari. Fascismul a
constituit modelul pentru partidele de extremă dreaptă din întreaga Europă, inclusiv pentru nazişti.
Preluarea puterii de către Mussolini (1922) şi fascişti (1924). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat
puţine mandate în Parlament, fiind printre partidele mici. În 1922 s-a declanşat în Italia o grevă generală, iar
fasciştii au încercat să o împiedice (au preluat ei transportul în comun şi au asigurat funcţionarea sistemului
poştal). Acest lucru le-a adus simpatia unei părţi a locuitorilor. În 28 octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-a
numit Marşul asupra Romei: 30 000 de fascişti din întreaga Italie se îndreptau pe căi ferate şi şosele spre
capitală. Gările, primăriile şi palatele de telefonie din nordul Italiei au fost ocupate de către brigăzile fasciste.
Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a refuzat să trimită armata împotriva lor, cum cereau liberalii, şi a
acceptat să negocieze cu Mussolini, care a cerut postul de prim-ministru. Astfel fasciştii au ajuns la guvernare. În
primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciştii au provocat
violenţe şi nereguli care i-au adus în poziţia de câştigători, ajungând să obţină majoritatea în Parlament.
Socialistul Matteoti, care a adus dovezi cu privire la aceste nereguli, a fost ucis de către fascişti.
Dictatura lui Mussolini. Practici totalitare. Italia a devenit treptat stat totalitar, printr-o legislaţie care a
acordat puteri depline Partidului Naţional Fascist şi mai ales lui Benito Mussolini, supranumit Ducele:
- Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe motiv că trebuie să facă ordine în ţară
şi să înlăture pericolul socialist (1925).
- Au fost interzise celelalte partide politice şi sindicatele (1925). Funcţionarii publici au fost obligaţi să se înscrie
în Partidul Fascist pentru a promova în funcţii. În locul sindicatelor au fost create asociaţii ale muncitorilor şi
patronilor, numite corporaţii. Dreptul la grevă a fost interzis (1926). S-a introdus cenzura presei.
- Mussolini a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege (1926) şi conducea mai multe ministere. În 1939
Parlamentul s-a autodizolvat.
- Mussolini a hotărât că Italia trebuia să producă tot ceea ce avea nevoie, de aceea importurile, dar şi exporturile au
fost reduse extrem de mult (autarhie economică). Acest lucru a provocat, în timp, o gravă criză economică.
- A fost creată poliţia politică OVRA (Organizaţia pentru Vigilenţa şi Represiunea Antifascismului), în 1927. Opozanţii
erau arestaţi şi judecaţi de tribunale speciale. Au fost arestate 4000 de persoane şi condamnate la moarte 10.
Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul total asupra
societăţii şi a folosit violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte nemulţumiţi de participarea la Al
Doilea Război Mondial şi faţă de măsurile economice. În 1943 chiar şi liderii fascişti doreau înlăturarea lui
Mussolini şi scoaterea Italiei din război. Italia a fost ocupată, în 1943, de trupele anglo-americane. Regele a
ordonat arestarea lui Mussolini formându-se un nou guvern. Italia a trecut de partea Naţiunilor Unite. Câteva
grupări fasciste au luptat în continuare de partea Germaniei. În retragere, germanii l-au eliberat pe Mussolini din
închisoare şi l-au luat cu ei. Un grup de partizani comunişti l-au recunoscut când încerca să treacă graniţa în
Austria şi l-au executat. Cadavrul său a fost dus la Milano, unde populaţia l-a spânzurat cu picioarele în sus.

c. Regimul totalitar nazist în Germania (1933-1945)

Germania în perioada 1919-1933*. Apariţia Partidului Nazist*.
Poporul german s-a simţit foarte umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce i-a făcut
pe mulţi să dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de război, trebuia să-şi desfiinţeze
aviaţia, să-şi reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii mai multor state vecine. La sfârşitul războiului,
împăratul a fost înlăturat şi a fost instaurată o republică democratică. Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o
criză economică foarte gravă, înregistrând o inflaţie atât de mare încât preţurile se modificau de la o oră la alta.

4
 Regimul democratic a câştigat încrederea populaţiei şi a refăcut prestigiul internaţional al Germaniei, datorită
iniţiativelor pacifiste. Dar marea criză economică din 1929-1933 a adus din nou poporul german într-o situaţie
dificilă. În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul Nazist), de
extremă dreaptă; în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au fost zvastica şi cămaşa
brună, iar Hitler era numit Führer (conducător). Însemnele specifice şi titlurile simbolice aveau un rol foarte
important pentru partidele extremiste.
Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a încercat să dea o
lovitură de stat pentru care a fost închis. În închisoare a scris o carte Mein Kampf (Lupta mea), care a devenit apoi
„Biblia” naziştilor. În această carte se arăta, pe baza unor argumente pseudoştiinţifice, că în lume există rase de
oameni superioare şi inferioare. Iată care au fost principiile naziştilor:
- Inegalitatea raselor a fost ideea călăuzitoare a naziştilor. Naziştii credeau că rasa superioară era aşa-numita rasă
ariană (prototipul era omul blond cu ochi albaştri), rasa „germanilor puri”. Astăzi se consideră că arienii nu au
existat, ci au fost o speculaţie ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Popoarele latine erau considerate o
rasă medie, iar rasele inferioare erau slavii, şi pe treapta cea mai de jos, negrii, ţiganii şi evreii (rasa semită). Între
aceste rase există o luptă pentru supravieţuire pe care o câştigă doar rasele superioare, zicea Hitler, de aceea rasele
nu trebuie să se amestece între ele, deoarece strică puritatea sângelui. Rasa ariană are misiunea să stăpânească
lumea, deoarece superioritatea ei genetică o îndreptăţeşte la acest lucru.
- Germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi creeze un imperiu universal ca să
câştige un spaţiu vital pentru a duce o existenţă normală.
- Germania trebuia să răzbune umilinţa Tratatului de la Versailles.
- Respingea democraţia, liberalismul, dar şi comunismul.
Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul Nazist ajunge o
forţă politică importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii şi micii proprietari care se vedeau
concuraţi în afaceri de către evrei. Naziştii câştigă şi încrederea conservatorilor, care se temeau de dezordini în
general, dar mai ales de socialişti. Acest lucru le aduce finanţare din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii
sunt al doilea partid din parlament iar în 1932 câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei, Hindenburg, a refuzat să
numească cancelar (prim-ministru) pe Hitler, chiar dacă naziştii câştigaseră alegerile, şi a dizolvat parlamentul de
trei ori în 1932. Naziştii însă s-au menţinut în preferinţa electoratului. În final nu a avut de ales şi l-a numit
cancelar în ianuarie 1933.
Practici totalitare:
- În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul german şi dau vina pe comunişti pentru
acesta. Hitler cere puteri depline în parlament, motivând că altfel nu poate să lupte contra comuniştilor, iar
parlamentul le votează. În 1934 Hindenburg moare, iar Hitler preia şi funcţia de preşedinte al Germaniei.
- Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis. Celelalte partide se autodizolvă,
astfel că naziştii ajung partid unic în 1933.
- Hitler elimină apoi posibilii concurenţi din partid. Vechiul său prieten Ernst Roehm, care conducea
trupele înarmate ale partidului, SA, este ucis împreună cu toţi membri SA, de către garda personală a lui Hitler,
trupele SS, în aşa-numita noapte a cuţitelor lungi.
- Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele instrumente cu ajutorul cărora Hitler şi-a
eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau executaţi pe stradă sau în locuinţele lor, ori erau internaţi în lagăre.
- Politica antisemită (împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure împotriva evreilor,
excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând violenţe împotriva proprietăţii lor. În 1935 au
adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care prevedeau că este cetăţean german doar acea persoană care este de
origine pur germană şi interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În 1938, evreii au fost daţi afară din şcoli şi
din toate instituţiile publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat au fost luate şi alte măsuri împotriva lor:
confiscarea averilor, obligativitatea de a purta pe piept steaua lui David, izolarea la marginea oraşelor în aşa-
numitele ghetouri. În 1942 se hotărăşte soluţia finală, adică uciderea evreilor din lagăre prin gazare. Numărul
victimelor a fost de aproape 6 milioane de evrei, unii executaţi în stradă, alţii morţi datorită privaţiunilor sau ucişi în lagăre.
Hitler s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul majorităţii populaţiei până către finalul celui de-al
Doilea Război Mondial. El şi-a câştigat încrederea prin faptul că a impus măsuri economice care au adus o
anumită bunăstare a populaţiei, dar mai ales printr-o propagandă care promitea transformarea Germaniei în mare
putere şi revanşa poporului german pentru umilinţa pe care o suferise prin Tratatul de Pace de la Versailles.

5
 România în secolul XX
Forme de guvernare, Regimuri politice şi conducători în România în secolul XX
Forme de guvernare:
- Monarhie, în perioada 1866-1947
- Republică, începând cu 30 decembrie 1947
Regimuri politice
- regim liberal (1866-1918), instaurat prin constituţia din 1866 (regimul liberal se caracterizează prin
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, separaţia puterilor în stat, pluripartidism şi vot cenzitar);
- regim democratic (1918-1938): instaurat prin introducerea votului universal;
- regim autoritar (1938-1944): a cuprins dictaturile lui Carol al II-lea şi Ion Antonescu;
- regim totalitar comunist (1948-1989): regimul comunist s-a instaurat în 1945, odată cu primul guvern
comunist, dar a devenit regim totalitar în 1948, prin faptul ca PCR devenit PMR ajunge partid unic;
- regim democratic (după decembrie 1989), prin revenirea la pluripartidism.

Regii României (Să ne reamintim! Nu sunt pentru bac!)

Carol I (1866-1914) s-a bucurat de un prestigiu deosebit fiind un monarh foarte sobru şi cu autoritate, un
adevărat factor de echilibru în viaţa politică românească. În timpul său România devine un stat modern: este
creată Banca Naţională a României (1880), sunt construite căile ferate, se dau legi care pun bazele industriei
naţionale, este reorganizat învăţământul, este creată Academia Română. România câştigă un prestigiu deosebit şi
pe plan internaţional. Carol I a fost căsătorit cu prinţesa Elisabeta de Vied, de origine germană. Cei doi au avut o fetiţă care
a murit în copilărie. Regina Elisabeta a fost scriitoare, publicând sub numele Carmen Sylva.
Ferdinand I (1914-1927) a fost nepotul de frate al lui Carol I. El a fost un monarh echilibrat, care a
respectat regimul democratic şi nu a utilizat în exces prerogativele largi pe care i le acorda constituţia (de exemplu
nu a respins niciodată o lege votată de Parlament). A fost unul dintre susţinătorii votului universal şi ai reformei
agrare din 1921. În 1922 regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României
Mari. Regele a fost căsătorit cu prinţesa Maria de Edinburg, nepoată a reginei victoria a Angliei şi a ţarului Rusiei. Ei au avut
6 copii. Regina Maria a avut un rol social important, fiind foarte iubită de popor datorită actelor caritabile pe care le făcea. În
Primul Război Mondial s-a ocupat de serviciul sanitar românesc şi a îngrijit personal răniţii din spitale.
Regenţa (1927-1930) În decembrie 1925 prinţul moştenitor Carol a anunţat că renunţă la prerogativele
sale de moştenitor din motive personale, stabilindu-se la Paris. Atunci Parlamentul l-a proclamat succesor pe fiul
lui Carol, Mihai I. În eventualitatea că Mihai ajungea la conducere fiind minor, se instituia o Regenţă alcătuită
din 3 persoane, care să conducă ţara. În 1927, la moartea regelui Ferdinand, a condus Regenţa (Prinţul Nicolae din
familia regală, Preşedintele Curţii de Casaţie şi Justiţie şi Patriarhul României), deoarece Mihai avea 5 ani.
Această instituţie fiind total lipsită de autoritate, unii oameni politici au dorit întoarcerea lui Carol. Acesta a
revenit în ţară în 1930 şi a obţinut recunoaşterea sa ca rege de către Parlament.
Carol al II-lea (1930-1940) a reuşit chiar de la începutul să se implice direct în guvernare, mai mult decât
erau uzanţele constituţionale. El a încercat să slăbească autoritatea partidelor democratice, provocând conflicte în
interiorul PNL şi PNŢ. S-a înconjurat de un grup de favoriţi, căruia i s-a spus camarila regală, acesta având o
influenţă nefastă asupra sa. Din acest grup făceau parte câţiva industriaşi şi oameni politici şi Elena Lupescu,
femeia cea mai importantă din viaţa regelui. În perioada 1938-1940 Carol al II-lea a instaurat un regim politic
autoritar, preluând controlul efectiv al conducerii statului prin schimbarea constituţiei. În timpul său, România a
ajuns la cea mai mare creştere economică din perioada interbelică. Regele a fost unul dintre susţinătorii culturii,
înfiinţând o fundaţie regală care se ocupa cu finanţarea culturii şi publicarea unor lucrări ştiinţifice şi literare
importante. În 1940 Carol al II-lea a fost obligat să abdice. Carol a fost căsătorit cu prinţesa Elena a Greciei (mama
regelui Mihai), de care a divorţat în 1928. După abdicare, a trăit în exil, alături de Elena Lupescu, până la moarte (1953,
Portugalia).
Mihai I (1940-1947) a ajuns din nou la conducerea statului la vârsta de 19 ani. În 1940 s-a instaurat, însă,
dictatura mareşalului Ion Antonescu, acesta deţinând întreaga putere în stat. Regele a reuşit, la 23 august 1944 să-l
înlăture de la conducere, dar rolul său a devenit din nou minor din pricina dictaturii comuniste, instaurată
începând cu 1945. Comuniştii l-au obligat pe rege să abdice în decembrie 1947, când au proclamat republica.
Mihai s-a căsătorit cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, având patru fete. Familia regală a trăit în Elveţia până în
1997, când regele a reprimit cetăţenia română şi a putut veni în ţară. În Elveţia, regele a lucrat ca pilot de avioane
comerciale.

6
 3. Democraţia în România în perioada interbelică (1918-1938)
Caracteristicile regimului politic democratic (practici democratice) în România
România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot universal pentru bărbaţii
de peste 21 de ani. În 1919 au loc primele alegeri conform votului universal.
Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea constituţiei liberale din
1866, cu o constituţie democratică, în 1923. Noua constituţie prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii
fără deosebire de origine etnică, limbă şi religie. Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în constituţie erau: libertatea
persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea
proprietăţii, libertatea învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era menţionat principiul
separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă era deţinută de Parlament şi rege, puterea executivă de rege şi
guvern şi puterea judecătorească de instituţii judecătoreşti.
Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional Liberal şi Partidul
Naţional Ţărănesc, deoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare. Alături de ele au existat şi alte partide.
Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, Partidul Social Democrat. Minorităţile
naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ele propriile lor partide.

4. Regimuri autoritare cu practici totalitare în România (1938-1944)

Regimul autoritar al regelui Carol al II-lea (1938-1940)
Regele Carol al II-lea (1930-1940) a respectat regimul democratic în primii 8 ani ai domniei lui. În 1938
însă a desfiinţat regimul democratic, impunând un regim autoritar cu practici totalitare. În primul rând Carol a
desfiinţat Constituţia din 1923, înlocuind-o cu o alta care îi dădea puteri mari regelui.
Înlăturarea guvernului Goga de către rege, la 11 februarie, şi numirea guvernului condus de Patriarhul
Miron Cristea era neconstituţională, de aceea a fost considerată o lovitură de stat. În 20 februarie, Carol a abolit
Constituţia din 1923, înlocuind-o cu o alta care îi dădea puteri mari regelui. Decretul de dizolvare a partidelor
politice, din 30 martie 1938, a lichidat total regimul parlamentar.
Constituţia din 1938 prevedea creşterea puterii regelui în defavoarea parlamentului şi guvernului şi
desfiinţa separaţia puterilor în stat. Astfel se stabilea că:
- regele este capul statului; regele exercită puterea legislativă prin intermediul Parlamentului şi puterea
executivă prin intermediul guvernului;
- regele este singurul care are iniţiativă legislativă (propune legi); miniştrii sunt răspunzători numai în faţa
regelui (nu a Parlamentului),
- regele poate emite decrete în perioadele în care Parlamentul nu este în sesiune. Senatul este alcătuit din
membri aleşi şi membri numiţi de rege, în proporţie egală.
- dreptul de vot este extins şi la femei, dar este limitat de creşterea vârstei la care cetăţenii pot beneficia de
el de la 21 de ani (cum era în constituţia democratică), la 30 de ani.
- deşi sunt menţionate toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, apar limitări ale acestora, deoarece unele
există doar în condiţii prevăzute de lege, adică pot fi limitate de legi ulterioare: domiciliul este inviolabil, dar poate fi
vizitat de autorităţi în condiţii stabilite de lege, secretul corespondenţei este inviolabil, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege
etc.
Regimul lui Carol al II-lea a fost un regim autoritar care a cuprins şi câteva elemente caracteristice
regimurilor totalitare. Astfel, practicile totalitare ale regimului lui Carol al II-lea au fost:
- regele a dat un decret-lege privind dizolvarea partidelor politice,
- la scurt timp a creat un partid al său numit Frontul Renaşterii Naţionale (F.R.N.).
Cu toate acestea, partidele tradiţionale au continuat să funcţioneze, dar în afara regimului parlamentar, iar
F.R.N. nu a reuşit să se impună în viaţa politică românească (nu a avut multe filiale si suficienţi membrii activi)
- Printr-un alt decret, privind crearea breslelor de lucrători, au fost desfiinţat sindicatele, iar în locul lor
s-au creat nişte asociaţii ale patronilor şi muncitorilor, după un model aplicat de Mussolini în Italia.
În 1940, datorită crizei create de pierderile teritoriale suferite de România, regele l-a numit prim-ministru
pe generalul Ion Antonescu (apoi mareşal). Antonescu a cerut şi a obţinut de la rege puteri depline în conducerea
statului şi apoi i-a cerut acestuia să abdice. La 6 septembrie 1940 Carol al II-lea a renunţat la tron în favoarea
fiului său, Mihai I.

7
 Dictatura militară a mareşalului Ion Antonescu (1940-1944)
Ion Antonescu a condus România în calitate de prim-ministru, având puteri depline în conducerea
statului. El obţinuse aceste puteri printr-un decret semnat de regele Carol al II-lea înainte de a abdica. În perioada
în care Antonescu a condus guvernul, nu a existat parlament, nici constituţie, iar regele Mihai nu avea
niciun rol politic. Antonescu guverna prin decrete-legi.
Iniţial a fost obligat, datorită presiunii făcute de Hitler, să alcătuiască un guvern împreună cu Garda de
Fier (septembrie 1940-ianuarie 1941). În ianuarie 1941 legionarii au încercat să preia prin forţă conducerea
statului, dar rebeliunea legionară a fost înfrântă de către armată.
Până în 1944, Antonescu a condus singur, fără a propune vreo ideologie şi fără a avea sprijinul vreunui
partid. Totuşi, partidele politice tradiţionale au continuat să existe, iar Antonescu se consulta adesea cu liderii lor.
Guvernul său era alcătuit predominant din militari.
În 1941 Antonescu a hotărât intrarea României în Al Doilea Război Mondial alături de Germania nazistă,
din dorinţa de a recupera teritoriile ocupate de U.R.S.S. în 1940. În acest context Antonescu a acceptat
exterminarea unor evrei în lagărele de concentrare din Basarabia. La 23 august 1944, regele Mihai, alături de
principalele partide politice, a organizat o lovitură de stat în urma căreia Antonescu a fost arestat. El a fost judecat
apoi de către un tribunal condus de comunişti şi condamnat la moarte pentru trădare, în 1946.

5. Politica externă a României şi marile alianţe din prima jumătate a secolului XX

Politica externă a României în perioada interbelică.
Toată politica externă a României din perioada interbelică a avut următoarele obiective:
- realizarea unui sistem de alianţe care să-i garanteze păstrarea graniţelor
- implicarea în acordurile internaţionale create pentru a menţine pacea mondială şi pentru menţinerea
statu-quo-ului (adică situaţiei existente) teritorial.
Organizaţii şi alianţe din care a făcut parte România în perioada interbelică:
- În 1919, România a fost membru fondator al Societăţii Naţiunilor, organizaţia mondială creată cu
scopul menţinerii păcii. Ea a fost fondată de 42 de state, între care şi România, iar în 1935 cuprindea 58 de state. Ţara
noastră a avut o politică activă în cadrul acestui for internaţional. Diplomatul Nicolae Titulescu, ministrul de externe al
României, a fost ales preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor în 1930 şi 1931, fiind singura persoană care a
deţinut doi ani această funcţie.
- Mica Înţelegere (1921), alianţă formată din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, care îşi realizaseră
state naţionale în 1918, prin destrămarea marilor imperii. Scopul ei era ca statele membre să-şi acorde ajutor în
cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei.
- Înţelegerea Balcanică (1934): România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia îşi garantau reciproc frontierele
(era o alianţă care avea drept scop, de fapt, apărarea împotriva unui atac din partea Bulgariei) .
Pierderile teritoriale româneşti din anul 1940.
În august 1939 Germania şi U.R.S.S. au încheiat aşa-numitul pact de neagresiune sovieto-german
(căruia i se mai spune şi pactul Ribbentrop-Molotov, după miniştrii de externe ai celor două state). Acest tratat
avea şi o anexă secretă prin care cele două state îşi promiteau să accepte ca fiecare să ocupe anumite teritorii ale
unor state vecine. În acest context U.R.S.S. îşi manifesta interesul pentru Basarabia.
În iunie 1940 U.R.S.S. a cerut României, printr-un ultimatum, să i se cedeze Basarabia şi nordul
Bucovinei în 48 de ore, punând de fapt în aplicare clauza privitoare la România din pactul de neagresiune cu
Germania din 1939.
Statele revizioniste Ungaria şi Bulgaria, susţinute de Italia şi Germania, au cerut teritorii din România:
- Prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), România a fost nevoită să accepte cedarea nord-
vestului Transilvaniei către Ungaria.
- La scurt timp, Bulgaria a cerut Cadrilaterul (aflat la sudul Dobrogei), cedat prin Tratatul de la
Craiova (7 septembrie 1940).
Participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945)
Taberele militare participante:
Axa Berlin-Roma-Tokio: Germania, Italia, Japonia, la care s-au adăugat Ungaria, Bulgaria, România,
Slovacia şi Croaţia. Toate acestea aveau la conducere guverne de extremă dreaptă.
Naţiunile Unite: S.U.A., Marea Britanie, U.R.S.S. (supranumite Cei Trei Mar), China la care s-au
adăugat alte state agresate, în total aproape 50.

8
 România de partea Axei: 1941-1944
În noiembrie 1940, România aderă la Axa Berlin-Roma-Tokio, deoarece Mareşalul Ion Antonescu a
gândit că cea mai bună soluţie pentru România nu putea fi alta decât alianţa cu Germania.
- Germania a invadat prin surprindere, în iunie 1941, U.R.S.S. Antonescu, ca de altfel întreaga armată
română, a fost de acord cu atacarea U.R.S.S., sperând să recupereze Basarabia şi Bucovina. Armata română a
trecut Prutul, alături de armata germană. După eliberarea teritoriilor româneşti, muţi generali şi oameni politici
români doreau ca România să nu continue războiul dincolo de Nistru.
- Armata română a purtat lupte în sudul U.R.S.S. şi în Caucaz. Românii au suferit pierderi uriaşe în
bătăliile de la Cotul Donului şi Stalingrad. Două-treimi din armata română a fost distrusă în luptele din 1942.
Majoritatea oamenilor politici români nu au fost de acord cu războiul de partea Axei şi au urmărit trecerea de
partea Naţiunilor Unite.
România de partea Naţiunilor Unite: 1944-1945
- În ziua de 23 august 1944, regele Mihai l-a arestat pe mareşalul Antonescu şi a anunţat la radio trecerea
României de partea Naţiunilor Unite. În septembrie România a semnat convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite.
- Armata română a luptat pentru eliberarea teritoriului românesc de armata germană, trecând apoi în
Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Războiul s-a încheiat în 1945.
Prin Tratatul de pace de la Paris, din 1947, României nu i s-a recunoscut cobeligeranţa, adică
participarea la război alături de Naţiunile Unite. Ţara noastră a fost obligată să plătească o despăgubire uriaşă
pentru U.R.S.S. Singurul avantaj a fost că Ungaria a cedat României nord-vestul Transilvaniei.

9
 6. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism si dizidenţă anticomunistă

Factorii care au favorizat instaurarea regimului comunist în România au fost:

 Ocuparea teritoriului României de către armata sovietică la sfârşitul celui de-al Doilea Război
Mondial.
 Presiunile făcute de sovietici pe plan intern, pentru a aduce Partidul Comunist la putere: numirea unor
miniştri comunişti, apoi numirea unui şef de guvern comunist (1945, Petru Groza), falsificarea alegerilor din 1946.
 Eliminarea forţelor democratice din România: dezbinarea şi în final desfiinţarea partidelor
democratice, înlăturarea regelui Mihai (1947).
Evenimentele care i-au adus la putere pe comunişti s-au succedat foarte rapid:
- în 1944, Partidul Comunist a participat în guvern cu un ministru, apoi cu şapte,
- în 1945, regele a fost obligat de sovietici să numească un guvern comunist sub conducerea lui Petru Groza.
- În 1946, comuniştii au falsificat alegerile parlamentare.
- În 1947, guvernul a eliminat toate partidele de pe scena politică a ţării şi l-a obligat pe rege să abdice.
- În 1948, România a ajuns o republică la conducerea căreia se afla un partid unic.

Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)

Regimul de tip stalinist este o formă de comunism foarte dur, asemănător cu cel instaurată de Stalin în
U.R.S.S. El se caracterizează prin dictatura şefului partidului care elimină prin forţă toţi adversarii sau potenţialii
adversari politici cu ajutorul poliţiei politice, represiunea dură a oricărei forme de protest în rândul populaţiei
(deportarea, folosirea torturii, falsificarea probelor la procese etc.), planificarea foarte rigidă a economiei etc.
În 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales în funcţia de secretar general al Partidului Comunist (adică
preşedinte de partid). Partidul se va numi Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), întrucât fuzionase cu P.S.D.
(de fapt socialiştii fuseseră obligaţi să fuzioneze), devenind astfel partid unic. Pentru a nu fi concurat de alţi colegi
de partid, Dej a trecut la eliminarea progresivă a celor mai importanţi membri ai conducerii.
Principalele măsuri totalitare din timpul regimului Dej:
- La 30 decembrie 1947 România a devenit republică. Prin constituţia din 1948, principalul organ de
conducere al statului era Marea Adunare Naţională, care avea atât atribuţii legislative, cât şi executive. Ea era
condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri. Acest prezidiu îndeplinea funcţii pe care le
avea de obicei un şef de stat.
- Naţionalizarea industriei, adică trecerea tuturor întreprinderilor şi băncilor în proprietatea statului s-a realizat
în 1948. Drept urmare, a fost desfiinţată iniţiativa privată şi toată economia a devenit de stat. S-a început apoi un
program de industrializare forţată în încercarea de a transforma România din stat agrar în stat industrial. Accentul
s-a pus pe industria grea (cu precădere siderurgia). S-a început electrificarea satelor. Au fost elaborate nişte
planuri cincinale care fixau obiectivele economice pentru o perioadă de 5 ani. Angajaţii care erau suspectaţi că nu
îşi dau toată silinţa pentru îndeplinirea planului în întreprindere erau consideraţi sabotori şi puteau fi închişi.
- În agricultură, comuniştii urmăreau colectivizarea, adică trecerea tuturor pământurilor din proprietatea privată
în proprietatea statului. Totuşi, pentru a câştiga încrederea ţăranilor, primul guvern comunist a făcut o amplă
reformă agrară, în 1945, prin care ţăranii au fost împroprietăriţi, iar marile proprietăţi au fost reduse la maxim 50
de hectare. După 1958 s-a început colectivizarea forţată. Comuniştii au trecut la metode foarte dure (şantajul,
bătaia, închisoarea, deportarea) pentru a-i face pe ţărani să renunţe la proprietate. În 1962 s-a încheiat
colectivizarea agriculturii.
- Cultura a suferit schimbări la fel de dramatice: toată elita intelectuală interbelică a fost înlăturată. Mulţi
intelectuali au murit în închisorile comuniste. În şcoli şi universităţi profesorii cu pregătire au fost înlocuiţi cu cei
care aveau origine sănătoasă, adică erau din familii de ţărani sau muncitori, chiar dacă nu erau calificaţi suficient.
Cultura trebuia să promoveze principiile marxist-leniniste, să arate alianţa între clasa muncitoare şi ţărănime.
Această orientare s-a numit proletcultism (cultura proletariatului). S-au modificat programele şcolare: predarea
religiei a fost interzisă, limba rusă era materie obligatorie, istoria a fost schimbată pentru a se evidenţia în toate
epocile lupta de clasă, prietenia româno-rusă sau influenţa slavă în cultura română. S-a trecut la rusificarea
culturii, schimbându-se istoria pentru a se arăta prietenia de veacuri româno-rusă, importanţa slavilor în
etnogeneza românească şi a limbii slave în formarea limbii române. Pentru a eficientiza rusificarea s-au creat
instituţii culturale româno-ruse: Institutul „Maxim Gorki”, edituri, librării, biblioteci etc. Cele mai prestigioase

10
publicaţii culturale au fost desfiinţate sau supuse unei cenzuri severe; peste 8000 de titluri au fost interzise. În
1948 a fost interzisă oficial Biserica greco-catolică; principalii ei ierarhi au fost închişi.
- În 1948 a fost creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP sau Securitatea), instituţia care s-a
ocupat, de fapt, cu reprimarea oricăror proteste împotriva regimului comunist. În fruntea ei s-au aflat agenţi
speciali trimişi de la Moscova. Şeful acesteia era agentul N.K.V.D. (poliţia politică sovietică), Pantelei
Bodnarenko.
Principalele mijloace de represiune au fost:
- detenţia în închisori speciale pentru deţinuţii politici în care aceştia erau supuşi la tratamente inumane:
umilinţe, torturi, înfometare. Cele mai dure închisori au fost la Aiud, Sighet, Gherla, Piteşti, Râmnicu-Sărat;
- munca forţată în lagăre de muncă (de exemplu la săparea canalului Dunăre – Marea Neagră);
- deportarea unor familii din Banat, dar şi din alte zone ale ţării în zone aride din Bărăgan. Deportaţilor nu li se
permitea să ia decât bunurile pe care le puteau duce singuri, erau duşi cu maşini şi erau lăsaţi pe câmp.
Mişcarea de rezistenţă. Unii dintre români s-au opus regimului comunist, dar această opoziţie a fost mai
degrabă individuală decât de grup. O formă a fost opoziţia ţăranilor faţă de colectivizare: au fost cazuri când sate
întregi s-au revoltat. Dar cea mai importantă a fost rezistenţa armată a unor grupuri de partizani
anticomunişti care s-au format la sfârşitul războiului. Din acestea făceau parte ofiţeri ai armatei, studenţi,
intelectuali şi ţărani. Grupurile nu depăşeau câteva zeci de persoane şi se ascundeau în munţi sau păduri.
Unul dintre cele mai importante grupuri de rezistenţă a fost Grupul din Munţii Făgăraş, condus de Ioan
Gavrilă Ogoranu şi alcătuit din colegi de liceu ai acestuia. Ei au fost prinşi în 1957, cu excepţia lui Ogoranu care a
fost depistat în 1976. El a supravieţuit perioadei comuniste.
Ultimul partizan a fost prins în 1962. Mişcarea de rezistenţă nu a avut urmări concrete, dar a
demonstrat faptul că regimul comunist a fost impus cu forţa şi că societatea nu l-a acceptat.
Relaţiile lui Dej cu U.R.S.S.
Supunerea totală faţă de Moscova (1947-1960). Stalinismul lui Dej s-a manifestat şi prin supunerea
totală faţă de regimul rus. Armata Roşie a staţionat pe teritoriul României până în 1958, împiedicând orice
manifestare independentă a regimului politic de la Bucureşti, influenţând atât politica internă cât şi cea externă.
Un eveniment care a arătat acest aspect a fost atitudinea României în revoluţia anticomunistă din Ungaria din
1956. După ce trupele sovietice au masacrat populaţia maghiară ieşită pe străzi, liderul revoluţiei maghiare, Nagy
Imre, a fost judecat şi executat la Bucureşti. Prin aceasta, Dej şi-a câştigat încrederea sovieticilor şi a obţinut
retragerea trupelor sovietice din România în 1958.
După 1960, Dej a încercat să reafirme independenţa statului român. Au fost reluate legăturile
diplomatice şi culturale cu Occidentul, iar în viaţa culturală s-a revenit la promovarea valorilor naţionale.

Regimul naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

În 1965 Dej a murit, iar în funcţia de secretar general al partidului a fost ales Nicolae Ceauşescu, membru
vechi al partidului, care fusese închis în perioada interbelică, împreună cu Dej. Regimul lui a fost numit de istorici
naţional-comunist, pentru că propaganda oficială s-a bazat pe promovarea valorilor naţionale.
Relativa liberalizare a regimului comunist. Venirea lui Ceauşescu la putere a adus câteva schimbări
care au liberalizat regimul comunist. Mai întâi el a condamnat abuzurile Securităţii din anii ’50, apoi a început o
deschidere importantă spre cultura occidentală: a permis difuzarea unor filme occidentale, traducerea unor cărţi
occidentale, plecarea unor tineri la studii în străinătate. Evenimentul care i-a adus lui Ceauşescu cel mai mare
prestigiu intern şi internaţional a fost refuzul de a participa, în 1968, la reprimarea revoluţiei anticomuniste
din Cehoslovacia (numită Primăvara de la Praga). România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia
(alianţa militară a statelor comuniste europene) care a refuzat trimiterea de trupe în Cehoslovacia.
Aceste evenimente i-au determinat pe mulţi să creadă că noul lider al P.C.R. este un reformator:
 În 1968, unii intelectuali de marcă s-au înscris în partid (între care Paul Goma).
 Opoziţia lui Ceauşescu faţă de U.R.S.S. a avut drept consecinţe şi o deschidere a Occidentului către
România: Preşedinţii Franţei, Charles de Gaulle, şi S.U.A., Richard Nixon, au venit la Bucureşti, iar Fondul
Monetar Internaţional a acordat împrumuturi României.
Revoluţia culturală şi cultul personalităţii
În 1971, Ceauşescu a făcut o vizită în China unde a fost impresionat de serbările grandioase care se
făceau în cinstea liderului politic de acolo, Mao Zedun. La întoarcere a dorit să se organizeze şi în România aşa
ceva. La o întrunire a conducerii partidului, a făcut 17 propuneri pentru o mai eficientă educaţie comunistă a
11
maselor, denumite apoi tezele din iulie. Conform acestora, toată cultura trebuia pusă în slujba ideologiei marxist-
leniniste şi trebuia să evidenţieze realizările poporului român pe calea construcţiei socialismului. Concret, radioul,
televiziunea, teatrele, editurile trebuiau să difuzeze producţii culturale româneşti care să aibă pe cât posibil teme
socialiste. Cadrele de partid aveau datoria să vegheze la punerea în practică a acestor teze.
Ceauşescu a considerat că tezele din iulie 1971 au inaugurat o revoluţie culturală. Punerea în practică a
lor a însemnat de fapt introducerea unei cenzuri severe pentru orice producţie culturală. Ca să poată trece de
cenzură, artiştii au început să introducă în lucrările lor fragmente care să respecte ideologia de partid. Alţii însă au
refuzat să facă acest compromis şi au fost marginalizaţi. Unii artişti au creat lucrări speciale pentru glorificare
partidului şi conducătorului său.
Economia.
- În primii ani ai regimului Ceauşescu, economia românească a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă.
România a avut, în anii ’70 cea mai mare creştere economică din Europa. Au fost dezvoltate, cu precădere,
industria siderurgică, petrolieră şi constructoare de maşini.
- În anii ’80, România s-a confruntat cu o gravă criză economică, plecată în principal de la investiţiile
nerentabile ale regimului. Ceauşescu a extins capacitatea de rafinare a petrolului peste producţia internă, fiind
nevoit să importe. În 1978 statele arabe au scumpit petrolul foarte mult, fapt ce a cauzat pierderi economice mari
în această ramură. Pentru unele investiţii, dar şi pentru acoperirea pierderilor, România a făcut împrumuturi
externe uriaşe (în principal de la F.M.I.). În 1983, pentru a restitui aceşti bani, Ceauşescu a introdus o serie de
măsuri de austeritate fără egal în istoria regimurilor comuniste est-europene: raţionalizarea pâinii, a făinii, a
zahărului şi a laptelui, a energiei electrice şi benzinei. Nivelul de trai al populaţiei au ajuns astfel la limita
subzistenţei. În 1989 a fost plătită întreaga datorie externă, dar Ceauşescu nu a renunţat la măsurile de austeritate.
Dizidenţa anticomunistă (persoanele care s-au opus regimului comunist sau lui Ceausescu).
În 1975 România a semnat Acordurile de la Helsinki, un act internaţional prin care statele semnatare se
obligau să respecte drepturile omului. Acest fapt le-a permis dizidenţilor români să facă apel la organismele
internaţionale, arătând că România încalcă aceste drepturi.
Cele mai importante personalităţi ale dizidenţei româneşti au fost Paul Goma şi Doina Cornea.
 Scriitorul Paul Goma a trimis la postul de radio „Europa Liberă” (din Marea Britanie) o scrisoare în care
cerea respectarea drepturilor omului în România. Pentru aceasta a fost arestat şi bătut de Securitate. Ca să evite
reacţii la nivel internaţional, securiştii nu l-au eliminat ci l-au obligat să părăsească ţara. Goma s-a stabilit la
Paris şi a publicat numeroase cărţi în limbile franceză şi germană despre regimul comunist. Securitatea a
încercat să-l ucidă de două ori, fără succes.
 Doina Cornea, lector la Facultatea de Litere din Cluj, a fost demisă din acest post, în 1983, pentru că a folosit,
în cursurile sale, texte filozofice occidentale. Ea a trimis apoi numeroase scrisori deschise atât la posturi de
radio şi ziare străine, cât şi lui Ceauşescu, protestând împotriva regimului. Ei şi altor intelectuali care au
protestat în acest fel (Mircea Dinescu, Andrei Pleşu) li s-a fixat domiciliu forţat, fiind păziţi şi urmăriţi
permanent de securitate.
Opoziţia publică. Măsurile dure ale Securităţii au împiedicat revolte de amploare în România,
comparativ cu alte state comuniste. Totuşi, până în 1989 s-au înregistrat câteva proteste ale muncitorilor.
 În 1977 minerii din Valea Jiului au făcut grevă (singura din perioada comunistă) pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă. Ceauşescu a venit personal la ei pentru a-i calma şi le-a promis satisfacerea
revendicărilor. După ce aceştia s-au întors la lucru, securitatea a închis zona şi a făcut anchete în urma cărora
iniţiatorii grevei au fost trimişi în lagăre de muncă sau mutaţi în alte zone miniere.
 În 1987, muncitorii de la două întreprinderi din Braşov au făcut un miting de protest. Liderii lor au fost
anchetaţi şi bătuţi de Securitate.

12
 7. Constituţiile comuniste
La toate constituțiile comuniste să știm:
- anul și contextul adoptării (vezi mai jos)
- forma de guvernare a statului (republica)
- numele țării: Republica Populară Română (1948, 1952) și Republica Socialistă România în 1965
- instituțiile (Marea Adunare Națională, Guvernul)
- textul constituțiilor nu respectă separația puterilor în stat
- prevăd egalitatea în fața legii și drepturi și libertăți cetățenești, dar în realitate nu vor fi
respectate;
- se introduce numele partidului în constituție doar în 1952 și 1965.
- câte o particularitate simplă despre fiecare (vezi mai jos)

Constituţia din 1948

Context: La 30 decembrie 1947, regele a fost silit să abdice, România fiind proclamată republică. Noile
condiţii politice, dar mai ales schimbarea formei de guvernare, au făcut necesară adoptarea altei constituţii, fapt
realizat în 1948. Conform acesteia, numele ţării era Republica Populară Română.
Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice, ca de exemplu:
- egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură);
- garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor etc.).
Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului, în primul rând nu se respectă principiul
separaţiei puterilor în stat. Marea Adunare Naţională, de fapt noul parlament, este considerată „organul suprem
al puterii de stat”. Ea are atât atribuţii legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de
problemele de pace şi de război, dar formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile ministerelor. Marea Adunare
Naţională este condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri, dintre care unul este
preşedinte. Prezidiul are atribuţii pe care de obicei le deţine un şef de stat cu puteri sporite.
Constituţia din 1952
Context. În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale statului român, a fost adoptată
o nouă constituţie care nu aducea modificări fundamentale în organizarea politică, dar încălca foarte grav
independenţa statului român. În capitolul introductiv se specifica ajutorul acordat de U.R.S.S. pentru eliberarea
teritoriului românesc de ocupaţia germană şi faptul că politica externă a Republicii Populare Române este una de
prietenie cu U.R.S.S. Prevederile obişnuite despre independenţa şi suveranitatea statului lipseau. Astfel,
constituţia consfinţea faptul că România nu avea politică externă proprie.
Prevederi. Instituţiile statului sunt aceleaşi ca şi în Constituţia din 1948, dar se introduce voalat
principiul partidului unic, specificându-se că Partidul Muncitoresc Român coordonează toate organizaţiile
existente (este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat). Sunt
prevăzute drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu şi mai multe limitări decât în 1948.
Constituţia din 1952 a fost schimbată în 1965, când România şi-a recăpătat atributele statului
independent. Ea rămâne un simbol al controlului U.R.S.S. asupra politice interne şi externe româneşti.
Constituţia din 1965
Context: Prin alegerea lui Ceaușescu la conducerea partidului unic se continuă depăratea politică de
URSS începută încă în ultimii ani ai regimului lui Dej. România se afirmă ca stat independent atât pe plan intern
cât și pe plan extern. În acest context trebuia schimbată constituția din 1952, în care URSS era menționată în
capitolul introductiv
Cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile fundamentale anterioare:
- Numele ţării era Republica Socialistă România.
- Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa politică conducătoare a întregii
societăţi este Partidul Comunist Român, ceea ce arată fără nicio îndoială caracterul totalitar al regimului;
- Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul că libertatea cuvântului,
presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii
socialiste şi intereselor celor ce muncesc.
În 1974 se creează funcţia de preşedinte al republicii, fapt ce duce la revizuirea constituţiei. Preşedintele
este ales de Marea Adunare Naţională şi are atribuţii dictatoriale.

13
 8. România în perioada „Războiului Rece”
„Războiul Rece” este un conflict ideologic dus între două blocuri politice: S.U.A. şi statele democratice,
pe de o parte, şi U.R.S.S. şi statele comuniste pe de altă parte, în perioada 1946-1991. Războiul Rece s-a purtat
pe multiple planuri, de la diplomaţie şi spionaj până la competiţiile sportive şi cucerirea spaţiului cosmic. În
relaţiile internaţionale cele două state au susţinut armat şi diplomatic diverse conflicte militare cum au fost:
războiul din Coreea, între Coreea de Nord comunistă şi Coreea de Sud, capitalistă, războiul din Vietnam,
conflictul israeliano-arab, unde S.U.A. a susţinut Israelul, iar U.R.S.S. statele arabe.
Cele două tabere şi-au creat organizaţii economice şi militare pentru a se apăra mai eficient de adversari.
În 1947 S.U.A. a propus un ajutor financiar important pentru redresarea ţărilor europene după război, numit
Planul Marshall. Stalin a refuzat acest ajutor şi a obligat statele comuniste să facă acelaşi lucru. Statele
comuniste şi-au creat, ca o reacţie la planul Marshall, propria organizaţie economică: Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (CAER, 1949). În cadrul acesteia, făceau schimburi de produse, de la alimente până la
maşini şi utilaje. Fiecare dintre cele două tabere şi-a creat şi propria organizaţie militară: NATO (1949) ţările
capitaliste şi Pactul de la Varşovia (1955) ţările comuniste europene.

Politica externă românească în perioada regimului Dej (1948-1965)

În anii ’50 nu se poate spune că România a avut o politică externă proprie, deoarece a adoptat poziţia
sovietică în toate problemele de politică internaţională: a fost membră fondatoare a CAER-ului şi a Pactului de
la Varşovia, a susţinut politica U.R.S.S. în toate conflictele pe care le-a avut aceasta chiar şi cu statele
comuniste: Iugoslavia şi Ungaria. În anii ’60 regimul politic de la Bucureşti se distanţează de U.R.S.S. atât în
plan intern, cât şi în plan extern, fără însă ca acest fapt să aibă consecinţe din perspectiva Războiului Rece.

Politica externă românească în perioada regimului Ceauşescu (1965-1989)

Nicolae Ceauşescu a continuat distanţarea de sovietici, începută de Dej. Mai mult, el a transformat
independenţa faţă de sovietici într-o marcă a politicii externe româneşti. Evenimentul care i-a adus lui Ceauşescu
cel mai mare prestigiu pe plan intern şi internaţional a fost refuzul de a participa, în 1968, la reprimarea
revoluţiei anticomuniste din Cehoslovacia (numită Primăvara de la Praga). România a fost singurul stat
membru al Tratatului de la Varşovia care a refuzat trimiterea de trupe în Cehoslovacia.
Ceauşescu a adoptat o politică de neutralitate în unele dintre crizele importante ale Războiului Rece, sau
de opoziție față de URSS:
- Una dintre aceste crize a fost provocată de Israel, în 1967, când, în aşa-numitul război de 6 zile, a ocupat
teritorii ale mai multor state arabe. U.R.S.S. a susţinut indirect arabii, iar S.U.A. Israelul. România a fost singurul
stat comunist care nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul.
- De asemenea, România a fost primul stat comunist care a stabilit relaţii oficiale cu Republica Federală
Germană (Germania de Vest, stat pe care comuniştii nu au vrut să-l recunoască), tot în 1967.
- În 1979, când U.R.S.S. a atacat Afganistanul, România a condamnat această agresiune.

14
 9. Construcţia democraţiei postdecembriste
În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est. Acest proces a fost favorizat de
politica de reforme economice şi sociale introdusă de conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând
cu 1985. Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu a fost cel mai refractar la politica reformatoare, refuzând orice
schimbare de structură. În decembrie 1989 au izbucnit manifestaţii de stradă împotriva lui Ceauşescu şi a
regimului comunist, mai întâi la Timişoara (16 decembrie) şi apoi la Bucureşti (21 decembrie), dar şi în alte oraşe.
România a fost singura ţară din Europa de est în care prăbuşirea comunismului s-a produs violent.
Revenirea la democraţie
După fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-a format un organism revoluţionar cu rol executiv numit Frontul
Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist care era considerat dizident.
În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea la pluripartidism. Astfel, în ianuarie
1990 au reapărut PNL şi PNŢ, la iniţiativa unor membri ai acestora din anii '40. Dar în lunile următoare sunt
înfiinţate un număr mare de partide.
Un alt rol important în susţinerea regimului democratic a fost revenirea la proprietatea privată în
agricultură (familiile care au fost deposedate în anii '60 au primit din nou loturile agricole în 1990) şi în industrie
(aici privatizarea s-a făcut cu dificultăţi şi cu pierderi economice uriaşe).
Constituţia din 1991
Fundamentele regimului democratic sunt puse de noua constituţie adoptată în 1991.
Principii generale menţionate aici sunt specifice unui regim democratic: separaţia puterilor în stat,
suveranitate naţională, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, pluripartidismul.
Puterile statului:
Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul este
ales pentru o perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului.
Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul urmăreşte punerea în
aplicare a legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele care
deţin majoritatea parlamentară.
Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea constituţiei, în
2003, s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul fundamental
al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului. Preşedintele are următoarele
atribuţii: desemnează primul-ministru, promulgă legile (le contrasemnează, pentru a le aproba intrarea în vigoare),
poate dizolva Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două ori învestitura unui guvern (dar poate dizolva
Parlamentul o singură dată într-un an), este comandant suprem al armatei, conferă decoraţii, acordă graţiere,
încheie tratate internaţionale pe care le propune aprobării Parlamentului, emite decrete.
Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili (nu pot fi
transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă instituţie
judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie democratică: libertatea persoanei,
libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii etc.
Spre deosebire de constituţia democratică din 1923, cea din 1991 specifică şi protecţia din partea
statului român de care se bucură cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care
nu au niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea tuturor tratatelor privind drepturile omului,
semnate de România.

15